Ceea ce avem de discutat astăzi trebuie să pornească de la acel eveniment cunoscut sub numele de Eveniment al Rusaliilor. Am dat de înțeles și în prima conferință că privirea cercetării bazate pe clarvedere trebuie îndreptată, cel puțin în primă instanță, spre acest eveniment. Fiindcă el se înfățișează privirii clarvăzătoare, întoarse spre trecut, ca un fel de trezire pe care au simțit-o, într-o zi anume – zi care trebuie să ne trimită în amintire la Sărbătoarea Rusaliilor – cei care sunt numiți de obicei apostolii sau ucenicii lui Christos Iisus. Nu e ușor să trezești o reprezentare exactă a tuturor acestor fenomene, desigur ciudate, și va fi necesar să ne amintim, în străfundul sufletelor noastre, ca să zic așa, de unele lucruri care au rezultat din observațiile antroposofice de până acum, dacă vrem să legăm niște reprezentări exacte de tot ceea ce trebuie spus astăzi în legătură cu tema ciclului nostru de conferințe prezentat aici.
Apostolii au avut senzația că trec printr-o trezire, ei s-au simțit ca niște oameni care aveau impresia, în acele momente, că trăiseră mult timp – multe zile – într-o stare de conștiență cu care nu erau obișnuiți. A fost cu adevărat ca un fel de trezire dintr-un somn adânc, dintr-un somn care era, în orice caz, ciudat, un somn plin de vise, ca dintr-un somn care este însă de așa natură încât – subliniez că mă refer mereu la felul cum toate acestea apăreau conștienței apostolilor – omul îndeplinește toate activitățile zilnice, umblă prin lume ca un om sănătos trupește, astfel încât ceilalți oameni cu care intră în contact nu-și dau seama deloc, văzându-l, că acest om se află într-o stare de conștiență deosebită. Și totuși, a venit momentul în care apostolii au avut impresia că petrecuseră un timp foarte, foarte lung, zile și zile, ca într-un somn plin de vise, din care se trezeau acum, prin Evenimentul Rusaliilor. Apostolii simțeau și această trezire într-un mod ciudat: Ei simțeau realmente că din Cosmos coborâse asupra lor ceva care ar putea fi numit substanța iubirii atotstăpânitoare. Apostolii se simțeau parcă fecundați de sus de către iubirea atotstăpânitoare și treziți din starea de vis descrisă. Li se părea că tot ceea ce împânzește și încălzește Universul, drept forță a iubirii originare, i-ar fi trezit, li se părea că această forță originară a iubirii atotcuprinzătoare s-ar fi coborât în sufletul fiecăruia dintre ei. Celorlalți oameni, care observau cum vorbesc acum, ei le păreau cu totul străini. Ei știau, acești oameni, că apostolii trăiseră până atunci într-un mod extraordinar de simplu, dar unii dintre ei se purtaseră în ultimele zile într-un mod cam bizar, parcă ar fi fost pierduți într-o stare de vis. Acest lucru se știa. Dar acum ei le păreau oamenilor ca transformați: ca niște oameni care dobândiseră o constituție cu totul nouă a sufletului, o dispoziție cu totul nouă, ca niște oameni care pierduseră întreaga îngustime a vieții, întreaga sete de sine pe care omul o are în viață, ca niște oameni care dobândiseră o inimă infinit de largă, o toleranță nesfârșită în interiorul lor, o adâncă înțelegere a inimii pentru tot ce e omenesc pe Pământ, care se puteau exprima în așa fel încât oricine era prezent îi înțelegea. Simțeai că, parcă, ei puteau să privească în fiecare inimă și în fiecare suflet și ghiceau din cel mai adânc străfund niște taine ale sufletului, în așa fel încât îl puteau mângâia pe fiecare și erau în măsură să spună tocmai lucrurile de care avea nevoie fiecare.
