Cu ocazia considerațiilor precedente asupra vieții dintre moarte și o nouă naștere am văzut că elementul nepieritor al entității omenești, cu alte cuvinte partea care, la trecerea pragului, părăsește trupul fizic și de asemenea trupul eteric, cunoaște o existență care își extrage puterile din lumea stelelor. Am arătat de asemenea cum își extrage entitatea omenească puterile din sferele stelare. Faptul că o face mai mult sau mai puțin bine depinde de maniera în care ființa omenească a dezvoltat pe Pământ anumite atitudini morale sau religioase. Am menționat de asemenea cum, în spațiul în care radiază influențele a ceea ce ocultismul desemnează drept sfera lui Mercur, omul primește puterile juste datorită faptului că a elaborat o atitudine morală corectă încă de când trăia pe Pământ. Trecând printr-o experiență religioasă adecvată pe durata existenței sale de aici, de pe Pământ, el poate extrage în sfera lui Venus puterile necesare pentru viața sa ulterioară, și chiar a vieții sale viitoare pe Pământ. Rezumând diferitele considerații pe care le-am evocat, putem spune că omul, atât timp cât se servește de simțurile sale și se lasă ghidat de rațiunea legată de creier ca instrument al său, depinde, pe durata existenței sale pământene, de forțele Pământului – și tot așa, pe durata vieții dintre moarte și o nouă naștere, depinde de forțele care emană din lumea stelară. Totuși, pentru omul contemporan, există o diferență între raporturile sale cu forțele pământești în timpul existenței sale fizice și raporturile cu forțele stelare după moartea sa. Forțele asimilate de conștiența sa atunci când trăiește pe Pământ, deci cele pe care le primește aici în mod conștient, nu adaugă nimic esențial la ceea ce are omul nevoie pentru a-și construi și însufleți propria entitate. Ele reprezintă procese de distrugere. Faptul că, în timpul somnului, noi nu dezvoltăm nici o conștiență, o dovedește clar. De ce lipsește conștiența? Fiindcă omul nu trebuie să fie martor la ceea ce se întâmplă în el în timpul somnului. Într-adevăr, în timp ce doarme sunt reconstituite puterile epuizate pe durata veghii. Și nu trebuie ca omul să asiste la spectacolul reconstituirii puterilor sale uzate. Acest întreg proces, care este invers față de ceea ce se produce în starea de veghe, este într-un anumit fel ocultat pentru conștiența omenească. Pentru a vorbi de această realitate Biblia întrebuințează o expresie profundă și semnificativă. Este vorba de unul din acele pasaje care, ca toate temeliile documentelor religioase, este prea puțin înțeles. Este textul în care este vorba de viața în Paradis: Spiritul divin a decis ca omul, după ce și-a însușit facultatea de a dispune de Bine și de Rău, să nu ajungă la cunoașterea puterilor de viață. În acel loc Biblia atrage atenția asupra faptului că omul nu este chemat să contemple regenerarea ființei sale, care se efectuează în timpul somnului, și aceasta de-a lungul întregii sale existențe fizice pe Pământ. El nu trebuie să fie martor al acestei regenerări. De îndată ce omul se trezește, el intră într-un proces de viață care, la drept vorbind, este un proces de distrugere, de uzură. Nu detectăm acum acolo nici o elaborare, nici o construcție. Numai prima copilărie ne mai permite o acțiune regeneratoare și întremătoare; dar este adevărat că este vorba de un răstimp în care conștiența este încă obscură. În rest, tot acest proces de refacere va rămâne ascuns omului, fiindcă acesta nu-și va mai aminti de trăirile din primii săi ani. Putem deci spune: ceea ce se poate numi proces de regenerare și de reconstrucție rămâne ocult pentru conștiența lucidă. Aceasta are acces la procesele de percepție și de cunoaștere, dar niciodată la cele de regenerare.
