În această iarnă, conferințele rezervate membrilor vor fi consacrate studiului vieții dintre moarte și o nouă naștere. Este în natura lucrurilor ca discuțiile, care vor fi duse dintr-un punct de vedere pe care noi nu l-am mai avut încă până acum, să devină de înțeles și, am putea spune, să poată fi dovedite, abia după ce se va încheia ansamblul conferințelor din această iarnă. Trebuie, desigur, să ținem cont de învățăturile care rezultă din investigațiile întreprinse în cursul acestor ultime luni. Pentru a ajunge la o înțelegere completă trebuie să ținem cont de demersurile făcute. Pentru a ne permite să ne familiarizăm cu aceste probleme importante, vom începe astăzi prin scurte considerații relativ la natura omenească, ușor accesibilă fiecăruia în viață.
Pentru orice observator imparțial, realitatea cea mai semnificativă și cea mai importantă a vieții umane este incontestabil Eul uman. Noi trebuie să facem deosebirea între adevăratul Eu uman și conștiența pe care o avem despre el. Este frapant să constatăm că acest Eu omenesc este fără îndoială deja activ în momentul nașterii, când omul intră în existența pământească, și mai ales în cursul perioadei în care copilul nu are încă nici o conștiență despre Eul său, perioadă care este caracterizată în mod exterior prin faptul că un copil vorbește despre el însuși ca despre o altă persoană, ceea ce am menționat deja adesea. În jurul celui de-al treilea an, copilul începe să devină conștient de sine însuși; în anumite cazuri aceasta se întâmplă mai devreme. În acest moment el începe să vorbească despre sine la persoana întâi. Noi știm că acest an constituie limita extremă, deși pot să existe uneori excepții, prin care omul să fie capabil să-și amintească mai târziu de trăirile sufletului său și dincolo de această limită. Există deci în viața omului o cezură foarte clară: înainte de acest moment nu exista nici o posibilitate de a avea o experiență clară și netă a Eului său; după aceea, omul face experiența Eului său, se simte oarecum în largul său în privința faptului de a fi în orice moment capabil să-și amintească și experiențele Eului său. Cum poate explica o observație imparțială a vieții această trecere progresivă, la copil, de la ignorarea Eului la cunoașterea Eului?
Iată ce ne poate spune o observare obiectivă în această problemă. Dacă, după nașterea sa, în primele perioade de timp, copilul nu ar intra în conflict cu lumea exterioară, el nu ar putea niciodată ajunge la o conștiență a Eului său. Mai târziu, în cursul existenței dumneavoastră, veți avea adesea ocazia să observați singuri prezența Eului dumneavoastră. Este suficient să vă loviți violent de muchia unui dulap pentru ca, în mod sigur, să constatați existența Eului dumneavoastră. Ciocnirea cu lumea exterioară vă reamintește că sunteți un Eu. Există puțin șanse ca dumneavoastră să uitați să vă gândiți la Eul dumneavoastră odată ce v-ați făcut un cucui. Pentru copil, aceste contacte cu lumea exterioară nu trebuie în mod necesar să se termine de fiecare dată cu un cucui, dar aceasta este ceea ce se produce, într-un fel mai nuanțat, fără încetare. Când copilul își întinde mânuța pentru a atinge un obiect oarecare, aceasta corespunde întotdeauna unei ușoare ciocniri cu mediul său înconjurător. De asemenea, când deschide ochiul, el este lovit de lumină; și aici este vorba de o ciocnire cu lumea exterioară. În contact cu aceasta, copilul învață să se cunoască pe sine însuși. În timpul primilor săi ani, toată viața copilului constă în a se delimita de lumea exterioară și, prin aceasta, în a se descoperi pe sine însuși. Rezultatul tuturor acestor loviri de mediul înconjurător se concretizează în suflet prin luarea de conștiență de sine. Putem spune că îndată ce copilul a cunoscut destule asemenea ciocniri cu lumea exterioară, el ajunge să se numească „Eu”. Când a ajuns pe punctul de a-și realiza conștiența de sine, el descoperă necesitatea de a o ține trează de-a lungul întregii sale existențe. Dar această conștiență de sine nu ar putea fi ținută trează și menținută însu-flețită fără neîncetate ciocniri. Odată ce copilul a ajuns să se numească „Eu”, ciocnirile cu lumea exterioară și-au împlinit oarecum misiunea lor și nu mai adaugă nimic dezvoltării conștienței de sine. Observând cu imparțialitate, de exemplu, momentul în care omul se trezește, ne apare faptul că nu putem menține trează conștiența Eului decât prin ciocniri.