Bineînțeles, pentru cei care îi observau, era de mirare că fusese posibil să aibă loc o asemenea transformare, cu un anumit număr de oameni. Iar acești oameni înșiși, care trecuseră prin această transformare, care fuseseră treziți, parcă, de spiritul iubirii Cosmosului, simțeau acum în ei înșiși prezența unei noi înțelegeri, ei simțeau că au înțelegere pentru ceea ce se petrecuse – în orice caz, în condițiile celei mai intime comuniuni – cu sufletele lor, lucru pe care însă, atunci când se petrecuse, nu-l înțeleseseră: De-abia acum, în acest moment, când s-au simțit fecundați cu iubirea cosmică, în fața ochiului lor sufletesc a apărut o înțelegere pentru ceea ce se petrecuse, de fapt, pe Golgota. Dacă privim în sufletul unuia dintre apostoli, în sufletul celui care, în celelalte Evanghelii, e numit de obicei Petru, interiorul sufletului său se prezintă privirii clarvăzătoare retrospective ca și cum conștiența sa pământească normală s-ar fi întrerupt total în acea clipă, începând cu momentul care e desemnat în celelalte Evanghelii drept renegarea lui Petru. El a privit în trecut spre această scenă a renegării, când fusese întrebat dacă are vreo legătură cu galileanul și el a știut acum că atunci îl renegase, deoarece în acele momente conștiența sa normală începuse deja să se estompeze, din cauză că se instala o stare anormală, un fel de stare onirică, de vis, care era o răpire în cu totul alte lumi. În această zi de Rusalii, el se simțea cum se simte un om dimineața, când se trezește și își amintește ultimele întâmplări din seara precedentă, dinainte de adormire; așa își amintea Petru de ultimele evenimente dinainte de apariția acestei stări anormale, de ceea ce numim de obicei renegarea sa, întreita renegare, înainte să se fi auzit cocoșul cântând a treia oară. El și-a amintit apoi că peste sufletul lui se așternuse acea stare, la fel cum pentru omul adormit se așterne noaptea. Dar el își amintea, de asemenea, că acea stare intermediară nu se umpluse doar cu niște simple imagini de vis, ci și cu niște plăsmuiri care reprezentau un fel de stare de conștiență mai ridicată, care înfățișau o trăire empatică împreună cu niște evenimente pur spirituale. Și tot ceea ce se petrecuse, toate evenimentele pe care Petru le trăise în acea perioadă ca în stare de somn, au venit acum în fața sufletului său, ca dintr-un vis clarvăzător. Înainte de orice, el a învățat să contemple acel eveniment despre care putem spune că el l-a trăit în stare de somn. El nu trecuse prin acel eveniment însoțindu-l cu înțelegerea sa, deoarece pentru înțelegerea deplină a acestuia era necesară, mai întâi, fecundarea cu iubirea cosmică ce pulsează peste tot. Acum, când ea avusese loc, în fața ochilor săi au apărut imaginile Misterului de pe Golgota. Ele au apărut în fața sufletului său așa cum le putem trăi și noi, dacă le trezim în sufletul nostru cu ajutorul conștienței clarvăzătoare retroactive, după ce am creat mai întâi condițiile necesare.
Vă mărturisesc deschis: Te hotărăști cu un sentiment unic în felul său să cuprinzi în cuvinte ceea ce se revelează privirii clarvăzătoare când privești în interiorul conștienței lui Petru și a celorlalți care erau adunați la acea Sărbătoare a Rusaliilor. Nu te poți hotărî decât cu o sfântă sfială să vorbești despre aceste lucruri. S-ar putea spune că ești aproape copleșit având conștiența faptului că pășești pe solul cel mai sfânt al contemplării umane, când încerci să exprimi în cuvinte ceea ce se deschide privirii sufletești. Totuși, din anumite condiții preliminare ale epocii noastre, îți dai seama că e necesar să se vorbească despre aceste lucruri; în orice caz, în conștiența deplină a faptului că vor veni alte vremuri care, în comparație cu epoca noastră, vor aduce mai multă înțelegere în întâmpinarea a ceea ce trebuie spus în legătură cu Evanghelia a Cincea, decât este posibil astăzi. Fiindcă, pentru a înțelege multe dintre lucrurile care trebuie spuse cu această ocazie, trebuie ca sufletul uman să se elibereze de multe aspecte care, în prezent, date fiind condițiile culturii și civilizației noastre, mai sunt necesare pentru el.
Când privești cu ochi clarvăzător Evenimentul de pe Golgota, în fața lui se prezintă un lucru care – dacă-l cuprindem în cuvinte – pare un fel de afront adus conștienței naturalist-științifice din zilele noastre. Totuși, eu mă simt obligat să cuprind în cuvinte, atâta cât este posibil, ceea ce se înfățișează astfel ochiului clarvăzător. Nu e vina mea dacă ceea ce trebuie să fie spus va ajunge, eventual, până la niște inimi și suflete nepregătite și dacă totul va apărea drept ceva care n-ar putea rezista în fața concepțiilor științifice de care e dominată epoca noastră. Privirea clarvăzătoare întâlnește mai întâi o ima-gine care înfățișează o realitate sugerată și în celelalte Evanghelii, dar care oferă, totuși, o priveliște cu totul deosebită, dacă o vezi ieșind din mulțimea imaginilor pe care privirea clarvăzătoare le poate primi, în mod retroactiv. Privirea clarvăzătoare întâlnește mai întâi, într-adevăr, un fel de întunecare a Pământului. Și simți că în acest moment important, care durează multe ore, Soarele fizic s-a întunecat peste țara Palestinei, deasupra locului numit Golgota. Ai aceeași impresie pe