Dacă aveţi un vis şi vi-l amintiţi, atunci, dacă are loc o amintire pe cât posibil de limpede a visului, aşa cum se întâmplă în nenumărate cazuri, vă este fără îndoială clar că în timp ce se desfăşoară visul, dumneavoastră sunteţi oarecum observator, fără să aveţi în timpul acestei observări o conştienţă de sine limpede în privința imaginilor care trec întreţesându-se prin faţa sufletului. Trebuie întotdeauna să plecăm de la premisa că în vis conştienţa de sine nu apare atât de limpede ca în conştienţa de veghe. Aceste imagini, care trec întreţesându-se prin faţa sufletului, prezintă scene, succesiuni de imagini, care îi sunt bine cunoscute celui care visează, ele fiind legate de trăirile zilelor anterioare sau din ultima vreme, sau care poate modifică în cele mai variate moduri astfel de experiențe, le modifică atât de mult în formele lor, încât o anumită experiență nu poate fi recunoscută şi omul crede că visează ceva complet diferit. Se poate întâmpla şi să avem vise care nu sunt legate de trăiri avute, care reprezintă aşadar ceva cu totul nou faţă de experiențele avute. Dar de fiecare dată, vom avea simțământul: un fel de imagini însuflețite, care se întreţes, au trecut prin faţa sufletului, s-au dezvăluit sufletului. – Şi de aceste imagini ne vom amintim după trezire. Vor exista vise pe care le păstrăm un timp mai îndelungat în memorie şi vor exista vise care, prin faptul că ne întoarcem la trăirile cotidiene, sunt ca şterse.
Vrem să răspundem astăzi la întrebarea: În ce anume percepem de fapt asemenea vise care se întreţes? Atunci când suntem în stare de veghe în lumea fizică, ştim că ceea ce tocmai percepem, percepem în lumea pe care o numim lumea fizică. Care este atunci, cum s-ar spune, substanţa, materialul – deci aşa cum sunt procesele, lucrurile materiale ale lumii fizice în stare de veghe – în care percepem atunci când visăm? Este ceea ce noi numim lume eterică, eterul ce se extinde în tot Universul, cu procesele sale interioare, cu tot ceea ce trăieşte în el. Aceasta este, cum s-ar spune, substanţa în care percepem, atunci când visăm. Dar, de regulă, atunci când visăm, percepem doar o foarte specifică parte din lumea eterică. Aşa cum lumea eterică ne rămâne închisă în starea de veghe, atunci când percepem fizic, în viaţa obişnuită, aşa cum eterul se află în jurul nostru fără ca noi să-l percepem cu simţurile noastre fizice, tot aşa eterul care se află în jurul nostru rămâne imperceptibil și pentru visarea obişnuită. Numai acea porțiune a lumii eterice apare dinaintea noastră când visăm, cea care este propriul nostru trup eteric. Atunci când dormim ne aflăm în afara trupului nostru fizic şi a trupului nostru eteric. Şi în aceasta constă visul obişnuit, că noi, cu ceea ce suntem în afara trupului nostru fizic şi a celui eteric, cu trupul astral și cu eul, cum s-ar spune, privim înapoi la cele din care am ieşit în somn, dar în aşa fel încât la această privire nu devenim conştienţi de trupul fizic, şi de aceea nici nu ne folosim de simţurile fizice, ci privim înapoi numai la trupul nostru eteric, ignorând trupul nostru fizic. Aşadar, sunt în esență procesele trupului nostru eteric, care îşi ridică vălul într-un loc şi ne apar ca vis. De fapt, majoritatea viselor sunt astfel, că omul realmente se uită în somn asupra propriului său trup eteric, şi că o porțiune din procesele extrem de complicate al propriului trup eteric ajung în conştienţă, şi că acestea constituie visul.