Noi știm că această conștiență a Eului, ca de altfel întreg conținutul trupului astral, se stinge în timpul somnului și reapare dimineața la trezire. De ce se trezește ea atunci? Fiindcă entitatea sufletesc-spirituală a omului se reintegrează în trupul său fizic și în trupul său eteric. Atunci se produce din nou o coliziune și conștiența Eului se ciocnește de trupurile fizic și eteric. Cel care, chiar fără cunoașterea ocultă, este capabil să observe cu precizie viața psihică, poate face constatarea următoare: trezindu-se dimineața, el poate vedea că multe lucruri păstrate în memorie reurcă în conștiența sa. Reprezentările și sentimentele trăite și multe alte experiențe, toate acestea, apărând din profunzimile subconștientului, reurcă în conștiență. O asemenea observare nu necesită nici o cunoaștere ocultă, ci este suficient să dezvoltăm facultatea noastră de observare pentru fenomenele sufletești. Analizând cu exactitate ceea ce se desfășoară, putem constata că ceea ce apare astfel are un caracter oarecum impersonal. Putem chiar observa că acest caracter va fi cu atât mai impersonal cu cât evenimentele sunt mai îndepărtate în timp, cu alte cuvinte când participăm din ce în ce mai puțin cu sinea noastră conștientă. Dumneavoastră vă puteți aminti evenimentele care s-au desfășurat într-un trecut îndepărtat, le puteți face să reurce în memorie fără să vă simțiți afectați de ele, după imaginea a ceea ce simțiți față de ceea ce se desfășoară în lumea exterioară și nu vă angajează cu nimic. Tot ceea ce este păstrat în memoria noastră tinde în mod constant să se desprindă de Eul nostru. Totuși, noi vedem în fiecare dimineață foarte distinct că Eul nostru își reintegrează conștiența; aceasta se datorează faptului că noi ne scufundăm în fiecare dimineață în același corp. Ciocnirea care are loc reînnoiește de fiecare dată conștiența Eului nostru. În timp ce copilul se lovește de lumea exterioară și ajunge astfel la conștiența de sine, noi, adulții, ne menținem această conștiență de sine trează lovindu-ne de propria noastră viață lăuntrică. Acest șoc nu se limitează numai la trezirea de dimineață, căci noi ne integrăm în propria noastră ființă lăuntrică de-a lungul întregii zile, și conștiența Eului nostru se reaprinde la contrapresiunea realizată de corpul nostru. Eul nostru este introdus în trupurile noastre fizic, eteric și astral și se află fără încetare în coliziune cu ele. Putem deci spune că avem o conștiență a Eului datorită acestei locuiri în corporalitatea noastră, de la care suportăm o contrapresiune. Noi ne ciocnim de corporalitatea noastră.
Bineînțeles că de aici decurge în mod necesar o consecință. Orice ciocnire are efectul următor: când dumneavoastră loviți ceva, chiar fără să vă dați seama de aceasta, se produce o rănire, o leziune. Efectiv, lovirea Eului de corporalitatea noastră nu încetează de a provoca deteriorări în corporalitate; mici distrugeri. Aceasta este o realitate: noi ne distrugem constant corporalitatea. Dar dacă nu am lovi-o și nu am distruge-o, conștiența Eului nostru nu s-ar putea dezvolta. Și suma acestor distrugeri nu este într-adevăr nimic altceva decât ceea ce provoacă moartea pe planul fizic. Putem deci spune că datorită acestei distrugeri neîncetate a organismului nostru și activității noastre distructive putem menține conștiența Eului nostru.
În acest fel suntem deci distrugătorii învelișurilor astral, eteric și fizic. Asta înseamnă că avem față de aceste învelișuri un comportament diferit decât față de Eu. Viața obișnuită ne învață că putem deveni și distrugătorii Eului. Să vedem o clipă cum putem deveni distrugătorii Eului nostru.
Eul nostru este ceva – puțin contează pentru moment ce anume –, și în măsura în care el este ceva în cadrul universului, are o anumită valoare. Omul resimte foarte bine că Eul său are o anumită valoare pentru Cosmos. Dar noi putem micșora această valoare. Cum putem noi reduce valoarea Eului nostru? Când producem un necaz cuiva pe care ar fi trebuit să-l iubim, atunci ciuntim efectiv valoarea Eului nostru. După ce am provocat această suferință nejustificată, Eul nostru și-a scăzut valoarea. Acesta este un fapt de care fiecare își poate da seama. Mai putem constata și următoarele: omul neputând, în cursul existenței sale, atinge niciodată valoarea sa ideală, Eul său este în realitate fără încetare în curs de a se devaloriza, deci de a lucra la propria sa depreciere, la propria sa distrugere. Dar atât timp cât avem controlul Eului nostru, noi avem, de-a lungul întregii noastre vieți, posibilitatea de a elimina această distrugere. Noi suntem capabili de aceasta, deși nu o facem întotdeauna. Înainte de a trece pragul morții, putem întotdeauna s-o facem. Dacă am cauzat o suferință nejustificată cuiva putem, sub o formă sau alta, să o compensăm în timpul vieții noastre pământești. Reflectând puțin la aceasta, dumneavoastră înțelegeți că omul are posibilitatea, între naștere și moarte, de a-și influența Eul, de a-i micșora valoarea, posibilitatea de a lucra la distrugerea sa, dar și de a echilibra această distrugere, de a o neutraliza.