care privirea educată prin metodele științei spirituale o mai poate verifica și astăzi, că ținutul e cuprins cu adevărat de o întunecare exterior-fizică a Soarelui. Întreaga ambianță a omului, în timpul unei asemenea întunecări, mai mult sau mai puțin puternice, a Soarelui, se prezintă pentru privirea clarvăzătoare în felul următor. Toate arată altfel. Aș vrea să fac abstracție de priveliștea care se oferă în cazul unei eclipse de Soare, ca și de toate lucrurile produse prin arta și tehnica umană, fiindcă e nevoie să ai o inimă destul de curajoasă și să fii pătruns de conștiența faptului că a fost necesar ca toate acestea să apară, dacă vrei să poți suporta priveliștea demonică pe care ți-o oferă acele ființe care, în timpul unei întunecări a Soarelui, se ridică din tehnica exterioară, lipsită de artă. Dar eu nu vreau să mă adâncesc mai mult în detaliile unei asemenea descrieri, ci vreau doar să atrag atenția asupra faptului ca într-o asemenea perioadă apare sub formă luminoasă ceea ce, de obicei, poate fi găsit numai prin meditații foarte anevoioase: Vezi atunci altfel tot ceea ce e planta sau animal, fiecare pasare, fiecare fluture arată atunci altfel. Observi o estompare a sentimentului de viață. E ceva care poate trezi, în cel mai adânc sens al cuvântului, convingerea că, în Cosmos, o anumită viață spirituală, care ține de Soare și care își are corpul său fizic în ceea ce vedem drept Soare, dacă pot spune astfel, e foarte intim și strâns legată cu viața de pe Pământ. Și ai sentimentul că, atunci când pentru viața fizică se întunecă în mod forțat strălucirea fizică a Soarelui, din cauza Lunii care trece în fața lui, în acest caz e cu totul altceva decât noaptea, când, în mod firesc, Soarele nu strălucește. Priveliștea Pământului care ne înconjoară în timpul unei eclipse de Soare e cu totul altfel, pentru privirea clarvăzător-sufletească, decât în timpul unei nopți obișnuite. În timpul unei eclipse de Soare simți că are loc un fel de trezire a sufletelor-grup ale plantelor, a sufletelor-grup ale animalelor, dar, în același timp, o epuizare a întregii corporalități fizice a plantelor și animalelor. Survine un fel de luminare a tot ceea ce e spiritual, a tot ceea ce reprezintă sufletele-grup.
Toate acestea ni se prezintă într-un grad foarte înalt, când privirea clarvăzătoare se îndreaptă, în cadrul unei retrospective, spre acel moment din evoluția Pământului pe care-l numim Misterul de pe Golgota. Și apoi se ivește ceva care ar putea fi numit: înveți să citești ce înseamnă, de fapt, acest semn ciudat al naturii, această întunecare neașteptată a Soarelui, pe care ochiul clarvăzător, îndreptat spre trecut, îl vede în Cosmos. Nu am nici o vină dacă sunt nevoit să citesc în scrierea ocultă, tocmai în acest punct al evoluției de pe Pământ, un eveniment pur natural, cum au mai avut loc, desigur, și altele, mai înainte de acest moment sau mai târziu, așa cum apare el în trăire nemijlocită – contrazicând tot ceea ce ține de conștiența materialistă. Când ai acest eveniment în fața ochilor, te simți ca și cum ai deschide o carte și ai citi în ea, așa că ceea ce ai de citit îți vine în întâmpinare ca și cum ar proveni de la semnele scrise ale unei cărți. Din aceste semne scrise ale Cosmosului îți vine în întâmpinare necesitatea de a citi ceva ce omenirea trebuie să afle. Îți pare că e un cuvânt înscris în Cosmos, ca semnul scris al unui sunet, în Cosmos.
Și ce citești, dacă-ți deschizi sufletul? Am atras ieri atenția asupra faptului că, până în epoca greacă, omenirea s-a dezvoltat în așa fel încât, prin Platon și Aristotel, s-a ridicat pe o treaptă deosebit de înaltă în ceea ce privește dezvoltarea vieții intelectuale a sufletului uman. În multe privințe, cunoașterea la care au ajuns Platon sau Aristotel n-a mai putut fi depășită în epocile de după ei, fiindcă prin ei se atinsese, dintr-un anumit punct de vedere, un punct culminant al vieții intelectuale umane. Poți înainta mult în cunoaștere dacă înțelegi cu adevărat acest lucru. Dacă sufletul ce face observații clarvăzătoare studiază epoca palestiniană, faptul că acea cunoaștere in-telectuală până la care se ridicase omenirea, și care tocmai în perioada Misterului de pe Golgota devenise nespus de populară în peninsula grecească și în cea italică, prin diferiți predicatori ambulanți, dacă iei seama la toate acestea, la faptul că această cunoaștere era răspândită într-un mod pe care azi nici nu-l putem concepe, sufletul care face observații clarvăzătoare dobândește posibilitatea de a avea o impresie care se prezintă la fel ca citirea acelui semn scris, amintit de noi, înscris în Cosmos. Și îți spui atunci, dacă ai apelat astfel la serviciile conștienței clarvăzătoare: Toate cunoștințele pe care omenirea le-a adunat, și până la care s-a ridicat până în era precreștină, au drept simbol Luna, care, pentru punctul de vedere pământesc, străbate Universul și acest simbol este Luna, din cauză că pentru întreaga cunoaștere superioară a omenirii aceste cunoștințe n-au adus dezlegări, n-au dezlegat enigmele, ci au întunecat cunoașterea superioară, la fel cum Luna întunecă Soarele, în cazul unei eclipse de Soare. Acesta e lucrul pe care-l citim, când citim semnul ocult scris al Soarelui, care e întunecat de Lună.
