În decursul acestei ierni am avut mai multe întâlniri pentru a studia mai amănunțit decât în anii precedenți viața omului, cu alte cuvinte viața integrală, așa cum se desfășoară ea, pe de o parte pe Pământ, între naștere și moarte, și pe de altă parte în lumile spirituale, între moarte și o nouă naștere. Vom mai avea multe de discutat asupra acestui subiect, în decursul acestei ierni.
Va fi necesar să reunim nenumărate detalii care pot contribui la o înțelegere completă a acestei probleme, și să privim într-un mod cu totul deosebit lucruri pe care le-am considerat deja din alte puncte de vedere. Amintiți-vă cele scrise în mica broșură Educația copilului din punctul de vedere al științei spirituale [Nota 39]. Amintiți-vă mai ales cum am studiat cursul vieții fizice omenești, divizând-o în cicluri: un ciclu de la naștere până la aproximativ șapte ani sau, să spunem, până la schimbarea dentiției, un al doilea ciclu de la a doua dentiție până la pubertate, sau aproximativ până la paisprezece ani, apoi urmează un al treilea ciclu de șapte ani. Aceste cicluri cuprind deci câte șapte ani. Fără îndoială că puteți înțelege cum observația exterioară este deja suficientă pentru a justifica această subdiviziune a existenței. Dar nu este mai puțin evident faptul că aceste cicluri nu sunt respectate întocmai, în realitatea vieții omenești. Există alte fapte ce intervin în profunzime în existența omenească, modificându-le. Am evocat adesea o manifestare importantă ce interferează viața omului și care nu este supusă unei diviziuni ciclice. Este momentul existenței în care suntem în măsură să ne amintim, și începând de la care omul începe a se simți în sine și a ști că este în Eu, momentul în care apare conștiența Eului, deci momentul până la care se poate întoarce în urmă memoria. Această experiență nu are loc pentru toată lumea în același moment, dar se situează în general între naștere și vârsta de șapte ani. Atunci străfulgeră conștiența Eului în om. Ne putem exprima în mod similar și pentru restul existenței. Chiar dacă ceea ce se întâmplă mai târziu nu intervine în viața omenească tot atât de brusc ca trezirea conștienței Eului, există totuși lucruri care vin să nuanțeze aceste cicluri de șapte ani. Dar se poate întotdeauna demonstra că orice interferență în viața omului, orice perturbare a desfășurării ciclului, este mai puțin regulată decât evenimentele ciclice. Nu vom găsi niciodată două persoane la care memoria să înceapă în același moment, și la care să coincidă momentul străfulgerării conștienței Eului. Este de asemenea adevărat că schimbarea dentiției nu are loc la aceeași vârstă pentru toți copiii. Vom mai avea de discutat de ce anume.
Când examinăm perioadele ciclurilor descrise în broșura mea referitoare la educația copilului, putem spune că ele au o caracteristică deosebită: ele încep referitor la aspectul fizic cel mai exterior omului și acționează apoi din ce în ce mai spre lăuntrul său. De la naștere până la vârsta de șapte ani dezvoltarea se îndreaptă în principal asupra trupului fizic; după aceea dezvoltarea vizează trupul eteric, apoi trupul astral, sufletul senzației, etc., etc. Factorii de evoluție acționează deci în mod progresiv de la exterior spre interior. Aceasta este caracteristica acestei perioade septenale.
Care este situația a ceea ce vine să interfereze în aceste cicluri de viață, intersectându-le. Aprinderea conștienței Eului în decursul primului septenal este un fenomen foarte interiorizat, extraordinar de lăuntric. Pentru a lămuri acest punct, să vedem ce este contrar declanșării conștienței Eului.
Observând viața omenească în mod rațional, găsim că oprirea creșterii, care intervine în mod inevitabil la un moment dat al existenței, este comparabilă cu un fapt concret, care intersectează perioadele septenale ale evoluției. Să vedem cum se prezintă această încetare a creșterii, care se concretizează la un moment dat în viață. Cum se manifestă ea în existența omenească?
Știm că primul septenal se încheie cu schimbarea dentiției. Apariția celei de-a doua dentiții marchează actul final a ceea ce putem numi manifestarea principiului plastic ce modelează trupul. Puterile formatoare ale omului fac ultimul lor efort, provocând ieșirea celui de-al doilea rând de dinți. Acesta este oarecum punctul final al activității care elaborează forma omenească. Mai târziu, principiul care-l formează pe om nu va mai fi activ. Principiul plastic încetează să acționeze în jurul vârstei de șapte ani. Ceea ce se va desfășura după aceea nu va fi decât creșterea formei deja configurată. Începând cu vârsta de șapte ani, creierul omenesc nu mai suferă transformări semnificative. El nu face decât să crească după modelul deja configurat. Forma ca atare există deja, și nu mai trebuie decât să se dezvolte. Putem spune că primul septenal al existenței este cel în care se manifestă principiul formei. Impulsul formator vine de la spiritele formei. Ele sunt cele care configurează ființa omenească în răstimpul primilor șapte ani de viață. La naștere, când omul vine pe Pământ, el nu este încă pe deplin configurat în ceea ce primește forma sa, și principiile care-i dau forma, spiritele formei, intervin de-a lungul primului septenal. Numai la sfârșitul acestei perioade omul va fi atât de avansat încât forma să nu mai aibă altceva de făcut decât să crească. Toate predispozițiile formelor sunt dobândite până la vârsta de șapte ani, și apariția celei de-a doua dentiții reprezintă ultimul act îndeplinit de principiile formatoare asupra omului. Este punctul final de manifestare a principiului formei. Dacă acest principiu al formei ar continua să acționeze, dentiția a doua ar apărea mai târziu, sau ar trebui să apară mai târziu.