În cursul actual al evoluției sale, omul, pentru început, nu are această posibilitate și în ceea ce privește trupul său astral, trupul său eteric și trupul său fizic. El nu poate – așa cum face cu ajutorul activității sale conștiente în privința Eului său – să lucreze la aceste trei alte trupuri, căci el nu se află în mod conștient în aceste trei părți ale ființei sale. Daunele cauzate în trupurile sale astral, eteric și fizic se mențin. El nu încetează să le distrugă, fără a fi în măsură să facă ceva pentru a le repara. Aceasta este ușor de înțeles: dacă am intra într-o nouă încarnare înzestrați cu forțele conținute în trupurile noastre fizic, eteric și astral, așa cum au fost ele modelate la sfârșitul încarnării precedente, noi am avea de a face cu un trup astral, eteric și fizic cu totul inutilizabil. Conținutul sufletescului nostru este întotdeauna la originea a ceea ce se manifestă în corporalitate; el constituie forța care se exprimă acolo. Faptul că la sfârșitul existenței avem un organism fragil, dovedește că sufletul nostru nu are forțele capabile să-i salveze vitalitatea. Pentru a ne menține conștiența și pentru a o păstra trează, noi am distrus încontinuu învelișul nostru corporal. Forțele care ne rămân la sfârșitul unei încarnări nu ne sunt de nici un folos în următoarea încarnare. Noi trebuie să primim puteri noi, capabile să acționeze în cursul încarnării următoare asupra trupurilor astral, eteric și fizic în așa fel încât ele să fie, într-o anumită măsură, vitalizate și sănătoase, și deci utilizabile pentru noua încarnare. În timpul unei existențe pământești – și aceasta este deja accesibil oricărei observații – omul are posibilitatea de a distruge cele trei trupuri ale sale; dar lui nu îi este posibil, lui singur, să le structureze într-o manieră sănătoasă, să le formeze, să le reconstituie. Investigația ocultă ne arată că în timpul vieții dintre moarte și o nouă naștere, din regnul extraterestru în care trăim ne vin anumite puteri capabile să restaureze învelișurile omenești uzate. Între moarte și o nouă naștere noi ne îndepărtăm în universul cosmic, și trebuie să mergem să căutăm în alte corpuri cerești, înrudite cu regnul pământesc, puterile pe care nu le putem extrage din sânul regnului pământesc. Ele conțin rezervele de puteri de care au nevoie învelișurile noastre omenești. Pe Pământ, omul are o singură posibilitate, aceea de a extrage de aici puterile necesare pentru reconstituirea permanentă a Eului său; celelalte componente ale naturii omenești trebuie să-și primească puterile din alte lumi, și nu din Pământ.
Dacă vom considera mai întâi trupul astral, vedem că după moarte ființa omenească își extinde existența în afară, se răspândește realmente în exterior și se dilată prin toate sferele planetare. Prin dilatarea ființei sale sufletesc-spirituale, omul devine, pe durata kamalokăi, o ființă atât de mare – atunci se întrepătrund mai multe ființe – încât atinge limita formei orbitei pe care Luna o descrie în jurul Pământului. Ființa omenească se dilată după aceea până la sfera lui Mercur – în sensul atribuit de ocultism termenului de Mercur –, apoi până la sfera lui Venus, după aceea până la sfera lui Marte, cea a lui Jupiter și apoi până la Saturn. Ființa omenească se dilată din ce în ce mai mult. Ca entitate, dincolo de pragul morții, omul ajunge să trăiască devenind un locuitor al lui Mercur, apoi al lui Venus, apoi al lui Marte și așa mai departe. El trebuie oarecum să aibă facultatea de a se simți în largul său în aceste lumi planetare. Ce să facă pentru a se adapta la ele?
O dată ce perioada kamaloka a trecut, omul trebuie să aibă în el ceva care să-i permită să dezvolte o afinitate cu puterile proprii sferei lui Mercur, unde se află. Când observăm mai multe ființe omenești în răstimpul vieților dintre moarte și o nouă existență, se adeverește că ele au comportamente foarte diferite. Există o diferență foarte netă între cei care intră în această sferă a lui Mercur cu o anumită atitudine morală, și cei care sunt marcați de o viață imorală. Acest lucru include bineînțeles toate nuanțele posibile. În sfera lui Mercur, ființa omenească, având dobândite în cursul existenței sale calități morale, este ceea ce am putea numi o ființă spirituală sociabilă; ea are posibilitatea să contacteze alte ființe – fie defuncți care i-au premers, fie ființe proprii sferei lui Mercur – și să stabilească cu ele legături și schimburi. Ființa omenească imorală devine solitară și se simte exclusă din comunitatea altor locuitori ai acestei sfere. Iată la ce conduce atitudinea morală sau imorală a ființelor pământești ajunse în această sferă. Este esențial să înțelegem că moralitatea este ceea ce stabilește în acest loc contactul și legătura noastră cu ființele care trăiesc acolo, și că atitudinea noastră imorală închide ființa noastră ca într-o închisoare. Desigur că noi știm atunci că acolo sunt și alte ființe, dar suntem oarecum închiși într-o carapace și nu le putem întâlni. Situația de singurătate rezultă dintr-o existență omenească asocială și imorală pe Pământ.