Și știi atunci: Tot așa, pe atunci întreaga știință era ceva care nu aducea dezlegări, ci întuneca enigmele lumii, și simți, în calitate de clarvăzător, cum întunecarea regiunilor superioare, spirituale, ale lumii era provocată de cunoștințele epocii vechi, care se așezau în fața adevăratei cunoașteri, așa cum se așează Luna în fața Soarelui, când este eclipsă de Soare. Și fenomenul na-tural exterior devine o expresie a faptului că omenirea a atins o treaptă pe care cunoștințele găsite de omenirea însăși s-au așezat în fața cunoașterii superioare la fel cum se așează Luna în fața Soarelui, în cazul unei eclipse de Soare. Când contempli acea întunecare a Soarelui din momentul Misterului de pe Golgota, simți întunecarea sufletească a omenirii, din sânul evoluției pământești, înscrisă în Cosmos sub forma unui imens semn al scrierii oculte. Am spus despre conștiența actuală că ea se poate simți jignită dacă se afirmă așa ceva, din cauză că ea nu mai are nici un fel de înțelegere pentru activitatea forțelor spirituale în Univers, care sunt în legătură cu forțele care activează în sufletul uman. Nu vreau să vorbesc despre minuni în sensul obișnuit, nu vreau să vorbesc despre o încălcare a legilor naturii, totuși, nu pot să fac altfel decât să vă comunic felul cum trebuie citită acea întunecare a Soarelui – faptul că nu poți face altfel decât să te așezi cu sufletul tău în fața acestei întunecări a Soarelui ca și cum ai citi ceea ce se exprimă prin acest fenomen din natură: Prin cunoașterea lunară, a apărut o întunecare a soliei mai înalte, solare.
Și apoi, după ce ai citit această scriere ocultă – în fața conștienței clarvăzătoare se așează, într-adevăr, imaginea Crucii înălțate pe Golgota, imaginea trupului lui Iisus atârnând pe Cruce, între cei doi tâlhari. Și apoi apare imaginea – aș vrea să spun, în paranteză, că ea apare în mod cu atât mai vehement, cu cât te străduiești mai mult s-o alungi –, apare imaginea coborârii de pe Cruce și a punerii în mormânt. Acum survine un al doilea semn grandios, prin care în Cosmos e înscris iarăși ceva ce ești nevoit să citești, ca să-l înțelegi, drept simbol a ceea ce s-a petrecut, de fapt, în evoluția omenirii: Urmărești imaginea lui Iisus care e coborât de pe Cruce și e pus în mormânt și apoi ești zguduit, când îți îndrepți privirea sufletească asupra unui cutremur care a străbătut acel ținut.
Poate că legătura dintre acea întunecare a Soarelui și acest cutremur va fi înțeleasă mai bine, cândva, și din punctul de vedere al științelor naturii, fiindcă anumite teorii, care străbat lumea deja în epoca noastră, dar fără nici o legătură între ele, indică existența unei corelații între o eclipsă de Soare și un cutremur, sau chiar între o eclipsă și gazele grizu din mine. Acel cutremur a fost o consecință a eclipsei de Soare. El a zguduit mormântul în care fusese așezat trupul lui Iisus – și piatra așezată deasupra a fost dată deoparte și în scoarța Pământului s-a format o falie, care s-a închis la loc peste cadavru. Iar când au venit oamenii, dimineața, mormântul era gol, căci Pământul primise în sânul său trupul lui Iisus; acolo nu se mai afla decât piatra, azvârlită mai departe.