Acum se poate pune următoarea întrebare: după ce spiritele formei au clădit timp de șapte ani în om, putem considera că omul este definitiv închis față de tot ceea ce provine de la acestea?
Nu, nu este cazul, căci omul continuă să crească, el crește și crește, și clădește în continuare predispoziția formelor existente. Dacă nu ar interveni nimic altceva, omul ar crește mereu, și nu ar fi împiedicat să crească la infinit. Într-adevăr, dacă nu se ține cont decât de impulsurile principiilor formatoare în acțiune până la vârsta de șapte ani, nu există nici un motiv pentru ca aceste forme să nu continue să crească la fel ca pentru orice altă ființă vie. Omul ar putea să-și continue creșterea atâta timp cât nu ar interveni nimic care să i se opună. Și de fapt intervine ceva care împiedică această mișcare. Când creșterea ajunge la sfârșit, alte principii formatoare pun stăpânire pe om. Ele se furișează de mult în jurul lui, pentru a se uni acum cu organismul său, pe care-l iau în posesie. Ele formează însă de-acum înainte o stavilă, împiedicând creșterea organismului. Puterile formatoare active până la vârsta de șapte ani îi conferă omului elasticitate. După aceea, alte principii formatoare învăluie omul ca într-o formă închisă, împiedicând ceea ce era elastic să crească mai mult. De aceea încetează creșterea omului. Și acolo unde se oprește creșterea, acționează acele principii formatoare care se apropie de om din afară. Întotdeauna când acționează principii formatoare, când cresc formele, trebuie avută grija opririi acestei creșteri, astfel încât alte principii formatoare să vină în întâmpinarea creșterii din cealaltă direcție, să i se opună în mod polar. Așa este și la om. Când omul a ajuns să-și dezvolte, până în jurul vârstei de șapte ani, forma indicată prin hașură în desen, această formă poate continua să crească indefinit. Până la această vârstă, principiile plastice au fost în acțiune (în cadrul hașurilor închise). După aceea, lor li se opun alte principii formatoare. Primele acționează din interior, celelalte din exterior, și se opun omului în așa fel încât creșterea sa să nu poată depăși linia b–b vizibilă la interiorul părții semnalate de hașurile ușoare. Este într-adevăr ca și cum copilul ar fi fost dotat, până spre vârsta de șapte ani, cu un înveliș elastic pe care l-ar fi putut mări continuu. Or, la un anumit moment, el primește un altul, care nu mai este extensibil. El trebuie să se învelească cu el și să nu mai depășească această limită.
Putem deci spune că în om se întâlnesc principiile formatoare venind din interior, și cele venind din exterior. Cele dintâi provin de la spiritele formei care au parcurs în cosmos o evoluție normală. Principiile formatoare venind de dinafară nu sunt de același tip; ele provin de la spiritele retardate ale formei, care au preluat un caracter luciferic. Acestea din urmă acționează într-un mod pur spiritual, pe când cele care se manifestă prin materie acționează în unitate cu dezvoltarea lor normală, care implică parcurgerea evoluției prin Saturn, Soare și Lună, venirea lor regulată pe Pământ și modelarea formei omenești pe plan fizic, începând din lăuntru spre exterior. Acțiunea spiritelor neregulate ale formei constă în a reține ca o frână ceea ce le este oferit. Deci creșterea omului este împiedicată de către spiritele retardare ale formei. Entitățile ierarhiilor superioare au misiunile cele mai variate. Tocmai am caracterizat una dintre ele.
