Când considerăm viața omenească în contextul întregului univers, așa cum apare ea percepției obișnuite în planul fizic, ajungem doar la o infimă parte a ceea ce constituie omul însuși. Altfel spus, tot ceea ce va observa ființa omenească, atâta timp cât nu va căuta să pătrundă misterele existenței, nu-i va dezvălui în fond nimic relativ la sine însăși. Căci lumea înconjurătoare observată doar cu ajutorul organelor de percepție și a organului gândirii, ne dezvăluie numai ceea ce nu cuprinde secretele mai profunde și mai importante ale existenței. Acest fapt este evident mai cu seamă când reușim a dezvolta, fie și numai într-o măsură relativ mică, facultatea de a contempla viața și lumea dintr-un alt unghi, de exemplu din perspectiva somnului. Ceea ce se poate vedea în timpul cât dormim, rămâne în general ascuns percepției noastre curente, căci de îndată ce omul adoarme, el nu mai vede nimic, în toată perioada care se scurge până la trezire. Dar când, în cursul evoluției ființei omenești, vine momentul în care el devine capabil să perceapă chiar și atunci când doarme, va vedea, în mare, mai întâi ceea ce are legătură cu omul însuși, și care rămâne complet voalat în stare de veghe. Putem ușor înțelege de ce acestea trebuie să rămână ascunse observației cotidiene. Creierul este un instrument al jude-cății, al gândirii. Pentru a gândi, pentru a judeca în viața curentă, trebuie să ne servim de creier, sau cel puțin să-l punem în acțiune. Însă, procedând astfel, noi nu-l putem contempla. Este ca și cu ochiul, care nu se poate observa pe sine, în timp ce observă. La fel este cu omul întreg. Îl purtăm în noi, dar nu-l putem observa și examina în profunzime. În epoca noastră modernă noi ne îndreptăm privirea spre lumea exterioară, dar suntem incapabili să o dirijăm asupra noastră înșine.
Or, cele mai mari secrete ale existenței nu se află în lumea exterioară, ci în lăuntricul ființei omenești. Să urmărim ceea ce cunoaștem din știința ocultă. Știm că cele trei regnuri ale naturii din jurul nostru relevă într-un anumit fel stări de rămânere în urmă. Regnurile mineral, vegetal și animal emană din entități rămase în urmă față de evoluția normală. Numai entitatea implicată în existența pământească a ființei omenești a participat în mod normal la evoluție. Când omul privește un mineral, o plantă sau un animal, el contemplă manifestări care, în raport cu propria sa existență, corespund amintirii sale, corespund la ceva ce este incorporat în memoria sa. Conținutul memoriei noastre, ceea ce rezultă din experiențele sufletești, corespunde unor trăiri trecute care își prelungesc existența, care subzistă într-un fel în prezent. Or, lăsându-ne în voia amintirii, noi nu contemplăm viața activă, invizibilă a sufletului din prezent. Toate aceste reprezentări, care constituie amintirea, corespund la ceva inserat în viața fluctuantă a sufletului nostru, și care se află înscris acolo. Amintirea incorporată vieții sufletului nu este totuși identică cu viața elementară nemijlocită a sufletului, așa cum se prezintă aceasta actualmente. La fel este în natură cu regnurile sale mineral, vegetal și animal, unde trăiesc oarecum gândurile elaborate odinioară de entitățile spirituale divine. Ele continuă să subziste în existența prezentă a acestor regnuri, așa cum există conținutul amintirilor noastre în viața sufletului nostru. Iată de ce nu avem în jurul nostru gândurile imediate, active în prezent ale entităților spirituale, ci amintirile zeilor, ceea ce subzistă din gândurile lor.
