Trebuie să ne pară important, în ceea ce privește studierea vieții lui Christos Iisus, așa cum o facem acum, potrivit cu ceea ce aș numi Evanghelia a Cincea, tot ceea ce s-a întâmplat după acea convorbire a lui Iisus din Nazareth cu mama, pe care, de asemenea, am relatat-o aici. Acum aș vrea să vă atrag atenția mai întâi – sper că acest lucru e posibil, în cercul intim al unei grupe de lucru cum este cea de aici – asupra a ceea ce s-a întâmplat cu mama imediat după convorbirea cu Iisus din Nazareth, așadar, asupra a ceea ce s-a petrecut între acea convorbire și Botezul oficiat de Ioan în Iordan. Ceea ce urmează să povestesc acum sunt niște realități ce se revelează privirii intuitive și ele vor fi relatate aici, pur și simplu, fără nici o altă explicație, în așa fel încât fiecare să se poată gândi la ele cum dorește.
Am văzut că după viața – din care am descris câteva amănunte – pe care Iisus din Nazareth a dus-o între doisprezece și douăzeci și nouă sau treizeci de ani, a avut loc o convorbire între el și mama sa, acea mamă care era, de fapt, mama sa vitregă sau adoptivă și mama după trup a băiatului Iisus solomonic, a avut loc acea convorbire în cadrul căreia, am putea spune, în cuvintele lui Iisus din Nazareth s-a revărsat într-un mod atât de intens, de energic, ceea ce rezultase pentru el drept consecința, drept efect al trăirilor sale, încât, o data cu cuvintele pe care le rostea, în sufletul mamei vitrege sau adoptive a trecut, venind de la el, o forță nespus de mare. Era o forță care a creat posibilitatea ca mama după trup a băiatului Iisus nathanic din Nazareth să coboare din lumea spirituală, unde se afla din momentul în care băiatul Iisus nathanic împlinise doisprezece ani, și să împânzească, să spiritualizeze sufletul mamei vitrege sau adoptive, astfel încât aceasta a trăit de-atunci fiind pătrunsă de sufletul mamei lui Iisus nathanic. Iar pentru Iisus însuși, de aici a rezultat faptul că, o dată cu cuvintele pe care le rostea, l-a părăsit eul lui Zarathustra. Cel care a pornit acum spre Botezul în Iordan era, de fapt, Iisus nathanic, care modelase cele trei învelișuri în felul descris adeseori de noi, fără eul lui Zarathustra, dar cu efectele acestui eu al lui Zarathustra, astfel că, de fapt, tot ceea ce putuse revărsa eul lui Zarathustra în acest înveliș întreit, era conținut într-adevăr în el.
Veți înțelege, desigur, că această ființă, care a pornit acum, mânată de un imbold cosmic imprecis, aș zice – a unui imbold care pentru el era imprecis, dar pentru Cosmos era foarte precis –, spre Botezul în Iordan, nu poate fi numit om în același sens ca orice alt om. Fiindcă ceea ce umpluse, ca eu, această ființă, de când împlinise doisprezece ani, fusese eul lui Zarathustra. Acum, eul lui Zarathustra plecase. El continua să trăiască doar în efectele acestui eu al lui Zarathustra.
Când această ființă, Iisus din Nazareth, a pornit spre Ioan Botezătorul – așa relatează Evanghelia a Cincea –, Iisus din Nazareth a întâlnit mai întâi doi esenieni. Erau doi esenieni, cu care purtase adeseori discuții, cu diferite ocazii, așa cum am descris. Dar, din cauză că eul lui Zarathustra ieșise din el, Iisus nu i-a recunoscut imediat pe cei doi esenieni. Dar ei l-au recunoscut, deoarece, firește, acea expresie fizionomică remarcabilă pe care această entitate o dobândise datorită faptului că în ea locuia Zarathustra, nu se schimbase pentru percepția exterioara. Cei doi esenieni i s-au adresat prin cuvintele: Unde te duci? – Iisus din Nazareth a răspuns: Acolo unde suflete ca voi încă nu vor să privească, acolo unde durerea omenirii poate simți razele luminii uitate!
Cei doi esenieni nu i-au înțeles cuvintele. Când au observat ca el nu-i recunoscuse, i-au zis: Iisus din Nazareth, oare nu ne cunoști? – El însă a răspuns: Sunteți ca niște oi rătăcite, dar eu trebuia să fiu păstorul din turma căruia ați fugit. Dacă mă veți cunoaște cu adevărat, veți fugi iarăși din turma mea. E așa de mult de când ați fugit de la mine! – Esenienii nu știau ce să creadă despre el, fiindcă nu înțelegeau cum e posibil ca dintr-un suflet uman să iasă asemenea cuvinte. Și l-au privit descumpăniți. El însă a vorbit mai departe: Ce fel de suflete sunteți, unde e lumea voastră? De ce vă învăluiți în învelișuri amăgitoare? De ce în lăuntrul vostru arde un foc care n-a fost aprins în casa Tatălui meu? Aveți pe voi semnul Ispititorului; el a făcut cu focul său ca lâna voastră să fie strălucitoare și sclipitoare. Perii acestei lâni îmi înțeapă ochii. Voi, oi rătăcite, Ispititorul v-a îmbibat sufletele cu trufie; l-ați întâlnit în pribegia voastră.