În sfera următoare, elementul determinant pentru stabilirea contactelor între ființele omenești este sentimentul religios. În acord cu tradiția ocultă, vom denumi provizoriu această regiune, sfera lui Venus. Cei care, în cursul existenței lor pământești, au dobândit sentimentul că tot ceea ce este efemer în viața oamenilor și a lucrurilor este legat de ceva etern, și că omul, prin atitudinea sufletului său, trebuie să tindă spre ceea ce este spiritual și divin, pot stabili contactul cu ființele acestei sfere. Dimpotrivă, un spirit materialist, incapabil să-și orienteze sufletul spre etern și nepieritor, spre divin, rămâne ca întemnițat în propria sa ființă și este condamnat la singurătate. Tocmai aici, în sfera lui Venus, putem vedea cel mai bine, datorită investigațiilor oculte, cum prin felul nostru de a trăi pe Pământ creăm în trupul nostru astral condițiile de viață necesare în această sferă. Noi trebuie să dobândim o înțelegere și să dezvoltăm o înclinație pentru ceea ce dorim să ne asociem mai târziu. Și este o realitate faptul că oamenii de pe Pământ, din toate timpurile și pe durata diferitelor epoci – așa cum trebuie să fie, pe bună dreptate – au întreținut legături cu viața spirituală divină, în toate confesiunile și în toate concepțiile despre lume. Pentru a progresa, evoluția a avut nevoie de o sursă unică. În domeniul religios, de exemplu, oricare ar fi epoca și poporul, diferitele confesiuni au fost date de spiritele desemnate de circumstanțele cosmice în funcție de dispozițiile popoarelor, de condițiile climatice, ș.a.m.d. Apartenența confesională se bazează deci pe o aceeași sursă, dar confesiunile sunt nuanțate după condițiile proprii fiecărui popor. Chiar și în epoca noastră, oamenii constituie pe Pământ grupuri distincte, în funcție de confesiunea lor religioasă sau concepția despre lume. Ceea ce dezvoltă în sufletul nostru o confesiune religioasă sau o filozofie pregătește înțelegerea și sociabilitatea noastră pentru sfera lui Venus. Sentimentele religioase ale hindușilor, chinezilor, musulmanilor, creștinilor, etc., pregătesc sufletul pentru ca, o dată ajunși în sfera lui Venus, el să aibă înțelegerea, simpatia și înclinația care îl atrage, înainte de toate, spre ființele ce împărtășesc aceleași sentimente și care și-au modelat sufletul după aceeași confesiune. Putem realmente afirma – și investigația spirituală este foarte clară asupra acestui punct – că în timp ce astăzi suprafața Pământului este împărțită între rase, popoare, ș.a.m.d. – situația aceasta se va schimba în viitor, întrețeserile fiind deja începute – și deci dacă aceasta constituie actualmente tot atâtea semne distinctive, sfera lui Venus, pe care noi o parcurgem împreună cu alte ființe omenești sau spirituale, nu cunoaște această diferențiere rasială. Oamenii sunt grupați acolo numai după confesiunile lor religioase și concepțiile lor filosofice. Desigur că mai există încă o diferențiere datorată tocmai faptului că această divizare pământească, existentă la nivelul religiilor, este într-o anumită măsură dependentă de condițiile rasiale și de seminții. Totuși, nu elementul rasial este cel care are întâietate, ci determinantă este experiența sufletului datorată faptului că el se leagă de o anumită confesiune.
După moarte, noi rămânem întotdeauna un anumit timp în sfera lui Venus. După aceea ne dilatăm și ajungem până la sfera următoare, cea a Soarelui.
În calitate de suflete, noi devenim realmente, între moarte și o nouă naștere, locuitori ai Soarelui. În comparație cu sfera lui Venus, sfera Soarelui mai necesită și altceva. Pentru a evolua în sfera solară între moarte și o nouă naștere, este eminamente necesar să înțelegem nu numai un grup omenesc determinat, ci totalitatea sufletelor omenești, și să putem stabili puncte de contact cu toate sufletele. În sfera Soarelui noi ne simțim izolați dacă suntem încorsetați de prejudecăți, oricare ar fi apartenența confesională, și datorită acestui fapt noi suntem incapabili să-i înțelegem pe cei al căror suflet este marcat de o altă confesiune. Cel care, pe Pământ, de exemplu, nu a știut aprecia decât avantajele unei anumite religii, nu-i va înțelege niciodată, în sfera Soarelui, pe cei care au aparținut altei religii. Dar această lipsă de înțelegere nu se manifestă ca pe Pământ. Aici, jos, oamenii pot să se deplaseze și să-și intersecteze drumurile fără să se înțeleagă la nivelul sufletului: ei se pot scinda în diferite apartenențe religioase și filosofice. Dar în sfera Soarelui, până acolo unde ne întindem și ne întrepătrundem, noi suntem uniți și, cu toate acestea, separați, prin viața noastră lăuntrică. Și acolo orice separare și orice lipsă de înțelegere este o sursă de suferințe cumplite. Întâlnirea cu un suflet aparținând unei alte confesiuni naște în noi un reproș pe care suntem incapabili să-l depășim, pentru că pe Pământ nu am învățat să o facem, și pentru că această incapacitate se prelungește un răstimp nedefinit.
Vom înțelege mai bine despre ce este vorba dacă, plecând de la ceea ce se desfășoară între moarte și o nouă naștere, abordăm problema inițierii. Căci trăirea inițiatului, care pătrunde în lumile spirituale, este într-un anumit fel foarte asemănătoare celei a vieții dintre moarte și o nouă naștere. El trebuie să se familiarizeze cu aceleași sfere, și ar trece prin aceleași frământări dacă, în momentul intrării în sfera Soarelui, ar păstra prejude-cățile unei concepții unilaterale despre lume. Iată de ce inițierea trebuie să fie precedată de o deschidere totală față de orice confesiune religioasă aflată pe Pământ, o înțelegere pentru ceea ce trăiește în orice suflet, oricare ar fi apartenența sa filosofică. Căci dacă nu, tot ceea ce se sustrage înțe-legerii noastre devine sursă de zbucium, asemănându-se cu munți înalți gata să se prăbușească peste noi, sau cu manifestări la care se presimte o putere explozivă care ne-ar putea lovi. Din moment ce ne încorsetăm pe noi înșine într-o asemenea atitudine, orice lipsă de înțelegere pentru semen acționează în acest fel în lumile spirituale.
