În considerațiile noastre asupra vieții dintre moarte și o nouă naștere, am făcut deja aluzie, și dumneavoastră vă amintiți de aceasta fără îndoială, de faptul că, la început, omul continuă să existe în această perioadă în condițiile pe care și le-a pregătit de aici, de pe Pământ. Am menționat că de fiecare dată când întâlnim o persoană după moarte, în lumea spirituală, relațiile dintre noi și această persoană sunt, mai întâi, cele pe care le-am țesut pe durata existenței noastre pământești, și pe care nu le putem schimba cu nimic. Să luăm exemplul următor: după moarte, întâlnim în lumea spirituală un prieten, sau orice altă persoană decedată înaintea noastră. Să presupunem că este vorba de o ființă căreia îi datorăm afecțiune datorită unor anumite împrejurări, dar că, într-o anumită măsură, noi am privat-o de această iubire. În acest caz noi vom continua să viețuim relațiile care existau înaintea morții, aceste relații fiind constituite dintr-o privare afectivă de care suntem responsabili. Față de această ființă ne aflăm în situația descrisă în conferința precedentă, cu alte cuvinte contemplăm și retrăim oarecum ceea ce am generat de-a lungul ultimei noastre existențe pământești. Dacă, la un moment dat al vieții noastre de aici de pe Pământ, noi am putut aduce o modificare a relațiilor noastre cu această persoană, de exemplu cu zece ani înaintea morții sale sau înaintea morții noastre, retrăgându-i afecțiunea noastră, atunci vom avea de suportat după moarte această situație în răstimpul unei perioade de aceeași durată. Numai după ce am suportat această situație vom putea progresa și cunoaște de asemenea și relațiile mai bune care existaseră anterior cu această persoană. Trebuie să știm că după moarte noi nu suntem în măsură să compensăm, să modificăm relațiile create pe Pământ. Există o anumită imuabilitate.
Am putea foarte ușor crede că este vorba de o experiență dureroasă și că această situație trebuie privită numai din punctul de vedere al suferinței. Aceasta ar însemna să judecăm lumea spirituală după condițiile noastre pământești limitate. Dar văzute din lumea spirituală, lucrurile apar adesea cu totul altfel. Desigur că în timpul vieții sale dintre moarte și o nouă naștere, omul resimte toată durerea datorată faptului că trebuie să-și spună: acum, că sunt în lumea spirituală, îmi dau seama de răul pe care l-am făcut, dar nu pot schimba nimic; trebuie oarecum să ajung în noi împrejurări similare, ca să intervină o modificare. Cel care face o asemenea experiență trece în mod sigur prin această suferință. Dar el simte de asemenea certitudinea că lucrurile trebuie să se întâmple în felul acesta, și că ar fi nefast pentru progresul său dacă nu ar fi astfel, dacă nu ar putea prelua această experiență dureroasă. Căci contemplând o asemenea situație fără să o putem schimba, noi acumulăm puterea de a o schimba ulterior, în cursul karmei noastre viitoare. Tehnica viitoarei noastre karme este de așa natură încât noi vom putea modifica și corecta această situație când intrăm din nou într-o încarnare fizică. Defunctul nu este deloc în măsură să modifice prin el însuși această situație. Mai ales imediat după moarte, în timpul perioadei de kamaloka, el vede, așa-zicând, venind în întâmpinarea sa consecințele vieții sale pământești. La început el trebuie să rămână în aceeași situație, la aceeași experiență, pe care nu o poate modifica.
Se poate spune în legătură cu aceasta că cei vii, cei care își urmează drumul lor pământesc, au mult mai multă influență asupra celui mort decât el însuși sau alți morți. Și acesta este un fapt extrem de important. Cel care rămâne pe plan fizic și care a avut anumite legături cu defuncții, cel care are relații cu sufletele care se află între moarte și o nouă naștere, numai acela este în măsură, prin libera sa inițiativă de aici, să aducă anumite modificări la starea de după moarte a defuncților.
