Dacă am spus ieri că acei oameni pe care-i numim de obicei apostolii lui Christos Iisus au trăit o anumită trezire în acel moment care începe la Sărbătoarea Rusaliilor, prin aceasta n-am afirmat deloc că lucrurile despre care trebuie să vorbesc, drept conținut al Evangheliei a Cincea, ar fi fost prezente imediat, așa cum le-am relatat eu, în conștiența, în deplina conștiență a apostolilor. În orice caz, când conștiența clarvăzătoare se cufundă în sufletele apostolilor, ea recunoaște acele imagini în sufletele lor. Dar în apostolii înșiși, toate acestea trăiau pe atunci mai puțin sub formă de imagine, trăiau, dacă pot spune astfel, sub formă de viață, de viață nemijlocită, drept sentiment și putere a sufletului. Iar ceea ce apostolii au fost în stare să spună atunci, fermecându-i chiar și pe grecii acelei epoci, dând impulsul pentru ceea ce noi numim evoluție a creștinismului, ceea ce purtau astfel în ei drept putere a sufletului, drept putere a inimii, a înflorit în sufletele lor drept forță vie a Evangheliei a Cincea. Ei au putut să vorbească așa cum au vorbit, au putut să acționeze așa cum au acționat, datorită faptului că lucrurile pe care noi le descifrăm acum drept Evanghelia a Cincea, existau în mod viu în sufletele lor, chiar dacă nu le-au povestit în cuvinte, așa cum trebuie să povestim noi astăzi această Evanghelie a Cincea. Fiindcă ei primiseră, așa cum știm, ca printr-un fel de trezire, fecundarea cu iubirea cosmică atotcuprinzătoare și sub influența acestei fecundări au acționat în continuare. Forța care acționa în ei era ceea ce devenise Christos după Misterul de pe Golgota. Și aici ne aflăm într-un punct în care trebuie să vorbim, în sensul Evangheliei a Cincea, despre viața pământească a lui Christos.
Nu e ușor, pentru noțiunile actuale, pentru noțiunile epocii prezente, să cuprindă în cuvinte ceea ce trebuie exprimat aici. Dar cu diferitele idei și noțiuni pe care ni le-am format deja prin studiile noastre de știință spirituală, ne putem apropia de acest cel mai mare mister al Pământului. Dacă vrem să înțelegem ființa lui Christos, trebuie să folosim unele noțiuni, pe care le posedăm deja, datorită căutărilor noastre spiritual-științifice, într-o formă puțin schimbată, atunci când le aplicăm Entitații Christice.
Să luăm ca punct de plecare, pentru a ajunge la o anumită claritate, ceea ce e numit de obicei Botezul în Iordan, oficiat de Ioan. În Evanghelia a Cincea, el ni se înfățișează, raportat la viața pământească a lui Christos, ca ceva similar unei zămisliri în cazul unui pământean. Înțelegem viața lui Christos, începând din acest moment și până la Misterul de pe Golgota, dacă o comparăm cu acea viață prin care trece embrionul uman în trupul mamei. De la Botezul în Iordan și până la Misterul de pe Golgota, Entitatea Christică trece, deci, printr-un fel de viață embrionară. Iar Misterul de pe Golgota însuși trebuie înțeles drept nașterea pământească a lui Christos, deci, moartea lui Iisus drept nașterea pământească a lui Christos. Iar viața Sa pământească propriu-zisă trebuie s-o căutăm după Misterul de pe Golgota, când Christos a avut cu apostolii relațiile descrise ieri, când aceștia se aflau într-o stare de conștiență diferită de cea normală. Acesta e lucrul care a urmat după nașterea propriu-zisă a Entității Christice. Iar ceea ce e descris drept înălțarea la Cer și revărsarea Sfântului Duh, care a urmat, trebuie înțeles, în cazul Entității Christice, drept ceea ce, la nașterea unui om, ne-am obișnuit să numim intrarea Sa în lumea spirituală. Iar viața în continuare a lui Christos în sfera Pământului, de la înălțarea la Cer sau de la Rusalii încoace, trebuie s-o comparăm cu ceea ce trăiește sufletul uman când se află în așa-numitul Devahan, în țara spiritelor.