Acest trup eteric al nostru, care este, aşadar, o porţiune din noi înşine, este ceva extraordinar de complicat. De exemplu, în el sunt conţinute, păstrate în permanenţă, toate amintirile. Chiar și ceea ce a coborât adânc în străfundurile sufletului, care în conştienţa diurnă obişnuită nu ajunge în conştienţa noastră, este conţinut întotdeauna, într-un anumit mod, în trupul eteric. Întreaga noastră viaţă de până acum din încarnarea aceasta este conţinută în trupul eteric, este într-adevăr acolo, înăuntrul său. Desigur că trebuie să admitem că este extraordinar de dificil să ne reprezentăm acest fapt. Dar, cu toate acestea, el este aşa. De exemplu, imaginați-vă că aţi vorbi toată ziua – unii oameni o fac – şi tot ceea ce spuneţi s-ar înregistra pe o placă fonografică. Când aţi vorbit atât de mult încât placa fonografică s-a umplut, o puneţi deoparte, luaţi o a doua placă; atunci când şi aceasta s-a umplut, luaţi o a treia ş.a.m.d. Aşadar dumneavoastră luaţi mai multe sau mai puţine astfel de plăci, în funcţie de cât de mult sau de puţin vorbiţi. Altcineva, să zicem, ar lua fiecare placă şi ar pune-o într-un fonograf şi seara toate plăcile ar fi frumușel în fonograf. Tot ce ați vorbit în timpul zilei ar fi seara în fonograf. Apoi, dacă cineva ar lăsa să se deruleze din fonograf cele vorbite, atunci s-ar auzi din nou tot ce aţi vorbit în timpul zilei. Tot așa, tot ceea ce constituie amintirile noastre, este mereu prezent în trupul eteric. Şi dacă presupunem că, prin condiţiile specifice somnului – păstrând comparaţia – o parte a constituenților trupului eteric ar apărea în faţa sufletului ca şi cum am scoate o parte din plăcile fonografului şi le-am lăsa să se deruleze, atunci acesta ar fi visul, acele vise care sunt cele mai frecvente. Aşadar noi țesem cu conştienţa noastră în propriul nostru trup eteric.
Într-un mod similar, acest lucru este valabil și pentru multe halucinaţii care apar în faţa sufletului omenesc. Astfel de halucinaţii sunt de regulă produse tot prin faptul că omul, cu Eul său şi trupul său astral, care se află atunci în interiorul trupului fizic, poate totuşi, ca să spunem așa, să vadă o porțiune scoasă în afară a trupului său eteric. Acest lucru se întâmplă în felul următor. Imaginaţi-vă că ceva în trupul dumneavoastră fizic este bolnav, de exemplu ceva din sistemul nervos. Atunci, trupul eteric nu poate interveni în locul în care sistemul nervos este bolnav; el este oarecum aruncat în afară. Trupul eteric însuşi nu este deloc bolnav dar el este, să zicem așa, întins în afară din trupul fizic într-un anumit loc. Dacă ar fi strâns înăuntrul trupului fizic, atunci totul s-ar desfăşura ca în conştienţa normală, nu ne-ar ajunge în conştienţă că trupul fizic este bolnav. Dacă trupul eteric nu se poate angrena la acest loc, și dacă ceea ce se află acolo, și în care trupul eteric nu se poate angrena, luminează înspre trupul eteric, atunci aceasta ajunge ca halucinaţie în conştienţă.
Exact substanţa din care ne apar nouă visul sau halucinaţia ne înconjoară pretutindeni în lume. Este substanţa eterică. Şi din substanţa eterică care ne înconjoară este oarecum tăiat ca o bucată propriul nostru trup eteric. După ce am trecut prin poarta morţii şi am lepădat trupul fizic, ne parcurgem calea prin substanţa eterică. Practic, nu ieşim deloc din substanţa eterică pe întreaga noastră cale dintre moarte şi o nouă naştere. Căci această substanţă eterică este peste tot şi noi trebuie să trecem prin ea, ne aflăm în ea. După un timp de la moarte, ne lepădăm şi propriul nostru trup eteric. Acesta se dizolvă în această substanţă eterică exterioară. Capacitatea de a percepe acum și în această substanţă eterică exterioară, omul nu o are deocamdată în viața obişnuită. De aceea, ceea ce ar fi o percepţie, de data aceasta nu în lumea fizică, ci în cea eterică, nu îi apare în viața diurnă. Prin visare, omul devine oarecum familiarizat cu o percepere a etericului relativ la sine însuşi.