După ce Iisus din Nazareth a sfârșit de spus aceste cuvinte, unul dintre cei doi esenieni a zis: Oare nu i-am arătat noi Ispititorului ușa? El nu mai are nici o putere asupra noastră. – Iar Iisus din Nazareth a grăit: e adevărat că l-ați dat pe ușă afară, dar el a fugit și s-a dus la ceilalți oameni. Așa că el rânjește spre voi din sufletele celorlalți oameni, din toate părțile! Credeți oare că v-ați putut ridica prin aceea că i-ați coborât pe alții? Vă pare că sunteți sus, dar nu fiindcă ați ajuns sus, ci fiindcă i-ați coborât pe ceilalți. Așa că ei sunt mai jos decât voi. Voi ați rămas tot unde ați fost. Numai de aceea vi se pare că vă aflați așa de sus deasupra celorlalți. – Și atunci esenienii s-au speriat. Dar, în acea clipă, Iisus din Nazareth a dispărut din fața ochilor lor și n-au mai putut să-l vadă.
După ce, pentru scurt timp, ochii lor erau ca încețoșați, ei au simțit imboldul de a privi în depărtare. Și în depărtare au văzut un fel de fata morgana. Ea le arăta, mărit la dimensiuni uriașe, chipul aceluia în fața căruia stătuseră cu câteva clipe mai înainte. Și apoi au auzit cum din fata morgana ieșeau, îngrozitoare, pătrunzând în sufletele lor, cuvintele: Vană e strădania voastră, căci v-ați umplut cu spiritul care ascunde în mod amăgitor trufia în haina smereniei! – Și după ce au stat o vreme ca buimăciți din cauza acestei vedenii și a acestor cuvinte, fata morgana a dispărut. Dar nici Iisus din Nazareth nu se mai afla în fața lor. S-au uitat în jur. Dar el își continuase drumul și l-au văzut departe, în fața lor. Și amândoi esenienii s-au dus acasă și n-au spus nimănui ce văzuseră, ci tăcură tot restul vieții lor, până la moarte.
Vreau să descriu aceste lucruri și să le prezint exact așa cum pot fi găsite în ceea ce numim Cronica Acașă, și fiecare să gândească despre ele cum vrea. E necesar tocmai acum să se procedeze în acest fel, căci s-ar putea ca Evanghelia a Cincea să vină spre noi în mod din ce în ce mai amănunțit și orice interpretare teoretică n-ar face altceva decât să tulbure ceea ce vrea să ofere această Evanghelie a Cincea.
După ce Iisus din Nazareth a mers o vreme mai departe pe acest drum către Iordan, spre care simțea imboldul să meargă, a întâlnit un om despre care se poate spune: în sufletul lui trăia disperarea cea mai profundă. Îi ieșise în drum un disperat. Și Iisus din Nazareth a spus: Spre ce te-a dus sufletul tău? Te-am văzut cu eoni în urmă, pe-atunci erai cu totul altfel. – Și disperatul a răspuns: Ajunsesem la mari demnități; căci în viață am urcat foarte sus: Am deținut multe, multe funcții în ierarhia demnităților umane și a mers foarte repede. Și-mi spuneam adeseori, când vedeam cum ceilalți rămâneau în urma mea, în ceea ce privește demnitățile, pe când eu urcam: Ce om rar ești; înaltele tale virtuți te ridică deasupra tuturor celorlalți oameni! Eram fericit și gustam din plin această fericire. – Așa a vorbit disperatul. El a continuat: Apoi mi s-a întâmplat odată, pe când dormeam, să am un fel de vis. În vis se făcea că mi se pune o întrebare și am știut imediat că până și în vis mă rușinam de această întrebare. Fiindcă întrebarea care mi se punea era aceasta: Cine te-a făcut mare? – Și în vis o ființă stătea în fața mea și zicea: Eu sunt acela care te-a înălțat, în schimb, ești al meu! – Și eu mă rușinam; fiindcă fusesem convins că datoram înălțarea mea doar propriilor mele merite și talente. Iar acum – simțeam cum mă rușinez în vis – îmi ieșea în întâmpinare o altă ființă, care spunea că n-am nici un merit în ceea ce privește înălțarea mea în rang. Și de rușine, în vis, am fugit. Mi-am părăsit toate funcțiile și demnitățile și rătăcesc încolo și încoace, căutând și neștiind ce caut. – Așa a vorbit disperatul. Și în timp ce mai vorbea încă, în fața lui a apărut din nou acea ființă, între el și Iisus din Nazareth, și i-a acoperit făptura lui Iisus din Nazareth. Și disperatul avea sentimentul că această ființă are ceva comun cu ființa lui Lucifer. Și în timp ce ființa aceea se mai afla în fața lui, Iisus din Nazareth a dispărut, și atunci a dispărut și ființa. Pe urmă, disperatul a văzut deja la o oarecare depărtare că Iisus din Nazareth trecuse pe acolo, iar el și-a continuat drumul, rătăcind încolo și încoace.