Vedem, deci, dragii mei prieteni, că prin Entitatea lui Christos avem în fața noastră o entitate față de care trebuie să modificăm toate noțiunile pe care ni le-am însușit despre felul cum se succed stările vieții umane. Omul trece, după o scurtă perioadă intermediară, care e numită de obicei perioada de purificare, kamaloka, în lumea spirituală, spre a se pregăti pentru următoarea viață pământească. După ce moare, omul duce, așadar, o viață spirituală. De la Rusalii încoace, Entitatea Christică a trăit ceva care, pentru ea, a însemnat ceea ce, pentru om, înseamnă trecerea în țara spiritelor: contopirea cu sfera pământească. Și, în loc să ajungă într-un Devahan, într-o sferă de existență spirituală, așa cum face omul după moarte, Entitatea Christică a făcut sacrificiul de a-și întemeia Cerul, ca să zic așa, de a căuta Cerul pe Pământ. Omul pleacă de pe Pământ pentru a-și muta domiciliul în Cer, dacă e să folosim o expresie din viața cotidiană. Christos a plecat din Cer pentru a-și muta domiciliul pe Pământ. Vă rog să priviți acest fapt în lumina potrivită și să legați de el sentimentul a ceea ce s-a întâmplat prin Entitatea Christică, sentimentul a ceea ce înseamnă jertfa propriu-zisă a Entității Christice, și anume faptul că a plecat din sferele spirituale, pentru a trăi împreună cu Pământul și cu oamenii de pe Pământ și pentru a-i duce astfel, mai departe, pe oameni, în evoluția de pe Pământ, prin impulsul pe care L-a dat astfel. Acest fapt ne spune deja că, înainte de Botezul în Iordan, Entitatea Christică nu aparținea sferei pământești. Ea s-a mutat, deci, din sferele suprapământești în sfera pământească. Iar ceea ce a fost viețuit între Botezul în Iordan și Evenimentul Rusaliilor a trebuit să fie viețuit, pentru ca Entitatea cerească a lui Christos să se transforme în Entitatea pământească a lui Christos. S-a spus infinit de mult, dacă acest mister a fost exprimat aici în cuvintele: De la Evenimentul Rusaliilor încoace Entitatea Christică se află la sufletele umane de pe Pământ; înainte ea nu se afla la sufletele umane de pe Pământ. Ceea ce a viețuit Entitatea Christică de la Botezul în Iordan până la Evenimentul Rusaliilor s-a întâmplat pentru ca domiciliul unui Zeu, aflat în lumea spirituală, să poată fi schimbat cu un domiciliu aflat în sfera Pământească. Toate acestea s-au întâmplat pentru ca Entitatea divin-spirituală a lui Christos să poată lua forma care-i era necesară, pentru a trăi de atunci înainte împreună cu sufletele umane. De ce au avut loc, așadar, evenimentele din Palestina? Pentru ca Entitatea divin-spirituala a lui Christos să poată lua forma de care avea nevoie pentru a trăi împreună cu sufletele umane de pe Pământ.
Am arătat astfel, totodată, că evenimentul din Palestina este unic în felul lui, lucru asupra căruia am atras atenția adeseori: Acest eveniment înseamnă coborârea unei entități superioare, nepământene, în sfera de existență a Pământului și faptul că această entitate nepământeană rămâne împreună cu sfera pământească, până când, sub influența ei, sfera pământească va fi trecut prin transformarea corespunzătoare. Din acea vreme Entitatea Christică actionează, deci, pe Pământ.
Dacă vrem să înțelegem total evenimentul Rusaliilor în sensul Evangheliei a Cincea, e necesar să apelăm la noțiunile pe care le-am elaborat prin știința spirituală. S-a atras atenția asupra faptului că în vremurile vechi aveau loc inițieri misteriale, că prin aceste inițieri sufletul uman era înălțat până pe treapta pe care participa la viața spirituală. Esența misteriilor precreștine devine cel mai clar sesizabilă dacă studiem misteriile persane sau ale lui Mithras. Aici existau șapte trepte de inițiere. Cel ce urma să fie condus spre treptele superioare ale trăirii spirituale, era condus mai întâi spre ceea ce poate fi numit, în mod simbolic, un „corb”. Apoi el devenea un „ocult”, un „ascuns”. Când ajungea la a treia treaptă era un „luptător”, la a patra, un „leu”, la a cincea i se conferea numele poporului din care făcea parte. Ajuns la a șasea treaptă, el devenea un „erou solar”, la a șaptea treaptă, un „părinte”. În ceea ce privește primele patru trepte, e suficient, în epoca noastră, să spunem că omul era condus din ce în ce mai adânc și mai adânc în trăirea spirituală. La cea de-a cincea treaptă, omul dobândea facultatea de a avea o conștiență extinsă, astfel încât această conștiență extinsă îi dădea posibilitatea de a deveni un păzitor spiritual al întregului popor din care făcea parte. De aceea, i se și atribuia numele poporului respectiv. Când cineva era inițiat pe treapta a cincea în vechile misterii, el participa într-un anumit mod la viața spirituală.
