Noi am examinat deja anumite aspecte ale vieții dintre moarte și o nouă naștere, adăugând recent considerațiile relativ la relația care există între Christian Rosenkreutz și Buddha. Am văzut că Buddha are o legătură cu sfera planetară, mai ales cu cea a lui Marte, și că după ce a participat la evenimentul christic pe Soare, omul trece în sfera lui Marte pentru a avea acolo trăirea lui Buddha, așa cum trebuie ea viețuită în mod normal în epoca noastră. Noi trebuie să înțelegem această trăire așa cum se prezintă ea astăzi, și nu așa cum se impunea în epoca în care individualitatea în discuție se afla pe Pământ sub numele de Gautama Buddha. Pentru a accede la înțelegerea reală a naturii umane și a relațiilor sale cu ansamblul evoluției, nu există decât un singur mijloc: acela de a ne adapta înțelegerea la stadiile succesive de evoluție ale universului.
În cursul primei perioade postatlanteene distingem cinci epoci principale, în răstimpul cărora sufletul omenesc a cunoscut în mod succesiv evenimente importante. Acestea sunt epocile proto-hindusă, proto-persană, egipteano-caldeeană, greco-latină și epoca noastră. Știm de asemenea că fiecare din aceste epoci pregătește într-o anumită măsură germenul epocii următoare. În epoca noastră sufletele se pregătesc pentru cea de-a șasea epocă postatlanteană. Cum are loc această pregătire? Sufletul învață să se familiarizeze cu învățătura ocultă, cu știința ocultă ce se răspândește în lume. Aceasta nu conduce numai la o cunoaștere generală a naturii umane indispensabilă viitorului, ci și la o înțelegere tot mai profundă a impulsului christic. Tot ceea ce contribuie la extinderea unei înțelegeri în profunzime a acestui impuls christic, în epoca noastră, converge în occident înspre cea ce se poate numi misterul Sfântului Graal [Nota 38]. Acest mister este strâns legat de unele probleme deja evocate, cum este cea a misiunii de pe Marte încredințată lui Buddha de Christian Rosenkreutz. Acest mister al Sfântului Graal îi poate oferi omului modern ceea ce necesită el pentru a accede la o înțelegere justă a existenței ce se desfășoară între moarte și o nouă naștere. Această înțelegere necesită răspunsul la o întrebare importantă. Nu vom putea progresa în studiul nostru privind viața dintre moarte și o nouă naștere dacă nu ajungem să aprofundăm această problemă mai bine decât am făcut-o până acum. Iată întrebarea: De ce acolo unde creștinismul a fost relevat în esența sa profundă, au fost retrase anumite învățături, pe care noi trebuie totuși astăzi să le reintroducem în ceea ce putem numi o învățătură evoluată, o revelație progresistă a creștinismului?
Tot ceea ce are legătură cu reîncarnarea și karma a dispărut nu numai din revelația creștinismului exoteric, ci s-a retras în cursul ultimelor secole și din revelația esoterică. Numeroși sunt cei care aud vorbindu-se de conținutul concepției antroposofice despre lume, și se întreabă: Dacă gândirea rosicruciană este chemată, pe lângă alte curente ale ocultismului, să se manifeste în cadrul învățământului nostru, cum se face că până acum rosicrucienii nu au expus învățătura de reîncarnare și karmă? Cum se face că învățătura despre reîncarnare și karma a trebuit să fie adăugată curentului rosicrucian modern?
Dacă vrem să înțelegem aceasta, trebuie să examinăm din nou, dintr-un anumit punct de vedere, raporturile dintre om și lume. Bazele preliminare pentru considerația pe care dorim să o întreprindem în cursul prezentelor conferințe au fost deja stabilite în cartea mea Știința ocultă în schiță. Dar trebuie să aducem în fața ochilor care este situația actuală a omului în raport cu această lume modernă, situație pregătită în cursul epocilor Saturn, Soare și Lună.