Am examinat deja sub diferite aspecte cum acționează ierarhiile având o evoluție normală, și cum se comportă entitățile spirituale retardate. Am văzut că, mulțumită spiritelor formei, omul a devenit capabil să primească predispoziția Eului. Toate acestea pot fi citite în Știința ocultă în schiță. Știm că Tronurile au oferit omului baza corpului fizic, spiritele înțelepciunii pe cea a trupului eteric, spiritele mișcării pe cea a trupului astral, și că omul datorează spiritelor formei predispoziția Eului său în lăuntrul trupului fizic. Forma exterioară, organizarea în vederea primirii Eului, omul o datorează spiritelor normale ale formei, iar primul ciclu de viață atestă acest lucru. După aceea, spiritele retardate ale formei, adversare ale spiritelor formei, sunt cele care îi opresc creșterea. Aceasta exprimă opoziția față de ceea ce am descoperit ca fiind lucrul cel mai intim la om: străfulgerarea conștienței Eului, care se manifestă încă din primii ani. Aspectul cel mai exterior, forma, va fi reținut cel mai târziu, constituind, ca să spunem așa, un act final. Cunoaștem acum cele două direcții ale evoluției care, opuse una alteia, acționează în fiecare om [Nota 40]. Eu am spus despre una dintre ele că vine din exterior și se îndreaptă spre interior; începând de la douăzeci și unu de ani, impulsul cuprinde sufletul sensibi-lității, ș.a.m.d. Apoi avem această altă dezvoltare, care duce din interior spre exterior, până în momentul în care creșterea formei este oprită. Unul din aceste curente evolutive, cel regulat, merge de la spiritual la corporal; el este deosebit de interesant pentru educație; el merge de la interior spre exterior. Celălalt, mult mai puțin regulat, mai individual, merge din afară spre lăuntric și se manifestă când ființa omenească a atins o anumită vârstă, când se încheie ceea ce este mai exterior, corpul fizic.
Avem deci la om două curente evolutive care acționează în sens opus. Este foarte important ca educatorul să le cunoască. Pe bună dreptate, broșura Educația copilului din punctul de vedere al științei spirituale ține cont de prima tendință evolutivă, cea care acționează din interior spre exterior, fiindcă aceasta este singura care poate fi educată. Asupra celeilalte tendințe, cea de la exterior spre interior, nu este posibilă nici o acțiune. Aceasta este linia dezvoltării individuale. Este ceva de care trebuie să se țină desigur cont, dar pe care nu-l putem reține și în care acțiunea educativă este nesemnificativă. Este extrem de important să știm distinge unde putem și unde nu putem interveni pedagogic.
Tot așa cum oprirea din creștere este tributară spiritelor retardate ale formei, prima manifestare a Eului, așa cum apare el în mod brusc la începutul copilăriei, este datorată spiritelor retardate ale voinței. Și între cele două, se mai află multe alte fapte care se află sub acțiunea spiritelor retardate ale înțelepciunii și spiritelor retardate ale mișcării. Nu este posibil să caracterizăm ansamblul vieții omenești, inclusiv viața dintre moarte și o nouă naștere, fără a reuni toți factorii care influențează omul, și dacă nu știm că deja în viața curentă se manifestă o influență de natură luciferică în felul cel mai variat. Această influență luciferică apare de altfel și în numeroase alte situații din viață. Și fiindcă noi încercăm, în cursul acestor conferințe, să înțelegem ansamblul vieții plecând de la bazele sale, nu ne vom sfii să lărgim câmpul reflecțiilor noastre.
Să ne îndreptăm mai întâi atenția asupra unui fapt care ne poate arăta, chiar și pe planul fizic, deci între naștere și moarte, că viața s-a schimbat în mod notabil în cursul evoluției. Și dacă înțelegem aceasta, vom putea de asemenea înțelege că au intervenit schimbări și în viața dintre moarte și o nouă naștere. O considerare rațională dar superficială a vieții poate ușor conduce la convingerea că esențialul vieții a fost întotdeauna ceea ce este și astăzi. Or, lucrurile nu au fost întotdeauna așa. În privința unor anumite manifestări, este suficient să ne întoarcem înapoi doar cu câteva secole, pentru a găsi că anumite aspecte ale vieții erau cu totul altele. Astfel, astăzi există ceva de o importanță enormă pentru viața sufletească dinte naștere și moarte, și care nu exista sub forma sa actuală într-un trecut relativ recent. Este ceea ce denumim „opinie publică”. În secolul al XIII-lea de exemplu, ar fi fost absurd să se vorbească de o opinie publică, așa cum facem noi astăzi. În zilele noastre protestăm mult împotriva credinței în autoritate. Dar supunerea față de autoritate este acum cu mult mai mare decât era în secolele trecute. Fără îndoială că și odinioară au existat anomalii, dar o credulitate atât de oarbă ca a noastră nu exista. Orbirea credinței în autoritate este cu atât mai mare cu cât această autoritate este insesizabilă. Omul se simte astăzi repede fără apărare de îndată ce se afirmă: dar așa a dovedit știința. În secolele precedente se acorda mai multă încredere autorităților în carne și oase. Această ființă insesizabilă care este „dovada științifică” este ceva foarte