Știm, tocmai dintr-un ciclu de conferințe pe care l-am prezentat aici [Nota 16], că popoarele de pe Pământ sunt conduse de cei pe care, în ierarhiile entităților superioare, îi numim arhangheli. În această sferă era înălțat inițiatul de pe treapta a cincea, astfel că el lua parte la viața arhanghelilor. Era nevoie de asemenea inițiați de pe treapta a cincea, era nevoie de ei în Cosmos. Din acest motiv, pe Pământ exista o inițiere pentru treapta a cincea. Când o asemenea personalitate era inițiată în misterii și trecea prin toate trăirile sufletesc-lăuntrice corespunzătoare treptei a cincea, când ajungea să aibă conținutul sufletesc corespunzător, atunci, s-ar putea spune, arhanghelul acelui popor, din care făcea parte personalitatea respectivă, privea jos, spre acel suflet și citea în el, cum am citi noi într-o carte care ne comunică anumite lucruri, pe care trebuie să le știm, ca să putem săvârși o faptă sau alta. Arhanghelii citeau în sufletele celor inițiați pe treapta a cincea ce anume îi trebuia, de ce avea nevoie un popor. Pentru ca arhanghelii să poată conduce în mod just, e necesar ca pe Pământ să existe inițiați pe treapta a cincea. Acești inițiați sunt mijlocitorii dintre conducătorii propriu-ziși ai popoarelor, arhanghelii, și poporul însuși. S-ar putea spune că ei duc sus, în sfera arhanghelilor, ceea ce trebuie să existe acolo, pentru ca poporul să poată fi condus în mod just.
Cum putea fi dobândită treapta a cincea în vechile epoci precreștine? Ea nu putea fi dobândită dacă sufletul omului rămânea în trup. Sufletul omului trebuia să fie scos din trup. Inițierea consta tocmai în faptul că sufletul omului era scos afară din trup. Și, fiind în afara trupului, sufletul trecea prin toate experiențele care-i dădeau conținutul descris adineaori. Sufletul trebuia să părăsească Pământul, să se înalțe în lumea spirituală, pentru a atinge ceea ce avea de atins.
Când se ajungea la a șasea treaptă de inițiere, treapta de erou solar, în sufletul unui asemenea erou solar se punea în mișcare ceea ce e necesar nu numai pentru conducerea, pentru călăuzirea și îndrumarea unui popor, ci ceea ce e mai înalt decât simpla conducere și călăuzire a unui popor. Dacă vă îndreptați privirea spre evoluția întregii omeniri de pe Pământ, veți vedea că popoarele se nasc și dispar, că popoarele, aș zice, se transformă. Popoarele se nasc și mor, la fel ca oamenii individuali. Dar ceea ce a făcut un popor pentru evoluția Pământului trebuie să fie păstrat pentru întreaga evoluție a omenirii de pe Pământ. Nu trebuie condus și îndrumat doar un singur popor, munca pământească pe care un popor a depus-o trebuie dusă mai departe, dincolo de existența acelui popor. Pentru ca realizările unui anumit popor să poată fi duse, dincolo de existența acelui popor, de către niște spirite aflate pe o treaptă mai înaltă decât cea a arhanghelilor, de către spiritele timpului, era necesar să existe inițiații de pe treapta a șasea, eroii solari. Fiindcă în ceea ce trăia în sufletul unui erou solar, ființele lumilor superioare puteau citi ceea ce făcea ca munca depusă de un popor să fie introdusă în contextul muncii depuse de întreg neamul omenesc. În acest fel puteau fi dobândite forțele care integrează în mod just munca unui popor în munca întregii omeniri. Ceea ce trăia într-un erou solar era dus peste toată suprafața Pământului. Și, după cum inițiatul care dorea să fie inițiat pe treapta a cincea din vechile misterii trebuia, pentru a trece prin trăirile necesare, să iasă din trup, și cel care urma să devină erou solar trebuia să iasă din trupul său și să aibă cu adevărat drept domiciliu, în perioada când era afară din trup, Soarele.