Știm că ființa omenească se compune dintr-un trup fizic, un trup eteric, un trup astral și un Eu, cu tot ce comportă acestea. În momentul trecerii pragului, omul își abandonează mai întâi trupul fizic; după un anumit timp, partea majoritară a trupului său eteric se dizolvă în eterul cosmic, cu excepția unui gen de extract, care rămâne atașat de entitatea omenească. Aceasta este de asemenea însoțită o vreme relativ îndelungată de trupul astral care, după perioada de kamaloka, depune un fel de înveliș. Apoi, extractul trupului eteric și cel al trupului astral își continuă drumul, în vederea transformării pe care trebuie să o sufere omul între moarte și o nouă naștere. Eul, în calitate de nucleu central, rămâne neschimbat. Indiferent că omul parcurge în trupul său fizic răstimpul dintre naștere și moarte sau perioada de kamaloka, în care este pe deplin învăluit de trupul astral, sau străbate devachanul, care constituie partea cea mai mare a traiectoriei sale dintre moarte și o nouă naștere, Eul străbate în fond toate aceste epoci. Dar acest Eu, Eul autentic și real, nu trebuie confundat cu ceea ce omul pământesc, încarnat în trupul fizic, consideră a fi Eul său. Filosofii discută mult despre acest Eu al omului, pe care cred că îl sesizează. Se spune, de exemplu, că totul se schimbă în om, în afară de acest Eu, care ar fi imuabil. Adevăratul Eu durează. Dar a afirma că Eul despre care vorbesc filosofii ar fi nepieritor, este o altă problemă. Celui care afirmă că acest Eu, pe care-l dezbat filosofii este imuabil, este ușor să-i răspundem că în timpul nopții, când omul doarme, Eul ipotetic al filosofilor este ca șters și nu există. Și dacă de-a lungul drumului dintre moarte și o nouă naștere el se prezintă ca în somnul nocturn, nu se poate deloc vorbi de natura durabilă a sufletului omenesc după moarte. Căci, în fond, ar fi totuna faptul că Eul nu este acolo, sau că el nu știe că există, continuând să trăiască ceva exterior. Când vorbim de nemurire, nu prezența Eului contează, ci conștiența pe care o are de sine însuși. Deci imortalitatea acestui Eu care trăiește în conștiența omenească este respinsă de fiecare dată când omul adoarme, fiindcă Eul este atunci pur și simplu șters. Dar Eul autentic este ancorat cu mult mai profund în ființa omenească! În lipsa accesului la sferele ocultismului, cum ne putem face o ideea despre acest Eu autentic?
Ne putem spune că Eul trebuie să fie prezent în ființa omenească chiar și atunci când aceasta nu știe încă spune „eu”, și copilul merge de-a bușilea. Chiar acolo, Eul autentic – și nu cel pe care-l dezbat filosofii – este deja prezent, și se manifestă într-un fel aparte. Să vedem cum.
Știința modernă nu acordă importanță faptului de a observa ființa omenească în decursul primelor luni și chiar a primilor ani de viață. Și totuși, pentru cine vrea să cunoască natura omenească, această observare este deosebit de importantă. Mai întâi, copilul merge de-a bușilea. Și el face un efort deosebit pentru a ieși din poziția orizontală, pentru a învinge gravitația și a se ridica pe verticală. Acesta este un aspect. După aceea, știm că la începutul vieții, omul nu poate încă vorbi. Vorbirea este un lucru pe care el trebuie să-l învețe. Încercați să vă reamintiți cum ați vorbit la început. Cum ați învățat să pronunțați primul cuvânt, să formulați prima frază. Încercați să vă reamintiți aceste lucruri, dar fără să recurgeți la clarvedere. Strădania dumneavoastră va fi zadarnică. Fără clarvedere, omul este incapabil să-și amintească aceste lucruri, după cum nu-și va aminti primele eforturi făcute pentru a trece de la poziția orizontală la cea verticală. În fine, un al treilea aspect merită să fie reținut: gândirea. Memoria se întoarce în urmă până la momentul în care noi știm deja gândi, dar nu trece dincolo de acel moment.