Acum, perceperea veritabilă în lumea eterică care ne înconjoară depinde de ceva cu totul precis. Atunci când, după moarte, omul percepe realmente în lumea eterică înconjurătoare lui, sau atunci când el evoluează în aşa fel încât la el apar imaginaţiunile în mod clarvăzător – căci asta înseamnă şi că el percepe în lumea eterică înconjurătoare lui – atunci el trebuie să aibă o putere mai mare decât are în viaţa obişnuită dintre naştere şi moarte, o forţă sufletească interioară mai puternică. De aceea nu percepem noi în lumea eterică ce ne înconjoară – pentru că forţa noastră sufletească este prea redusă pentru a percepe în ea. Ca să percepem în lumea eterică trebuie să devenim cu mult mai activi decât avem nevoie pentru viaţa obişnuită. De asemenea, trebuie să avem în sufletul nostru o putere cu mult mai activă după moarte, decât avem în viaţa obişnuită, ca să putem avea după moarte în jurul nostru un mediu înconjurător. Altfel, eterul se află în jurul nostru şi noi nu îl percepem. Este ca şi cum în viaţa obişnuită nu am avea nici un simţ. Aşadar omul trebuie să aibă o forţă sufletească mai activă, pentru ca după moarte să se poată folosi de ea, pentru ca după moarte să nu fie, figurativ vorbind, surd şi orb pentru lumea în care intră. Dar dacă vrem să ne facem o reprezentare despre modul în care sufletul percepe după moarte, sau după ce a dobândit capacitatea să dezvolte forţele imaginaţiei, ne putem reprezenta cum trebuie să fie această capacitate a sufletului, dacă alegem pentru început o comparaţie. Putem face comparaţie cu scrierea. Atunci când notați ceva, ceea ce scrieţi înseamnă ceva, exprimă ceva care există în spatele a ceea ce scrieţi. Şi totuşi dumneavoastră aţi înscris acele semne. Şi deși dumneavoastră scrieți, puteți scrie astfel încât să fie adevărat, să corespundă unui lucru obiectiv. Dacă vreţi să împărtăşiţi printr-o scrisoare unui prieten o faptă sau alta, şi o aşterneţi pe hârtie pentru ca prietenul aflat în depărtare să o poată citi, dumneavoastră sunteţi cel care aşterne semnele prin care prietenul dumneavoastră, când le descifrează, va cunoaşte fapta. Dacă ar veni cineva şi ar spune: „Aceasta nu poate fi adevărat, în niciun caz! Pentru că aceste semne nu au fost înscrise în Univers într-un mod obiectiv. Ele au fost înscrise de cineva, şi asta nu poate corespunde unui fapt obiectiv” –, el spune un nonsens. Exact la fel cum descrieți un fapt obiectiv atunci când scrieţi aşezând semnele pe hârtie, tot aşa este cu vederea imaginativă în lumea imaginativă. Dumneavoastră trebuie să fiţi activi. Dumneavoastră trebuie să aşterneţi ceea ce vă este semn pentru procesele obiective ale lumii spirituale şi trebuie să aveţi o conştienţă a faptului că le aşterneţi. Faptul de a aşterne, depinde de a avea forţa necesară să vă situaţi în mod viu în realitatea spirituală, astfel încât aceasta să vă stimuleze să aşterneţi ceva adevărat şi nu ceva fals. Dar oricum realitatea este că ştii: Eu aştern aici aceste semne.