Mergând mai departe, Iisus din Nazareth a întâlnit un lepros. La întrebarea lui Iisus din Nazareth: Unde te-a dus drumul sufletului tău? Te-am văzut cu eoni în urmă, pe atunci erai altfel –, leprosul a răspuns: Oamenii m-au alungat, m-au alungat din cauza bolii mele! Nici un om nu mai voia să aibă de-a face cu mine și nu știam cum să-mi asigur traiul mizerabil. Am rătăcit astfel prin lume cu suferința mea și odată am ajuns într-o pădure. Ceva, care în depărtare îmi părea un copac ce luminează, m-a atras. Și n-am putut să nu mă duc, mânat parcă din spate, spre acest copac ce lumina. Și era ca și cum din această irizare de lumină a copacului ieșea un fel de schelet. Și am știut: în fața mea se află moartea însăși. Moartea zise: Eu sunt tu! Eu te mistui încetul cu încetul. – Și atunci m-am temut. Dar moartea zise: De ce te temi? Oare nu m-ai iubit întotdeauna? – Dar eu știam că n-o iubisem niciodată. Și pe când îmi vorbea în acest fel: De ce te temi? Nu m-ai iubit? – s-a transformat într-un arhanghel frumos. Apoi a dispărut, iar eu am căzut într-un somn adânc. M-am trezit de-abia dimineața și m-am regăsit dormind la rădăcina copacului. De atunci, lepra mea a devenit tot mai rea. – Și, după ce a povestit toate acestea, ceea ce văzuse el lângă copac stătea între el și Iisus din Nazareth și se transformă într-o ființă despre care el știa: Ahriman sau ceva ahrimanic se află acum în fața lui. Și pe când o privea, ființa a dispărut și a dispărut, de asemenea, și Iisus din Nazareth. Iisus, de la o vreme, își continuase drumul. Și leprosul a fost nevoit să meargă mai departe.
După aceste trei trăiri, Iisus din Nazareth a ajuns la Botezul pe care l-a oficiat Ioan în Iordan. Vreau să mai amintesc aici încă o dată că, după ce a fost săvârșit Botezul, s-a întâmplat ceea ce e descris și în celelalte Evanghelii și e desemnat drept scena ispitirii. Ispitirea a avut loc în așa fel încât Christos Iisus nu s-a aflat față în față cu o singură ființă, ci ea s-a desfășurat în trei etape, cum am putea spune.
Mai întâi, Christos Iisus s-a aflat în fața unei ființe care acum îi era apropiată, căci o văzuse atunci când se apropiase de el disperatul și pe care, tocmai datorită acestui episod, a putut-o recunoaște drept Lucifer. Și apoi, Lucifer a făcut să aibă loc acea ispitire care e exprimată în cuvintele: îți dau împărățiile lumii și splendoarea lor, dacă mă recunoști drept stăpân al tău! – Ispitirea luciferică a fost respinsă.
Al doilea atac a constat în faptul că Lucifer a venit iar, dar împreună cu el și ființa care stătuse între Iisus din Nazareth și lepros și pe care, de aceea, l-a simțit că e Ahriman. Și acum a avut loc acea ispitire care în celelalte Evanghelii este exprimată în cuvintele: Aruncă-te în abis, nu ți se va întâmpla nimic, dacă ești Fiul lui Dumnezeu. – Și această ispitire, care s-a desfășurat în așa fel încât Lucifer a putut fi paralizat de Ahriman și Ahriman de către Lucifer, a fost respinsă.
Doar cea de-a treia ispitire, venită exclusiv din partea lui Ahriman, care a vrut să-l ispitească pe Christos Iisus spunându-i să transforme pietrele în pâine, doar această ispită n-a fost respinsă atunci cu totul. Și acest lucru, faptul că Ahriman n-a fost învins cu totul, a făcut ca lucrurile să se desfășoare așa cum s-au desfășurat. Datorită acestui fapt, Ahriman a putut apoi să acționeze prin Iuda; și, prin aceasta, a devenit posibil să se întâmple toate evenimentele de mai târziu, așa cum le voi relata puțin mai târziu.
Vedeți, aici a rezultat o intuiție acașă în legătură cu momentul pe care trebuie să-l considerăm un moment infinit de important din întreaga evoluție a lui Christos Iisus și, implicit, din întreaga evoluție a Pământului. Ca și cum ar fi trebuit să se arate încă o dată felul în care e unită evoluția de pe Pământ cu elementul luciferic și cu elementul ahrimanic, așa au apărut evenimentele dintre convorbirea lui Iisus din Nazareth cu mama sa adoptivă și Botezul oficiat de Ioan în Iordan. Cel care era Iisus nathanic și în care acționase timp de optsprezece ani eul lui Zarathustra, fusese pregătit, prin evenimentele descrise, să primească în sine Entitatea Christică. Și, cu acestea, ne situăm în punctul despre care trebuie să spunem că e atât de extraordinar de important ca el să apară în mod just în fața sufletului nostru, dacă vrem să înțelegem evoluția omenirii de pe Pământ în mod corespunzător. De aceea, am încercat să adun aici la un loc diferite fapte, așa cum rezultă ele din cercetarea ocultă, care ne pot ajuta să înțelegem în acest sens evoluția omenirii noastre de pe Pământ.