Cine este deci înfăptuitorul acestei ucenicii a mersului, vorbirii și gândirii? Este Eul autentic, Eul adevărat. Ce face acest Eu adevărat? Să-i observăm puțin acțiunea.
Omul este destinat din capul locului să meargă vertical, să vorbească și să gândească. Dar el nu ajunge imediat la acestea. El nu este de la început ființa pământească ce trebuie să fie. El nu are încă facultățile care să-i permită să se includă în curentul civilizației. Pe acestea, el trebuie să le cucerească în mod progresiv. În primele timpuri ale vieții omul suportă antagonismul a două spirite: al celui care îl animă când este în picioare, și al celui care îl supune gravitației, chiar și atunci când facultățile de vorbire și gândire încă nu sunt dezvoltate în el. Dar când își realizează destinația sa omenească, atunci când stă drept și merge, când vorbește și gândește, el răspunde în mod plenar vocației sale, indicată prin forma sa fizică. Statura verticală, vorbirea și gândirea sunt expresia naturală a formei omenești. Este imposibil să ne imaginăm o altă ființă capabilă să se deplaseze ca omul, cu alte cuvinte având coloana vertebrală în poziție verticală, și care să fie de asemenea capabilă să vorbească și să gândească, fără să aibă totuși forma omenească. Chiar papagalul, când vrea să vorbească, trebuie să se ridice și să se orienteze pe verticală. Cuvântul este strâns legat de poziția verticală. Alte animale, mult mai inteligente, nu vor învăța niciodată să vorbească, deoarece coloana lor vertebrală este orizontală, și nu verticală. Desigur că există și alte aspecte de care trebuie ținut cont. Cu toate acestea, omul nu se află de la început în condiția ce ar corespunde determinării sale. Aceasta se explică prin faptul că după eforturile făcute de Eul său autentic pentru a dobândi gândirea, vorbirea și poziția verticală, omul este, ca să spunem așa, primit în sfera unde trăiesc spiritele formei, Exusiai. Biblia numește aceste spirite, Elohimi. De ei depinde forma omenească, cea în care Eul trăiește în mod firesc și în care își imprimă pecetea în timpul primilor ani ai vieții.
Dar există alte spirite, care se opun. Ele resping omul sub starea prevăzută de spiritele formei. Care sunt acestea?
Spiritele formei sunt cele care fac omul capabil să vorbească, să gândească și să se deplaseze în poziție verticală. Alte spirite, cele care presează asupra omului pentru ca el să meargă în patru labe în prima perioadă a existenței sale, să nu poată vorbi și nici să-și desfășoare gândirea, sunt cele care i-au dat, pentru început, o formă incorectă, și pe care el trebuie să învețe s-o învingă. Aceste spirite ar trebui să fie deja spirite ale mișcării, Dynamis, dar ele au rămas în urmă în evoluția lor, și nu au atins nici nivelul spiritelor formei. Sunt spirite luciferice, rămase pe loc în dezvoltarea lor. Acțiunea lor asupra omului se desfășoară din afară. Ele îl predau elementului gravitației, din care ele trebuie să se desprindă încetul cu încetul, cu ajutorul adevăratelor spirite ale formei.
Observând cum intră omul în existența fizică și cum face eforturi pentru a dobândi ceea ce va necesita în cursul vieții, noi asistăm de fapt la lupta dintre spiritele formei care evoluează în mod normal și spiritele care ar trebui să fie deja spirite ale mișcării, dar care sunt rămase în urmă, la un stadiu anterior. Spiritele formei sunt în luptă cu spiritele luciferice, și pe acest teren cele din urmă sunt atât de puternice încât împiedică Eul activ să devină conștient. Dacă spiritele luciferice nu respingeau această conștiență, ființa omenească și-ar apărea atunci ca un combatant, ce-și poate spune: eu simt că sunt în poziție orizontală, și aspir cu toată conștiența mea să mă plasez pe verticală; eu vreau să învăț să vorbesc și să gândesc. Omul nu poate face toate acestea, fiindcă el este învăluit de spiritele luciferice. Presimțim aici cum vom ajunge progresiv să cunoaștem adevăratul Eu, distinct de acest alt Eu ce apare în conștiența noastră.