Observarea conținutului memoriei noastre poate prezenta interes pentru noi fiindcă, datorită memoriei, noi sesizăm oarecum ca de pe o culme creația universală, ceea ce se transmite existenței din această creație. Amintirile din sufletul nostru, aceste reprezentări reunite în memoria noastră, reprezintă, am putea spune, un nivel inferior al creației, constituie nivelul său elementar cel mai trecător. Dar trezirea spirituală din timpul somnului ne permite să vedem altceva. În acest caz nu mai vedem ceea ce este afară în spațiu, asemenea proceselor din sânul regnurilor mineral, vegetal și animal, sau al regnului omenesc. Dimpotrivă, realizăm că esențialul viziunii noastre este ceea ce se află creator și viu în om. Este într-adevăr ca și cum tot restul s-ar fi șters, și Pământul, văzut din punctul de vedere al somnului, nu mai conține nimic altceva decât omul. Ceea ce nu am putea vedea niciodată ziua în stare de veghe, se revelează unei observații întreprinse plecând din starea de somn. Numai atunci învățăm să cunoaștem gândurile pe care le-au păstrat entitățile divin-spirituale pentru a elabora omul, deasupra existenței minerale, vegetale și animale. Observarea senzorială a lumii ne permite să vedem totul în afară de om, în timp ce viziunea spirituală din timpul somnului ne permite să vedem omul, excluzând tot restul; omul, în calitate de creație, ca și tot ceea ce se sustrage contemplării noastre cotidiene obișnuite. De aceea ne apare relativ ciudată această contemplare, care trăiește în noi când observăm lumea din punctul de vedere al somnului, cu alte cuvinte când ajungem la viziunea clarvăzătoare în timpul somnului și are loc această trezire spirituală.
Acest trup omenesc – și eu înțeleg acum prin acesta ceea ce rămâne în timpul somnului în pat, deci trupul fizic reunit cu trupul eteric –, acest corp omenesc, la rândul său, prezintă un aspect aparte, pe care-l putem caracteriza în felul următor: numai trupul adormit din primii ani ai copilăriei este asemănător, într-o anumită măsură, cu viața și acțiunea din celelalte regnuri ale naturii. Trupul adultului, dimpotrivă, sau chiar cel al copilului după o anumită vârstă, văzute în lumina somnului, prezintă fenomene constante de pieire și de descompunere. Desigur că în timpul somnului aceste forțe de descompunere sunt anulate de forțe de creștere. Ceea ce se distruge ziua, este compensat noaptea. Totuși, rămâne întotdeauna un surplus de forțe de descompunere. Și aceasta este cauza morții. În fiecare noapte rămâne un excedent, și aceste excedente se însumează. Forțele care sunt înlocuite noaptea nu ating niciodată nivelul la care sunt consumate ziua, în așa fel că, în viața normală a omului, în fiecare zi se produce un surplus de forțe de distrugere. Acumularea acestor rămășițe antrenează în mod natural moartea prin îmbătrânire, atunci când forțele de distrugere sunt în mod evident preponderente față de forțele de regenerare.
Așadar când considerăm omul din punctul de vedere al somnului, suntem confruntați cu un proces de distrugere, dar acesta nu ne întristează. Căci sentimentele pe care le-am putea încerca ziua, în ceea ce privește acest proces de distrugere, nu există când îl observăm din punctul de vedere al somnului; atunci știm că această distrugere constituie condiția propriu-zis indispensabilă pentru evoluția spirituală a omului. Dacă nu și-ar distruge corpul, nici o ființă nu ar putea gândi sau desfășura o viață sufletească lăuntrică, așa cum o cunoaștem noi. Ar fi cu totul imposibil ca omul să dezvolte o viață sufletească, în sensul vieții sufletești a omului, numai în prezența proceselor de creștere și cărora să nu li se opună procese de distrugere. De fapt, fenomenele de distrugere care apar în organismul omenesc constituie condiția necesară dezvoltării vieții sufletești; acest proces trebuie deci resimțit drept o binefacere. Văzut sub acest aspect, faptul de a ne putea distruge în mod progresiv trupul fizic, trezește un sentiment de fericire. Și nu numai aspectul exterior al vieții apare în mod diferit din acest alt unghi de vedere, ci și toate sentimentele și toate concepțiile apar de asemenea altfel. Din punctul de vedere al conștienței nocturne, suntem mereu confruntați cu un trup pe cale de distrugere.