Sunt lucruri care-i sună aproape legendar conștienței actuale, ba poate chiar par prostii. E valabil, în schimb, cuvântul lui Pavel [Nota 17], că ceea ce în fața Zeilor este înțelepciune, e considerat adeseori prostie de către oameni. Prin urmare, eroul solar trăia pe parcursul acestei perioade din inițierea sa împreună cu întregul sistem solar. Soarele e domiciliul său, la fel cum omul obișnuit trăiește pe Pământ, ca planetă a sa. La fel cum în jurul nostru se află munți și râuri, pentru eroul solar există, în perioada inițierii sale, planetele sistemului solar. În timpul inițierii sale, eroul solar trebuia să fie răpit și dus pe Soare. În vechile misterii așa ceva putea fi atins numai în afara trupului. Și când omul respectiv se întorcea în trupul său, el își amintea ce trăise în afara trupului și putea folosi aceste trăiri ca forțe active puse în slujba evoluției întregii omeniri, pentru binele întregii omeniri. Așadar, în timpul inițierii, eroii solari ieșeau din trup; după ce se umpleau cu aceste forțe, se întorceau la loc în trup. După ce se întorseseră, aveau în suflet forțele care puteau să integreze munca unui popor în întreaga evoluție a omenirii.
Și ce trăiau acești eroi solari pe parcursul celor trei zile și jumătate ale inițierii lor? În timp ce – putem să spunem, desigur, așa – nu umblau pe Pământ, ci pe Soare, oare ce viețuiau ei? Ei trăiau în comuniune cu Christos, care înainte de Misterul de pe Golgota nu era pe Pământ! Toți vechii eroi solari se înalțau astfel în sfera solară, fiindcă numai acolo putea fi trăită, în vremurile vechi, comuniunea cu Christos. Din această lume în care erau nevoiți să urce, în timpul inițierii, vechii inițiați, de acolo a coborât Christos pe Pământ. Putem, deci, spune: Ceea ce era atins în vremurile vechi prin întreaga procedură a inițierii, în cazul câtorva oameni individuali, a fost atins în zilele Rusaliilor, ca printr-un fenomen natural, de cei care erau apostolii lui Christos. Dacă înainte fusese necesar ca sufletele umane să se înalțe până la Christos, acum Christos coborâse la apostoli. Iar apostolii deveniseră, într-un anumit sens, niște suflete care purtau în ele acel conținut pe care-l avuseseră în sufletele lor vechii eroi solari. Forța spirituală a Soarelui se revărsase peste sufletele acestor oameni și de atunci înainte a acționat mai departe în evoluția omenirii. Pentru ca așa ceva să se poată întâmpla, pentru ca activitatea unei forțe cu totul noi să poată veni pe Pământ, a fost necesar să aibă loc evenimentul din Palestina, Misterul de pe Golgota.
Din ce s-a constituit însă existența pământească a lui Christos? Ea s-a constituit din suferința cea mai adâncă, dintr-o suferință care depășește orice pu-tere umană de a-și reprezenta suferința. Pentru a se ajunge la niște noțiuni juste asupra acestei probleme, e necesar iarăși să dăm la o parte câteva piedici pe care le opune conștiența actuală. Trebuie să intercalez câte o remarcă, în explicarea Evangheliei a Cincea.
De curând a apărut o carte pe care v-aș recomanda-o în mod deosebit ca lectură, pentru că a fost scrisă de un om foarte inteligent și pentru că ea vă poate arăta ce absurdități pot să spună unii oameni inteligenți despre problemele spirituale. Mă refer la cartea „Despre moarte” a lui Maurice Maeterlinck [Nota 18]. Printre diferitele lucruri absurde cuprinse în această carte se numără și afirmația că după ce omul moare, el nu mai poate suferi, pentru că atunci e un spirit, nu mai posedă un corp fizic. Iar un spirit nu poate suferi. Numai trupul suferă. – Maeterlinck, omul inteligent, cade, așadar, pradă iluziei că numai fizicul poate suferi și că, de aceea, un mort nu poate suferi. El nu-și dă seama deloc de absurditatea fenomenală, aproape incredibilă, care constă în afirmația că trupul fizic, care constă din forțe și substanțe chimice, e singurul care suferă. Ca și cum suferința ar fi legată de substanțele și forțele fizice! Substanțele și forțele fizice nu suferă deloc. Dacă ele ar putea suferi, atunci și o piatră ar trebui să poată suferi. Corpul fizic nu poate suferi; ceea ce suferă e, totuși, spiritul, sufletul. Azi s-a ajuns atât de departe încât oamenii cred, în legătură cu lucrurile cele mai simple, exact contrariul a ceea ce are sens. N-ar exista suferințele din kamaloka dacă viața spirituală n-ar putea suferi. Suferința din kamaloka constă tocmai în faptul că sufletul simte lipsa corpului fizic, el îi simte lipsa cu adevărat. Cine crede că un spirit nu poate suferi, nu-și va putea forma nici reprezentarea justă despre suferința infinită prin care a trecut spiritul lui Christos pe parcursul celor trei ani trăiți în Palestina.