Să luăm un caz concret, capabil să ne clarifice multe aspecte. Să ne mulțumim să vedem ceea ce se desfășoară în kamaloka, fiindcă trecerea ulterioară în devachan nu modifică cu nimic situația. Să ne imaginăm două ființe care au trăit împreună pe Pământ. Să luăm un exemplu care ne afectează îndeaproape. Se poate întâmpla că la un anumit moment al vieții sale, una din ființe să fi cunoscut antroposofia, sau chiar să fi devenit antroposof. Cealaltă, care este alături de ea, să fie pornită împotriva antroposofiei să nu facă decât s-o denigreze, și aceasta tocmai fiindcă prietenul său aderă la antroposofie. Poate ați făcut și dumneavoastră această experiență și v-ați spus: desigur că celălalt nu ar fi atât de virulent împotriva antroposofiei, dacă prietenul său nu ar fi devenit antroposof. Poate chiar ar fi devenit el însuși un bun antroposof dacă ar fi fost primul care să cunoască antroposofia. Nu este o situație imposibilă, căci cazuri de acest fel există în viață. Dar noi trebuie să știm că asemenea situații evidențiază adesea domeniul iluziei. De fapt situația poate fi următoarea: cel care este pornit împotriva antroposofiei pentru că prietenul său a aderat la ea, nu este furios decât în stratul superior al conștienței sale, la nivelul Eului său; dar în conștiența sa astrală, în subconștientul său, nu există nimic care să împărtășească această aversiune pentru antroposofie. Fără știrea sa, el poate chiar avea o atracție pentru antroposofie. Acesta este un fapt constatat adesea: unei aversiuni la nivelul conștienței superioare îi corespunde o atracție la nivelul subconștientului. Ceea ce se exprimă la nivelul superior al conștienței nu corespunde în mod necesar modului în care se exteriorizează sentimentul. După moarte, experiența nu se limitează numai la consecințele a ceea ce s-a desfășurat în straturile superioare ale conștienței, la nivelul Eului. Cine crede aceasta își face o idee cu totul falsă despre condițiile existenței postmortem. Noi am descris adesea cum, în momentul morții, omul își depune trupurile fizic și eteric, dar păstrează lumea dorințelor și poftelor sale. Dar ceea ce durează nu se limitează numai la dorințele de care este conștient, ci, de asemenea, la cele care există în subconștientul său, dorințele de care nu știe nimic sau pe care el poate chiar le-a combătut viguros pe Pământ. După moarte acestea sunt adesea mai puternice și mai intense decât în timpul vieții. Pe durata existenței noastre pământești există o anumită dizarmonie între trupul astral și Eu; aceasta se manifestă printr-un sentiment de vid sau de insatisfacție. După moarte, tocmai conștiența astrală conferă sufletului omenesc tot caracterul său, care dă ființei omenești pecetea sa. Experiențele care se desfășoară la nivelul superior al conștienței noastre sunt de o importanță mai mică decât cele ale dorințelor ascunse și ale tuturor pasiunilor care dormitează în adâncurile sufletului și cărora Eul le ignoră adesea existența. Deci se poate întâmpla ca omul care tună și fulgeră împotriva științei spirituale fiindcă prietenul său a devenit antroposof, ajuns de cealaltă parte a pragului, să vadă manifestându-se în el o dorință profundă în favoarea antroposofiei. Această dorință va trebui să rămână nesatisfăcută, căci este prea puțin probabil ca această ființă, odată ce a trecut pragul, să aibă ocazia să o satisfacă. Dar printr-o înlănțuire aparte a împrejurărilor se poate întâmpla ca, în anumite cazuri, cel rămas pe Pământ să poată veni în ajutorul defunctului și să-i modifice condițiile existenței. Am putut observa astfel de cazuri printre noi, de nenumărate ori.
Le putem, de exemplu, citi morților. Ne reprezentăm cu intensitate că defunctul este prezent, evocăm trăsăturile feței sale și parcurgem în gândire cu el textul pe care îl citim, de exemplu o lucrare de antroposofie. Este suficient să o facem în gând. Aceasta acționează în mod direct asupra celui care a trecut pragul morții. Cât timp el rămâne în kamaloka, limba nu constituie o piedică; ea nu devine o piedică decât când el este în devachan. Datorită acestui fapt nu se poate obiecta că cel mort nu înțelege limbajul nostru. Într-adevăr, în răstimpul de kamaloka persistă o anumită sensibilitate pentru cuvintele noastre. Printr-o astfel de acțiune putem efectiv aduce un ajutor celui care a trecut pragul morții. Ceea ce se ridică astfel de la planul fizic poate modifica deci condițiile existenței dintre moarte și o nouă naștere. Numai ceea ce emană din planul fizic are această putere, pe când o influență directă venind din lumea spiritului nu ar putea-o face.