Observarea vieții între moarte și o nouă naștere ne oferă un alt aspect. Un anumit răstimp de după moarte se menține o oarecare legătură cu viața trecută. Dumneavoastră știți că aceasta se întâmplă în kamaloka. Și această legătură continuă chiar și dincolo de perioada de kamaloka. Apoi intervine un moment inevitabil pentru viața dintre moarte și o nouă naștere când, într-un sens cu mult mai înalt decât în timpul conștienței de somn, se produce o inversare a viziunii și a percepției, în raport cu cele cu care suntem obișnuiți, și care se explică în felul următor. Aici, pe Pământ, noi privim drept lume din jur ceea ce începe dincolo de trupul nostru, lumea exterioară trupului nostru. Însă din momentul la care mă refer, privirea se îndreaptă foarte puțin înspre lumea exterioară, spre univers. Ea se concentrează cu atât mai mult asupra a aceea ce s-ar putea numi acum trup omenesc, și-i cunoaște toate tainele. Între moarte și o nouă naștere începem, de la un anumit moment, să dezvoltăm un interes deosebit pentru trupul omenesc. Este extrem de dificil să caracterizăm aceste relații, cu atât mai mult cu cât trebuie să ne folosim de cuvinte aproximative, pentru a descrie ceea ce se întâmplă. Între moarte și o nouă naștere vine momentul începând din care resimțim întregul cosmosului ca și cum universul ar fi în noi, în timp ce corpul omenesc s-ar situa în exterior. De obicei, stomacul, ficatul și splina sunt resimțite ca fiind organe din interiorul nostru. Or acum avem un sentiment analog față de stele și față de ansamblul lumilor exterioare; avem impresia că le purtăm în interiorul ființei noastre. Ceea ce, pentru viața de pe Pământ, se află în afară, devine atunci realmente lume interioară, și la fel cum în viața diurnă ne îndreptăm privirea în afară, de exemplu spre stele sau nori, la fel atenția noastră se va orienta atunci înspre trupul omenesc. Dar spre ce trup omenesc?
Dacă vrem să știm ce trup omenesc contemplăm atunci, trebuie să ne dăm seama că omul, care intră prin naștere într-o nouă existență, se pregătește acolo pentru ceea ce este esența sa, cu foarte multă vreme înainte de a se naște. Omul nu se pregătește să se reîncarneze pe Pământ numai începând de la naștere sau concepție, ci cu multă vreme înainte. Aici intră în joc alte date, cu mult mai importante decât datele biologice. Biologia presupune că, în momentul nașterii, omul primește drept moștenire anumite calități ale tatălui, mamei, bunicilor și ale unei întregi linii ereditare. Există astăzi o cărticică drăguță despre Goethe, în care se reurcă întreaga linie a strămoșilor pentru explicarea calităților lui. Din punct de vedere pur exterior, acest lucru este absolut exact, dar exact tocmai în sensul pe care l-am evocat deja adesea; anume că nu există nici o contradicție între un adevărat fapt științific pe deplin justificat, și faptele explicate de știința spirituală. Este ca și cum am spune: Iată un om; de ce trăiește el? Și cineva ar răspunde: Eu știu de ce trăiește. Trăiește fiindcă are plămâni în interior și aer în exterior. Desigur că acestea sunt întru totul exacte. Dar un altul ar putea spune: Acest om trăiește pentru un alt motiv: acum cincisprezece zile el a căzut în apă și eu am sărit după el și am reușit să-l scot afară; iată de ce trăiește. Dacă nu m-aș fi aruncat în apă să-l salvez, el nu ar mai trăi astăzi. Această afirmație este iarăși exactă. Dar nici prima nu este mai puțin adevărată. Științele