Dar lucrurile nu au fost întotdeauna așa. În timpurile precreștine, evoluția omenirii nu prevedea ca oamenii să dezvolte o asemenea înțelegere pentru fiecare suflet individual. Neamul omenesc a trebuit să treacă printr-o fază de unilateralitate. Dar cei care au fost ridicați la nivelul de călăuzitori ai lumii au trebuit să dobândească mai mult sau mai puțin conștient facultatea unei înțelegeri mai generale și nu a uneia exclusive. Chiar dacă cineva nu era decât călăuza unui singur popor, el trebuia oarecum să fie capabil să desfășoare o înțelegere pentru fiecare suflet omenesc. Vechiul Testament făcea aluzie la aceasta în mod grandios în locul unde Abraham îl întâlnește pe Melchisedec [Nota 13], preot al celui Prea-Înalt. Cel care înțelege acest pasaj știe că Abraham, chemat să devină călăuzitorul poporului său, beneficiază în acel moment de inițiere – chiar dacă aceasta nu se desfășoară în deplină luciditate, cum va fi cazul mai târziu pentru alte inițieri –, o inițiere care îi permite să sesizeze realitatea divină capabilă să pătrundă orice suflet omenesc. Pasajul unde este vorba de întâlnirea lui Abraham cu Melchisedec ascunde de altfel un profund mister privind evoluția neamului omenesc. Dar omenirea trebuia să fie pregătită treptat să devină din ce în ce mai capabilă să beneficieze de trecerea sa prin sfera Soarelui. Cum?
În cursul evoluției noastre pe Pământ, primul impuls în favoarea unei treceri favorabile prin sfera Soarelui a fost dat de Misteriul de pe Golgota, după o pregătire în sânul poporului Vechiului Testament, despre care vom mai vorbi. Pentru moment, nu contează prea mult să știm dacă, așa cum a evoluat până în zilele noastre, creștinismul și-a realizat toate țelurile și toate posibilitățile sale de dezvoltare. Este de la sine înțeles ca în diferitele sale confesiuni religioase, creștinismul să nu fi putut promova decât anumite aspecte ale principiului christic global, și ca pentru anumite detalii ale intențiilor sale pozitive el să fie în întârziere în raport cu alte confesiuni. Dar ceea ce contează, sunt posibilitățile evolutive pe care le cuprinde el, ceea ce poate da el omului care pătrunde tot mai profund în esența sa.
Noi am încercat deja să expunem ceea ce poate explica această evoluție posibilă. Ar fi multe de spus relativ la acest subiect. Dar aici nu vom trata decât singurul aspect de care avem acum nevoie. Pentru a înțelege bine semnificația profundă a diferitelor curente religioase, putem rămâne la un singur aspect care ne arată clar caracterul confesiunilor religioase. Constatăm că diferitele orientări religioase sunt adaptate diferitelor rase, populații și comunități de sânge. Aceasta este mai ales valabil în primele timpuri ale evoluției omenirii. Această situație a durat un anumit răstimp. Noi știm că religia hindusă este rezervată celor care sunt născuți hinduși. Într-un anumit sens, vechile religii sunt religii ale semințiilor, ale anumitor popoare. Vă rog să nu luați această remarcă drept o depreciere, ci numai drept o caracterizare. Diferitele religii care au fost date popoarelor de către inițiați, și care au fost scoase din sursa unei religii universale comune, dar adaptate diferitelor popoare, seminții, ș.a.m.d., aceste diferite religii au ceva, să spunem, dintr-un egoism religios. Popoarele au iubit întotdeauna curentele religioase ieșite din propria lor constituție, din propriul lor sânge. Noi chiar știm că odinioară, când era întemeiată o religie provenind din centre de misterii la un popor din antichitate, aceasta nu era realizată de către un străin de sângele acelui popor. Se întemeia un al doilea misteriu, care era transportat acolo unde mai exista deja unul. Dar cineva din cadrul acelui popor era desemnat drept călăuzitor al acelui popor, sau al acelei seminții.
În această privință există o mare diferență față de ceea ce se poate numi creștinismul autentic. Individualitatea spre care orice creștin își îndreaptă privirea sa, Christos Iisus, a avut cea mai slabă influență tocmai în sânul poporului și locului unde s-a încarnat.
Condițiile religioase în Occident trebuie să fie considerate la fel ca acelea din India sau China, unde se perpetuează religiile tribale? Nu, câtuși de puțin! Religiile noastre nu s-ar putea compara cu cele din Orient, hindusă și chineză, decât dacă aici, în Europa Centrală, noi am fi, de exemplu, adoratori fideli ai lui Wotan. Noi am fi atunci în aceeași situație, și egoismul religios s-ar manifesta și aici. Or, în Occident, orice egoism religios a dispărut și s-a adoptat religia unui întemeietor de religie care nu se bazează pe nici o comunitate tribală, ci vine din afară. Acesta este un fapt care trebuie văzut în mod clar. Legătura de sânge care contribuia la întemeierea vechilor comunități religioase nu a jucat nici un rol în răspândirea creștinismului. Dimpotrivă, legătura de la suflet la suflet a fost esențială aici și ea a permis primirea unei religii de origine străină, cum a fost de exemplu cazul Occidentului. De ce a fost așa? Fiindcă în rădăcinile sale cele mai adânci, și încă de la origine, creștinismul era structurat pentru a deveni o religie destinată tuturor oamenilor, fără deosebire de credință, naționalitate, apartenență tribală, de rasă și de tot ceea ce, de altfel, poate separa oamenii unii de alții. Pentru a înțelege în mod just creștinismul trebuie știut că el nu se adresează în om decât elementului uman, cel care există în orice ființă omenească. Faptul că în decursul primelor sale faze, și chiar și în zilele noastre, creștinismul a dat naștere la confesiuni diferite nu infirmă cu nimic această constatare, căci el înglobează toate posibilitățile evolutive conținute în general în omenire. În sânul lumii creștine va trebui chiar să se producă o mare schimbare pentru înțelegerea creștinismului până în temeliile sale. Va trebui făcută o anumită distincție între cunoașterea creștinismului și realitatea sa.