Poate că ni se va oferi cândva posibilitatea de a vorbi și aici despre lucrurile pe care le-am discutat deja în ciclul de conferințe prezentat la Leipzig [Nota 45], unde am încercat să trasez o linie care merge de la Evenimentul Christic până la evenimentul lui Parsifal. Azi vreau să fac doar câteva observații sumare în legătură cu realitățile din Evanghelia a Cincea, pe care doresc să le discut în continuare în cadrul următoarei noastre întâlniri. Aș vrea să atrag atenția asupra faptului că prin cele mai diverse lucruri din evoluția omenirii – lucruri care, am putea spune, sunt întipărite în această evoluție a omenirii, pentru ca această evoluție a omenirii să înțeleagă puțin mersul evenimentelor –, aș vrea, deci, să atrag atenția asupra faptului că întreg sensul și întreaga desfășurare a evoluției omenirii se exprimă în aceste lucruri, dacă le înțelegem bine și le privim în lumina potrivită. Nu aș vrea să intru în detaliile a ceea ce am explicat la Leipzig despre legătura dintre ideea din Parsifal și Evoluția lui Christos; aș vrea, totuși, să mai tratez un aspect care acolo a împânzit toate expunerile.
În acest scop, trebuie să ne aducem aminte: Cum stă Parsifal în fața noastră, cel care, la câteva secole după ce a avut loc Misterul de pe Golgota, constituie, aș zice, o treaptă importantă pentru lucrarea progresivă a Evenimentului Christic într-un suflet uman?
Parsifal e fiul unui cavaler dornic de aventuri și al mamei sale, Herzeleida. Cavalerul a plecat de acasă înainte ca Parsifal să se fi născut. Mama trece prin dureri și chinuri deja înainte să nască. Ea vrea să-l ferească pe fiul ei de toate lucrurile cu care ar putea veni în contact, prin virtute cavalerească, să zicem, și faptul că-și dezvoltă forțele în serviciul de cavaler. Ea îl crește în așa fel încât el să nu afle nimic despre ceea ce se întâmplă în lumea exterioară, din ceea ce îi poate fi dat omului prin influențe venite din lumea exterioară. Parsifal urmează să crească în singurătatea naturii, lăsat doar în voia acestor impresii din natură. Și să nu afle nimic despre ceea ce se întâmplă printre ca-valeri și printre ceilalți oameni. Ni se mai povestește și că el nu știe nimic despre ceea ce se spune în lumea exterioară în legătură cu o convingere religioasă sau alta. Singurul lucru pe care-l află de la mama sa este acela că există un Dumnezeu, că în dosul a tot ce există se află un Dumnezeu. Parsifal vrea să-i slujească lui Dumnezeu. Dar el nu știe decât atât, că poate să-i slujească lui Dumnezeu. Tot restul e ținut departe de el. Dar imboldul de a deveni ca-valer e atât de puternic, încât, într-o bună zi, o părăsește pe mama sa și pleacă în lume pentru a afla lucrurile spre care-l îndeamnă inima. După multe rătăciri, e condus spre cetatea Sfântului Gral.
Ceea ce viețuiește el acolo e descris cel mai bine la Chrestien de Troyes [Nota 46] – adică în modul cel mai concordant cu ceea ce putem afla noi din izvoarele spiritual-științifice –, la Chrestien de Troyes, care a fost o sursă de inspirație și pentru Wolfram von Eschenbach [Nota 47]. Aflăm că Parsifal a ajuns cândva, în drumețiile sale, într-un ținut păduros, la malul mării, unde doi bărbați pescuiau. Și la întrebarea pe care le-a pus-o, ei l-au îndrumat spre cetatea regelui pescarilor. El ajunge la cetate, intră și vede un bărbat bolnav și slăbit, culcat pe un pat. Acesta îi dă o spadă, spada nepoatei sale. Și a mai văzut cum a intrat un scutier cu o lance de pe care curgeau picături de sânge, până pe mâinile scutierului. Apoi a intrat o fecioară cu un potir de aur, din care strălucea o lumină care întrecea toate celelalte lumini din sală. Apoi a fost așternută o masă de ospăț. La fiecare fel de mâncare, acest potir trecea pe lângă meseni și era dus în camera învecinată. Iar tatăl regelui pescarilor, care zăcea acolo, prindea puteri prin ceea ce se afla în potir.
Toate acestea i se păruseră miraculoase lui Parsifal, numai că mai demult, în cursul drumețiilor sale, un cavaler îl sfătuise să nu întrebe mult. De aceea, el n-a întrebat în legătură cu ceea ce vedea; voia să întrebe de-abia a doua zi dimineața. Dar când s-a trezit, întreg palatul era gol. A strigat, dar n-a venit nimeni. Și-a imaginat că toți cavalerii plecaseră la vânătoare și a vrut să meargă după ei. În curte și-a găsit calul înșăuat. A ieșit afară, dar a fost nevoit să sară repede peste podul mobil; calul a trebuit să facă o săritură, fiindcă podul a fost tras în sus imediat în urma lor. Dar n-a aflat nimic în legătură cu acei cavaleri.