De aici rezultă că antroposofia, dacă va viețui cu adevărat în inima oamenilor, va fi capabilă să treacă peste prăpastia care separă lumea fizică de lumea spirituală. În aceasta trebuie să vedem esențialul antroposofiei, importanța ei vitală. Atâta timp cât se consideră că rolul ei constă în mod principal în a furniza concepte și idei antroposofice, și în a explica alcătuirea ființei omenești prin ceea ce primește din lumea spirituală, nu vedem decât începutul acțiunii sale. Numai atunci când vom ști cum intervine antroposofia în existența noastră, numai atunci va stabili ea realmente puntea dintre lumea fizică și cea spirituală. Atunci nu ne vom mai limita la o atitudine pasivă în privința morților, ci vom avea o conduită activă și vom cultiva relații vii cu ei, pentru a-i ajuta. Pentru a fi astfel, antroposofia trebuie în prealabil să pătrundă conștiența noastră și să ne facă să înțelegem că lumea noastră este în întregime în același timp fizică și supra-fizică, spirituală, și că ființa omenească nu se află pe Pământ numai pentru a culege în mod egoist, pe durata existenței sale de aici, fructele vieții materiale, ci și pentru a îndrepta înspre lumea spirituală ceea ce nu poate fi cultivat decât pe planul fizic și nu există decât la acest nivel. Dacă un om, din anumite motive care se justifică, sau din nepăsare, a păstrat distanță față de concepțiile antroposofice, noi putem, după moarte, să-l apropiem de acest învățământ, în felul în care îl vom explica.
Se poate pune problema următoare: dar dacă pe defunct îl deranjează asta, dacă nu și-o dorește? Această întrebare nu este în întregime justificată, pentru că oamenii nu sunt astăzi, în subconștientul lor, atât de ostili față de antroposofie. În subconștientul lor, ei nu au în realitate absolut nimic ce să-i reproșeze. Și dacă noi am avea acces la subconștientul celor care o combat la nivelul conștienței lor superioare, dacă am putea conversa cu subconștientul lor, nu ar mai exista deloc atâta ostilitate împotriva antroposofiei. Căci omul nu are prejudecăți împotriva lumii spirituale decât la nivelul conștienței Eului, sau, pentru a fi mai precis, la ceea ce, în calitate de conștiență a Eului, se răsfrânge pe planul fizic.
Noi am învățat astfel a cunoaște un aspect al comunicării posibile între lumea fizică și lumea spirituală. Ne putem de asemenea întreba dacă este posibilă o comunicare în direcția lumii fizice pornind din celălalt pol. Altfel spus: cel care a trecut pragul morții poate să se manifeste într-un anumit fel față de cei care au rămas pe Pământ? Astăzi acest lucru nu este posibil decât într-o foarte mică măsură, dat fiind că pe planul fizic omul trăiește, de regulă generală, exclusiv la nivelul conștienței sale a Eului, și nu este deloc capabil să se pătrundă în conștiența legată de trupul astral. Or, nu este atât de ușor să ne reprezentăm cum vor ajunge oamenii, încetul cu încetul, pe măsură ce antroposofia va progresa în cadrul evoluției omenirii, să devină conștienți de această lume astrală sau devachanică sau, pur și simplu spirituală, care înconjoară omul pământesc. Dar aceasta se va realiza. Numai faptul de a ține cont de ceea ce revelează învățământul antroposofic omului, va permite acestuia să găsească mijloacele și căile necesare pentru a forța limitele planului pur fizic și de a-și consacra atenția lumii care-l înconjoară din toate părțile, dar pe care nu o percepe, prin simplul fapt că el nu dă nici o atenție lumii spirituale.
Cum găsim mijloacele pentru a percepe această lume spirituală?
Aș dori să vă aduc astăzi în situația de a vă da seama că omul știe și recunoaște în fond foarte puține lucruri din ceea ce există în lumea sa înconjurătoare. La drept vorbind, el ignoră aproape toate lucrurile importante din univers. Cu ajutorul simțurilor și inteligenței sale, el învață să cunoască faptele curente în care este implicat. El învață să cunoască ceea ce se desfășoară în exterior, dar și ceea ce resimte în el însuși, și unește în gândire toate aceste manifestări: numește una cauză, cealaltă efect. O dată ce a stabilit o înlănțuire fie de la cauză la efect, fie cu ajutorul altor concepte, el crede că a cunoscut fenomenele. Să luăm cazul următor: Dimineața, la ora opt, părăsim locuința, plecăm la muncă, apoi ne luăm prânzul și după aceea ne consacrăm timpul care ne rămâne diverselor distracții. Apoi stabilim un raport între diferitele fapte din viața noastră; unul ne lasă o amintire mai profundă, altul mai slabă. Aceasta suscită în sufletul nostru impresii, trezindu-ne când simpatia, când antipatia. O reflectare chiar superficială ne poate aduce la concluzia că noi înotăm oarecum la suprafața mării și că nu avem nici cea mai mică idee despre ceea ce se întâmplă în adâncuri. Tot așa, fiind angajați în viață, noi nu cunoaștem decât realitatea exterioară. Or, enorm de multe lucruri rămân ascunse dincolo de această realitate de suprafață. Să admitem că ne părăsim locuința în fiecare zi la ora opt dimineața pentru a merge la muncă. Dar iată că într-o zi plecăm cu trei minute întârziere. Situația noastră nu mai este atunci aceeași. Într-adevăr, vom ajunge cu trei minute mai târziu. Apoi reluăm ritmul obișnuit, plecând la ora opt fix. Uneori reușim totuși să constatăm că, dacă am fi traversat strada la ora opt fix, am fi fost poate loviți și omorâți de o mașină. Cu alte cuvinte, dacă am fi ieșit la ora obișnuită, nu am mai fi în viață. Altă dată putem poate constata că trenul, pe care trebuia să-l luăm, a avut un accident, și că dacă l-am fi luat, am fi fost implicați în el. Acest exemplu ilustrează și mai radical ceea ce doresc să explic. Noi nu suntem atenți decât la ceea ce se întâmplă, și nu la tot ceea ce se poate întâmpla în orice moment, dar care nu ni se întâmplă. Scăpăm fără încetare din vedere situațiile care ni s-ar putea întâmpla, căci sfera posibilităților este infinit mai mare decât cea a realizărilor.