Încerc să caracterizez acest aspect şi în alt mod. Să ne întoarcem la vis. Atunci când visăm în viaţa obişnuită, avem impresia că imaginile de vis se desfăşoară, „se întreţes” ele aşa. Gândiţi-vă ce trebuie să vă reprezentaţi despre aceste vise: Imaginile de vis plutesc prin faţa sufletului meu. – Aceasta este reprezentarea pe care trebuie să o aveţi. Gândiţi-vă însă acum că nu aţi avea această reprezentare, ci o alta: Eu însumi aşez imaginile de vis în spaţiu şi timp, aşa cum aştern literele pe hârtie. Nu avem această reprezentare în cazul visării obişnuite, şi nici a halucinaţiilor. Dar trebuie să avem această conştienţă la reprezentarea imaginativă. Acolo trebuie să ai conştienţa: Tu eşti puterea conducătoare în visele tale. Tu aşterni ceva, căruia îi alături altceva, aşa cum scrii ceva pe o hârtie. Tu eşti puterea care acționează, tu însuţi faci asta. Numai puterea care se află în spatele tău, ca la scris, este cea care face să fie adevărat ceea ce scrii. – Acest lucru trebuie să îl înțelegem, să ne fie foarte clar: că marea diferenţă dintre vise, halucinaţii şi adevărata clarvedere constă în faptul că la aceasta din urmă omul este peste tot conştient, că el este cel care scrie ocult. Ceea ce vede el este consemnat ca o scriere ocultă. Este înscris în Univers ceea ce constituie pentru cineva o exprimare, o revelaţie a Universului. Desigur, aţi putea spune: Atunci nu ar trebui înscris acel lucru căci el este deja ştiut dinainte. De ce să îl mai scrii? – Dar nu este adevărat. Căci cine scrie atunci, nu este omul însuşi, ci ființa următoarei ierarhii superioare. Omul se dăruieşte entităţii ierarhiei superioare celei mai apropiate, şi aceasta este forța care guvernează în el. Într-un proces sufletesc interior omul înscrie ceea ce guvernează prin intermediul său. Şi prin aceea că omul priveşte apoi cele scrise în scrierea ocultă, lui i se dezvăluie ceea ce trebuie să fie exprimat.
Vedeţi acum de ce în conferinţele publice am subliniat atât de des că dezvoltarea spre clarvedere se bazează pe faptul ca toate percepţiile să devină active, să nu se rămână la dăruirea pasivă faţă de lume, care este corectă pentru cunoaşterea lumii fizice. Aşa învăţăm, treptat, să înţelegem cu adevărat lăuntric ceea ce chiar la începutul vieţii noastre antroposofice a fost numit „învăţarea scrierii oculte”, şi ceea ce am descris din nou, mai amănunţit, în scrierea mea Pragul lumii spirituale. Forţa sufletească necesară pentru a scrie în spaţiul spiritual şi timpul spiritual literele scrierii oculte, este o forţă sufletească mai mare, mai puternică, şi trebuie să fie mai mare, mai puternică decât forţa sufletească pe care o folosim pentru percepere în viaţa obişnuită. Şi această forţă mai puternică noi trebuie să o avem atunci când vom fi trecut prin poarta morţii. Cine vrea să-şi însuşească cunoaşterea imaginativă îşi dezvoltă această forţă prin meditaţiile sale, o obţine treptat. În felul acesta el ajunge la o experiență în care ştie că se află într-o lume al cărei slab reflex este visul, dar se găseşte în aşa fel în ea încât lucrează cu visele sale, aşa cum lucrează atunci când face o masă sau un pantof, la care de asemenea îmbină bucată cu bucată, ş.a.m.d.
Când vin atât de mulţi oameni şi spun: Păi eu mă străduiesc cu toate meditaţiile posibile, dar nu ajung deloc să fiu clarvăzător –, aceasta este din cauza simplului fapt că oamenii nu vor deloc ceea ce am expus eu acum, că sunt bucuroşi dacă nu au nevoie de aşa ceva. Ei nu vor să dezvolte o forţă sufletească activă lăuntric, ci vor să devină clarvăzători fără să trebuiască să-şi însuşească o forţă sufletească mai puternică. Ei vor ca tabloul care prin clarvederea lor apare în fața lor, să apară de la sine în faţa lor. Atunci însă nu este nimic altceva decât halucinaţie sau vis. O porţiune de lume eterică – dacă e să mă exprim acum radical –, pe care o poți lua dintr-un loc, pe care o poți apuca cu antenele eterice şi pune într-un alt loc, o astfel de bucată de lume eterică este visul. Acesta nu face parte deloc din clarvederea reală. La trăirea adevăratei clarvederi ne simţim aşa cum ne simţim atunci când scriem pe hârtie în lumea fizică, numai că atunci când vrem să scriem pe hârtie în lumea fizică trebuie să ştim mai întâi ce anume vrem să scriem – sau, în orice caz, în majoritatea cazurilor este bine să se ştie –, în timp ce la perceperea spirituală le lăsăm pe entităţile ierarhiilor spirituale să scrie prin noi, şi abia pe măsură ce scriem în mod activ, ne apare ceea ce este de perceput. Dar fără să avem o participare activă la fiecare atom al celor pe care le privim, fără a fi noi înşine împlicați activ în acest proces, nu se obține nicio clarvedere reală.