îndoielnic. Există, în tot ceea ce se justifică astăzi, chintesența unei credințe oarbe față de insesizabil, iar secolele trecute nu au cunoscut niciodată un asemenea lucru. În felul său, omul simplu și primitiv de odinioară s-a străduit realmente să înțeleagă ce înseamnă a fi sănătos sau a fi bolnav. În general oamenii moderni, cu civilizația lor avansată, sunt prea puțin preocupați de aceasta. De ce am avea astăzi nevoie să ne interesăm de așa ceva? Aceasta este problema medicilor; putem deci să le încredințăm lor gestionarea sănătății și a bolilor noastre. Aceasta face parte din capitolul „o autoritate puternică, dar insesizabilă”. Omul suferă, încă din cea mai fragedă copilărie, influențe care îi impun judecăți și sentimente. Aceste curente care se învârtesc printre oameni sunt ceea ce numim în mod curent opinie publică, despre care filosofii au afirmat: opinia publică exprimă cel mai adesea erori individuale. Puțin contează aici să știm că opinia publică reflectă erorile individuale; ceea ce contează este că ea exercită asupra vieții fiecăruia o forță imensă. Dacă cineva ar vrea să scrie istoria secolului XIII, ar fi ridicol dacă ar vorbi de influența opiniei publice asupra vieții individuale. Pe atunci existau personalități eminente, care își exercitau autoritatea în domeniul competenței lor practice sau administrative; ele erau ascultate în virtutea acestei autorități. Dar această opinie publică modernă, atât de impersonală, încă nu exista. Cine nu vrea să creadă datele oculte, nu are decât să studieze istoria secolelor trecute, sau, de exemplu, istoria orașului Florența sub guvernarea familiei de Medici. El va vedea cât de puternică era autoritatea personală, dar că opinia publică încă nu exista. Ea nu s-a format decât cu patru sau cinci secole mai târziu. Și se poate vorbi într-adevăr de o naștere a opiniei publice. Astfel de lucruri trebuie văzute drept realități. Ea este efectiv o sferă reală de gânduri care se învârtesc în jurul nostru.
Care este originea a tot ceea ce preluăm adesea fără să ne dăm seama de aceasta? Ce este de fapt această opinie publică?
Dumneavoastră vă amintiți poate că am vorbit despre acele entități spirituale care aparțin ierarhiilor imediat superioare omului, și care participă în diferite moduri la conducerea omenirii. Consultând cartea mea «Călăuzirea spirituală a omului și a omenirii», găsiți nenumărate indicații privind aceste entități spirituale aparținând ierarhiilor superioare. Știm de asemenea că intervenția cea mai importantă survenită în evoluția omenirii este cea a Misteriului de pe Golgota. Prin acesta s-a produs ceva, care în fond a fost deja exprimat, în mod admirabil, în esoterismul Sfântului Pavel [Nota 41]. Sfântul Pavel a vorbit în termeni foarte simpli, dar felul său de a se exprima reflectă un esoterism profund. El nu putea spune întotdeauna în mod liber ceea ce știa în calitatea sa de inițiat, în primul rând fiindcă voia să se adreseze unui cerc destul de vast, și în al doilea rând fiindcă în epoca sa nu era posibil să arate, cum ar fi putut să o facă, tot ce știa. Dar ansamblul gândirii sale se bazează pe un fundament esoteric profund. Găsim un astfel de exemplu semnificativ în deosebirea pe care el o face între „primul Adam” și „Adam cel superior”, Christos. După Sfântul Pavel, diferitele generații omenești coboară din primul Adam, fiindcă el este filiația trupească. Putem deci spune că răspândirea pe Pământ a rasei umane în diferitele epoci conduce, în ultimă instanță, la corpul fizic al lui Adam – desigur, al lui Adam și al Evei. Ce se află în spatele acestei evoluții fizice pornind de la Adam? Aceasta nu poate fi decât evoluția sufletelor. În trupurile fizice, care coboară de la Adam, trăiesc suflete. Aceste suflete, coborâte din spațiul cosmic, au adus pe Pământ o anumită moștenire spirituală, o moștenire de bunuri spirituale. Dar în decursul timpurilor această moștenire a cunoscut un declin. Oamenii care trăiau în mileniile șase și șapte înaintea erei creștine, de exemplu, aveau o spiritualitate mai intensă și mai vastă decât cei din primul mileniu dinainte de Misteriul de pe Golgota. Bunul pe care oamenii îl primiseră altădată s-a estompat încetul cu încetul în suflete, s-a pierdut. Cu privire la acest bun spiritual, înainte de toate viața dintre moarte și o nouă naștere este cea care contează. Noi putem spune că reurcând destul de departe în timpurile dinaintea Misteriului de pe Golgota găsim, la oamenii de după moarte, o viață sufletească mai luminoasă și mai animată; după aceea, această viață s-a întunecat din ce în ce mai mult și s-a adâncit în întuneric. Trecerea prin moarte devine mai crepusculară. Ea este o realitate și mai ales popoarele mai evoluate, de exemplu la greci, deși erau poporul cel mai avansat de pe Pământ, înțelepții ajunseseră la concluzia că „Mai bine să fii un cerșetor pe Pământ, decât un rege în împărăția umbrelor!” [Nota 42]. Această afirmație se aplică pe deplin la poporul grec, fiindcă grecii știau duce aici pe Pământ o viață deplină. Dar de îndată ce treceau pragul morții, viața lor nu mai era decât umbră.