Să urmărim încă o dată șirul imaginilor! Pe Crucea de pe Golgota, Iisus își dă ultima suflare. Peste Pământ, coboară o eclipsă de Soare. În mormântul deschis este așezat trupul lui Iisus. Un cutremur zguduie solul pământesc și trupul mort al lui Iisus e primit în sânul Pământului. Falia provocată de cutremur se închide la loc, piatra e azvârlită alături. Toate acestea sunt evenimente reale; eu nu pot decât să le descriu în acest fel. Oamenii care vor să se apropie de asemenea lucruri din direcția științelor naturii pot să judece cum vor, pot să aducă împotriva spuselor mele tot felul de argumente: Ceea ce vede privirea clarvăzătoare se prezintă în felul descris de mine. Iar dacă cineva ar spune că așa ceva nu se poate întâmpla, că nu se poate ca din Cosmos să fie așezat în fața noastră, ca într-un grandios limbaj de semne, un simbol al faptului că în evoluția omenirii și-a făcut intrarea ceva nou, dacă cineva ar spune că puterile divine nu înscriu în Pământ ceea ce se întâmplă, printr-un asemenea limbaj de semne cum sunt o eclipsă de Soare și un cutremur, eu n-aș putea răspunde decât atât: Tot respectul față de credința voastră că așa ceva nu se poate întâmpla! Dar iată că s-a întâmplat, totuși s-a întâmplat! – îmi pot imagina că un Ernest Renan, care a scris ciudata carte „Viața lui Iisus” [Nota 14], ar putea veni și ar spune: Oamenii nu cred asemenea lucruri, fiindcă ei cred numai ceea ce poate fi reconstituit oricând pe cale experimentală. – Dar acest gând nu poate fi adoptat, fiindcă un Renan n-ar crede, de exemplu, în existența erei glaciare, chiar dacă e imposibil să se reconstituie era glaciară pe bază de experiment? Este, desigur, absolut imposibil să readucem pe Pământ era glaciară, și totuși, naturaliștii cred în ea, fără excepție. Tot astfel, e imposibil ca semnul cosmic apărut cu ocazia Evenimentului de pe Golgota să apară din nou în fața oamenilor. Totuși, el a avut loc.
Putem să ajungem până la acest eveniment numai dacă o pornim în mod clarvăzător pe drumul arătat, dacă ne adâncim mai întâi, să zicem, în sufletul lui Petru sau al unuia dintre ceilalți apostoli, care, de Rusalii, s-au simțit fecundați de iubirea cosmică atotstăpânitoare. Numai dacă privim în sufletele acestor oameni și vedem ce au viețuit, vom găsi, pe această cale ocolită, posibilitatea de a ne îndrepta privirile spre Crucea înălțată pe Golgota, spre întunecarea Pământului survenită atunci și spre cutremurul de pământ care a urmat. Nu negăm nicidecum că din punct de vedere exterior acestea au fost niște fenomene ale naturii absolut obișnuite; dar cel care a creat în sufletul său condițiile necesare, trebuie să spună în mod hotărât că cine urmărește aceste fenomene cu ochi clarvăzător, le citește așa cum am descris eu adineaori, drept semne grandioase ale scrierii oculte. Fiindcă ceea ce am descris eu acum a fost cu adevărat, pentru conștiența lui Petru, ceva care s-a cristalizat pe tărâmul somnului lung. Pe tărâmul conștienței lui Petru, de exemplu, pe care s-au intersectat tot felul de imagini, au ieșit în evidență următoarele: Crucea înălțată pe Golgota, întunecarea și cutremurul. Pentru Petru, acestea au fost primele roade ale fecundării cu iubirea cosmică atotstăpânitoare, de la Evenimentul Rusaliilor. Și acum el știa un lucru pe care, într-adevăr, nu-l știa înainte, în conștiența obișnuită: că Evenimentul de pe Golgota avusese loc și că trupul care atârnase pe Cruce fusese același trup împreună cu care umblase adeseori în viață. Acum el știa că Iisus murise pe Cruce și că această moarte era, de fapt, o naștere, nașterea acelui spirit care acum se revărsase, drept iubire atotstăpânitoare, în sufletele apostolilor adunați de Rusalii. Și el simțea, ca pe o rază a iubirii originar-veșnice, eonice, cum în sufletul său se trezește spiritul, și știa că e același spirit care se născuse în momentul în care Iisus murise pe Cruce. În sufletul lui Petru se cufundă acum adevărul copleșitor de mare: E doar o aparență impresia că pe Cruce avusese loc o moarte, căci această moarte, care fusese precedată de suferințe infinite, era, în realitate, nașterea, pentru întreg Pământul, a ceea ce acum pătrunsese în sufletul său ca o rază. Pentru Pământ se născuse, prin moartea lui Iisus, ceea ce până atunci existase pretutindeni în afara Pământului: iubirea atotstăpânitoare, iubirea cosmică.
Un asemenea cuvânt pare ușor de rostit în mod abstract, dar trebuie să te transpui pentru o clipă cu adevărat în sufletul lui Petru, în ceea ce a simțit el în mod real, pentru prima dată, în acest moment: în momentul în care Iisus din Nazareth și-a dat sufletul pe Crucea de pe Golgota, pentru Pământ s-a născut ceva ce înainte existase numai în Cosmos. Moartea lui Iisus din Nazareth a fost nașterea iubirii cosmice atotstăpânitoare în cadrul sferei pământești.