Noi știm însă care este aici esențialul: faptul că Parsifal n-a întrebat. Deși în fața sufletului său se ivise lucrul cel mai minunat din câte se pot vedea, el nu întrebase nimic. Și acum e nevoit să audă mereu că misiunea să are legătură cu faptul că ar fi trebuit să întrebe, că misiunea să depindea de întrebarea referitoare la lucrul minunat care i se arătase. Dar el n-a întrebat! Și i se dădea de înțeles că prin faptul că nu întrebase, provocase un fel de nenorocire.
Cum stă Parsifal aici în fața noastră? El stă în fața noastră în așa fel încât noi trebuie să ne spunem: în el avem o personalitate care a fost crescută departe de civilizația și cultura lumii exterioare, căreia nu i-a fost îngăduit să știe nimic despre civilizația și cultura lumii exterioare, care urma să fie condusă spre minunile Sfântului Gral, pentru ca ea să întrebe cu un suflet feciorelnic, neinfluențat de restul civilizației. De ce trebuia să întrebe? Am spus adeseori că ceea ce a fost realizat prin influența Impulsului Christic a fost realizat drept faptă în legătură cu care oamenii n-au putut înțelege imediat ce s-a realizat prin ea. Așadar, avem, pe de-o parte, ceea ce a fost realizat în cadrul unei evoluții neîntrerupte, prin faptul că în aura Pământului s-a revărsat Christos, indiferent ce au gândit oamenii și s-au certat și au inventat în legătură cu aceasta, în diversele dogme teologice. Căci Impulsul Christic a continuat să lucreze! Și forma pe care a luat-o Occidentul se datorează influenței exercitate de Impulsul Christic, despre care putem spune că a lucrat în străfunduri asupra sufletelor umane și în străfundurile întregii deveniri istorice. Dacă ar fi putut acționa numai prin ceea ce au înțeles oamenii și prin lucrurile asupra cărora s-au certat, el n-ar fi putut realiza mai nimic în cadrul evoluției omenirii. În vremea lui Parsifal, noi vedem apropiindu-se un moment important, în care Impulsul Christic urmează să acționeze iarăși cu un pas mai departe.
De aceea, Parsifal nu trebuie să fie unul dintre aceia care au învățat, într-o oarecare măsură, ce a fost jertfit odinioară pe Golgota, care știu ce ne-au învățat apoi părinții-apostoli, predicatorii din biserici și celelalte diverse curente teologice. El nu trebuia să știe în ce fel s-au pus cavalerii, cu virtuțile lor, în serviciul lui Christos. El trebuia să intre în legătură cu Impulsul Christic, în străfundurile sufletului său, în măsura în care era posibil în epoca sa. Această legătură ar fi fost doar încețoșată, dacă el și-ar fi însușit ceea ce oamenii predicaseră sau învățaseră despre Christos. El nu trebuia să-și însușească ceea ce făceau ori spuneau oamenii, ci ceea ce viețuiește sufletul atunci când e dăruit exclusiv procesului suprasensibil care se desfășoară neîntrerupt prin lucrarea progresivă a Impulsului Christic. Așa trebuia să stea lucrurile cu Parsifal. O învățătură exterioară ține întotdeauna și de lumea senzorială. Dar Impulsul Christic a acționat în mod suprasensibil și el trebuia să acționeze și asupra sufletului lui Parsifal în mod suprasensibil. Sufletul său nu trebuia să fie îmboldit spre nimic altceva decât spre nevoia de a întreba, acolo unde putea să-i vină în întâmpinare sensul și importanța Impulsului Christic: lângă Sfântul Gral. El trebuia să întrebe! Trebuia să întrebe, nu îndemnat de ceea ce credeau cavalerii că au de venerat în Christos; ci, îndemnat numai și numai de sufletul feciorelnic, dar trăind în sensul epocii sale, el trebuia să întrebe ce taină ar putea dezvălui Sfântul Gral și care ar putea fi, de fapt, Evenimentul Christic. El trebuia să întrebe. Să reținem bine acest cuvânt.
Un alt om nu trebuia să întrebe. Se știe destul de bine cine e cel ce nu trebuia să întrebe: tânărul din Sais nu trebuia să întrebe. Fatalitatea lui a constat în faptul ca el a simțit nevoia să întrebe, că a făcut ceea ce nu trebuia să facă, în faptul ca a vrut ca imaginea lui Isis să fie dezvăluită. Tânărul din Sais este Parsifalul epocii dinainte de Misterul de pe Golgota. Dar în acea epocă, lui i s-a spus: Ferește-te ca sufletului tău să i se dezvăluie, dacă e nepregătit, ceea ce se află în dosul vălului! – Tânărul din Sais după Misterul de pe Golgota e Parsifal. Și el nu trebuie să fie pregătit în mod special, el trebuie să fie condus ca suflet feciorelnic spre Sfântul Gral. Și el omite să facă lucrul cel mai important, fiindcă nu face tocmai ceea ce tânărului din Sais îi fusese interzis, fiindcă nu întreabă, nu caută dezvăluirea misterului pentru sufletul său. Așa se schimbă vremurile în cursul evoluției omenirii!