Această viață spirituală care era, după moarte, de natură clarvăzătoare sau crepusculară, s-a redus la o viață înăbușită. Ea atinge de altfel nivelul său cel mai întunecat într-a patra epocă postatlanteană, în perioada greco-latină, când s-a desfășurat Misteriul de pe Golgota.
Ceea ce este important la Botezul în Iordan făcut de către Ioan Botezătorul, este că prin acest fapt anumite persoane trebuiau să devină conștiente de această realitate pe care am caracterizat-o. Oamenii pe care îi boteza erau scufundați în întregime în apă. Această scufundare totală avea ca efect desprinderea trupului lor eteric și aducerea lor, pentru un scurt interval de timp, într-o stare de clarvedere. Ioan îi făcea să treacă printr-o experiență care le permitea să vadă că, în decursul timpurilor, sufletul s-a atrofiat în așa măsură încât el nu mai păstra prea mult din acel patrimoniu spiritual pe care îl putea lua cu sine după trecerea pragului morții, și care îi putea conferi o conștiență clarvăzătoare. Cel care primise botezul știa că era necesar un nou elan pentru a stimula viața sufletului. Ceva nou trebuia să radieze în suflete pentru ca viața de după moarte să se poată dezvolta din nou. Iar acest ceva nou a radiat în suflete prin Misteriul de pe Golgota. Citiți ciclul de conferințe De la Iisus la Christos [Nota 43], și veți vedea că din Misteriul de pe Golgota emană o viață spirituală foarte bogată, care îi iluminează pe cei ce cultivă pe Pământ o relație cu Misteriul de pe Golgota și, în felul acesta, sufletele reînvie.
Iată de ce putea spune Sfântul Pavel: așa cum corpurile fizice coboară de la Adam, tot așa, ceea ce conțin sufletele va proveni din ce în ce mai mult de la Christos, cel de al doilea Adam, Adam cel spiritual. Acesta este un adevăr profund, exprimat în termeni simpli de Sfântul Pavel. Dacă Misteriul de pe Golgota nu ar fi avut loc, sufletele ar fi din ce în ce mai golite de substanța lor, și atunci oamenii ar fi aspirat fie să trăiască numai în afara corpului fizic, fie și-ar fi continuat o existență pământească saturată cu dorințe și pasiuni, devenind astfel din ce în ce mai materialiști. Dat fiind că evoluția se desfășoară în mod lent și progresiv, fluxul patrimonial spiritual originar nu este încă secat la toate popoarele; mai există încă po-poare care au păstrat ceva, deși nu au știut stabili legătura cu Misteriul de pe Golgota. Dar tocmai popoarele cele mai avansate nu pot ajunge la o conștiență după moarte decât dacă ajung, conform celei de-a doua sentențe rosicruciene, „să moară în Christos”. Misteriul de pe Golgota a avut deci realmente ca efect să radieze aici jos pe Pământ conținutul sufletului omenesc.
Dacă am înțeles bine toate acestea, atunci putem pune, cu privire la evoluția ființei omenești, întrebarea: ce s-a mai întâmplat prin faptul că omul a devenit capabil, datorită Misteriului de pe Golgota, să primească o hrană sufletească ce radiază în Eul său? Cum se diferențiază acest conținut sufletesc de patrimoniul spiritual moștenit, care exista mai înainte de Misteriul de pe Golgota? Diferența este că înainte de Misteriul de pe Golgota oamenii aveau o viață lăuntrică evident mai puțin independentă. Ei se aflau sub o conducere mult mai directă a entităților ierarhiilor superioare, pe care noi le numim îngeri, arhangheli, ș.a.m.d. Aceste entități dirijau oamenii într-un fel mult mai dependent, înaintea Misteriului de pe Golgota, decât după el. Și, pe de altă parte, progresul acestor entități – îngeri, arhangheli, arhai – este datorat faptului că ele au învățat, la rândul lor, să conducă oamenii respectând din ce în ce mai mult autonomia acestora. Trebuia ca oamenii de pe Pământ să dobândească tot mai multă independență. Iată ce au învățat entitățile spirituale călăuzitoare, și în aceasta constă progresul lor.