S-ar putea spune că toate acestea sunt fără importanță pentru viața noastră practică. Este cu totul adevărat în ceea ce privește viața exterioară, dar nu și pentru viața lăuntrică. Presupuneți că ați luat deja un bilet pentru o călătorie pe «Titanic» [Nota 18], dar un prieten v-a sfătuit să nu vă îmbarcați. Dumneavoastră v-ați vândut biletul și după aceea ați aflat de catastrofa produsă. Ați avea atunci aceeași reacție ca în cazul în care ați fi fost pur și simplu un spectator neimplicat? Această catastrofă nu ar suscita ea mai curând o profundă emoție în sufletul dumneavoastră? Dacă am ști de câte lucruri suntem feriți în viață, câte posibilități, bune sau rele – pentru care puterile se concentrau –, sunt amânate ca urmare a unui mic decalaj, am fi sensibili la experiențele lăuntrice fericite sau nefericite, la posibilele experiențe corporale pe care le-am evitat. Câți dintre dumneavoastră ar putea spune care ar fi fost experiențele sale dacă această conferință la care asistați ar fi fost suprimată și el s-ar fi aflat în altă parte? Dacă cineva ar fi capabil să o știe, asta ar provoca în el o cu totul altă stare sufletească decât cea pe care o are, datorită faptului că ignoră ceea ce i s-ar fi putut întâmpla.
Toate aceste posibilități care nu se realizează pe planul fizic există ca puteri, ca efecte, în lumea spirituală, în arierplanul lumii fizice. Acolo, aceste puteri există realmente și umplu, ca să spunem așa, lumea spirituală. Noi nu suntem asaltați numai de forțele care ne determină planul realității, ci și de nenumăratele puteri care nu există decât virtual și nu pătrund decât arareori până în conștiența noastră relativ la planul fizic. Dar, când se întâmplă așa ceva, această înfăptuire provoacă în general o experiență lăuntrică importantă. Să nu gândiți că cele spuse relativ la o lume a posibilităților nelimitate sau, de exemplu, în privința experiențelor dumneavoastră diferite dacă nu ați fi participat la conferința din această seară, să nu vă gândiți că toate acestea ar fi în contradicție cu karma. Nu, ele nu contrazic karma. A afirma contrariul, revine la a demonstra ignoranța în ceea ce privește karma, așa cum am expus-o noi. Căci ea nu este valabilă decât la nivelul realităților fizice ale existenței omenești. De altfel, viața spiritului pătrunde și impregnează viața omului de pe Pământ în așa fel încât există o lume a posibilităților unde legile care se manifestă ca legi karmice sunt de o cu totul altă natură. Dacă ne lăsăm puțin pătrunși de sentimentul că realitățile fizice nu constituie decât o infimă parte a experiențelor noastre, și că experiențele noastre nu au loc decât în privința unei fracțiuni a posibilităților, atunci aceasta ne poate permite să resimțim enorma bogăție și licărirea acestei vieți spirituale în acțiune în spatele vieții noastre fizice.
Dar se poate întâmpla următoarea situație: cineva își dă mai mult sau mai puțin seama, chiar dacă nu tocmai la nivelul gândirii, ci la cel al sentimentului, că această lume a posibilităților există. El poate observa, de exemplu, că a pierdut trenul al cărui accident l-ar fi dus probabil la moarte. Această conștiență poate constitui un moment în care sufletul este profund zguduit. Asemenea momente pot favoriza o deschidere spre lumea spiritului și permit unor presimțiri să se strecoare în sufletul său. Asemenea momente, în care noi suntem oarecum vizați, sunt susceptibile să ne comunice dorințe latente sau gânduri care vin de la suflete ce se află între moarte și o nouă naștere.