S-ar putea spune că acesta e primul adevăr pe care-l citim din ceea ce se numește Evanghelia a Cincea. Prin coborârea sau revărsarea Duhului Sfânt, așa cum e desemnat acest eveniment în Noul Testament, trebuie să înțelegem ceea ce am descris acum. Apostolii nu erau în măsură, dată fiind întreaga lor structură și dispoziție sufletească din acea vreme, să trăiască evenimentul morții lui Iisus din Nazareth decât într-o stare de conștiență anormală.
Și Petru – dar și Iacob și Ioan – a trebuit să-și mai aducă aminte de un alt moment al vieții sale, de acel moment care e descris și în celelalte Evanghelii, dar pe care putem ajunge să-l înțelegem în întreaga sa importanță de-abia prin Evanghelia a Cincea. Cel împreună cu care umblaseră pe Pământ îi dusese afară din oraș, pe Muntele Măslinilor, în grădina Ghetsimani și le spusese: Vegheați și rugați-vă! – Ei însă adormiseră și acum știau: Pe atunci venise deja acea stare care apoi se așternuse tot mai mult și mai mult peste sufletele lor. Conștiența normală adormise, ei se cufundaseră în somn, care a durat tot timpul Evenimentului de pe Golgota și din acesta a radiat ceea ce am căutat să descriu în cuvinte neputincioase. Petru, Iacob și Ioan au fost nevoiți să-și aducă aminte cum căzuseră în această stare și cum acuma, când priveau înapoi, începeau să mijească la suprafața conștienței lor marile evenimente care avuseseră loc în jurul trupului pământesc al Celui cu care umblaseră. Și, treptat, la fel cum în conștiența umană se ridică la suprafață niște vise căzute în străfunduri, în conștiența și în sufletele apostolilor s-au ridicat zilele de odinioară. Pe parcursul acestor zile ei nu viețuiseră evenimentele cu conștiența normală. Acum ele se ridicau la suprafață, intrând în conștiența lor normală, iar ceea ce se ivea în conștiența lor este întreaga perioadă la care asistaseră de la Evenimentul de pe Golgota și până la Evenimentul Rusaliilor și care rămăsese scufundată în străfundul sufletelor lor. Ei simțeau că această perioadă parcă fusese una petrecută într-o stare de somn adânc. În special, cele zece zile de la înălțarea la Cer și până la Evenimentul Rusaliilor le părea ca o perioadă de somn adânc. În cadrul unei retrospective, din adâncuri le-a apărut însă, zi de zi, perioada dintre Misterul de pe Golgota și înălțarea la Cer a lui Christos Iisus. Ei trăiseră împreună cu El această perioadă, dar ea ieșea de-abia acum la suprafața conștienței lor, într-un mod cu adevărat remarcabil.
Vă rog să mă scuzați că intercalez aici o observație personală. Trebuie să mărturisesc că am fost uimit eu însumi în cel mai înalt grad când am văzut cum în sufletele apostolilor se ridica la suprafață ceea ce ei viețuiseră în perioada dintre Misterul de pe Golgota și Înălțarea la Cer. E cu totul ciudat felul cum aceste trăiri ieșeau la suprafață, cum ele se iveau în sufletele apostolilor. – În sufletele apostolilor se înălțau o imagine după alta și aceste imagini le spuneau: Da, tu ai fost împreună cu Cel care a murit ori s-a născut pe Cruce, tu te-ai întâlnit cu El. – La fel cum dimineața, la trezire, ne amintim visele și știm că în vis am fost împreună cu un om sau altul, așa ieșeau la suprafață în sufletele apostolilor amintirile. Dar era unic și ciudat felul cum se ridicau în conștiență diferitele imagini. Ei simțeau nevoia să se întrebe mereu: Dar oare cine este Cel împreună cu care am fost? – și mereu, mereu, ei nu-L recunoșteau. Simțeau că e o ființă spirituală; știau în mod sigur că umblaseră cu El în această stare ca de somn, dar nu L-au recunoscut sub forma în care El li se revelase acum, după ce fuseseră fecundați cu iubirea atotcuprinzătoare. Se vedeau umblând cu Acela pe care-l numim Christos, după Misterul de pe Golgota. Și vedeau, de asemenea, cum le dăduse pe atunci învățături despre împărăția lui Dumnezeu, cum îi învățase. Și au ajuns să înțeleagă că umblaseră timp de patruzeci de zile cu această Ființă care se născuse pe Cruce, că această ființă – iubirea atotcuprinzătoare care se născuse din Cosmos în lumea pământească – fusese învățătorul lor, dar că ei nu fuseseră maturi, în conștiența lor normală, să înțeleagă ce avea de spus această ființă, au ajuns să înțeleagă că trebuiseră să primească în ei toate acestea cu forțele subconștiente ale sufletului, că umblaseră alături de Christos ca niște somnambuli și nu fuseseră în stare să-și asimileze cu mintea obișnuită ceea ce această Ființă voia să le dea. Ei îi ascultaseră spusele timp de patruzeci de zile cu o conștiență pe care n-o cunoșteau, care se ridica de-abia acum la suprafață, după ce trecuseră prin Evenimentul de la Rusalii. Îl ascultaseră ca niște somnambuli. El le apăruse drept învățătorul lor spiritual și-i introdusese în niște taine pe care ei le putuseră înțelege numai prin faptul că-i transpusese într-o cu totul altă stare de conștiență. Așa că ei și-au dat seama de-abia acum: Umblaseră cu Christos, cu Christos cel înviat. Dar și-au dat seama de-abia acum ce se petrecuse cu ei. Și în ce fel și-au dat ei seama că era cu adevărat Acela împreună cu care, înainte de Misterul de pe Golgota, umblaseră în trup de carne și sânge? Acest lucru s-a petrecut în felul următor.