naturii au întru totul dreptate când afirmă că omul poartă în el calitățile moștenite de la strămoșii săi; dar nu este mai puțin justificat să atragem atenția asupra karmei omului, și încă multe alte lucruri. Iată de ce, în principiu, știința spirituală nu poate să nu fie îngăduitoare. Intolerantă poate fi numai știința exterioară, datorită faptului, de exemplu, că ea refuză știința spirituală. Cineva poate foarte bine veni să ne spună că el păstrează în sine caracteristicile liniei sale strămoșești. Nu este mai puțin adevărat că, începând cu un anumit moment între moarte și o nouă naștere, omul începe să desfășoare puteri care acționează asupra acestor strămoși. Multă vreme înainte de a intra în existența fizică, omul întreține deja legături tainice cu o întreagă linie de strămoși. Și dacă în această linie apar facultăți deosebite, este pentru că, poate după secole, iese în evidență din această linie o ființă deosebită. Acest om, care nu se va naște poate decât după câteva secole, organizează, plecând din lumea spirituală, facultățile strămoșilor săi. Goethe, pentru a reveni la exemplul nostru, are caracteristicele strămoșilor săi fiindcă s-a străduit, plecând din lumea spirituală, să întipărească strămoșilor săi facultățile sale. Și ceea ce este adevărat pentru Goethe este valabil pentru orice om.
Începând dintr-un moment foarte precis al vieții dintre moarte și o nouă naștere, omul este deja preocupat cu pregătirea viitoarei sale încarnări pământești. Trupul nostru fizic de aici nu provine întru totul din moștenirea fizică a strămoșilor, nici din procese pur pământești. Trupul nostru fizic ca atare este deja o entitate cvadruplă, provenită dintr-o elaborare realizată pe Saturn, Soare, Lună și Pământ. El a fost schițat pe Saturn; în timpul epocii solare i s-a adăugat trupul eteric, în timpul epocii lunare, trupul astral și în timpul epocii pământești, Eul. La fiecare din aceste etape trupul fizic a suferit o modificare. Noi suntem deci purtătorii unei schițe saturniene modificate, ai condițiilor solare modificate și ai condițiilor lunare modificate. Dacă nu am purta în noi aceste condiții fizice modificate, nu am putea avea un trup fizic. Dar din toate acestea nu este vizibil decât elementul pământesc; celelalte componente rămân invizibile. Trupul fizic al omului devine vizibil prin faptul că el preia în sine substanțele pământești, le transformă în sângele său și pătrunde cu ele ceva invizibil. În realitate, noi nu vedem decât sângele și produsele de transformare ale sângelui, deci numai un sfert din trupul fizic al omului. Celelalte trei sferturi rămân invizibile. Căci există o structură invizibilă, care conține curenți invizibili ce există în stare de forțe. Între acești curenți invizibili au loc interacțiuni. Toate acestea încă nu sunt vizibile. Aceste trei componente invizibile sunt pătrunse apoi de un element provenit din hrana transformată în sânge. Aceasta este ceea ce face trupul fizic vizibil. Și numai prin legile care îl fac vizibil ajungem în domeniul care provine din regnul pământesc. Tot restul nu provine din condiții pământești, ci este de origine cosmică și există deja în momentul concepției, când intră în existență primul atom fizic al omului. Ceea ce va fi mai târziu corporalitatea omului, a fost pregătită cu multă vreme înainte de a exista cea mai mică legătură fizică cu tatăl și cu mama. Numai după aceea începe elaborarea condițiilor ereditare.