Știm, desigur – pentru început trebuie să sugerăm asemenea lucruri în mod abstract, dar vom ajunge să vorbim despre ele și mai în detaliu –, că e vorba despre ceea ce urma să se dezvăluie în Isis. Ne reprezentăm imaginea vechii zeițe Isis cu băiatul Horus, misterul legăturii dintre Isis și Horus, fiul lui Isis și al lui Osiris. Dar aceasta este o exprimare abstractă. Ea ascunde, bineînțeles, un mare mister. Tânărul din Sais încă nu era matur să afle această taină.
Când Parsifal, după ce, în cetatea Gralului, nu pusese întrebarea referitoare la minunile Sfântului Gral, pleacă de acolo călare, printre cei dintâi oameni pe care-i întâlnește se numără o femeie, o mireasă, care-și plânge mirele mort de curând, pe care-l ține în poală: E chiar imaginea mamei îndoliate, cu fiul ei mort, care a servit mai târziu adeseori în artă drept motiv numit Pieta! E prima indicare a ceea ce Parsifal ar fi aflat, dacă ar fi întrebat ce e cu minunile Sfântului Gral. El ar fi aflat într-o formă nouă acea legătură care există între Isis și Horus, între mamă și Fiul Omului. Și el ar fi trebuit să întrebe!
De aici vedem cât de profund ne sugerează asemenea indicații progresul care are loc în evoluția omenirii: Ceea ce, înainte de epoca Misterului de pe Golgota, nu are voie să se întâmple – după Misterul de pe Golgota trebuie să se întâmple, fiindcă omenirea a înaintat între timp. S-ar putea spune că sufletul omenirii a devenit altul.
După cum am spus, despre toate aceste lucruri vom mai vorbi; aici vreau doar să le sugerez. Dar toate aceste lucruri vor dobândi pentru noi valoarea lor adevărată numai dacă le facem să devină tot mai rodnice, foarte rodnice. Ceea ce se poate revarsă spre noi din misterul lui Parsifal, îmbogățit în mod real cu imaginea tânărului din Sais, e faptul că putem învăța să întrebăm în mod just, așa cum o cere spiritul epocii noastre. Fiindcă în aceasta constă curentul ascendent din evoluția omenirii: în a învăța să întrebăm.
După Misterul de pe Golgota, noi avem, în mod necesar, două curente ale evoluției omenirii: Unul, care poartă în el Impulsul Christic și conduce, treptat, în sus, spre înalturile spirituale; celălalt, care e un fel de continuare a declinului și conduce spre viața materială, spre materialism. În prezent, aceste două curente sunt atât de amestecate între ele, încât, în orice caz, cea mai mare parte a culturii noastre e împânzită de curentul materialist; astfel că astăzi omul trebuie să privească într-un mod lipsit de prejudecăți și nepărti-nitor spre tot ceea ce ne poate spune știința spirituală despre Impulsul Christic și despre tot ceea ce se leagă de el, pentru a ajunge să înțeleagă că sufletul are nevoie, în cadrul lumii exterioare care devine în mod necesar tot mai materialistă, de acel progres lăuntric în sensul spiritualității. Dar pentru aceasta trebuie să învățăm tocmai de la lucruri de felul celui amintit: Trebuie să învățăm să întrebăm.
În cadrul curentului spiritual trebuie să învățăm să întrebăm. În cadrul curentului materialist însă totul îl îndepărtează pe om de întrebare. Vom pune aceste două situații alături, pentru a arăta cum e un curent și cum e celălalt. Într-unul din ele, există acei oameni care trăiesc cufundați în materialism. Pot fi foarte bine și oameni care respectă o dogmă spirituală sau alta, care admit lumea spirituală în cuvinte, în teorie. Dar nu acesta este esențialul, ci esențialul este să intrăm cu întreg sufletul nostru în curentul spiritual. Despre oamenii care sunt situați în sânul curentului materialist se poate spune: Ei nu sunt „oameni care pun întrebări”. Cu adevărat ei nu sunt oameni care întreabă, fiindcă ei știu deja tot. Caracteristica civilizației materialiste constă în faptul că acești oameni știu tot, că nu vor să întrebe. Astăzi, până și oamenii cei mai tineri știu tot și nu întreabă nimic. Se consideră că aceasta înseamnă libertate și ridicarea valorii personale, dacă poți emite pretutindeni o judecata personală. Numai că nimeni nu observă cum se maturizează această judecată personală. Noi creștem și ne integrăm lumii. O dată cu primele cuvinte ale copilăriei, preluăm în noi un lucru sau altul. Apoi creștem, ne asimilăm tot mai multe și mai multe lucruri și nu ne dăm seama în ce fel ni le asimilăm. Datorită karmei noastre, noi suntem constituiți într-un anumit fel. Din această cauză, un lucru sau altul ne place mai mult sau mai puțin. Creștem mari și atingem cu judecata noastră vârsta, considerată de unii critici absolut respectabilă, de douăzeci și cinci de ani și ne simțim maturi în ceea ce privește judecata noastră, deoarece credem că ea vine din propriul nostru suflet. Cel care știe să privească în interiorul sufletelor, știe însă că în dosul ei nu se află altceva decât viața exterioară concentrată în sufletul nostru, în sânul căreia suntem situați. Putem ajunge cu aceasta și în conflict, dacă suntem de părere ca un lucru sau altul ne-a fost dat de propria noastră judecată. În timp ce credem că suntem independenți, devenim cu atât mai mult sclavii propriei noastre vieți interioare. Noi emitem judecăți, dar ne dezvățăm cu totul să punem întrebări.