La începutul acestei serii de conferințe am anunțat că ne vom strădui progresiv să justificăm în fața rațiunii sănătoase ceea ce ne învață ocultismul și clarvederea relativ la natura omenească. Dar această rațiune sănătoasă trebuie să aibă într-adevăr voința să observe cum se angajează omul în lumea fizică la începutul existenței sale. Care este, în acel moment al pășirii în lume, partea cea mai perfecționată din om? Forma exterioară nu este foarte revelatoare, căci ființa omenească este în contradicție cu forma sa exterioară. Ea trebuie să învețe prin propriile sale mijloace să se integreze în această formă, care-i este destinată. Care este partea cea mai desăvârșită a omului, nu numai după nașterea sa, ci și înaintea ei? Este capul! Deja în embrion, el este organul care are în mod evident forma cea mai desăvârșită. De ce este așa? Pentru că organele sunt foarte departe de a fi structurate și modelate în același fel de către entitățile ierarhiilor superioare, de spiritele formei. Fiecare organ este altfel; acțiunea asupra capului diferă de cea asupra corpului sau a membrelor. Capul se distinge în mod esențial de restul organismului nostru fizic. Capul omenesc se prezintă privirii clarvăzătoare cu totul altfel decât mâna, de exemplu. Când ne mișcăm mâna, mișcarea trupului eteric este aceeași cu cea a mâinii fizice. Totuși, clarvăzătorului ajuns la un anumit grad de perfecțiune îi este posibil să-și mențină nemișcată mâna fizică și să miște doar mâna eterică. Acesta este un exercițiu foarte important: imobilizarea părților mobile și mișcarea numai a părților eterice corespunzătoare. Dacă reușim să facem aceasta, dezvoltăm clarvederea de viitor, în timp ce dăruindu-ne mișcărilor automate, deci inconștiente, vom realiza reapariția practicilor proprii dervișilor, cu alte cuvinte reînvierea trecutului. Starea de repaus a trupului fizic este elementul caracteristic al clarvederii moderne, în timp ce orice zbatere sau altă mișcare de acest gen, aparține de clarvederea de odinioară. Pentru un clarvăzător ar fi un lucru foarte important să-și poată menține mâinile într-o poziție determinantă, de exemplu să le încrucișeze pe piept, păstrând mobilitatea mâinilor sale eterice. Acestea din urmă pot atunci face tot felul de mișcări în planul suprasensibil, în timp ce mâinile fizice rămân imobile. Acesta ar fi un antrenament deosebit, permițând cultivarea în om a stăpânirii de sine la nivelul mâinilor.
Or, omul posedă un organ unde această situație se realizează deja, chiar și dacă nu este clarvăzător, anume partea eterică se poate mișca în mod liber, în timp ce partea fizică ce-i corespunde rămâne imobilă. Acest organ este creierul. Ordinea cosmică a prevăzut o înfășurătoare solidă care înconjură lobii cervicali. Aceștia ar vrea să se miște, dar nu o pot face. Există deci la omul obișnuit o situație analogă față de creier cu cea pe care o cunoaște clarvăzătorul când își blochează mâinile fizice și se mulțumește să miște mâinile eterice. Totuși, pentru un clarvăzător, capul oricărui om este cu totul altceva decât pare a fi. Pentru clarvăzător, creierul se aseamănă cu niște șerpi în mișcare, ieșind afară din cap. Am spune un cap de meduză. Acesta este un fapt absolut real. Capul se distinge de restul corpului prin faptul următor: ceea ce este gândirea exterioară pentru cap, omul nu va obține pentru restul corpului decât în decursul evoluției viitoare. Într-o anumită măsură, puterea gândirii constă în aceea că omul este capabil, în timp ce gândește, să imobilizeze chiar părțile cele mai subtile ale sistemului nervos și să-și mențină creierul în repaus. Gândurile sale vor fi cu atât mai subtile, mai liniștite și mai logice cu cât va reuși să mențină în repaus orice mișcare a creierului său, până în cele mai subtile mișcări ale nervilor săi.