Dar și aceste spirite pot să rămână în urmă. Printre spiritele care au contribuit la călăuzirea omenirii, nu toate au dobândit realmente, datorită Misteriului de pe Golgota, facultatea să devină călăuzitori ai omului res-pectând libertatea lui. Anumite entități dintre acestea au rămas în urmă, preluând un caracter luciferic. Și printre alte acțiuni exercitate de ele este, de exemplu, ceea ce numim astăzi opinia publică. Aceasta nu este alcătuită numai de oameni, ci și de o anumită categorie de spirite luciferice de nivel inferior, de îngeri și de arhangheli rămași în urmă. Acestea nu fac decât să-și înceapă cariera luciferică, ele nu s-au ridicat încă prea mult în ierarhia spiritelor luciferice, dar fac, cu toate acestea, parte dintre ele. Privirea clarvăzătoare poate urmări cum anumite spirite ale ierarhiilor superioare nu participă la evoluția ulterioară Misteriului de pe Golgota, ci rămân la vechiul mod de a conduce oamenii, și în consecință sunt incapabile să stabilească cu ei un contact direct. Acelea care au urmat evoluția se pot apropia în mod normal de oameni; cele care nu au participat la aceasta sunt incapabile să o facă, și ele acționează în acest ansamblu puternic de gânduri difuze care formează opinia publică. Deci nu înțelegem opinia publică decât dacă știm că ea se apropie în felul acesta de omenire.
Avem așadar fenomenul că anumite entități se îndepărtează de evoluția normală și preiau un caracter luciferic. Este important să știm acest lucru, căci și celelalte entități luciferice, pe care am învățat a le cunoaște, care sunt mult mai puternice, au început și ele „de la mic”. Acest fapt este de altfel adevărat pentru ansamblul oștirii entităților luciferice. Cele despre care am vorbit mai înainte sunt entități puternice și importante, de exemplu spiritele formei, care asaltează omul și opresc creșterea. Dar cele de care vorbim acum, această oștire de spirite luciferice, se aseamănă cu niște recruți. Or, acești debutanți în cariera luciferică vor avea mai târziu o cu totul altă dimensiune, fiindcă acțiunea acestor spirite nu face decât să le crească puterea. Datorită faptului că această oștire asaltează oamenii între naștere și moarte, opinia publică dirijată de anumite entități luciferice de cea mai joasă natură, trebuie să aibă o contrapondere în viața dintre moarte și naștere. Formulat în alți termeni: dat fiind că, în timpul existenței sale de aici, omul suferă influența unui curent ca acela pe care tocmai l-am evocat, între moarte și o nouă naștere el trebuie să facă experiența unui curent compensator. Dacă nu ar face-o, s-ar afla în situația pe care o vom descrie în cele ce urmează.
Spiritele retardate, care dau naștere opiniei publice, nu mai au nici o importanță, nici o putere în viața omului de după moarte, și nici cea mai mică influență asupra lui. Ele au pierdut facultatea de a acționa, fiindcă exercită această facultate aici, pe planul fizic, în mod spiritual, la nivelul opiniei publice. Omul nu poate duce nimic din aceasta în lumea spirituală. Tot ce ar vrea să ducă cu sine din opinia publică, ar fi întru totul deplasat dacă ar fi folosit după moarte. Trebuie să o spunem, deși unora le poate părea straniu, că în kamaloka viața este dificilă pentru cei care s-au atașat de toate aceste judecăți cu caracter de opinie publică, și le prețuiesc. Și în special acei oameni care, urmând opinia publică, mai cred încă în faptul că își mențin judecata lor personală – ceea ce este imposibil – pentru aceștia, viața în kamaloka este deosebit de grea. Dar după kamaloka, opinia publică nu mai are nici o importanță. Înclinația spre o nuanță de o opinie publică sau alta – liberală, conservatoare, radicală, reacționară –, toate acestea nu au nici o importanță pentru viața de după moarte și nici o influență asupra modului în care se regrupează sufletele. Opinia publică nu există de altfel decât pe Pământ, pentru a deturna oamenii de la progresul pe care ar trebui să-l parcurgă în sensul de a dispune de o conștiență lucidă după moarte. Entitățile aflate în spatele opiniei publice ar vrea să rămână retrase în fața progresului produs de Misteriul de pe Golgota, deși acesta urmează să câștige în importanță în decursul evoluției lumii. Opinia publică face în mod necesar parte din evoluție, dar trebuie văzut cu luciditate că evoluția lumii în viitor nu se va produce prin aceea că putem îmbunătăți aceste lucruri – opinia publică sau altele asemănătoare –, care reprezintă într-adevăr o necesitate într-o anumită față a evoluției. Ceea ce poate fi ameliorat este viața lăuntrică a oamenilor. De aceea, evoluția trebuie să cuprindă tot mai mult lăuntricul omenesc. În viitor omul va fi din ce în ce mai confruntat cu opinia publică, dar lăuntricul său va fi devenit mai puternic, datorită științei spirituale. Pentru ca omul să poată rezista mai bine acestor spirite-recruți ai entităților luciferice, care acționează în opinia publică, trebuie ca între moarte și o nouă naștere el să treacă printr-o experiență care să consolideze ceea ce în sufletul său nu depinde de viața pământească. Căci tocmai opinia publică îl face tot mai tributar vieții pământești; el trebuie deci, între moarte și o nouă naștere, să asimileze ceva care-l va face mai independent de această opinie publică în următoarea sa încarnare.