Învățăm să întrebăm numai dacă suntem în stare să dezvoltăm în noi acel echilibru al sufletului care-și poate păstra venerația și considerația față de domeniile sfinte ale vieții, dacă suntem în stare să avem în sufletul nostru ceva care are întotdeauna imboldul de a nu se angaja prin judecata proprie față de ceea ce poate veni până la noi din domeniile sfinte ale vieții. Învățăm să întrebăm numai dacă ne putem transpune într-o dispoziție de așteptare, în așa fel încât, printr-un eveniment sau altul, în viață să ni se reveleze un lucru sau altul, dacă știm să așteptăm, dacă avem o anumită sfială în a ne aplica judecata proprie tocmai față de ceea ce urmează să se reverse cu sfințenie din domeniile sfinte ale vieții, dacă nu emitem judecăți, ci întrebăm, și dacă nu întrebăm doar oameni care știu să ne spună ceva, ci întrebăm, înainte de toate, lumea spirituală, căreia nu-i opunem judecata emisă de noi înșine, ci întrebarea noastră, întrebarea noastră deja în dispoziția sufletească, în modul de a gândi și a simți.
Încercați să înțelegeți foarte bine, prin meditație, ce deosebire este între a veni în întâmpinarea tărâmurilor spirituale ale vieții cu judecăți și a veni în întâmpinarea lor cu întrebări. Trebuie să viețuiți lăuntric faptul că între aceste două atitudini există o deosebire radicală. Cu această deosebire are legătură ceva care străbate întreaga noastră epocă și pe care ar trebui să-l avem în vedere în mod cu totul deosebit în cadrul curentului nostru spiritual. Fiindcă acest curent spiritual va putea să prospere numai dacă vom învăța să înțelegem deosebirea dintre a întreba și a emite judecăți. Sigur că e necesar să emitem judecăți, când e vorba de relațiile exterioare ale vieții. De aceea, eu nici n-am spus că trebuie să ne reținem întotdeauna deprinderea de a judeca; dar în fața tainelor mai adânci ale vieții ar trebui să învățăm dispoziția plină de așteptare a întrebării. Mișcarea noastră spirituală va progresa prin tot ceea ce face ca o parte mai mare a omenirii să recunoască această dispoziție a întrebării și să o stimuleze; mișcarea noastră spirituală e frânată de tot ceea ce se opune acestui curent, sub forma judecăților ușuratice. Dacă în momentele solemne ale vieții noastre încercăm să reflectăm și aflăm ce putem dobândi dintr-o relatare cum este aceea despre Parsifal, care se îndreaptă spre cetatea Gralului și trebuie să întrebe, atunci tocmai această imagine a lui Parsifal va deveni un model pentru mișcarea noastră spirituală. Și, în acest context, vom putea înțelege multe alte lucruri.
Dacă ne întoarcem privirile încă o dată spre acea epocă din dezvoltarea omenirii care e situată înainte de Misterul de pe Golgota, trebuie să spunem: Odinioară, sufletul uman poseda o veche moștenire, din vremea când a coborât din înalturile spirituale pentru a trece prin multe încarnări pământești. Această moștenire s-a păstrat mereu, de la o încarnare la alta. De aceea, în vremurile vechi a existat o clarvedere care s-a retras treptat, care a devenit din ce în ce mai slabă. Cu cât au înaintat mai mult încarnările, cu atât a devenit mai slabă vechea clarvedere pe cale de dispariție. De ce anume era legată vechea clarvedere? Ea era legată de ceva de care e legată și facultatea percepției exterioare, prin ochi și urechi, de ceea ce este omul în lumea exterioară. Oamenii care au trăit înainte de Misterul de pe Golgota creșteau ca niște copii: Ei învățau să meargă, să vorbească și, bineînțeles, câtă vreme au mai existat forțele elementare ale vechii clarvederi, învățau și să perceapă în mod clarvăzător. Ei învățau să facă acest lucru ca pe ceva care rezulta în mod firesc în relațiile cu oamenii, așa cum, în relațiile cu oamenii, rezulta învățarea vorbirii, prin organizarea laringelui. Dar omul nu se oprea la învățarea vorbirii, ci mergea mai departe, învățând perceperea clarvăzătoare elementară. Această clarvedere elementară era legată de organizarea umană obișnuită, așa cum era situată organizarea umană în sânul lumii fizice; prin urmare, clarvederea trebuia să ia în mod inevitabil caracterul organizării umane. Un om desfrânat nu putea introduce în clarvederea sa o natură pură; un om pur putea să introducă și în clarvederea sa natura pură pe care o avea. E absolut firesc, deoarece clarvederea era legată direct de organizarea umană.