Această situație se schimbă pentru viața dintre moarte și o nouă naștere. Toată această viață de după moarte este destinată să dea entității omenești puterile cu ajutorul cărora își va edifica viitoarea existență, să aspire cu alte cuvinte aceste puteri din întreaga lume stelară pentru a le include în entitatea omenească. În acest proces nu mai este ca pe Pământ, unde nu ne cunoaștem în calitate de ființă omenească. Într-adevăr, pe Pământ noi nu avem cunoașterea de noi înșine. Ce știm noi despre toate procesele ce se desfășoară în organismul nostru? Nimic, cel puțin prin contemplare directă. Anatomia, biologia, ș.a.m.d. nu constituie o cunoaștere reală a entității omenești, ci cu totul altceva. Dimpotrivă, pe durata vieții dintre moarte și o nouă naștere, omul vede cum acționează asupra lui puterile provenite din lumea stelară, pentru a-i reclădi în mod progresiv entitatea. De aici rezultă că ceea ce se prezintă privirii, după moarte, este foarte diferit de ceea ce se vede pe Pământ. Aici, omul se află într-un loc precis pe Pământ, simțurile sale sunt dirijate spre periferie, vederea și auzul scrutează depărtarea. Deci omul privește lumea dintr-un punct central unde se află. După moarte, situația este exact inversă. Omul simte atunci ca și cum toată ființa sa este dispersată în spațiul universului și că privirea sa este orientată spre punctul central. Privirea sa fixează un punct. Urmează apoi un moment, între moarte și o nouă naștere, în care omul se angajează pe o orbită și parcurge întreg cercul zodiacal. Și el își contemplă propria entitate din fiecare loc al zodiacului, deci de fiecare dată dintr-un alt punct de vedere; el resimte cum extrage în fiecare parte a zodiacului puterile necesare pentru ca entitatea sa să poată dispune de ceea ce are nevoie pentru următoarea sa încarnare. Privirea sa se îndreaptă deci de la periferie înspre centru. Aceasta este ca și cum, aici pe Pământ, v-ați putea dedubla și, ieșind din dumneavoastră înșivă – pe care vă lăsați în centru – să descrieți o orbită în jurul dumneavoastră, aspirând soma care vivifiază și care, având un caracter diferit în funcție de zona zodiacală parcursă, se revarsă de fiecare dată în mod specific în entitatea rămasă la centru. Iată, transpus pe plan spiritual, ce se întâmplă realmente în viața dintre moarte și o nouă naștere.
Este destul de ușor să caracterizăm diferența dintre starea de somn, care este în fond destul de apropiată de experiența de după moarte, și viața dintre moarte și o nouă naștere. Este adevărat că cel care nu este obișnuit cu acest gen de reprezentări nu va ști ce să facă cu ele. Dar putem foarte simplu să le caracterizăm în felul următor.
Când omul doarme, își părăsește trupul său fizic și eteric, și deci trăiește în Eul său și trupul său astral integrat în lumea stelară, participă la viața din această sferă stelară. Este sigur că starea de somn este efectiv mult mai apropiată de starea trăită între moarte și o nouă naștere, decât se crede de obicei. În mod obiectiv, aceste două stări se aseamănă mult. Aceste două stări diferă numai prin aceea că, în somn, omul nu are în mod normal nici o conștiență față de lumea în care se află, pe când între moarte și o nouă naștere el are această conștiență și știe ce i se întâmplă. Iată diferența esențială. Dacă omul s-ar trezi la nivelul Eului său și al trupului său astral, care au părăsit trupul fizic și trupul eteric în timpul somnului, el ar fi în aceeași situație ca în timpul perioadei dintre moarte și o nouă naștere. Diferența este numai în privința nivelului conștienței. Acest fapt este important fiindcă omul, atât timp cât se află aici pe Pământ, deci și în timpul somnului său, este legat de trupul său fizic. Nici în timp ce doarme el nu este eliberat de trupul său fizic. El nu se va putea elibera decât atunci când trupul fizic se va reîntoarce la starea neînsuflețită, când va suporta transformarea ce rezultă din trecerea pragului morții. Atât timp cât trupul fizic trăiește, se menține o legătură între trupurile fizic și eteric ale omului și natura sa spirituală, cu alte cuvinte Eul și trupul său astral.
În mod obișnuit, oamenii își reprezintă starea de somn într-o manieră prea simplistă. Aceasta este cu totul de înțeles, dat fiind că această trecere în lumile superioare este de o mare complexitate și că lucrurile nu se pot niciodată caracteriza altfel decât plecând de la un anumit punct de vedere. Pentru a avea acces la o caracteristică completă a condițiilor reale trebuie aprofundată progresiv și cu răbdare știința spirituală, pentru a cunoaște lucrurile sub aspectele lor multiple. Pe bună dreptate, putem descrie starea de somn în felul următor: trupul fizic și trupul eteric rămân în pat, în timp ce Eul și trupul astral se îndepărtează de ele, pentru a se uni cu puterile stelare. Toate acestea sunt adevărate, dar nu reprezintă decât unul din aspecte. Ne putem face oarecum o idee despre această viziune parțială ob-servând din punctul de vedere al științei spirituale somnul unui om, cu condiția să fie vorba de somnul normal de noapte. Căci o mică siestă de la prânz este un lucru foarte diferit de somnul nocturn regulat. Ceea ce ne interesează aici este deci somnul de la miezul nopții al unui om sănătos, văzut în lumina investigației clarvăzătoare.