Când antroposofia va ajunge să trezească la oameni sentimentul față de posibilitățile vieții, față de anumite evenimente și șocuri care nu se vor realiza, prin singurul fapt că ceva nu s-a concretizat, deși puterile necesare există realmente, când toate acestea vor fi resimțite și sufletul va ști cultiva acest sentiment, atunci va fi efectiv în măsură să facă să coboare din lumea spirituală experiențe ale persoanelor cu care el fusese în relație pe Pământ. Deși omul, implicat în viața trepidantă de fiecare zi, nu este în general dispus să se dăruiască sentimentelor relativ la ceea ce s-ar fi putut întâmpla, există totuși momente în existență când ceea ce s-ar fi putut întâmpla are un efect determinant asupra sufletului omenesc. Dacă dumneavoastră ați observa mai atent viața de vis, sau viața specifică ce caracterizează trecerea de la veghe la somn și de la somn la veghe, dacă ați observa cu mai multă precizie anumite vise care sunt inexplicabile și în care un lucru sau altul pe care îl suferim ni se prezintă sub formă de imagini sau viziuni, dacă sufletul s-ar strădui să înțeleagă toate acestea, el ar vedea că acest gen de imagini de neînțeles corespunde la ceea ce s-ar fi putut întâmpla și nu s-a realizat din cauza unor piedici sau unei modificări a condițiilor. Cel care recurge la meditație sau la alte practici pentru a-și vivifia viața de reprezentări, va accede, în lipsă de reprezentări precise, cel puțin la o trezire a sensibilității, permițându-i să simtă că trăiește în anumite momente într-o lume de posibilități. Dezvoltând un sentiment de acest gen, ne pregătim să primim din lumea spirituală mesaje de la cei care au fost legați cu noi în timpul vieții lor pământești. Asemenea intervenții se manifestă și în momente ca acelea pe care tocmai le-am caracterizat, cu alte cuvinte în trăirea unui vis; ele iau atunci un sens real și ne avertizează în privința a ceva adevărat din lumea spirituală. Învățându-ne că prin karmă se acționează în viață de la naștere până la moarte, antroposofia ne arată că întotdeauna și peste tot noi ne aflăm în fața unui număr infinit de posibilități susceptibile să se concretizeze. Se alege una dintre ele, în acord cu legea karmei; celelalte rămân retrase și ne înconjoară oarecum ca o adevărată aură cosmică. Cu cât avem mai multă încredere în karmă, cu atât mai mult credem și în realitatea acestei aure cosmice care ne învelește. Ea este țesută din puteri multiple care se acumulează, dar care sunt, ca să spunem așa, deviate în așa fel încât sunt fără efect pe planul fizic.
Dacă lăsăm antroposofia să acționeze asupra puterilor inimii și sentimentului nostru, acest învățământ devine pentru noi mijlocul de educație datorită căruia vom putea primi și asimila impulsuri și impresii venind din lumea spirituală. Deci dacă antroposofia ajunge să imprime caracterul său evoluției culturale și spirituale, atunci nu numai lumea spirituală va fi îmbogățită prin ceea ce se înalță din lumea fizică, așa cum am descris, dar ne vor putea veni înapoi și experiențele de care au parte defuncții pe durata existenței între moarte și o nouă naștere. Astfel, încă de aici va fi depășită prăpastia care separă lumea fizică de lumea spirituală. În felul acesta va rezulta o lărgire considerabilă a orizontului omenesc, permițând să se concretizeze finalitatea antroposofiei: nu numai înțelegerea teoretică a faptului că există o lume spirituală, ci și stabilirea unei legături efective între cele două lumi. Este absolut necesar să înțelegem că antroposofia nu-și va fi îndeplinit în mod integral misiunea decât când va fi reușit să aibă un efect însuflețitor asupra sufletului omenesc în așa fel încât noi nu ne vom mulțumi numai să conceptualizăm lucrurile, ci ne vom și transforma și vom găsi o altă atitudine și alte relații cu universul care ne înconjoară.
Sub influența prejudecăților epocii noastre, omul cultivă o gândire mult prea materialistă. Chiar și atunci când crede într-o lume a spiritului, o face adesea cu o gândire prea materialistă. De asemenea lui îi este astăzi extrem de dificil să conceapă relațiile corecte care există între suflet și trup. Obișnuințele noastre intelectuale au tendința să vadă psihismul prea strâns legat de corporal. O comparație ne va face poate să înțelegem mai bine despre ce este vorba aici.