Începând din acest moment al vieții dintre moarte și o nouă naștere, sufletul contemplă acest embrion spiritual, am putea spune, acest germen de viață care se pregătește. Și toate acestea constituie lumea sa exterioară! Să reținem diferența între ceea ce apare clarvăzătorului în timpul somnului, și ceea ce vede sufletul în timpul vieții de după moarte. Primul contemplă trupul omenesc slăbind, forțele permanente de distrugere, cel de-al doilea vede organele sale corporale, intestinele sale, de exemplu, ca lume exterioară a sa. Ființa interioară în devenire este lume exterioară! Vedem deci contrariul a ceea ce am vedea în stare de clarvedere în timpul somnului. În timpul somnului, ne simțim intestinele ca lume exterioară, dar privirea nu percepe decât omul ce se distruge; în timpul vieții dintre moarte și o nouă naștere, începând din momentul evocat, percepem trupul omenesc în devenire, elaborarea sa în vederea încarnării următoare. Omul nu are facultatea de a păstra amintirea a ceea ce vede între moarte și o nouă naștere. Or, spectacolul formării acestei minuni care este învelișul omenesc este într-adevăr cu mult mai grandios decât tot ceea ce poate vedea omul atâta timp cât este tributar corpului său fizic, când contemplă cerul înstelat sau orice alt fenomen al lumii exterioare. Misterele existenței sunt mari chiar și acolo unde nu sunt văzute decât cu ajutorul simțurilor, din punctul de vedere al lumii sensibile. Dar și mai mari sunt când contemplăm în exterior ceea ce purtăm, de exemplu, ca intestine în noi, și ceea ce contemplăm ca trup omenesc în devenire, cu toate tainele sale. Vedem atunci cum totul tinde spre existența pământească, pregătind momentul în care ființa omenească va intra în lumea fizică.
Nu există nimic care să poată fi numit într-adevăr fericire, în afară de contemplarea procesului de creație, a procesului de devenire. Contemplarea a nimic din ceea ce există deja, nu se compară cu cea a devenirii. Și această fericire, pe care o simte ființa omenească între moarte și o nouă naștere, provine tocmai de la această posibilitate care este oferită, de a contempla ceea ce se află în devenire. Aceste lucruri s-au revelat în decursul timpurilor, și au putut fi înțelese de anumite spirite suficient de avansate, ca Goethe, de exemplu, care afirmă în al său «Prolog în cer» din «Faust»:
Fie ca devenirea ce veșnic acționează și e vie
Să vă învăluie în sfântul cadru al iubirii,
Și în gândire fenomenul trecător și variabil
Să se fixeze într-o formă durabilă!
Aceasta este diferența dintre viziunea noastră asupra lumii între naștere și moarte, și cea pe care o vom avea între moarte și o nouă naștere, anume că aici vedem ceea ce este deja realizat și există, pe când atunci vom contempla ceea ce este în devenire.
S-ar putea crede că omul nu este ocupat atunci decât cu contemplarea propriului său corp. Nu, nu este cazul. Căci în acest stadiu al creației, corpul face realmente parte din lumea exterioară, nu este încă un corp personal, ci manifestarea concretizată a tainelor divine. Atunci putem în sfârșit înțelege de ce, în lumina acestui proces de contemplare, acest corp fizic, constant rău tratat în cursul existenței, apare ca templul tainelor cosmice, căci el conține mult mai mult din această lume exterioară decât ne pare a fi cazul atâta timp cât rămânem în interior. Ceea ce de obicei face parte din lumea exterioară, este atunci lume lăuntrică. Ceea ce se numește în mod curent univers, se identifică cu ceea ce noi numim Egoul; și ceea ce observăm acolo, precis aparține lumii exterioare. Nu trebuie să ne formalizăm de faptul că ne percepem corpul, cu alte cuvinte corpul care va deveni al nostru, în același timp cu toate celelalte corpuri în formare. Aceasta nu are nici o importanță, fiindcă avem atunci de a face cu un fenomen de pură multiplicare. Într-adevăr, o diferențiere semnificativă între corpurile omenești nu se produce decât cu relativ puțin timp înaintea intrării indivizilor în existența fizică. Cea mai mare parte a timpului dintre moarte și o nouă naștere, când privim la corpul omenesc în devenire, vedem realmente că diferitele corpuri nu se diferențiază decât din punct de vedere numeric, și aceasta se transmite sentimentului experienței personale. Când vrem să examinăm un bob de grâu, puțin contează că îl preluăm dintr-un spic sau, cincizeci de pași mai departe, dintr-un alt spic. Pentru ceea ce este esențial de studiat într-un bob de grâu, și unul și altul sunt la fel de bune. Or, avem aceeași senzație contemplându-ne propriul corp. Faptul că el să fie într-adevăr al nostru nu are importanță decât pentru viitor, fiindcă el va trebui atunci să ne servească de locaș, dar pentru moment el ne interesează numai în calitate de purtător al misterelor cosmice celor mai înalte. Fericirea noastră ține de faptul că îl putem contempla ca pe oricare alt corp omenesc. Noi atingem astfel misterul numerelor, pe care nu îl vom aprofunda aici. Să reținem însă că, printre numeroase alte aspecte, din punct de vedere spiritual, numărul, cu alte cuvinte existența în multitudine, nu este avută în vedere și resimțită cum este din punct de vedere fizic. Ceea ce este resimțit drept un mare număr de exemplare, este totuși resimțit ca unitate.