Desigur că Sfântul Pavel a început să facă această diferențiere; iar cel care îl înțelege pe Sfântul Pavel poate cunoaște ceva în acest sens. Dar ceea ce a întreprins el a fost prea puțin înțeles până în prezent. El a extins, din apanajul exclusiv al evreilor, confesiunea creștină, pronunțând aceste cuvinte: „Christos nu a murit numai pentru evrei, ci și pentru păgâni” [Nota 14] și, în felul acesta, a contribuit enorm la înțelegerea justă a creștinismului. Ar fi cu totul greșit să pretindem că Misteriul de pe Golgota a avut loc numai pentru cei care își spun creștini. El s-a îndeplinit pentru toți oamenii! Asta voia să spună Sfântul Pavel afirmând că Christos a murit și pentru păgâni, nu numai pentru evrei. Ceea ce a intrat prin Misteriul de pe Golgota în întreaga viață a Pământului are evident importanță pentru ansamblul vieții pământești. Oricât de grotesc poate părea chiar și astăzi celor care nu fac deosebirea despre care noi vom mai vorbi în continuare, trebuie spuse următoarele: pentru a înțelege bazele creștinismului, trebuie să fim capabili, față de un adept al unei alte religii – de exemplu un hindus sau un chinez – să ne întrebăm: are în el ceva creștin? Prea puțin contează ca omul în cauză să o știe sau nu; ceea ce contează este ca el să fie avertizat asupra a ceea ce este în realitate creștinismul. Tot așa, nu este esențial ca un om să știe ce este fiziologia, de vreme ce el cunoaște realitatea digestiei. Adeptul căruia religia sa nu i-a furnizat nici o legătură conștientă cu Misteriul de pe Golgota, încă nu are deci nici o deschidere în această privință. Dar acesta nu este un motiv de a nega posibilitatea ca, pentru el, creștinismul să fie o realitate. Ziua în care creștinii vor fi destul de creștini pentru a descoperi elementul christic în toate sufletele pământești, și nu numai când vor fi încercat prin tot felul de tentative de convertire să le inoculeze creștinismul, numai atunci va fi fost sesizat esențialul creștinismului. Toate acestea sunt legate chiar de natura unui creștinism înțeles la justa sa valoare. Trebuie făcută deosebire între realitatea creștinismului și înțelegerea lui. A înțelege ceea ce există pe Pământ datorită Misteriului de pe Golgota constituie un mare ideal, idealul unei cunoașteri importante pentru Pământ, a unei cunoașteri pe care oamenii vor ști să o dobândească în mod progresiv. Dar realitatea s-a împlinit, ea există de când s-a săvârșit Misteriul de pe Golgota.
Viața noastră în sfera Soarelui depinde de legătura pe care am putut-o stabili cu Misteriul de pe Golgota. Viața noastră în această sferă depinde în așa măsură de acest raport, că ea nu este posibilă decât dacă am realizat cu Misteriul de pe Golgota legătura pe care tocmai am caracterizat-o. Această legătură trebuie să depășească limitele unui creștinism incomplet, al unei nuanțe confesionale sau a alteia. În cazul în care nu realizăm acest lucru, noi ne condamnăm în mod sigur să trăim solitari în sfera Soarelui, incapabili să întâlnim sufletele altor ființe omenești. Există o afirmație a cărei putere se confirmă până în această sferă. Când, în calitate de ființe în sânul sferei Soarelui, întâlnim o altă ființă, putem cultiva cu ea legături sociale, și această întâlnire ne incită să nu ne retragem în noi înșine dacă în noi trăiește cuvântul următor: „Acolo unde doi sunt reuniți în numele Meu, sunt și Eu în mijlocul lor” [Nota 15]. Când există cunoașterea reală a lui Christos, toți oamenii sunt în măsură să se întâlnească în sânul sferei solare. Și această întâlnire este de o importanță remarcabilă. În această sferă, pentru om intervine o decizie, și el trebuie să fi dobândit o anumită înțelegere. Aceasta poate fi explicată de preferință plecând de la un fapt extraordinar de important, accesibil oricărui suflet, dar de care adesea el nu-și dă seama.
Unul din cele mai frumoase pasaje din Noul Testament este cel în care Christos caută să trezească conștiența omului față de nucleul spiritual și divin pe care îl poartă sufletul său. În calitate de scânteie divină, „Dumnezeu” trăiește în fiecare suflet omenesc; orice om poartă în el o calitate divină. Christos Iisus a subliniat-o în mod deosebit. El a insistat cu toate puterile sale: „Voi toți sunteți dumnezei!” [Nota 16]. Maniera în care o afirmă arată că el consideră că omul merită acest calificativ chiar din momentul în care i se atribuie. Dar și o altă ființă a spus aceste cuvinte. Vechiul Testament exprimă în mod simbolic faptul că la începutul evoluției neamului omenesc, Lucifer spusese: „Voi veți fi ca Dumnezeu” [Nota 17]. Acest fapt trebuie reținut. Două ființe spun cuvinte asemănătoare; Lucifer și Christos: Voi veți fi sau voi trebuie să fiți ca Dumnezeu! Ce vrea să spună Biblia subliniind aceste spuse? Ea vrea să exprime faptul că, atunci când provin de la ființa luciferică, ele cheamă nenorocirea, pe când, venind de la ființa christică, duc la binecuvântarea supremă. Nu trebuie văzut aici un mister minunat? Cuvântul tentației luciferice, azvârlit în omenire, a devenit prin Christos expresia celei mai înalte înțelepciuni. În caractere impresionante, în documentul nostru apare clar că nu numai conținutul cuvintelor contează, ci mai ales persoana care îl pronunță. Să reținem din aceasta că lucrurile trebuie întotdeauna aprofundate și că noi putem deja învăța mult plecând de la elementele exoterice de care dispunem.