În starea de veghe normală există o legătură bine reglată între cele patru elemente care compun natura omenească: trupul fizic, trupul eteric, trupul astral și Eul. Această justă coordonare între aceste cele patru elemente constitutive ne poate apărea în mod clar din schema pe care conștiența clarvăzătoare o poate face în privința a ceea ce numim aura omului. Bineînțeles, ceea ce indic eu pe tablă nu este decât o schiță vagă.
Am putea face schița următoare, pentru a ilustra aura omului în starea de veghe obișnuită:
Forma cu linie groasă indică trupul fizic; cea punctată marchează limita trupului eteric; hașurile localizează trupul astral; aura Eului, care cuprinde omul întreg, ar trebui indicată în așa fel încât să cuprindă întregul om, dar eu o desenez prin raze fără limită, care înconjoară omul în sus și în jos.
Printr-o a doua schemă doresc să arăt cum se prezintă aura unui om în repaus, spre miezul nopții: trupul fizic și trupul eteric, ca în prima schiță; hașurile lungi indică trupul astral, cu o prelungire difuză în jos, având tendința să se îndepărteze, dar rămânând în poziție verticală. În ceea ce privește aura Eului, aș vrea să o indic prin raze ca acelea care se pot vedea aici. În regiunea gâtului, aura Eului este întreruptă și nu se reia decât la nivelul capului, dar în așa fel că ea se dispersează în raze direcționate înspre afară și, foarte general, în sus. Când omul este lungit la orizontală, aceste raze pleacă de la cap și se ridică la verticală. Putem deci spune că, în mod esențial, aura celui ce doarme prezintă imaginea următoare: trupul astral este mai dens și mai întunecat (vezi detaliile schiței); iar în părțile sale superioare, este mai puțin compact decât ziua. În regiunea gâtului, aura Eului este întreruptă, pe când în jos ea reia fasciculul său radiant și se îndreaptă spre infinit.
Este esențial să știm că la un om care doarme, aura Eului se scindează în două. În răstimpul stării de veghe aura păstrează o formă ovală, pe când în starea de somn aura se scindează la mijloc formând două părți, dintre care una este îndreptată în jos, printr-un fel de efect de greutate, dar se lărgește, astfel încât nu avem de a face cu o închidere, ci cu o evazare. Această parte a aurei Eului se prezintă investigației clarvăzătoare drept ceva foarte întunecat, cu filamente închise la culoare, de nuanțe, de exemplu, roșu-închis. Partea superioară este îngustată la nivelul capului și radiază evazând spre infinitul sferei stelare. Aura astrală nu este scindată în două părți în aceeași manieră, astfel încât nu se poate vorbi de o separare a ei, deși acesta este cazul, cel puțin în aparență, pentru aura Eului.
Această viziune ocultă ne furnizează un fel de expresie imaginativă a faptului că puterile Eului, ce ne pătrund în timpul stării de veghe, sunt purtate în afară în spațiul cosmic în timpul somnului, pentru a le relega de lumea stelară, pentru a absorbi puterile din lumile stelare.
Acea parte a aurei Eului, care se îndreaptă în jos și este întunecată, devine mai mult sau mai puțin opacă, pe când cea care se îndreaptă în sus se luminează și devine strălucitoare. Partea inferioară este cea mai expusă influențelor puterilor ahrimanice. Partea învecinată a aurei astrale este cea mai expusă forțelor luciferice. Pentru părțile superioare ale aurei astrale și Eului, este absolut justificat să spunem, dintr-un anumit punct de vedere, că Eul și trupul astral părăsesc trupul omului adormit. Dar pentru părțile inferioare ale aurei Eului și ale astralului, situate mai ales la nivelul trunchiului, această afirmație nu este de fapt corectă, căci pentru această parte a trupului, aura Eului și cea a trupului astral sunt chiar mai strâns unite cu trupul fizic și eteric decât în stare de veghe; în partea de jos, ele sunt mai dense, mai compacte. La trezire, vedem că ceea ce am accentuat în partea de jos a schiței mele se retrage din partea inferioară a entității omenești. Așa cum în momentul adormirii omului, partea superioară a aurei Eului și trupului astral părăsesc trupul, tot așa, în momentul trezirii, partea infe-rioară a aurei Eului și trupului astral ies într-un mod anume în afară, și nu mai rămâne decât un fragment din aceste două aure înăuntru, așa cum am desenat în prima figură.