O consecință necesară a fost faptul că s-a păstrat o anumită taină – taina legăturii dintre lumea spirituală și lumea fizică pământească –, înainte de coborârea lui Christos Iisus, o taină care nu trebuia dezvăluită organizării umane obișnuite. Organizarea umană trebuia mai întâi transformatî, maturizată. Tânărul din Sais n-a avut voie să vadă imaginea lui Isis fără nici o pregătire, venind din lumea exterioara.
O data cu cea de-a patra epoca postatlanteeana, în care a avut loc Misterul de pe Golgota, vechea forță a clarvederii dispăruse. Se ivea o nouă organizare a sufletului uman, o organizare a sufletului uman care rămâne izolată de lumea spirituală dacă nu întreabă, dacă nu are în ea imboldul care zace în întrebare. Aceleași forțe dăunătoare care se apropiau de sufletul uman în vremurile vechi, nu se pot apropia de el, dacă omul întreabă tocmai de misterul Sfântului Gral. Fiindcă în acest mister se ascunde ceea ce s-a revărsat în aura Pământului de-abia acum, de la Misterul de pe Golgota încoace. Ceea ce în trecut nu s-a revărsat în ea, ceea ce acum s-a revărsat în aura Pământului, drept mister al Gralului, i-ar rămâne, totuși, inaccesibil omului care nu întreabă. Trebuie să întrebăm, dar aceasta nu înseamnă deloc altceva decât: Trebuie să avem în noi imboldul de a aduce în mod real la înflorire ceea ce oricum trăiește în suflet.
Înainte de Misterul de pe Golgota, acest ceva nu era în suflet, deoarece Christos nu era în aura Pământului. Înainte de Misterul de pe Golgota, un om, dacă doar ar fi privit în mod just imaginea lui Isis și ar fi scrutat taina ei, prin ceea ce mai exista încă în el din vechile forțe clarvăzătoare, ar fi transpus aici întreaga sa natură umană și atunci ar fi cunoscut în acest fel misterul.
În perioada de după Misterul de pe Golgota, un suflet va ajunge să întrebe în mod just și el va putea simți în mod just, de asemenea, noul mister al lui Isis. De aceea, astăzi esențialul este ca omul să întrebe în mod just, adică să se raporteze în mod just la ceea ce poate fi vestit drept concepție spirituală despre lume. Dacă omul vine spre o asemenea concepție doar în dispoziția care emite judecăți, el va putea citi toate cărțile și toate ciclurile de conferințe – nu va afla absolut nimic, fiindcă-i lipsește dispoziția sufletească a lui Parsifal. Dacă un om se apropie cu dispoziția celui ce întreabă, el va afla cu totul alte lucruri decât cele cuprinse doar în cuvinte. El va viețui cuvintele în mod rodnic, cu forțele-izvor din propriul său suflet. Esențialul e ca ceea ce ne este vestit drept adevăruri spirituale să devină asemenea trăiri.
Ne revin în amintire toate acestea când de noi se apropie lucruri de felul evenimentelor importante care au avut loc între convorbirea lui Iisus din Nazareth cu mama sa și Botezul în Iordan. Fiindcă și aceste lucruri vor putea însemna ceva pentru noi numai dacă punem întrebări în legătură cu ele, dacă în noi există nevoia vie de a afla ce a acționat în acel important moment de răscruce în care epoca de dinainte de Misterul de pe Golgota se desparte de epoca ce a urmat după Misterul de pe Golgota. E cel mai bine să lăsăm tocmai aceste lucruri să acționeze asupra sufletului nostru. De fapt, tot ceea ce au ele a ne spune, e conținut deja în nararea evenimentelor. Nu e necesar să interpretăm aproape nimic.
Tocmai cu prilejul acestei părți din Evanghelia a Cincea am vrut să fac această remarcă generală și să atrag atenția asupra faptului că, într-un anumit sens, pentru epoca noastră devine din nou important să înțelegem dispoziția lui Parsifal. Va trebui s-o înțelegem. Ea a apărut la Richard Wagner [Nota 48], care a căutat să-i dea o formă muzical-dramatică. Nu vreau să mă lansez în marea dispută care s-a declanșat astăzi în lumea exterioară în jurul operei „Parsifal”. Știința spirituală nu există pentru a ține partea cuiva. De aceea, departe de ea gândul de a se amesteca în disputa dintre aceia care vor să păstreze „Parsifalul” wagnerian – în primă instanță, cel mai important document al lumii actuale, datorită dispoziției lui Parsifal – la Bayreuth, care ar dori să-l protejeze, și cei care vor să-l predea împărăției lui Klingsor. De fapt, acest din urmă lucru se și întâmplă. Dar aș vrea să atrag atenția asupra celuilalt aspect: asupra faptului că în procesul neîntrerupt al lucrării Impulsului Christic, acolo unde puterea de judecată, conștiența de la suprafață a omului, încă nu pătrunde, spre care însă această conștiență de la suprafață trebuie să indice tot mai mult și mai mult, prin concepția spirituală despre lume, acolo trebuie să existe întotdeauna și dispoziția lui Parsifal și multe altele, despre care vom mai vorbi în cursul acestei ierni.