Şi de o asemenea forţă, de a putea scrie într-adevăr în lumea eterică, avem nevoie şi atunci când vom fi trecut prin poarta morţii. Întreaga gândire pe care o avem în lumea fizică obişnuită şi care ne serveşte în aceasta, nu este de niciun folos pentru o asemenea percepere după moarte. Poate fi un om oricât de inteligent şi ager la minte asupra lucrurilor lumii fizice, aceasta nu îl ajută cu nimic după moarte. Căci această forţă a gândirii este mult prea slabă ca să se poată scrie cu ea în lumea eterică. Toate reprezentările care au fost elaborate şi care se referă la lucruri fizice, provin dintr-o asemenea forţă slabă a gândirii, care nu ne-ar folosi după moarte. Trebuie să avem o forţă mai puternică a gândirii, o forță a gândirii care operează în ea însăși, o forţă a gândirii care, cu alte cuvinte, îşi face gânduri, fără ca aceste gânduri să reflecte ceva exterior care se află în lumea simţurilor. Dacă nu am avea în interior ceva care să ne ducă la a ne forma gânduri care nu reprezintă nimic exterior, ci care se ridică lăuntric, oarecum din străfundurile sufletului nostru, dacă nu am avea capacitatea să ne formăm asemenea gânduri, atunci nu am putea avea după moarte capacitatea corespunzătoare.
Acum, cineva ar putea spune: Aşadar am putea gândi orice, fantaza orice, ne-am putea încorda forţele fanteziei pe cât de mult este posibil, pentru a ne forma o mulțime de gânduri fanteziste, care nu reflectă nimic exterior. Atunci am avea o bună pregătire pentru a dezvolta forţa de gândire necesară după moarte. – S-ar putea aşadar ca cineva să spună: Vreau să am multă forţă de gândire după moarte. Aşadar îmi imaginez balauri înaripaţi, care nu există câtuşi de puţin, animale îngrozitoare, ş.a.m.d. Mi le imaginez pe toate acestea pentru că nu vreau să fiu ținut în ham de imaginile exterioare, ci îmi reprezint lucrurile cele mai pestriţe. În felul acesta îmi dezvolt o forţă interioară a gândirii şi mă pregătesc astfel să am o gândire fortificată după moarte. – Este incontestabil: Dacă cineva ar proceda aşa, ar avea mai multe capacităţi în lumea de după moarte, decât cineva care nu o face. Dar el ar percepe numai imagini incorecte, deformate, aşa cum cineva care are un ochi bolnav nu poate decât să perceapă incorect lumea fizică, sau ca cineva care o ureche bolnavă nu poate decât să perceapă incorect sunetele lumii fizice. Aşadar cel care ar face aşa ceva, s-ar condamna să perceapă întotdeauna în lumea eterică numai cele mai grotești lucruri, dar nu ceea este înrădăcinat cu adevărat în lumea eterică.