Să presupunem că după Sărbătoarea Rusaliilor o asemenea imagine s-ar ivi în fața sufletului unuia dintre apostoli. El ar vedea că umblase împreună cu Cel înviat, cum Cel înviat îi dăduse învățături. Dar nu L-ar fi recunoscut. E drept că ar fi văzut o ființă cerească, spirituală, dar nu L-ar fi recunoscut. S-ar fi amestecat aici o alta imagine. O asemenea imagine s-a amestecat în imaginea pur spirituală care reprezenta o trăire a apostolilor, prin care ei trecuseră în mod real, împreună cu Christos Iisus, înainte de Misterul de pe Golgota. A existat o scenă în care ei au simțit că li se dă învățătura, prin Christos Iisus, despre misterul spiritului. Dar nu L-au recunoscut. S-au văzut stând față în față cu ființa spirituală care-i învăța și, pentru ca ei să-și dea seama despre ce e vorba, imaginea s-a transformat, rămânând totodată cum era, în imaginea Cinei celei de Taină, pe care o trăiseră împreună cu Christos Iisus. Reprezentați-vă în mod real că un asemenea apostol a avut în fața sa trăirea suprasensibilă cu Cel înviat, iar ceva mai târziu, acționând din fundal, imaginea Cinei celei de Taină. De-abia atunci și-au dat seama că Cel împreună cu care umblaseră odinioară în trup, e Același cu Cel care le dădea acum învățături, sub o cu totul altă înfățișare, pe care o luase după Misterul de pe Golgota. A fost o contopire totală a amintirilor din starea de conștiență care fusese ca o stare de somn, și amintirile de dinainte. Ei au viețuit acest lucru ca și cum ar fi fost două imagini ce se suprapuneau: O imagine dintre trăirile de după Misterul de pe Golgota și una dinaintea acestui eveniment, care străfulgera parcă din perioada în care conștiența lor se întunecase atât de mult încât nu mai putuseră participa sufletește la ceea ce se petrecea. În acest fel, au ajuns să-și dea seama că aceste două entități erau una: Cel înviat și Acela care umblase împreună cu ei odinioară, cu relativ puțin timp înainte, în trup. Și acum ei și-au spus: înainte de a fi fost treziți astfel, prin faptul că am fost fecundați cu iubirea cosmică atotcuprinzătoare, noi am fost ca răpiți din starea noastră de conștiență obișnuită. Iar Christos, Cel înviat, era cu noi. El ne-a luat cu Sine, fără ca noi să știm, cum s-ar putea spune, în împărăția Sa, a umblat împreună cu noi și ne-a dezvăluit tainele împărăției Sale, care acum, după Misterul Rusaliilor, ca și cum ar fi fost trăirile unui vis, se ridică la nivelul conștienței obișnuite.
Acesta e lucrul pe care-l trăiești umplându-te de uimire: Faptul că întotdeauna o imagine a trăirii unuia dintre apostoli împreună cu Christos după Misterul de pe Golgota se suprapune peste o imagine de dinainte de Misterul de pe Golgota, pe care o trăiseră împreună cu Christos Iisus aflându-se în corp fizic și știind acest lucru în mod real, prin conștiența normală.
Am început prin comunicarea a ceea ce poate fi citit în Evanghelia a Cincea și, la sfârșitul acestei prime comunicări, pe care am avut sarcina de a o face astăzi, îmi cer îngăduința de a rosti în fața dvs. câteva cuvinte personale, care trebuie spuse, alături de acest fapt real. Mă simt dator, aș zice, din punct de vedere ocult, să vorbesc acum despre aceste fapte. Dar voiam să vă spun următoarele: Știu foarte bine că trăim într-o epocă în care se pregătesc multe lucruri pentru viitorul apropiat al Pământului și că în cadrul societății noastre – care de-acum se numește antroposofică – trebuie să ne simțim drept acei oameni în care mijesc zorile presimțirii că în sufletele oamenilor există ceva care trebuie pregătit pentru viitor, și că acest ceva trebuie pregătit. Știu, vor veni vremuri în care se va putea vorbi despre aceste lucruri într-un cu totul alt mod decât ne-o permite epoca noastră. Fiindcă noi suntem cu toții niște copii ai epocii. Dar va veni un viitor nu prea îndepărtat, în care se va putea vorbi mai exact, mai precis, în care poate că lucrurile care astăzi pot fi cunoscute doar pe cale aluzivă, vor putea fi cunoscute mult, mult mai exact, în cronica spirituală a devenirii. Asemenea vremuri vor veni, chiar dacă omenirii actuale așa ceva îi pare atât de puțin probabil. Totuși, chiar din acest motiv există o anumită îndatorire de a vorbi tocmai astăzi, ca un fel de pregătire, despre aceste lucruri. Și, chiar dacă m-a costat destul de mult hotărârea de a vorbi despre un acest subiect, a cântărit mai mult în balanță îndatorirea față de ceea ce trebuie pregătit în epoca noastră. Și așa se face că vorbesc astăzi pentru prima oară, tocmai aici, în fața dvs., despre acest subiect.