Este foarte important de știut acum că datorită condițiilor actuale ale evoluției Pământului nostru, datorită tuturor puterilor implicate în aceasta și despre care este vorba în Știința ocultă în schiță, lucrurile sunt de o astfel de manieră încât omul nu poate lua parte în mod conștient la această activitate intensă a aurei inferioare în timpul somnului, și nu poate fi martor la ceea ce se întâmplă. La nivelul acestor părți inferioare ale aurei Eului și aurei astrale sunt stimulate puterile vivifiante de care are omul nevoie pentru a reconstrui ceea ce a fost uzat în timpul stării de veghe. Puterile regeneratoare trebuie să emane din aceste părți ale aurei. Ele acționează în direcția polului superior pentru a reface omul. Aceasta se datorează faptului că partea aurei care iese în afară în sus, dezvoltă puteri de atracție extrase din sfera stelară, puteri datorită cărora ea le poate atrage pe cele de jos, acționând astfel regenerator asupra omului. Acesta este procesul obiectiv care are loc.
Înțelegerea acestor fapte constituie pentru noi cea mai bună deschidere în privința comunicării pe care o putem primi studiind anumite documente oculte sau care se bazează pe ocultism. Am caracterizat, după cum am spus, dintr-un anumit punct de vedere, ceea ce se întâmplă în timpul somnului, în sensul că trupul astral și Eul ies în afara trupului fizic și eteric, care rămân în pat. Însă aceasta este situația pentru părțile superioare ale aurei astrale și celei a Eului, și în special pentru cea din urmă. Dacă veți consulta anumite texte din orient, nu veți găsi acolo această caracteristică, ci exact contrariul. Anume, veți afla acolo că, în timpul somnului, ceea ce trăiește de obicei în conștiența omenească se adâncește mai profund în corp. Somnul este deci caracterizat exact invers față de ceea ce știm noi. Acesta este cazul mai ales pentru anumite texte din Vedanta [Nota 22]. Putem citi acolo că acolo unde noi spunem că partea superioară se desprinde de trupurile fizic și eteric, aceste scrieri indică, dimpotrivă, că ea se adâncește mai mult în suportul corporal și eteric, că, de exemplu, ceea ce determină vederea se retrage în straturile mai profunde ale ochiului în așa fel încât procesul vizual nu se mai poate realiza. Cum se explică această caracterizare din scrierile orientale? Prin faptul că orientalul se plasează într-un alt punct de vedere decât noi. Căci printr-un fel de clarvedere care-i este proprie, el vede de preferință ceea ce se întâmplă în lăuntrul omului. El acordă mai puțină atenție procesului de ieșire în afară a aurei superioare, decât celui de penetrare a aurei inferioare în trup în timpul somnului. Văzut sub acest aspect, punctul său de vedere este întru totul justificat.
Putem spune că procesele care se desfășoară în om în cursul evoluției sale sunt foarte complicate, dar cu timpul omul va deveni din ce în ce mai capabil să-și dea seama de întreg cuprinsul acestor procese. În trecut, el a trebuit să ajungă în mod progresiv la cunoașterea anumitor aspecte ale acestor lucruri. Aceasta explică și comunicările izolate care au fost făcute în diverse epoci. Dacă în aparență ele nu concordă întru totul, nu înseamnă că sunt incorecte, ci numai că se bazează pe puncte de vedere inevitabil parțiale. Însă ansamblul procesului de evoluție nu poate apărea conștienței noastre decât dacă reunim totalitatea fenomenelor. Iată ceea ce trebuie făcut.