Înainte de a vorbi despre această suferință, trebuie să vă mai atrag atenția asupra unui lucru. Trebuie să luăm seama la faptul că, prin Botezul în Iordan, pe Pământ a coborât un spirit, că el a trăit atunci timp de trei ani într-un corp fizic și că, apoi, a îndurat, în acest corp fizic, moartea pe Golgota, un spirit care, înainte de Botezul în Iordan, trăise în cu totul alte condiții decât cele pământești. Și ce înseamnă oare că acest spirit a trăit în cu totul alte condiții decât cele pământești? Înseamnă, din punct de vedere antroposofic, că acest spirit n-a avut nici karmă pământească. Vă rog să încercați să vedeți ce înseamnă aceasta. Un spirit a trăit timp de trei ani în trupul lui Iisus din Nazaret, care a parcurs acest drum pe Pământ fără a avea în sufletul lui o karmă pământească. Prin aceasta, toate experiențele și trăirile pământești prin care a trecut Christos dobândesc o cu totul altă importanță decât experiențele prin care trece un suflet uman. Când suferim, când trecem printr-o experiență sau alta, știm că suferințele își au temeiul în karmă. Dar pentru spiritul lui Christos n-a fost așa. El trebuia să treacă printr-o experiența, timp de trei ani, fără ca asupra Lui să fi apăsat vreo karmă. Ce a însemnat, deci, pentru El, aceasta situație? O suferință lipsită de un sens karmic, o suferință cu adevărat nemeritată, o suferință fără vină! Evanghelia a Cincea este Evanghelia antroposofică și ea ne arată că viața de trei ani a lui Christos e singura viață într-un trup uman trăită fără karmă, singura viață la care noțiunea de karmă în sens omenesc, nu poate fi aplicată.
Dar studierea în continuare a acestei Evanghelii ne mai învață să recunoaștem și un alt aspect al acestei vieți care a durat trei ani. Nici această întreagă viață, trăită timp de trei ani pe Pământ, nu a produs nici un fel de karmă, nici ea nu s-a încărcat de vreo vină. Prin urmare, pe Pământ a fost trăită o viață, timp de trei ani, care nu fusese condiționată de nici o karmă. Trebuie numai să primim într-un sens foarte profund toate aceste idei și noțiuni, care ne sunt transmise astfel, și vom câștiga un ajutor remarcabil pentru o înțelegere justă a acestui eveniment extraordinar petrecut în Palestina, care, altfel, rămâne în multe privințe cu adevărat inexplicabil. Multe aspecte trebuie adunate la un loc, dacă vrem să-l înțelegem. Câte explicații, care se contrazic între ele, n-au apărut în urma lui, în câte feluri n-a fost răstălmăcit! Și totuși, cum a făcut să se nască, în evoluția omenirii, un impuls după altul! Numai că aceste lucruri nu sunt luate întotdeauna în sensul lor just, adânc. Cândva se va vorbi cu totul altfel despre ele, când se va înțelege ceea ce am sugerat aici, spunând că în acest caz avem în fața noastră o viață Pământească de trei ani care a fost trăită fără să aibă o karmă.
Cât de neatent trece, de multe ori, omul, pe lângă niște lucruri care, de fapt, au o profundă importanță! Poate că unii dintre dvs. au auzit câte ceva despre cartea „Viața lui Iisus” de Ernest Renan, apărută în anul 1863. Aceasta carte e citită fără să se ia seama cu adevărat la ceea ce e semnificativ în ea. Poate că, mai târziu, oamenii se vor mira că până astăzi nenumărați oameni au citit această carte fără a simți, de fapt, ce e deosebit, ciudat în ea. Ciudat e faptul că această carte este un amestec dintre o relatare sublimă și un roman pentru slujnice. Cândva se va considera că e o ciudățenie nemaipomenită faptul că au putut fi amestecate aceste două lucruri, o descriere frumoasă și un adevărat roman pentru slujnice. Citiți romanul „Viața lui Iisus” de Ernest Renan, având conștiența acestui lucru, citiți și vedeți ce face el din Christos, care pentru el este, în principal, bineînțeles, Christos Iisus. El face din acesta un erou care, la început, are intenții foarte bune, care e un mare binefăcător al omenirii, dar care se lasă, apoi, dus de valul entuziasmului maselor populare și cedează pas cu pas voinței și dorințelor poporului, cedează în fața a ceea ce îi place poporului să audă să i se spună.