Prin corp ne simțim în lăuntrul universului, și prin ceea ce numim pe planul fizic univers, ne simțim în Eul nostru. Astfel, percepția este diferită, după cum observăm, dintr-un punct de vedere sau din altul.
Pentru văzător, momentul cel mai important între moarte și o nouă naștere este cel în care încetează să se mai ocupe de ultima sa încarnare și începe să contemple devenirea. Impresia pe care o resimte văzătorul, observând acest suflet în curs de a se familiariza cu această devenire, este atât de emoționantă, pentru că sufletul respectiv însuși este profund impresionat în acest moment. Singura comparație posibilă cu planul fizic este cea a momentului în care intervine moartea. În momentul morții, trecem din viață în existență. De cealaltă parte a pragului, de la ceva care ne leagă de viața precedentă, trecem la o devenire, la o creație. Avem de a face cu un germen purtător de o viață cu totul nouă. Iar acum, este momentul invers al morții. De aceea el este de o importanță considerabilă.
În legătură cu acestea, să aruncăm o privire asupra evoluției omenești, asupra evoluției pământești a omului. Să ne întoarcem pe vremea când sufletul nostru trăia în epoca egipteano-caldeeană, de exemplu. Când sufletul se servea de trupul fizic pentru a privi lumea, stelele nu-i apăreau numai ca simple globuri cerești de natură fizică și sensibilă. În anumite stări de tranziție din cursul vieții, sufletul mai vedea încă entități spirituale legate de existența aștrilor. Aceasta impregna sufletele care erau pe atunci pline de impresii venind din lumea spirituală. Dar a trebuit ca, în cursul evoluției, posibilitatea de a contempla spiritualul să dispară încetul cu încetul și ca viziunea să fie limitată la regnul sensibil. Aceasta s-a produs în cursul epocii greco-latine, când privirea omului s-a întors din ce în ce mai mult de la lumea spirituală pentru a rămâne la limitele lumii sensibile. Acum trăim într-o epocă în care sufletul vede în mod progresiv dispărând posibilitatea de a contempla spiritualul în cadrul regnurilor sensibile proprii lumii fizice. Globul nostru pământesc este în faza distrugerii sale și a declinului, și suntem foarte puternic angajați în acest proces de declin. În timp ce în epoca egipteano-caldeeană oamenii mai vedeau încă în jurul lor spiritualul, astăzi ei nu percep decât lumea sensibilă. Și ei sunt mândri să poată dezvolta o știință întemeindu-se numai pe sensibil. Această tendință se va dezvolta și mai mult. Va veni o epocă în care omul va pierde orice interes pentru impresiile provenite din planul sensibil, și când el nu se va mai interesa decât de sub-sensibil. Încă de acum putem deja vedea sosind momentul când se va produce aceasta. Este, de exemplu, foarte semnificativ faptul că fizica nu mai consideră culorile. Căci în realitate, fizica nu mai consideră calitatea culorii, ci ceea ce se află dincolo de culoare, vibrația, care ar suscita culoarea. Numeroase lucrări propagă deja acest nonsens, afirmând, de exemplu, că galbenul este rezultatul unei anumite frecvențe vibratorii de o anumită lungime de undă. Observația este deturnată de la realitatea culorii, înspre ceea ce nu se află în culoarea galbenă, dar despre care se afirmă că este realitate. Astăzi dumneavoastră puteți găsi lucrări de fizică dar și lucrări de fiziologie, unde se afirmă că