Am ajuns acum la un punct unde vom putea foarte bine îmbrățișa cu privirea o anumită parte a evoluției neamului omenesc. Căci într-adevăr există o foarte mare diferență în atitudinea lăuntrică, în starea sufletească a oamenilor din încarnările ce au avut loc în decursul perioadei egipteano-caldeene, sau a perioadei greco-latine, față de perioada noastră. Noi putem urmări foarte bine experiențele sufletești, chiar și din faptele exterioare. Eu cred că și printre auditorii prezenți există numeroase persoane care nu știu citi bine harta cerului, și ignoră unde se află diferitele constelații, sau care este modificarea poziției lor pe firmament în timpul nopții. Putem spune fără îndoială că, în ansamblu, cei care știu localiza aștrii sunt din ce în ce mai rari. Printre populațiile citadine există chiar oameni care nu știu când este Lună plină sau Lună nouă. Ei nu trebuie blamați pentru asta, căci este un fapt legat de evoluție. Dar ceea ce este astăzi valabil pentru un suflet, ar fi fost total imposibil în epoca egipteano-caldeeană, mai ales la începutul acesteia, când oamenii erau perfect la curent cu fenomenele cerești. Epoca actuală, la rândul ei, are un avantaj asupra oamenilor acelei epoci îndepărtate: gândirea logică. Omul modern s-ar putea servi de gândire dacă și-ar da osteneala, pe când în epoca Egiptului antic nu se putea pune această problemă. Atunci oamenii trăiau de pe o zi pe alta, și toate activitățile erau instinctive. Ar fi o eroare să credem că pentru construirea unui edificiu sau alcătuirea unei canalizări de apă trebuie să se fi recurs la ingineri care, reuniți în birourile lor, ar fi stabilit planuri și ar fi precizat mijloacele de realizare necesare. Inginerii de atunci nu-și făceau mai multe planuri decât își face castorul în ziua de azi pentru a-și construi casa, pe care o realizează totuși cu artă și metodă.
Nu exista, ca astăzi, o gândire logică, științifică. Ceea ce omul întreprindea în stare de veghe, o făcea din instinct. Epoca egiptea-no-caldeeană ne-a transmis o cunoaștere considerabilă, care a fost do-bândită prin alte mijloace decât ale noastre. Egiptenii cunoșteau firma-mentul stelar și știau să se orienteze după el, deși nu dispuneau de o astronomie ca a noastră. Ei contemplau firmamentul cu imaginile sale, ce se succedau de-a lungul întregii nopți. Totuși, ei nu resimțeau numai efectul acestor imagini, numai impresii senzoriale, ci asupra lor acționa ansamblul puterilor astrale răspândite în spațiu. Toate acestea erau puternic resimțite. Astfel, de exemplu, traseul ceresc al Ursei Mari, această constelație compusă din șapte stele, constituia pentru ei o trăire ce se menținea chiar și în timpul somnului. Într-adevăr, ei erau receptivi și foarte sensibili la realitatea spirituală a acestei constelații, care îi impregna. În același timp cu aspectul sensibil, ei preluau substanța spirituală care trăiește în spațiul cosmic. Conștiența noastră modernă este incapabilă să preia ceea ce putea încă asimila conștiența de atunci, căci noi nu suntem permeabili astăzi decât numai la imaginea sensibilă a firmamentului stelar. Și cum omul mo-dern este foarte inteligent, el ia o hartă unde sunt desenate tot felul de animale, și spune: Odinioară, oamenii au desenat simboluri pentru a da o vedere de ansamblu a stelelor; în prezent, noi suntem destul de evoluați pentru a vedea realitatea așa cum este. Dar omul de astăzi nu știe că cei din vechime au văzut într-adevăr ceea ce au desenat; că era vorba de formațiuni reale pe care le-au reprodus după viziunea lor directă. Unul desena mai bine, altul mai puțin bine, dar asta nu i-a împiedicat să vadă realitatea. Viziunea lor nu se rezuma totuși la simpla senzație vizuală. Urmărind de exemplu mersul Ursei Mari de-a lungul cerului nocturn, stelele fizice păreau incluse într-o imensă entitate spirituală, pe care ei o percepeau într-adevăr. Nu în sensul că ar fi observat realmente un animal deplasându-se pe firmament, cum se vede aici jos un animal – aceasta ar fi o concepție puerilă – dar această experiență a șapte stele pe o traiectorie era percepută ca fiind înrudită cu propria lor natură. Ei o simțeau ca aparținând de propria lor natură. O simțeau acționând asupra trupului lor astral și provocând acolo modificări.
Vă puteți face o idee cu ajutorul unei comparații, de ceea ce a putut fi acest gen de experiențe: să luăm un trandafir. Presupunem că dumneavoastră nu îl priviți, ci numai îl simțiți. Aceasta v-ar permite să resimțiți contactul propriu cu trandafirul. Deci simțind trandafirul fără să-l priviți, dumneavoastră puteți stabili un contact cu el, și să vă faceți în acest fel o idee despre trandafir. În același fel, dar cu ajutorul trupului lor astral, oamenii de altădată „atingeau” așa-zicând Ursa Mare, „simțeau” astralul și viețuiau contactul astfel stabilit. Aceasta provoca în ei anumite schimbări, care se mai produc și astăzi, dar nu mai sunt percepute.