Un ceas este compus din roți dințate și alte piese metalice. Ni se întâmplă vreodată în viața curentă, în care este chemat ceasul să-și aducă serviciile, să-l privim pentru a-i studia mecanismul și legătura părților sale? Nu! Noi îl consultăm doar pentru a ști ce oră este. Or aceasta nu are nimic de a face cu piesele care-l compun. Ce are de a face ora cu toate aceste piese metalice? Noi ne consultăm ceasul, dar nu ne pasă de ceea ce putem vedea în ceas. Să alegem și o altă comparație. Când vorbim astăzi de telegrafie, ne gândim de preferință la telegraful electric. Dar se telegrafia deja înainte de a exista acest aparat. Căci din moment ce cunoaștem codul exact, suntem poate în măsură, fără ca aceasta să se desfășoare cu mult mai lent, să vorbim de la un loc la altul fără să apelăm la telegraful electric. S-ar putea alinia stâlpi între Berlin și Paris și plasa acolo câte un om care să transmită imediat mai departe semnalele primite, și dacă aceasta se face cu viteza necesară, s-ar putea realiza o performanță care nu ar fi cu nimic diferită de cea a aparatului electric. Desigur că telegraful electric este mai sigur și mai rapid. Dar procesul, transmiterea mesajului nu are nimic de a face cu aparatul electric, cu nimic mai mult decât are ora cu mecanismul ceasornicului.
Și la fel cum comunicarea de la Berlin la Paris nu are nimic de a face cu telegraful electric, tot așa, natura sufletului nostru nu are nimic de a face cu organismul corpului omenesc. În felul acesta trebuie să gândim dacă vrem să ajungem la o reprezentare justă referitor la caracterul autonom al ființei sufletești. Căci s-ar putea foarte bine întâmpla ca sufletul omenesc, cu tot ceea ce comportă el, să se servească de un alt trup, de un trup constituit altfel – tot așa cum comunicarea între două orașe s-ar putea face prin alte mijloace decât telegraful electric. Dar la fel cum acest telegraf electric este instrumentul actualmente cel mai practic pentru transmiterea mesajelor, trupul, așa cum este el, constituie, în starea actuală a Pământului, mijlocul cel mai bine adaptat manifestărilor sufletului. Totuși, trupul nu este absolut indispensabil sufletului, după cum instalația telegrafică nu este indispensabilă pentru transmiterea unei comunicări de la Paris la Berlin, sau ceasul pentru indicarea orei. S-ar putea foarte bine imagina un cu totul alt instrument pentru măsurarea timpului. La fel, am putea la nevoie imagina un trup omenesc foarte diferit de cel pe care îl utilizăm în condițiile actuale ale evoluției pământești, un alt trup nu mai puțin capabil să servească de lăcaș manifestărilor sufletului. Într-adevăr, să ne întrebăm de ce anume se leagă sufletul omenesc. Cum trebuie să ne reprezentăm relațiile dintre sufletul omenesc și trup?
În acest domeniu am fi tentați să reamintim un citat din Schiller și să-i aplicăm imaginea la om: „De cauți ceea ce este mai înalt și cel mai bun, planta te poate învăța” [Nota 19]. Să observăm deci o plantă. Ziua, ea își extinde frunzele, își deschide florile, dar când lumina se retrage, își reînchide frunzele și florile sale. Ce i s-a retras? Ceea ce, ziua, îi parvenea de la Soare și de la firmamentul stelar. Ceea ce acționează pornind de la Soare provoacă dezvoltarea frunzelor și deschiderea florii. Există deci în spațiul cosmic forțe care provoacă destinderea plantei sau, când sunt active, înflorirea sa. Ceea ce stăpânește în spațiu și care, retrăgându-se, provoacă contractarea plantei, corespunde la om cu Eul și trupul astral. Când lasă omul să se relaxeze membrele sale și își închide pleoapele, după imaginea plantei la care frunzele și floarea se retrag? Atunci când Eul și trupul astral se retrag din organismul omenesc. Ceea ce Soarele face pentru plantă, Eul și trupul astral o fac pentru organele ființei omenești. De asemenea putem spune: vegetalul trebuie să se întoarcă spre Soare, așa cum trupul omenesc se întoarce spre propriul său Eu și trupul său astral, și să considere că acestea au asupra lui același efect ca Soarele asupra plantei.