În sfera solară, între moarte și o nouă naștere, auzim fără încetare răsunând în sufletul nostru puterea acestor cuvinte: „Tu ești un dumnezeu, tu trebuie să fii un dumnezeu!”. Și când intrăm în această sferă, avem certitudinea de a-l întâlni acolo din nou pe Lucifer, repetând cu insistență aceleași cuvinte. De acum înainte începem să-l înțelegem foarte bine pe Lucifer, în timp ce pentru a-l înțelege pe Christos trebuie să ne pregătim progresiv pe Pământ. Dacă nu am stabilit pe Pământ o legătură cu Misteriul de pe Golgota nu aducem în sfera solară nici o înțelegere pentru aceste cuvinte, atunci când ele provin de la entitatea lui Christos. Aș dori să vă spun, formulat în cuvinte destul de banale, că în sfera Soarelui întâlnim două tronuri. Unul este cel al lui Lucifer, de unde răsună cuvântul ispititor privind natura noastră divină. Acest tron este mereu ocupat. Celălalt ne apare gol, sau, mai precis, pare gol multor oameni, căci pe acest celălalt tron din sfera solară, pe durata vieții dintre moarte și o nouă naștere, noi trebuie să găsim ceea ce se poate numi imaginea akashică a lui Christos. Și dacă vom ajunge să o găsim acolo, aceasta va fi, după cum vom avea ocazia să vedem în continuare, o binecuvântare pentru noi. Dacă reușim să o găsim, se datorează faptului că Christos a coborât din Soare pentru a se uni cu Pământul și pentru că înțelegerea noastră pentru Misteriul de pe Golgota pe Pământ ne-a permis să ne ascuțim privirea spirituală pentru ca tronul lui Christos pe Soare să nu ne pară gol ci, dimpotrivă, să ne devină vizibile actele săvârșite de El atunci când se afla încă pe Soare. Am spus că trebuie să mă exprim în acest mod banal. Într-adevăr, pentru a vorbi de aceste două tronuri și a descrie aceste condiții sublime trebuie să recurgem la imagini. Oricine face efortul să înțeleagă va putea recunoaște că aceste cuvinte făurite pe Pământ sunt inadecvate și că trebuie recurs la imagini pentru a ne putea face înțeleși.
Pentru ceea ce avem nevoie în timpul șederii noastre în sfera Soarelui nu găsim deci înțelegere decât dacă am asimilat pe Pământ ceva care nu interferează numai cu puterile astrale, ci și cu puterile eterice. Dacă ați urmărit ceea ce v-am expus, trebuie să știți că religiile acționează asupra puterilor eterice și modelează trupul eteric al omului. O dată ce am dobândit o înțelegere pentru Misteriul de pe Golgota, ne rămâne o bună parte de moștenire spirituală datorită faptului că sufletele noastre sunt pătrunse de puteri emanând din sfera Soarelui. Căci din această sferă trebuie să extragem puterile de care avem nevoie pentru a putea primi în mod corect trupul eteric din următoarea noastră încarnare. Dimpotrivă, puterile care ne sunt necesare pentru a fi în măsură să primim corect trupul astral în următoarea noastră încarnare, le vom căuta în alte sfere planetare.
Să nu credeți că ceea ce v-am spus nu este conform cu spiritul evoluției omenești. Eu vă spusesem deja că încă din epoca precreștină un călăuzitor al omenirii, Abraham, cu ocazia întâlnirii sale cu Melchisedec, sau Malekzadic, a avut prilejul să-și procure puterile necesare pentru trecerea sa prin sfera solară. Nu este vorba aici de o afirmație oarecare făcută din intoleranță, când se constată că numai creștinismul ortodox ar fi în măsură să procure omului puterile necesare pentru a stabili în sfera solară relații juste cu ființele. Nu, acolo este vorba de o realitate a evoluției. Spuneam că în decursul timpurilor, vechea posibilitate de a contempla prin alte mijloace imaginea akashică a lui Christos s-a estompat progresiv. Privirea spirituală a lui Abraham era complet deschisă pentru această imagine akashică a lui Christos în sfera solară. Acesta este un fapt incontestabil. Faptul că Misteriul de pe Golgota nu avusese încă loc pe atunci și că Christos locuia încă pe Soare nu este o obiecție valabilă; în realitate El era unit pe atunci cu alte sfere planetare. La acea epocă și până în zilele noastre, oamenii erau capabili să contemple ceea ce era de văzut acolo. Și dacă ne-am întoarce înapoi și mai departe, în timp, pe când sfinții rishi erau călăuzitorii poporului lor, învățătorii din vechea Indie, acolo era deja vorba de călăuzitori ai omenirii care erau foarte familiarizați cu entitatea lui Christos, ce locuia încă în Soare. Acești călăuzitori se străduiau să-l facă cunoscut adepților lor, în orice caz fără ca să folosească deja numele pe care îl va purta El mai târziu. Deși Misteriul de pe Golgota nu acționa pe atunci până în sfera cunoașterii acestor epoci îndepărtate, cei care căutau în profunzimile existenței adevărurile intime, au avut totuși posibilitatea de a dobândi facultățile care îi permit omului să extragă din Soare puterile destinate regenerării trupurilor lor eterice. Dar aceste posibilități au încetat o dată cu evoluția ulterioară a omenirii. Ele trebuiau, de altfel, să înceteze, fiindcă puteri noi caută fără încetare să se introducă în omenire.