Ernest Renan aplică asupra lui Christos în stil mare ceea ce, în stil mic, găsim aplicat adeseori la noi înșine. Fiindcă se întâmplă ca unii oameni, care văd că ceva, de exemplu, teosofia, se răspândește în lume, îi aduc maestrului următoarea critică: La început el avea niște intenții foarte bune, dar apoi au venit adepții cei răi, care l-au lingușit și l-au stricat. Și el a căzut în prada greșelii de a spune ceea ce le place auditorilor să audă. – Așa tratează Ernest Renan viața lui Christos. Nu se sfiiește să trateze învierea lui Lazăr ca pe un fel de înșelătorie, pe care Christos a pus-o în scenă ca să aibă un bun mijloc agitatoric! Nu se sfiiește să-l arate pe Christos Iisus ajungând într-un fel de stare furibundă, într-o stare de mânie pătimașă și căzând tot mai mult în prada instinctului popular! Prin aceasta, el amestecă elementele unui roman pentru slujnice în descrierile sublime care sunt conținute în această carte. Iar aspectul ciudat constă în faptul că o simțire cât de cât sănătoasă – ei bine, vreau să mă exprim în mod reținut – ar trebui să dea înapoi speriată, dacă i s-ar descrie o entitate care, la început, are intențiile cele mai bune, dar până la urmă cade pradă instinctelor populare și înscenează tot felul de înșelătorii. Renan nu se simte însă deloc speriat de așa ceva, ci găsește niște cuvinte frumoase, încântătoare, pentru a descrie această personalitate. Curios, nu-i așa! Dar acesta e un exemplu care arată cât de mare este înclinația sufletelor umane față de Christos, cu totul independent de faptul că-L înțeleg sau nu pe Christos, sau chiar dacă nu înțeleg nimic din Entitatea lui Christos. Se poate ajunge atât de departe, încât, un asemenea om să transforme viața lui Christos într-un roman pentru slujnice și totuși să nu găsească expresii destul de admirative pe cât ar vrea, pentru a îndrepta cugetul oamenilor spre această personalitate. O asemenea atitudine e posibilă numai față de o entitate care intră în evoluția Pământului așa cum a intrat Entitatea Christică. O, pe Pământ ar fi fost produsă multă karmă, în cei trei ani trăiți de Christos pe Pământ, dacă El ar fi trăit în modul descris de Renan. Dar în viitor se va vedea că o asemenea descriere, pur și simplu, se va distruge, în mod inevitabil, fiindcă oamenii își vor da seama că viața lui Christos nu a adus cu sine nici un fel de karmă și nici nu a creat karmă. Aceasta este solia Evangheliei a Cincea.
Prin urmare, evenimentul de la malul Iordanului, pe care-l numim Botezul săvârșit de Ioan, a fost ceva ce poate fi comparat cu o zămislire din viața unui pământean. Evanghelia a Cincea ne spune că acele cuvinte care se găsesc în Evanghelia lui Luca sunt o redare justă a ceea ce ar fi putut fi auzit, dacă o conștiență evoluată, clarvăzătoare, ar fi ascultat expresia cosmică a misterului care a avut loc atunci. Cuvintele care au răsunat din Cer au sunat așa: „Acesta este Fiul meu mult iubit, astăzi l-am zămislit.” Acestea sunt cuvintele Evangheliei lui Luca, și aceasta este, de asemenea, redarea justă a ceea ce s-a întâmplat atunci: zămislirea, primirea lui Christos în entitatea Pământului. Acesta e lucrul care s-a petrecut în Iordan.
Să facem abstracție, pentru moment, de personalitatea pământească asupra căreia a coborât spiritul lui Christos în momentul Botezului în Iordan. Vom vorbi despre aceasta în zilele următoare. Să reținem pentru astăzi doar faptul că a venit acolo un anume Iisus din Nazareth, care și-a oferit trupul Entității lui Christos. Acuma, Evanghelia a Cincea ne spune – și acesta este mesajul pe care-l putem citi cu ajutorul privirii clarvăzătoare întoarse spre trecut – că ea nu s-a unit de la bun început total cu trupul lui Iisus din Nazareth, că Entitatea Christică era legată, la început, din prima clipă a umblării sale pe Pământ, numai printr-o legătură foarte slabă cu trupul lui Iisus din Nazareth. Nu a fost o legătură așa cum e, la omul obișnuit, legătura dintre corporalitate și suflet, în așa fel încât sufletul locuiește cu totul în trup, Entitatea Christică putea părăsi oricând trupul lui Iisus din Nazareth, de exemplu, când acest lucru era necesar. În timp ce trupul lui Iisus din Nazareth se afla undeva, cufundat într-o stare asemănătoare somnului, în spirit, Entitatea Christică făcea un drum spre un loc sau altul, după cum era necesar în acele momente.