În epoca modernă a științelor și simțului critic, nu ne mai este dată experiența directă a evenimentelor spirituale. Ne rămâne lumea sensibilă și folosirea rațiunii legată de creier. Când se vorbea de entitățile spirituale din spațiul cosmic în epoca egipteano-caldeeană și se făcea o schiță punctând stelele fizice care sunt puncte de reper, aceasta corespundea realității trăite în mod direct. În acea epocă percepția omului era mult mai asemănătoare cu viața dintre moarte și o nouă naștere decât este astăzi conștiența pe care o dezvoltăm în cursul vieții noastre pământești. Într-adevăr, dacă percepem realmente cum Eul și trupul astral participă la ceea ce se desfășoară pe firmament, ne putem spune: „Modul de a trăi în firmamentul stelar este același cu cel de a trăi în afara trupurilor fizic și eteric. Nu există nici cel mai mic motiv să credem că nu va fi așa, atunci când vom părăsi aceste trupuri”. Altădată exista deci o cunoaștere directă a experienței în cadrul vieții stelare între moarte și o nouă naștere. În epoca egipteano-caldeeană ar fi fost ridicol să vrei să dovedești nemurirea sufletului. Acesta era un lucru care nu avea nevoie să fie dovedit. Chiar se ignora tot ceea ce era o dovadă, în sensul pe care noi îl dăm astăzi acestui cuvânt, fiindcă gândirea logică încă nu exista. Dacă s-ar fi învățat într-un centru de ocultism ceea ce ar constitui în viitor o dovadă, s-ar fi afirmat că nemurirea sufletului nu are nevoie să fie dovedită, deoarece contemplarea cerului înstelat furnizează deja viețuirea a ceea ce este independent de trup. Nemurirea era odinioară o experiență directă, și multe aspecte a ceea ce noi am descrie astăzi relativ la percepțiile accesibile după moarte erau deja cunoscute și revelate de experiența directă. Să vedem, de exemplu, ceea ce se întâmplă la nivelul planetelor. Pentru oamenii acelor epoci, Saturn era ceva pe care ei îl percepeau în spirit. Mai ales la începutul epocii egipteano-caldeene ei percepeau efectiv lumea spirituală care este legată de Saturn, ceea ce trăia din om pe Saturn între moarte și o nouă naștere. Un om de odinioară ar fi găsit cu totul bizar să afle că există strădania de a se lua legătura cu Marte în maniera în care se crede că este posibil în zilele noastre, căci pentru el această legătură între conștiența sa și aceste sfere îndepărtate exista deja. Când cunoaștem și studiem sferele lui Saturn, Marte, sau orice altă planetă, așa cum se manifestă ele astăzi în cadrul sistemului nostru planetar, aceasta ne conduce la a evoca stările planetare care au precedat Pământul, așa cum au fost ele descrise în Știința ocultă. Nu era deloc nevoie să fie ținute conferințe asupra acestui subiect; era suficient ca aceste fapte să fie plasate în fața conștienței omenești pentru a reda, celor care o pierduseră, posibilitatea unei percepții directe. Aceasta era singura soluție posibilă.