Gândind la aceasta, nu am putea fi surprinși de ceea ce ne revelează investigația ocultă. Ea ne spune că în mod efectiv Eul și trupul astral aparțin de spațiul cosmic din care face parte Soarele, din care ele au provenit; și că ele nu sunt înrudite cu natura pământească. Începând din acest moment, dumneavoastră nu veți mai fi mirați să aflați că ființa omenească, atunci când se retrage de pe Pământ în timpul somnului, sau în momentul morții, trăiește în sfera unde acționează marile legi cosmice. Planta rămâne întotdeauna legată de Soare și de forțele care emană din spațiu, pe când Eul și trupul astral al omului s-au eliberat de forțele care acționează în spațiu și își urmează propriul lor drum. Iată de ce planta nu poate dormi decât când lumina Soarelui îi este realmente retrasă. În ceea ce privește Eul și trupul său astral, omul este independent de patria sa, cu alte cuvinte de Soare și planete. El poate deci dormi și ziua, chiar și atunci când strălucește Soarele. La nivelul Eului și al trupului său astral, omul s-a eliberat de forțele solare și stelare care sunt de aceeași natură ca el. Putem deci concluziona că ceea ce rămâne pe Pământ, după moarte, aparține Pământului și elementelor sale. Dimpotrivă, Eul și trupul astral aparțin marilor puteri cosmice și, după moarte, ele se reîntorc pentru a rămâne acolo până la o nouă naștere. De la naștere până la moarte, atunci când sufletul se încorporează aici jos într-un trup fizic, prin apartenența sa la viața solară și la viața stelară, el nu are mai multă legătură cu trupul fizic decât are timpul, la rândul său condiționat de constelațiile cosmice, cu mecanismul și angrenajele ceasului. Putem foarte bine concepe că, dacă în loc să locuim pe Pământ, am locui pe o altă planetă, acest același suflet s-ar adapta unor condiții planetare cu totul diferite. Noi datorăm condițiilor pământești faptul că avem urechi sau ochi așa cum sunt ele, și nu naturii sufletului. Noi nu facem decât să utilizăm aceste organe. Convingerea că prin sufletul nostru aparținem de lumea stelară ne dă explicația adevăratei noastre condiții omenești, a adevăratei noastre naturi omenești. Știind aceasta, noi deținem cheia pentru a stabili relații juste cu Pământul. Când omul va înțelege raporturile oarecum exterioare ale ființei omenești cu trupurile sale fizic și eteric, va ajunge la o certitudine lăuntrică, anume va ști atunci că el nu este numai o ființă pământească, ci face parte din univers, aparține de întregul cosmos. El este o entitate în cadrul acestui macrocosm. Și numai pentru că este legat aici jos de un corp fizic, nu are conștiența faptului că aparține forțelor spațiului cosmic.
Întotdeauna a existat strădania de a face să pătrundă aceasta în suflete, în epocile când se cultiva în profunzime viața spirituală. Numai în cursul ultimelor patru secole s-a pierdut conștiența apartenenței omului la puterile spirituale care acționează în spațiul cosmic. Revenim asupra unui punct pe care l-am evocat frecvent: Trebuie să-l considerăm pe Christos ca fiind marea ființă solară care s-a unit cu Pământul și cu forțele sale, prin Misteriul de pe Golgota, pentru ca omul, pe durata existenței sale pământești, să se poată umple de puterile christice. Pătrunzându-se de impulsul lui Christos, ființa omenească primește și marile impulsuri macrocosmice. Este just ca fiecare epocă a omenirii să resimtă că Christos ne trezește sentimentul apartenenței la macrocosmos.
În secolul al XII-lea a apărut în occident o frumoasă parabolă, un basm care spunea aproximativ aceasta [Nota 20]: A fost odată o tânără fată care avea mai mulți frați. Familia era săracă. Dar, într-o zi, tânăra fată a găsit o perlă extrem de prețioasă. Iată că ea poseda un bun inestimabil. Frații săi au voit să-și aibă partea lor din această bogăție. Unul dintre ei, care era pictor, i-a zis: eu îți voi picta cel mai frumos tablou care a fost făcut vreodată dacă îmi dai și mie din bogăția ta. Dar tânăra fată nu vru să știe nimic, și l-a refuzat. Al doilea frate era muzician. El îi promise să-i compună cea mai frumoasă muzică din lume dacă ea îi dă o parte din bogăția sa. Ea refuză. Al treilea era farmacist și, așa cum era cazul în evul mediu, el poseda, în afară de plante medicinale, parfumuri și multe alte lucruri care pot fi utilizate în viață. El îi promise parfumul cel mai bine mirositor dacă ea acceptă să-și împartă averea cu el. La fel ca și celorlalți, fata nu dădu ascultare nici propunerii acestui frate. Al patrulea era bucătar. El îi promise surorii sale, dacă i-ar permite să se folosească de averea ei, că-i face mâncăruri atât de savuroase încât, în afara unei mese delicioase, ea ar avea, mâncându-le, un creier asemănător celui al lui Zeus. Ea l-a respins. Al cincilea frate era hangiu. El îi promise că-i va face rost de cei mai frumoși pretendenți. Dar ea nu a voit să-l audă nici pe acesta. Atunci, spune parabola, a venit cel care a știut să se adreseze într-adevăr sufletului tinerei fete, și cu acesta și-a împărțit ea comoara, perla pe care o găsise.