Evanghelia a Cincea ne arată că nu întotdeauna era prezent trupul lui Iisus din Nazareth când Entitatea Christică le apărea apostolilor; adeseori, trupul lui Iisus din Nazareth rămânea într-un loc oarecare, și numai spiritul, spiritul lui Christos le apărea apostolilor. Dar El apărea atunci în așa fel încât ei puteau confunda apariția în spirit cu trupul lui Iisus din Nazareth. Ei observau că exista o deosebire, dar ea era prea neînsemnată ca s-o fi putut observa întotdeauna cu claritate. În cele patru Evanghelii, acest aspect nu iese prea mult în evidență; Evanghelia a Cincea ni-l spune clar. Apostolii n-au putut distinge întotdeauna în mod clar: Acum Îl avem în fața noastră pe Christos în trupul lui Iisus din Nazareth, sau acum Îl avem pe Christos doar ca entitate spirituală. Deosebirea nu era întotdeauna clară, ei nu știau întotdeauna dacă era una sau alta dintre aceste două situații. De cele mai multe ori, ei au considerat că ceea ce li se arăta – nu reflectau prea mult la aceasta – este Christos Iisus, adică spiritul lui Christos, în măsura în care-L recunoșteau ca atare în trupul lui Iisus din Nazareth. Dar ceea ce s-a petrecut, treptat, în cursul vieții de trei ani trăite pe Pământ, a fost faptul că, în acești trei ani, am putea spune, spiritul s-a legat tot mai strâns și mai strâns de trupul lui Iisus din Nazareth, că Entitatea Christică a devenit tot mai asemănătoare, ca entitate eterică, cu corpul fizic al lui Iisus din Nazareth.
Remarcați că aici, iarăși, s-a petrecut, cu Entitatea Christică, altceva decât ce se întâmplă cu trupul omului obișnuit. Dacă vrem să înțelegem despre ce e vorba aici, e just să spunem: Omul obișnuit e un microcosmos, în raport cu macrocosmosul, o copie în mic a întregului macrocosmos, fiindcă ceea ce se exprimă în corpul fizic al omului, ceea ce devine omul pe Pământ, oglindește întreg Cosmosul mare. La Entitatea Christică este exact invers. Entitatea solară macrocosmică se modelează după forma microcosmosului uman, se comprimă tot mai mult și mai mult, astfel încât devine din ce în ce mai asemănătoare cu microcosmosul uman. Aici este exact invers decât în cazul omului obișnuit.
La începutul vieții pământești a lui Christos, imediat după Botezul în Iordan, legătura cu trupul lui Iisus din Nazareth era încă cea mai slabă. Entitatea Christică încă se afla cu totul în afara trupului lui Iisus din Nazareth. Pe atunci, ceea ce a făcut Entitatea Christică, umblând pe Pământ, era încă ceva cu totul suprapământesc. Ea a săvârșit vindecări care nu pot fi săvârșite prin nici o putere omenească. Ea le-a vorbit oamenilor cu o putere de convingere care era de natură divină. Entitatea Christică, parcă doar încătușându-se pe sine însăși de trupul lui Iisus din Nazareth, acționa drept Entitate Christică suprapământească. Dar ea s-a făcut din ce în ce mai asemănătoare cu trupul lui Iisus din Nazareth, s-a comprimat, s-a înghesuit din ce în ce mai mult în condițiile de viață pământești și a trecut prin experiența că forța divină a dispărut treptat. Entitatea Christică a trecut prin toate acestea, devenind din ce în ce mai asemănătoare cu trupul lui Iisus din Nazareth, o evoluție care, dintr-un anumit punct de vedere, a fost una descendentă. Entitatea Christică a trebuit să simtă cum puterea și forța dumnezeiască dispar tot mai mult, pe măsură ce devenea mai asemănătoare cu trupul lui Iisus din Nazareth. Dumnezeu a devenit treptat om.