În epoca greco-latină situația era deja alta. Se pierduse deja sensibilitatea omului pentru toate cele menționate. Nu mai exista decât amintirea acestor lucruri. La popoarele de atunci, de exemplu la popoarele din sudul Europei, posibilitatea de a contempla entitățile spirituale din lumea stelară se redusese considerabil, dar mai exista o amintire a ei. De aceea, nici un suflet născut în epoca greco-latină nu mai era capabil să perceapă spiritualul din lumea stelară. Ființele spirituale care aparțineau de lumea stelară nu mai erau tot atât de bine percepute ca în epoca egipteano-caldeeană. Or, la fel cum oamenii își amintesc astăzi ceea ce au făcut ieri, la fel sufletele își aminteau de ceea ce învățaseră despre Cosmos în cursul încarnărilor lor anterioare. Aceasta iradia în oameni și ei știau că trăia în sufletele lor. Platon [Nota 23] o interpreta ca amintire [Nota 24]. Dar oamenii nu o denumeau întotdeauna ca atare. Era normal ca în cursul evoluției percepția directă să se estompeze și ca în epoca greco-latină să apară și să se dezvolte lumea conceptelor, facultatea de a judeca. Începând de atunci, era necesar ca vechiul dar să diminueze și să subziste din el doar amintirea. În secolul patru înaintea erei noastre, la Aristotel [Nota 25], această schimbare se vede și mai bine. Acest filosof este întemeietorul logicii și artei judecării. El însuși nu mai era capabil să perceapă elementul spiritual conținut în lumea aștrilor; dimpotrivă, el reia în lucrările sale vechile teorii. El nu vorbește deci despre corpuri cerești fizice, cum o facem noi astăzi, ci de „spirite ale sferelor”, de entități spirituale. O mare parte a operelor lui Aristotel este consacrată enumerării diferitelor spirite ale planetelor și reurcării printre spiritele stelelor fixe până la Dumnezeul unic. „Spiritele sferelor” [Nota 26] joacă încă un mare rol la Aristotel.
Dar și amintirea entităților spirituale, această facultate proprie epocii greco-latine, s-a pierdut progresiv în omenire. Este interesant de observat cum vechea cunoaștere s-a pierdut, așa-zicând, rând pe rând. Naturile spirituale mai înzestrate mai puteau extrage din amintirile lor faptul că entitățile spirituale sunt unite cu toate corpurile cerești împrăștiate în spațiu; este ceea ce ne învață astăzi știința antroposofică. Găsim încă numeroase reminiscențe în acest sens în scrierile lui Kepler [Nota 27], care, pe vremea sa, a știut să vorbească despre ele în mod grandios. Și cu cât avansăm mai mult înspre timpurile moderne, cu atât dispare mai mult această posibilitate de a evoca amintirea a ceea ce fusese pentru un suflet contemplarea firmamentului stelar în epoca egipteano-caldeeană. La fel este în privința înclinației naturale a epocii greco-latine de a cultiva amintirea: această facultate s-a estompat. Ne îndreptăm spre timpurile lui Copernic, când nu se mai văd decât globuri fizice parcurgând spațiul. Uneori, mulțumită unei sclipiri ce apare în conștiență, unele spirite novatoare mai ajung să detecteze raporturi spirituale în constelații. Acesta este cazul lui Kepler, care a reușit să calculeze data nașterii lui Iisus din Nazaret după stele [Nota 28]. Pentru aceasta, Kepler a trebuit să fie înzestrat cu o sensibilitate deosebită față de spiritual. Kepler și-a dat seama și că, datorită unei constelații determinate, anul 1604 [Nota 29] marca dispariția vechii facultăți de amintire. Cu cât ne apropiem mai mult de timpurile moderne, cu atât este omenirea mai tributară facultăților senzoriale și rațiunii legate de creier, fiindcă vechea amintire sufletească s-a pierdut în straturile profunde ale conștienței. Odinioară, fiecare dintre dumneavoastră a știut ce a simțit sufletul său când era în măsură să perceapă această viață spirituală care însuflețește spațiile cosmice. Aceasta este mereu prezentă în profunzimile sufletului dumneavoastră. Dar astăzi nu vă mai este posibil să vă îndreptați în timpul nopții privirea spre Ursa Mare, de exemplu, și să deveniți conștienți de forțele care emană din ea, și care sunt forțe spirituale. Aceasta nu mai este posibil în mod direct, fiindcă forțele vizionare, facultățile de percepție se află în straturile profunde ale sufletului. Cu acea parte a aurei care iese în afară în sus, omul mai face această experiență spirituală în timpul somnului nocturn, dar fără să fie conștient de ea. Iată de ce noi avem astăzi nevoie de un demers științific pentru a permite sufletului să facă să revină impresiile uitate de altădată. Cum le facem să reapară? Inspirându-ne din demersul antroposofic! Nu este vorba de a aduce noutăți sufletului, ci de a-l face să readucă la suprafață ceea ce a resimțit el altădată, ceea ce nu mai putea percepe în epoca greco-latină fără să le uite în întregime, și pe care le-a uitat în întregime acum. Este vorba să le readucă pe acestea la suprafață. Antroposofia nu este nimic altceva decât un stimulent. Ea vrea să ajute la readucerea din profunzimile sufletului a forțelor înțelepciunii care sunt depuse acolo. Toți oamenii care au participat la evoluție au, în profunzimile sufletului lor, noțiuni care trebuie să fie reînsuflețite prin antroposofie. Metodele pe care ea le preconizează au acest efect stimulator de a face să reurce din profunzimile sufletului imaginile care se găsesc acolo.