Întemeierea pe Marte a împărăției lui Buddha, pe care o traversează omul în răstimpul dintre moarte și o nouă naștere, a avut loc în epoca în care s-a născut această opinie publică, a cărei importanță este în continuă creștere. Christian Rosenkreutz a încredințat lui Buddha misiunea de a acționa pe Marte într-un mod deosebit. Și ceea ce nu ar avea valoare pe Pământ: dorința de a evada, de a se desprinde de raporturile pământești, trebuie parcursă de om, între moarte și o nouă naștere, în timp ce de află în sfera lui Marte. În acest mod omul ajunge, printre altele, să se elibereze de această opinie publică valabilă numai pe Pământ. Viitorul ne rezervă situații și mai apăsătoare, și va fi cu mult mai necesar ca oamenii să fi fost un anumit timp discipoli ai lui Buddha pe Marte. Aici pe Pământ, oamenii nu pot fi discipolii lui Buddha decât dacă refuză să se alăture părții celei mai avansate a populației pământești. Dar între moarte și o nouă naștere, Buddha și-a continuat învățătura sa de altădată, care viza să elibereze omul de încarnările succesive. Această învățătură nu corespunde exigențelor Pământului, unde viața trebuie să se continue din încarnare în încarnare. Ceea ce a dat el odinioară a fost un germen prevăzut pentru omul excarnat. Învățătura avansată a lui Buddha este corectă pentru răstimpul dintre moarte și o nouă naștere. La fel cum Buddha a apărut în trupul astral al copilului Iisus descris de Evanghelia lui Luca, tot așa, conduce acum Christos însuși oamenii, între moarte și o nouă naștere, însoțindu-i în sfera lui Marte, pentru ca ei să primească această învățătură budistă avansată. Acolo ei se pot elibera de tendința uniformizatoare a opiniei publice, puțin propice să promoveze dezvoltarea lor ulterioară pe Pământ. Pe bună dreptate, odinioară Marte era considerată ca planeta virtuților războinice; în viitor, Buddha are ca sarcină să transforme aceste virtuți războinice în om, pentru ca ele să devină temeliile spiritului de libertate și independență, cum este necesar în epoca noastră. În timp ce astăzi ființa omenească tinde să-și sacrifice sentimentul de libertate în favoarea acestei opinii publice care caută să o încătușeze tot mai mult, tocmai pe Marte, omul, între moarte și o nouă naștere, se va strădui să scape de aceste lanțuri, și să nu le mai ia cu el în următoarea sa încarnare pe Pământ.
Toate acestea arată foarte frumos cum înțelepciunea acționează în univers, cum tot ceea ce se asociază devenirii, sau rămâne în urmă, este dirijat în așa fel încât să ducă la urma urmei la o evoluție armonioasă a universului. Omului nu-i este posibil să facă progrese menținându-se pe o linie mediană. Sunt numeroși cei care au înțeles deja că nu putem alege în mod unilateral un punct de vedere sau altul. Vedem în lume idealiști, materialiști și alte curente de „liști” care nu renunță niciodată la punctele lor de vedere. Spirite mari, ca Goethe, de exemplu, nu procedează astfel. Ele abordează lucrurile materiale cu o gândire materialistă și lucrurile spiritului cu o gândire idealistă. Crezând că ar fi înțeles aceasta, spiritele mediocre trag concluzia că adevărul se situează la jumătatea drumului, între două puncte de vedere opuse. Asta este ca și cum, în viața practică, am vrea să ne așezăm între două scaune. Or, pentru a ajunge la adevăr, trebuie să renunțăm la o opțiune unilaterală, trebuie să fim capabili să ne alegem atitudinea după caz, folosind metoda materialistă sau metoda idealistă. Menținând întotdeauna mijlocul, nu facem să progreseze lumea. Calea de mijloc nu este potrivită atunci când există aspecte laterale pe care le luăm în considerare ținând cont de dinamica lor. Dacă, de exemplu, vrem să cântărim ceva pe o balanță, nu ne servim numai de partea ei din mijloc, ci și de cele două talere. Tot așa trebuie deci să existe un pol opus opiniei publice: anume învățătura lui Buddha pe Marte! El nu ar avea rațiunea să existe dacă nu ar fi existat opinia publică. Tot ceea ce este viu necesită o polaritate. Nu este suficient să vrem să eliminăm contrariile, deoarece viața progresează datorită acestor polarități. Căci este ca și cum cineva ar spune că ar fi mai bine ca polul nord și polul sud să nu existe, fiindcă ei sunt în opoziție. Ei nu sunt în opoziție așa cum își imaginează acel profesor despre care se spune că și-a scris atât de repede cărțile încât nu a avut timp să reflecteze la conținutul lor, și de aceea a făcut următoarea afirmație: „Civilizația nu s-a putut dezvolta decât în zona mediană a Pământului, căci la polul nord ea ar fi înghețat, și la polul sud s-ar fi topit de căldură”. Se adeverește totuși că această polaritate este absolut necesară, căci progresul nu se face prin neutralitate, ci prin menținerea contrariilor și punerea lor în armonie. Deci vedem că tot ceea ce evoluează pe Pământ a trebuit să coboare pentru un timp sub nivelul progresului. Astfel, opinia publică are mai puțină valoare decât convingerea pe care o poate atinge fiecare prin progresele sale personale. Ea este subumană. Curentul lui Buddha, pe care îl întâlnim între moare și o nouă naștere, se opune acestui element subuman. Pentru evoluție este foarte important să existe amândouă.