Așa cum cineva, îndurând chinuri infinite, vede cum trupul lui scade pe zi ce trece, așa a văzut Entitatea lui Christos, scăzând, conținutul ei divin, pe măsură ce devenea tot mai asemănătoare, ca entitate eterică, cu trupul pământesc al lui Iisus din Nazareth, până când a devenit atât de asemănătoare cu acesta, încât a putut să simtă frica, la fel ca un om. E ceea ce descriu și celelalte Evanghelii, când Christos Iisus iese cu ucenicii săi pe Muntele Măslinilor, când Entitatea Christică aflată în trupul lui Iisus din Nazareth a avut pe frunte broboane de sudoare, din cauza fricii. Aceasta a fost transformarea în om a lui Christos, devenirea din ce în ce mai asemănătoare omului a lui Christos, asemuirea Sa cu trupul lui Iisus din Nazareth. În măsura în care entitatea eterică a lui Christos a devenit tot mai asemănătoare cu trupul lui Iisus din Nazareth, Christos a devenit om. Forțele spirituale miraculoase ale Zeului au scăzut și apoi au dispărut. Și vedem apoi întregul drum al patimilor Ființei Christice, care a început în momentul când, la puțin timp după Botezul în Iordan, a ajuns, prin forțele sale dumnezeiești, să vindece bolnavi și să scoată afară demoni, când oamenii cuprinși de uimire, după ce văzuseră asemenea fapte săvârșite de Christos, au zis: Așa ceva n-a mai făcut niciodată vreo ființă pe Pământ. – A fost perioada în care Entitatea Christică era încă foarte puțin asemănătoare cu trupul lui Iisus din Nazareth. De la aceasta venerație plină de uimire a admiratorilor adunați în jurul Său, El parcurge, în cursul celor trei ani, drumul care duce până la momentul când Entitatea Christică a devenit atât de asemănătoare cu trupul lui Iisus din Nazareth încât, în acest trup bolnav și fără vlagă al lui Iisus din Nazareth, cu care devenise atât de asemănător, n-a mai putut să răspundă la întrebările lui Pilat, Irod și Caiafa. Ea se asimilase atât de mult trupului lui Iisus din Nazareth, trupului care devenea din ce în ce mai slab și mai slab, din ce în ce mai bolnav și mai bolnav, încât la întrebarea: Ai zis că vei dărâma templul și-l vei ridica iarăși în trei zile? –, din trupul vlăguit al lui Iisus din Nazareth, Entitatea Christică n-a mai vorbit, ci a rămas mută în fața marelui preot al evreilor, încât a rămas mută în fața lui Pilat, care întrebase: Ai spus că ești regele iudeilor? – Acesta a fost drumul patimilor, de la Botezul în Iordan până la cea mai mare neputință. Și curând după aceea, mulțimea plină de uimire, care admirase mai înainte forțele miraculoase suprapământești ale Entității Christice, nu mai era adunată în jurul Lui, admirându-L, ci stătea în fața Crucii, bătându-și joc de neputința lui Dumnezeu care devenise om, prin cuvintele: Dacă ești un Zeu, coboară de pe Cruce. I-ai ajutat pe alții, acuma ajută-te pe Tine însuți! De la plinătatea divină a forțelor până la neputința totală – acesta a fost drumul patimilor lui Dumnezeu. Un drum de infinită suferință pentru Dumnezeul devenit om, la care s-a adăugat suferința cauzată de decăderea omenirii, care ajunsese atât de departe, cum era în perioada Misterului de pe Golgota. E vorba de perioada înaltei dezvoltări intelectuale a omenirii, așa cum am sugerat aici.
Dar această îndurare a suferințelor a dat naștere spiritului care, de Rusalii, s-a revărsat asupra apostolilor. Din aceste dureri s-a născut iubirea cosmică atotcuprinzătoare, care, la Botezul în Iordan, coborâse din sferele suprapământești, cerești, în sfera pământească, devenind asemănătoare omului, asemănătoare trupului uman și care trecuse prin infinita suferință ce nu poate fi concepută de nici o gândire omenească, care a trecut prin momentul neputinței supreme a Dumnezeirii, pentru a da naștere, din sine, acelui impuls pe care-l cunoaștem, în cadrul evoluției ulterioare a omenirii, sub numele de Impulsul Christic.
Acestea sunt lucrurile de care trebuie să ținem seama, dacă vrem să înțelegem sensul adânc, întreaga importanță și semnificație a Impulsului Christic, așa cum vor trebui ele să fie înțelese, pe măsură ce evoluția omenirii se îndreaptă spre viitor, lucruri de care omenirea va avea nevoie, pentru a înainta pe cărarea culturii și civilizației, pe cărarea evoluției sale.