atenția nu mai trebuie să se îndrepte asupra imaginii sensibile imediate, ci asupra a ceva ce se manifestă ca fenomen vibrator și frecvențe de oscilații. Și acest mod de a considera lumea nu va face decât să se accentueze. Atenția pentru lumea sensibilă se va pierde, și oamenii nu vor mai vrea să cunoască alt lucru decât raporturile de forțe și efectele lor. Pentru a avea dovada istorică, este suficient să ne referim la celebrul discurs «Asupra limitelor cunoașterii naturii» pe care Du Bois-Reymond [Nota 44] l-a ținut pe 14 august 1872. Găsiți acolo o curioasă expresie, de altfel utilizată deja de Laplace: „cunoașterea astronomică a unui sistem material” [Nota 45]. Aceasta vrea să spună, de exemplu, că procesul luminii sau al culorii trebuie reprezentate ca fiind determinate de forțe matematic-fizice. Se va ajunge în situația ca sufletul omenesc să meargă atât de departe în acest sens, încât să piardă orice interes adevărat pentru strălucirea culorilor și lumea luminii, și să nu se mai intereseze decât de raportul de forțe. Oamenii vor pierde interesul pentru roșu sau violet, și nu se vor mai interesa decât de cutare sau cutare lungime de undă. Iar predispozițiile optime, în vederea unei asemenea aptitudini în viitoarea încarnare, o au cei care sunt pregătiți astăzi pentru aceasta în școli speciale.
Antroposofia se opune acestei pustiiri a vieții lăuntrice a omului. Țelul ei este tocmai să împiedice această pustiire până în cele mai mici detalii ale vieții. Căci nu numai pedagogia favorizează această pustiire, ci întreaga noastră viață este impregnată de această tendință. Și, în contrast cu ceea ce se întâmplă în viața curentă, antroposofia vrea să dea sufletului ceea ce îl va face din nou rodnic, și să îi ofere ceva care trece de maya simțurilor. Noi nu vrem să dăm sufletului ceea ce îi revelează maya lumii sensibile, ci ceea ce izvorăște din spirit. Și suntem în măsură să-i oferim ceea ce îi va permite să trăiască, în viitoarele încarnări, în lumea adevăratei realități. Și faptul de a expune în public intențiile noastre contrastează cu apatia lumii în ceea ce privește forma și culoarea, căci mai ales în domeniul culorilor pregătește lumea actuală sufletele pentru a se opune celor despre care am vorbit. Nu este vorba ca noi să ne referim doar la simple concepte și idei; noi trebuie să lucrăm cu ideile cosmice. Astfel că nici alegerea culorilor ce ne înconjoară în această sală nu decurge dintr-o simplă preferință, ci ține chiar de natura științei spirituale [Nota 46]. Trebuie să fie trezită din nou în suflete posibilitatea de a resimți în mod direct ceea ce se oferă simțurilor noastre pentru ca, prin aceasta, să poată germina din nou în suflete viața activă în spirit. Acum, în încarnarea prezentă, fiecare din noi poate primi știința spirituală, și o poate dezvolta în sufletul său. Și ceea ce asimilează sufletul trece ca dispoziție în următoarea încarnare. În răstimpul dintre moarte și o nouă naștere, omul transmite, din sufletul său, corpului în devenire, ceea ce vor constitui dispozițiile sale corporale, care-i vor permite să ajungă din nou la o viziune mai spirituală a lumii. El nu o poate face fără antroposofie. Cel care o refuză, își pregătește corpul să nu vadă alt¬ceva decât raporturi pustii, și să nu se mai intereseze nici măcar de lumea simțurilor.