În vremurile trecute ale evoluţiei omenirii s-a avut mereu grijă ca oamenii să aibă reprezentări care nu erau împrumutate din lumea fizică, dar care nu erau create arbitrar şi fantastic, precum în modul pe care tocmai l-am descris. Marii fondatori de religii care au apărut în decursul evoluţiei omenirii au fost cei care s-au îngrijit ca oamenii să aibă asemenea reprezentări, neîmprumutate din lumea fizică. Prin faptul că ei furnizau oamenilor, conform metodele care le erau posibile, asemenea reprezentări, care nu se refereau la lumea fizică, ci la lumile suprasensibile, oamenii puteau, când îi urmau pe fondatorii de religie, să dezvolte reprezentări care nu erau formate sub tutela lumii senzoriale exterioare, dar care erau adevărate, pentru că erau extrase din lumea suprasensibilă. Aceasta este marea, grandioasa educaţie a neamului omenesc dată de către întemeietorii de religii, despre care se poate spune, dacă vrem să o caracterizăm întru totul corect: Întemeietorii de religie şi-au stabilit sarcina de a transmite oamenilor, generațiilor următoare, astfel de reprezentări care le-au dat un mod de gândire prin care oamenii nu ajungeau orbi şi surzi din punct de vedere spiritual, după moarte, în lumea spirituală. Vedem astfel că fondatorii de religii s-au îngrijit ca oamenii să fie, să zicem așa, întru totul vii, pe deplin conştienţi, ca ei să nu aibă doar o conştienţă care să se stingă sau să se estompeze în ceasul morţii, sau care să fie incorectă după ceasul morţii.
Numai că în prezent trăim într-un ciclu evolutiv al devenirii omeneşti în care oamenii vor deveni oarecum maturi în aşa fel încât nu vor mai apărea fondatorii de religie în modul din vechime și să apeleze la credinţa oamenilor. Acele timpuri au trecut, deşi desigur că aceste vechi timpuri au ecou până în prezentul nostru şi în prezent poate începe doar cu un număr mic de oameni să se trăiască viaţa cea nouă, şi majoritatea oamenilor doar cu greu vin din urmă, şi chiar tânjesc să preia reprezentările transmise, care mai provin încă de la Învăţătorii vechi de religii. Dar noi trăim în timpul în care oamenii trebuie să devină maturi. În prezent, ceea ce au furnizat întemeietorii de religie pentru credinţă trebuie înlocuit cu ceea ce oferă ştiinţă spirituală actuală. Această ştiinţă spirituală actuală diferă în întreaga ei esenţă de ceea ce au transmis întemeietorii vechi de religii. Trebuie accentuat astfel încât să nu apară nicio neînţelegere: Atunci când vorbim de aceşti întemeietori vechi de religii, Christos este exclus. Căci eu am accentuat adesea: Ceea ce contează la Christos nu este ceea ce i-a învăţat El pe oameni, ci ceea ce s-a înfăptuit prin El. Întemeietorii vechi de religii erau într-un fel Învăţători, Christos însă a acţionat în principal prin faptul că prin Misteriul de pe Golgota şi-a coborât propria Sa putere în omenire. Acest lucru încă este extrem de greu de înţeles pentru mulţi oameni. De aceea vorbesc ei şi despre Christos doar ca despre un mare Învăţător al lumii, ceea ce, însă, pentru cel care înţelege cu adevărat întreaga însemnătate a lui Christos, este pur şi simplu un nonsens.
Aşadar în prezent ne aflăm în situaţia ca omenirea să devină matură. Şi aceasta urmează să se întâmple prin intermediul ştiinţei spirituale actuale, urmează să se întâmple prin conceptele, ideile şi reprezentările ce se referă la viaţa de după moarte a omului, şi odată cu aceasta la întreaga sa viaţă sufletească. Ştiinţa spirituală se dobândeşte în aşa fel încât poate fi dobândită, de fapt, de orice om, dacă el se dezvoltă într-adevăr în direcția rezultatelor ştiinţei spirituale. Ştiinţa spirituală se străduieşte să dea oamenilor lucrurile la care sufletul omenesc individual poate într-adevăr să ajungă prin sine însuși, nu aşa cum se ajungea la ele mai înainte, prin aceea că erau ascultaţi întemeietorii de religii. Şi dacă în ziua de azi ştiinţa spirituală poate fi, ca să spun așa, adusă la rezultatele ei, numai de câțiva cercetători spirituali, şi apoi este împărtăşită, ea este însă comunicată într-o astfel de formă încât oamenii o pot înțelege întru totul, dacă ei vor acest lucru. Eu am accentuat adesea: Atunci când se spune că şi ştiinţa spirituală trebuie crezută, aceasta se bazează pe o neînţelegere deplină. Faptul că oamenii spun că şi ştiinţa spirituală trebuie crezută este din cauză că ei sunt atât de îndopaţi de prejudecăți materialiste încât nu acceptă ceea ce ştiinţa spirituală le poate da cu adevărat. Dar odată ce devii receptiv la ea, le găsești inteligibile și le poți înţelege pe toate. Nu este necesară deloc clarvederea, este suficientă înţelegerea obişnuită pentru ca încetul cu încetul – desigur, acest „încetul cu încetul” poate fi incomod pentru unii –, realmente să cuprinzi cu rațiunea și să înțelegi totul.