Povestită într-o manieră atrăgătoare, această poveste va fi reluată de Jakob Balde [Nota 21], care va face din ea o istorioară și mai frumoasă, și mai detaliată. Dar noi cunoaștem și un comentariu din secolul XIII provenind de la însuși poetul, în așa fel încât nu se poate spune că este vorba de o interpretare trunchiată. Poetul explică faptul că el a vrut să reprezinte sufletul omenesc cu liberul său arbitru. Tânăra fată este acest suflet omenesc având libertatea voinței. Cei cinci frați sunt cele cinci simțuri. Pictorul este vederea, muzicianul – auzul, farmacistul – mirosul, bucătarul – gustul și hangiul – pipăitul. Ea i-a respins pentru a împărți apoi bijuteria liberului arbitru cu cel care este într-adevăr înrudit cu sufletul său, Christos. Ea refuză presiunea simțurilor și se supune numai impulsului lui Christos, după ce sufletul s-a pătruns de el. Toate acestea pun în evidență, sub o formă poetică, diferența ce trebuie făcută între autonomia vieții sufletului, care este de origine spirituală, pe de o parte, și pe de altă parte ceea ce provine de la Pământ, simțurile și tot ce contribuie la stabilirea unei locu-ințe pentru suflet.
Plecând de la o gândire obiectivă aplicată vieții obișnuite, este vorba astăzi ca noi să înțelegem că investigația ocultă este justificată, și să arătăm că învățăturile pe care le extrage ea din lumea spirituală sunt exacte. Investigatorul ocult știe, datorită viziunii sale directe, că sufletul, cu alte cuvinte Eul și trupul astral, fac parte din lumea stelară. Când considerăm raportul ființei umane cu părțile care rămân aici jos pe durata somnului, se constată că omul este în întregime independent de lumea stelară, fiindcă el este capabil să doarmă chiar și ziua. Când comparăm aceasta cu planta care depinde de lumina solară, ne putem da seama că revelațiile făcute prin investigarea spirituală sunt justificate. Este vorba de verificarea explicațiilor care pot reieși din observarea lumii. Dimpotrivă, dacă cineva estimează că rezultatele investigației spirituale sunt fără fundament, aceasta indică pur și simplu faptul că el nu a examinat toate posibilitățile pe care le oferă lumea pentru a-și elabora cunoașterea. Desigur că aceasta cere uneori multă energie și obiectivitate; și nu toată lumea este întotdeauna capabilă în acest sens. Putem totuși spune că acela care întreprinde o explorare sinceră a lumii spirituale poate, după aceea, încredința lumii pământești rezultatele investigației sale, și le poate supune totodată judecării obiective. Căci adevărata investigare ocultă nu se teme de nici o critică bazată pe rațiune. Ea se teme numai de critica superficială, care de altfel nu este o critică.
Dacă vă amintiți cum a fost descrisă desfășurarea evoluției omenești: faza Saturn, apoi cea a Soarelui, a Lunii și a Pământului, vă reamintiți de asemenea că pe Lună s-a produs o separare care s-a continuat în timpul perioadei pământești. Din cauza acestei separări noi avem astăzi o anumită disociere între sufletesc și corporal. Pe vremea vechiului Soare, psihismul și corporalul erau mult mai înrudite unul cu altul. Această separare între Lună și Soare, care s-a produs deja pe vremea vechii Luni, a avut drept consecință devenirea independentă a psihismului omenesc. În intervalele care separau încarnările, sufletul se unea cu macrocosmosul și își elabora independența. Aceasta a avut ca efect provocarea acelor condiții caracteristice care au provocat în epoca lemuriană separarea Soarelui și, mai târziu, cea a Lunii. Eu am descris în detaliu în Știința ocultă cum urmarea acestui fapt a fost că un anumit număr de suflete s-au îndepărtat de Pământ pentru a trăi în afara lui un destin separat, și pentru a nu reveni pe Pământ decât mult mai târziu. Ne mai rămâne să arătăm că atunci când a trecut poarta morții pentru a se uni cu lumea spirituală, patria sa, omul duce o existență în mod fundamental diferită de cea pe care a cunoscut-o în corpul său pământesc.
Vom vedea în cursul următoarelor conferințe cum se poate ajunge la o cunoaștere mai amănunțită a vieții care se desfășoară între moarte și o nouă naștere.