Aceasta este o realitate a evoluției. Noi ne îndreptăm înspre timpurile viitoare când, dacă se îndepărtează de evenimentul christic, oamenii se vor priva din ce în ce mai mult de posibilitatea de a face o experiență corectă a sferei solare pe durata călătoriei lor dintre moarte și o nouă naștere. Se impune certitudinea faptului că ceea ce este christic trebuie căutat în fiecare suflet. Dacă vrem să sesizăm bazele creștinismului, să ne întrebăm în privința fiecărui om: câtă substanță creștină are în el? Este de asemenea adevărat că omul se poate exclude din creștinism prin faptul că nu are conștiența despre ce este vorba în realitate. „Christos a murit nu numai pentru evrei, ci și pentru păgâni” – acestor cuvinte ale Sfântului Pavel le putem adăuga următoarele: dacă în decursul evoluției viitoare a omenirii s-ar exclude și respinge în mod conștient și din ce în ce mai mult Misteriul de pe Golgota, aceasta i-ar împiedica pe oameni să primească ceea ce a fost făcut pentru ei. Misteriul de pe Golgota este în mod precis o binefacere destinată fiecăruia dintre noi. Orice om este liber să-i primească sau nu efectele. Dar de felul în care va lăsa să acționeze acest Mister asupra lui va depinde în viitor facultatea sa de a extrage din sfera Soarelui puterile necesare pentru construirea corectă a trupului său eteric pentru următoarea încarnare. Consecința imensă care decurge din aceasta pentru întreg viitorul neamului omenesc pe Pământ va face obiectul următoarelor conferințe.
Creștinismul, legat de Misteriul de pe Golgota fără să-l înțeleagă prea mult, constituie deocamdată prima pregătire a omenirii pentru a stabili din nou relații juste cu sfera Soarelui. Înțelegerea justă a Misteriul de pe Golgota, conform antroposofiei, trebuie să fie al doilea impuls. Această relație justă cu sfera Soarelui se dobândește prin efortul continuu de a înțelege mereu mai bine Misteriul de pe Golgota. Odată intrat în această sferă, omul se dilată în continuare și trece, de exemplu, în sfera lui Marte. Nu este suficient să stabilim relații corecte cu puterile solare numai în cadrul sferei Soarelui; trebuie ca să le purtăm cu noi când ne ridicăm spre sfera lui Marte. Pentru ca să nu se întunece și să dispară conștiența, odată parcursă sfera solară, ci ea să poată fi dusă, dimpotrivă, în sferele lui Marte și Jupiter, care trebuie parcurse ulterior, pentru ca aceasta să se realizeze, este necesar, în cursul actualului ciclu al evoluției omenirii, ca în suflete să se trezească înțelegerea spirituală pentru ceea ce animă religiile și concepțiile noastre de viață. Aceasta explică cercetarea în domeniul religiei și concepțiilor despre lume. În locul înțelegerii antroposofice va veni o înțelegere foarte diferită, despre care abia ne putem face o imagine. Căci dacă este clar că un adevăr este valabil la o epocă încă impregnată de un simț pentru sinceritate, nu este mai puțin adevărat că impulsuri mereu noi vor interveni în evoluția neamului omenesc. Trebuie să știm că ceea ce poate oferi antroposofia este valabil numai pentru o epocă dată. Asimilând acest învățământ, omenirea va duce spre viitor impulsurile primite, pe care le va fi transformat. Datorită acestor puteri transformate ea va fi în măsură să preia noile forțe, care se vor manifesta ulterior.
Am arătat relația care există între viața pământească și viața dintre moarte și o nouă naștere. Veți fi remarcat faptul că oamenii au realmente nevoie să cunoască și să dezvolte o sensibilitate pentru viața dintre moarte și o nouă naștere, o cunoaștere a ei și un sentiment față de ea, la fel ca pentru viața pe Pământ. Căci salvarea, certitudinea, tăria și speranța pe care o avem încarnându-ne pe Pământ depind de puterile pe care le aducem din viața dintre moarte și o nouă naștere. Dar puterile pe care le luăm de acolo depind, la rândul lor, de comportamentul pe care l-am avut în încarnarea noastră precedentă, depind de atitudinea noastră morală, de dispoziția noastră religioasă sau, mai general, de calitățile sufletești pe care le-am dobândit. Noi trebuie să știm că datorită experienței suprasensibile pe care o trăim între moarte și o nouă naștere, noi contribuim în mod activ fie la propagarea neamului omenesc, fie la distrugerea sa. Căci dacă oamenii nu dobândesc puterile capabile să le dea un trup astral sănătos, puterile care activează în trupul astral al omului pământesc ar deveni sterile și seci, și omenirea s-ar scufunda pe Pământ într-un declin moral și religios. Dacă oamenii nu vor prelua puteri pentru trupul lor eteric, rasa umană ar dispărea de pe Pământ. Fiecare se poate întreba: În ce măsură pot eu contribui la faptul ca Pământul să nu fie populat numai de corpuri bolnăvicioase? Antroposofia nu este numai cunoaștere, ci ea este responsabilitate care ne pune în relație cu întreaga ființă a Pământului și ne menține ca atare.