Dacă spun că această hotărâre m-a costat destul de mult, vă rog să înțelegeți aceste cuvinte exact așa cum le-am rostit. Vă rog în mod insistent să înțelegeți cu adevărat lucrurile pe care le am de spus tocmai cu această ocazie numai ca pe un fel de îndemn, ca pe ceva care, în viitor, va putea fi exprimat, cu siguranță, mult mai bine și mai precis. Iar expresia “m-a costat destul de mult” o veți înțelege mai bine dacă-mi permiteți să nu reprim o remarcă personală: îmi este absolut limpede faptul că pentru cercetarea spirituală căreia i-am dedicat activitatea mea, multe lucruri nu pot fi scoase, la început, din scrierea spirituală a lumii, decât într-un mod extraordinar de dificil și cu multă trudă; tocmai lucrurile de acest fel! Și nu m-aș mira deloc dacă acest cuvânt, “îndemn”, pe care l-am folosit ar avea un sens mult mai important și mai larg decât cel în care trebuie înțeles el astăzi. Nu vreau să spun deloc că sunt în stare deja astăzi să relatez în mod precis tot ceea ce se înfățișează în scrierea spirituală. Fiindcă tocmai eu simt unele dificultăți și osteneli când se pune problema de a scoate din Cronica Acașă imagini referitoare la misterele creștinismului. Simt că e anevoios să aduci aceste imagini până la densificarea necesară, să le fixezi, și consider, oarecum, că e în karma mea să trebuiască să spun ceea ce spun. Fiindcă, în mod absolut neîndoios, toate acestea mi-ar cere mai puțină osteneală dacă aș fi în situația multora dintre contemporanii noștri, aceea de a fi primit în cei dintâi ani ai vieții o educație cu adevărat creștină. Dar nu așa s-a întâmplat; am crescut într-un mediu de liber cugetători, iar studiile mele universitare au făcut din mine tot un liber-cugetător. Formația mea a fost de natură pur științifică. Așa că-mi cere efort să găsesc acum lucrurile despre care am datoria să vorbesc.
Poate că am voie să fac această remarcă personală, din două motive: Pentru că, din cauza unei lipse de conștiință cu totul ciudate, în lume a fost răspândit un basm prostesc, idiot, cum că aș avea legături cu anumite curente catolice [Nota 15]. Din toate aceste afirmații nu e adevărat nici cel mai mic cuvânt. Unde s-a ajuns cu ceea ce e numit azi, de către mulți, teosofie, se poate vedea, pur și simplu, din faptul că de pe solul teosofiei sunt răspândite în lume asemenea mistificări și zvonuri lipsite de conștiință. Dar, din cauză că suntem obligați să nu facem abstracție de asemenea afirmații, trecându-le cu vederea, ci trebuie să le punem în față adevărul, am voie să fac această remarcă personală. – Pe de altă parte, tocmai datorită faptului că în tinerețe am fost departe de creștinism, mă simt stând în fața lui cu atât mai lipsit de idei preconcepute și cred că, deoarece de-abia spiritul m-a condus spre creștinism și spre Entitatea lui Christos, am un anumit drept, tocmai în acest domeniu, să-mi atribui o gândire lipsită de idei preconcepute și nepărtinitoare, când fac afirmații referitoare la aceste lucruri. Poate că – tocmai în acest ceas din istoria lumii – se va putea acorda mai multă crezare cuvintelor unui om care vine din direcția culturii științifice, care în tinerețea sa a fost departe de creștinism, decât unuia care a fost în legătură cu creștinismul din copilărie. Și, cu adevărat, nu cred că poate fi în defavoarea creștinismului, dacă el e prezentat, în elementele sale mai adânci, de către o conștiență care a găsit drumul spre creștinism pornind chiar de la spirit. Dacă veți lua în serios aceste cuvinte, veți găsi sugerat ce anume trăiește în mine însumi când vă vorbesc acum despre misterele pe care aș vrea să le desemnez drept misterele Evangheliei a Cincea.