Aşadar ştiinţa spirituală se apropie de om în aşa fel încât apelează la înţelegerea lui, făcând uz într-un fel de principiul total opus celui prin care au lucrat întemeietorii vechilor religii. În reprezentările care au fost furnizate sufletelor omeneşti de către întemeietorii vechilor religii, aceste suflete au avut ceva prin care ele erau oarecum trezite spiritual și aveau forţa de a percepe în lumea eterică, deci şi pentru a duce după moarte o viaţă conştientă de sine. Şi din nou, sufletul omenesc, prin asimilarea ştiinţei spirituale actuale, va avea ceea ce îi dă puterea ca după moarte să dezvolte forţa de reprezentare necesară pentru a percepe conştient ca mediu înconjurător lumea eterică. Aşadar atât oamenii din vechime, care ascultau de întemeietorii religiilor lor, cât şi oamenii actuali, care au voinţa să înţeleagă ştiinţa spirituală, sunt oarecum dotaţi cu capacitatea de a se descurca după moarte în modul corect. Doar unei singure categorii de oameni îi este greu să se descurce după moarte; şi la această categorie adesea nici nu este valabil ceea ce descriu ca fiind viaţă după moarte, pentru că ea este adesea tulbure şi întunecată. Acest soi de oameni sunt materialiştii înveterați, care ar vrea să rămână lipiți de lucruri, care sunt cópii ale lumii fizice obişnuite, care nu vor să-şi însuşească puterea de a percepe în lumea în care intrăm după moarte. A fi materialist nu înseamnă în privinţa spiritual-sufletescului său nimic altceva decât ar fi în lumea fizică obişnuită dacă ar decide să-și distrugă ochii, să-și distrugă urechile, să-și ucidă treptat simţurile şi apoi să trăiască în continuare. Este ca şi cum cineva ar spune: Ochii ăştia – nu poţi să dai doi bani pe ei, căci ei oferă doar impresii luminoase. Aşadar renunţ la ei! Urechile astea – prin ele nu poţi percepe decât oscilaţii ale aerului, şi nici un adevăr. Aşadar, la o parte cu ele! La o parte cu simţurile, unul după altul! – Pe cât de înţelept ar fi să se procedeze astfel în relație cu lumea sensibilă, tot atât de înţelept este să fii materialist în relație cu lumea spirituală. Este exact acelaşi lucru. Şi aceasta nu este deloc greu de înţeles, dacă consideri rațiunile afirmate de ştiinţa spirituală.
Am încercat să vă caracterizez astăzi din această perspectivă, cum este cu faptul a te afla în lumea spirituală. Aş dori să caracterizez întru câtva şi un alt fapt, într-un mod asemănător. Din sfera viselor se poate evidenţia un gen de vise, pe care de fapt îl știe toată lumea, căci un vis de felul celui pe care îl am acum de descris a avut probabil oricine. Este acel gen de vise în care noi în vis stăm, într-un anumit mod, faţă în faţă cu noi înşine. Visele obişnuite decurg astfel încât se produce ceea ce v-am caracterizat mai înainte, anume că urzeala viselor se desfăşoară în faţa noastră şi noi nu avem o conştienţă de sine limpede în privinţa lor, şi abia după ce se încheie urzeala visului reflectăm asupra urzirii visului cu conştienţa eului. Cine verifică relaţia cu exactitate, va găsi că aşa este. De asemenea, apar şi vise în care ne situăm oarecum obiectiv în faţa noastră. Și în plus, pe lângă faptul că ne vedem într-adevăr pe noi înşine, aşa cum se întâmplă uneori, se mai poate întâmpla şi altceva. Este cunoscut acel gen de vis, pe care îl visează un elev, că stă în bancă la şcoală, li se dă o problemă de aritmetică și el nu o poate deloc rezolva. Atunci vine un alt elev, care o rezolvă ca în joacă. Chiar visează aceasta. Dumneavoastră veţi înţelege că el însuşi a fost cel care a venit şi a rezolvat problema. Aşadar omul se întâlneşte cu el însuşi, dar nu se recunoaşte. Dar nu aceasta contează acum. Într-un astfel de caz, Eul omului se scindează oarecum. Ar fi plăcut dacă aceasta ar putea fi şi în lumea fizică, astfel încât atunci când nu ştim ceva, ne vine în întâmpinare celălalt Eu, şi atunci am şti în mod excelent chestiunea respectivă. Însă în vis chiar apare aşa ceva. În acest caz, visul are un cu totul alt caracter decât cel caracterizat iniţial.