Există deci realmente spirite retardate. Totuși, ceea ce pe de o parte rămâne în urmă, sau pe de altă parte precede evoluția, se armonizează finalmente sub conducerea înțelepciunii universale. Spiritele retardate servesc apariției polului opus, spiritelor progresive.
Observând astfel viața, devine evident că în viitor omul se va încarna din ce în ce mai mult cu dispoziții diferite de cele care există actualmente în domeniul fizic. Va fi vorba de ceva ce lasă să se întrevadă că va trebui contat pe alte facultăți omenești decât cele de natură pur fizică. Desigur că vom găsi predispoziții fizice care pot fi urmărite până la vârsta sugarului, chiar dacă ele nu se descoperă decât încetul cu încetul; dar se vor mai forma progresiv și altele, pentru care nu va trebui să urcăm înapoi atât de departe; ele vor ieși la iveală mai clar la o vârstă mai avansată. Evoluția viitoare va avea această particularitate să facă să apară tot mai mulți oameni despre care va trebui spus: Ce li s-a întâmplat la o anumită vârstă? S-au schimbat, au devenit alți oameni! – Aceasta va fi din ce în ce mai frecvent. Se vor naște dispoziții despre care trecutul nu furnizează nici un indiciu, și care nu apar decât la o anumită vârstă. Asta vor fi sufletele cele mai evoluate la care vom afla acest fel de cotitură în existență, căci faptul de a fi fost un discipol al lui Buddha, în timpul vieții dintre moarte și o nouă existență, nu se vede imediat, ci numai la o vârstă mai înaintată. Acesta va fi cazul pentru cei despre care putem spune: Până la o anumită vârstă, i-am putut înțelege; până atunci, ei arătaseră calitățile lor individuale. Apoi iată că apar într-o lumină nouă și devin înțelegători față de lucruri pentru care ei nu arătaseră până atunci nici o înțelegere. În ei trebuie văzuți cei care în viitor vor fi purtătorii adevăratului progres spiritual. Ei vor trece poate drept oameni care nu s-au dezvoltat decât târziu, fiindcă vom crede că dacă aceste calități au apărut atât de târziu, este pentru că ei nu se dezvoltaseră mai curând. În realitate, dacă acești oameni nu-și dezvoltaseră decât foarte târziu facultățile personale, rațiunea acestui lucru este de căutat în încarnările lor precedente. Acolo ei au stabilit bazele care le-au permis să trăiască intens trecerea prin sfera lui Marte și să dobândească acolo facultățile care să le permită să exercite o acțiune decisivă în cadrul evoluției omenirii și să-i aducă un nou impuls. Iată de ce, pe Pământ, viața spirituală va fi tot mai animată pentru oamenii care, în timpul tinereții lor, au arătat puține predispoziții pentru atitudinea spirituală, dar la care vor ajunge la o vârstă matură.
Acum înțelegem un fapt pus mereu în evidență de mișcarea rosicruciană, și despre care noi am vorbit în ultima vreme, dar pe care nu l-am putut explica deoarece nu eram atât de avansați ca acum. Cei care au apărat în Occident principiul inițierii așa cum îl concepe curentul rosicrucian, au remarcat întotdeauna că individualitățile chemate să conducă omenirea nu prezintă din copilărie caracteristica lor de conducători spirituali, și aceasta tocmai din cauza acestei rupturi care nu intervine decât la o vârstă matură. Când văzătorul vorbește astăzi de Buddha, el știe, înainte de toate că Buddha și-a ținut în mod loial promisiunile învățăturii sale. El a continuat să acționeze în om asupra a ceea ce nu tinde direct spre corporalitatea fizică și, în consecință nu putea să se manifeste încă de la începutul existenței pe plan fizic, și care nu pătrunde ființa omenească înainte ca suportul său fizic să fi efectuat o anumită dezvoltare și să se fi spiritualizat până la un anumit grad. Numai atunci intervine ceea ce aduce Buddha omului. Și aceasta se întâmplă la o vârstă mai înaintată.
Dacă vrem să înțelegem evoluția completă a ființei omenești trebuie să ținem cont de aceasta. Vom vedea apoi consecințele care rezultă pentru viața omului de la naștere până la moarte.