Vreau să vă mai spun în ce mod apreciază văzătorul misiunea științei spirituale.
Atunci când văzătorul își îndreaptă astăzi privirea spre viața pe care o duc sufletele între moarte și o nouă naștere, din clipa în care ele au trecut prin momentul caracterizat și se pregătesc să-și contemple corpul în devenire, destinat următoarei lor încarnări, el își dă seama că sufletele contemplă un corp în devenire care nu le va oferi în viața viitoare posi-bilitatea să dezvolte dispoziții capabile să acceadă la spiritual; căci aceste dispoziții trebuie depuse în trup înainte de naștere. Iată de ce, într-un viitor deja apropiat, se vor naște oameni la care vor lipsi dispozițiile pentru primirea înțelepciuni spirituale. Aceasta este, de altfel, situația unui mare număr de suflete, deja de multă vreme. Vom vedea suflete care, pe durata vieții lor precedente, au refuzat să asimileze valori spirituale și care, deși vor privi spre devenire, vor constata cu groază că este o devenire căreia îi lipsește și trebuie să-i lipsească ceva esențial. În fața acestei trăiri se conturează misiunea antroposofiei. Căci este o imagine cutremurătoare să vezi un suflet care privește spre următoarea sa încarnare, spre corpul său în formare, care contemplă întreaga înmugurire a devenirii, și care-și spune: Ceva lipsește, și ceea ce lipsește eu nu sunt în stare să-i dau, căci depinde de fosta mea încarnare! La o scară mai mică, este ca și cum ar trebui să executăm ceva despre care știm că va fi în mod necesar imperfect, și că suntem condamnați să-l facem imperfect. Încercați să vă dați seama de următoarea diferență: sunteți capabili să executați ceva în mod perfect și să vă bucurați de munca dumneavoastră, sau sunteți dinainte condamnați să o faceți în mod imperfect.
Iată marea întrebare: sufletul omenesc va fi el condamnat să arunce o privire asupra corpului său care va rămâne imperfect, sau nu? Dacă e să nu fie condamnat la aceasta, el trebuie să preia, în decursul vieții sale într-un corp fizic, mesajul lumilor spirituale.
Cei care consideră că este de datoria lor să răspândească mesajul lumilor spirituale, nu o preiau dintr-un ideal pământesc. Această datorie provine dintr-o viziune globală a vieții, așa cum se prezintă ea când parcursului pământesc i se adaugă viața care se scurge între moarte și o nouă naștere. De aici decurge posibilitatea unui viitor rodnic pentru omenire, și posibilitatea de a lupta împotriva pustiirii sufletului omenesc. Putem atunci încerca sentimentul că știința spirituală este o necesitate și că ea trebuie să existe în această lume. Omenirea nu va putea exista fără ea în viitor. Și asta nu în sensul în care afirmăm că nu ne-am putea lipsi de nu contează ce altă știință, căci știința spirituală nu se mulțumește să furnizeze oamenilor numai concepte și idei; ci ea le aduce viață. Ceea ce este pentru suflet, în decursul unei încarnări, un ansamblu de concepte și idei provenite din știința spirituală, devine, în încarnarea următoare, viață, putere lăuntrică de viață, forță activă. Știința spirituală nu oferă numai concepte și idei, ci elixir de viață, putere de viață. Nu putem deci adera la o mișcare de știință spirituală decât dacă resimțim necesitatea vitală a unui asemenea impuls, care nu este comparabil cu cele oferite de alte mișcări. Tocmai sentimentul de a fi implicat în necesitățile existenței constituie sentimentul just față de știința spirituală. Și noi am expus aceste considerații asupra vieții dintre moarte și o nouă naștere pentru a primi, din cealaltă parte a pragului, impulsul cel just, capabil să trezească în noi entuziasmul necesar pentru știința spirituală.