Putem deci afirma că atunci când ființa omenească pășește prin naștere în existență, capul său este partea cea mai perfecționată, fiindcă pentru el s-a realizat deja ceea ce pentru altă parte a corpului, care se exprimă prin gesturi, de exemplu, adică mâinile, nu se va atinge decât mai târziu. Pe vremea vechii Luni creierul actual era încă la stadiul la care sunt astăzi mâinile noastre. Pe atunci capul nu era închis în cutia craniană, ci deschis în mai multe direcții. În timp ce acum creierul nostru se află ca într-o închisoare, pe atunci el mai putea să se extindă în toate direcțiile. Este adevărat că pe vechea Lună elementul dominant era lichidul și starea solidă nu exista. Iar la o anumită epocă a perioadei lemuriene, când omul atinsese un grad de evoluție care-i permitea să repete stadiul lunar, chiar și în acel moment, craniul era deschis în partea de sus. El nu era numai organul de care am vorbit, ci avea și un fel de izbucnire de gânduri în mediul înconjurător lichid. Chiar la vechii atlanteeni, din ființa umană emana un fel de vapori de foc. Fără să fie nevoie să recurgă la o clarvedere excepțională și servindu-se numai de facultatea vizionară pe care o avea pe atunci orice om, se putea vedea dacă un atlant era un gânditor în sensul atlantean al cuvântului, sau nu. Din capul oricărui gânditor țâșneau un fel de flăcări luminoase, de vapori luminoși, iar cel care nu gândea era lipsit de această emanație.
Acestea sunt lucruri pe care trebuie să le știm, pentru a înțelege transformarea naturii omenești în momentul în care omul trăiește aici într-un corp fizic, sau trece prin moarte și se angajează în existența care se scurge între moarte și o nouă naștere. Căci tot ceea ce conlucrează la formarea omului dispare de îndată ce el pășește în lumea fizică. Dimpotrivă, această influență este de primă importanță, odată ce ființa omenească se eliberează de corpul său fizic. Între naștere și moarte omul nu percepe forțele care i-au elaborat creierul fizic. Și dimpotrivă, tot ceea ce percepe în timpul acestei vieți pământești, se șterge ca neavând nici o importanță de îndată ce el trece pragul morții. El viețuiește atunci forțele care-i scapă conștienței sale în timpul cât trăiește pe Pământ. În timp ce accede la starea de veghe în răstimpul existenței sale pământești, la Eul său de reprezentare, o imagine a Eului, el primește acest celălalt Eu, pe care-l presimțim când se trezește în noi puterea de a merge, de a vorbi și de a gândi. Acesta nu urcă până în conștiența individului, rămâne în inconștient. Or, ceea ce rămâne în inconștient, și va fi întru totul acoperit, poate fi urmărit, întorcându-ne înapoi până la naștere, și chiar dincolo de ea; poate fi urmărit și mai departe, când contemplăm răstimpul de după moarte. Ceea ce se ascunde fiindcă a elaborat omul, și care dispare de îndată ce omul a coborât pe Pământ, va fi preponderent după moarte, când ființa omenească nu va mai fi om pământesc. Noi nu putem decât presimți aceste puteri. Ele acționează din lăuntric și ne permit să mergem trezind cuvântul și făcând din noi ființe gânditoare, structurându-ne creierul pentru a face din el organul gândirii. Acestea sunt cele mai importante puteri în viața dintre moarte și o nouă naștere. Abia atunci se trezește Eul nostru adevărat. Vom vorbi data viitoare despre felul cum are loc această trezire.