Acum este vorba să arătăm diferența ce există în raporturile lor cu lumea, între un suflet încarnat în timpurile greco-latine și un suflet încarnat în timpurile noastre.
Am văzut că în epoca greco-latină sufletul era familiarizat cu ceea ce se întâmplă după moarte, și că el avea facultatea de a o percepe. Această facultate nu se retrăsese încă în straturile profunde ale sufletului. Iată de ce, între conștiența dezvoltată pe pământ și cea a vieții dintre moarte și o nouă naștere nu exista încă o diferență tot așa de mare ca astăzi. Ea era totuși deja enormă fiindcă grecii au trebuit să se mulțumească numai cu amintirea. Situația a evoluat de atunci în așa fel încât omul care a dobândit calități morale și religioase poate dezvolta, între moarte și o nouă naștere, o conștiență care să se ridice până în sfera lui Venus. Dar când ajunge în sfera solară și, mai mult, când o depășește, el nu mai este capabil să-și trezească conștiența dacă nu s-a exersat pe Pământ în a face să urce în conștiența diurnă imaginile înscrise în adâncurile sufletului. Aici, pe Pământ, antroposofia poate da impresia unei teorii, a unei concepții despre lume la care aderăm fiindcă este interesantă. După moarte, ea acționează ca o lumină călăuzitoare care, începând de la un anumit moment dintre moarte și o nouă naștere, luminează lumea spiritului. Dacă ne dezinteresăm de ea aici, jos, lumina călăuzitoare ne va lipsi și după moarte, conștiența se va întuneca. Știința spiritului este o realitate vie și nu are nimic dintr-un învățământ pur teoretic. Aici, pe Pământ, ea îmbracă forma conceptelor și ideilor; după moarte ea acționează ca forțe vii. Așa se prezintă lucrurile, cel puțin la nivelul conștienței. Așa cum v-am spus la începutul expunerii, ideile spirituale pe care le asimilăm aici au deja un efect vivifiant. Dar omul nu este martor al acestei acțiuni, deoarece cunoașterea forțelor vitale îi este interzisă. Însă după moarte, el le poate contempla. Aici, pe Pământ, antroposofia se aseamănă într-un fel cu o teorie, deoarece conștiența diurnă nu percepe elementul viu al spiritualului, deși el este o realitate obiectivă. Dar, după moarte, omul devine martorul forțelor pe care le primește prin învățăturile spirituale pe Pământ; el vede această putere vivifiantă și structuratoare acționând asupra entității sale care se pregătește pentru o nouă încarnare.
Iată cum asimilăm învățământul spiritual în decursul evoluției. Să reținem că, pentru moment, este suficient ca doar câteva persoane să se îmbibe cu el, dar în viitor acest număr va trebui să crească din ce în ce mai mult. Dacă această învățătură nu va fi acceptată, oamenii nu vor mai dispune de forțe de viață suficiente pentru a se reîncarna. Încarnările viitoare ar fi marcate de decădere și decadență. Oamenii s-ar ofili în mod prematur, ar fi pretimpuriu ridați, ș.a.m.d. Dacă forțele spirituale nu vor fi asimilate, omenirea se va usca, deoarece aceste forțe pe care omul le extrăgea din lumea stelelor trebuie să fie extrase acum din profunzimile sufletului și utilizate pentru binele evoluției omenirii.
Dacă reflectați la toate acestea nu veți ezita să înțelegeți marea, imensa importanță pe care o constituie faptul de a ne afla pe Pământ. Era necesar ca într-o bună zi omul să fie marcat până în adâncul ființei sale de legăturile stabilite cu sfera aștrilor și ca puterea extrasă odinioară din stele să fie atât de puternic unită cu sufletul său, pe cât îi este sufletului posibil; apoi, să o facă să reurce la suprafață. Aceasta nu este posibil decât pe Pământ. Am putea spune că, la început, Soma spațiilor cerești s-a infiltrat încetul cu încetul în sufletele individuale. Ea s-a păstrat acolo și trebuie din nou să se reverse spre exterior. Iată imaginea care ne poate ajuta cel mai bine să înțelegem misiunea Pământului. Acum va fi vorba să studiem cu mai multă precizie cum se desfășoară viața dintre moarte și o nouă naștere.