În vis, suntem în afara trupului fizic şi a celui eteric, suntem în trupul nostru astral şi în Eu. În timp ce visele caracterizate mai înainte se bazează pe faptul că omului i se dezvăluie esenţa propriului său trup eteric, visele în care omul se întâlneşte cu sine însuşi se bazează pe faptul că propriul trup astral, pe care omul l-a luat cu sine, îşi arată o bucată din sine, că el vine în întâmpinarea omului prin acea bucată. Este o porţiune de autopercepţie în afara trupului fizic. În timp ce în viaţa obişnuită nu percepem trupul astral, în somn se poate întru totul întâmpla ca omul să-şi perceapă o parte din trupul său astral, iar în trupul astral se află multe lucruri de care nu suntem deloc conştienţi în starea de veghe obişnuită. V-am atras mai înainte atenţia ce anume este conţinut în trupul eteric. În orice caz, înăuntrul lui se află tot ceea ce am trăit noi. Va trebui acum să vă spun ceva de-a dreptul ciudat. În trupul astral se află chiar şi ceea ce nu am trăit. Anume, trupul astral este o formaţiune de-a dreptul complicată. El este într-un fel organizat din lumile spirituale şi conţine nu numai lucrurile pe care le avem deja în noi, ci şi pe acelea pe care le vom învăţa cândva! Acestea sunt deja prevăzute, sunt deja într-un anumit mod înlăuntrul său. Acest trup astral este cu mult mai inteligent decât noi. De aceea şi poate el, atunci când ne revelează în vis ceva din el însuşi, să ne lase să ne întâlnim cu noi înşine într-o formă în care suntem mai deştepţi decât am devenit prin viaţa fizică. Dacă reflectaţi la aceasta – dar acum aș dori să inserez aceasta în expunere doar ca pe o paranteză și nu ca parte din conferinţă – aceasta vă poate arunca lumină asupra modului cum stau lucrurile cu capacităţile „inteligente” ale animalelor. Animalele au și ele un trup astral, şi prin intermediul trupului astral poate apărea ceea ce nu apare în viaţa obişnuită a animalelor. Aici pot apărea realmente multe lucruri cu totul surprinzătoare. Căci acest trup astral conţine, de exemplu – puteţi să o credeţi sau nu –, totul din matematică, nu numai cele cunoscute până acum, ci şi toate din matematică care vor mai fi descoperite. Desigur că dacă cineva ar vrea să citească întreaga matematică de acolo, să o citească în mod conştient, ar trebui să o facă în mod activ; el ar trebui mai întâi să-şi însuşească capacităţi fortificate corespunzătoare; dar totul este realmente conţinut acolo.
Aşadar este o revelaţie ca și cum ar fi dintr-o bucată a trupului nostru astral, atunci când ne punem faţă în faţă cu noi înşine. Şi pe aceste revelaţii ale trupului astral se bazează efectiv multe care ne vin ca nişte inspiraţii lăuntrice. Aşa cum în circumstanţe ca acelea pe care le-am caracterizat mai înainte apare o anumită halucinaţie, tot așa se poate și ca prin condiţii deosebite ale organizaţiei noastre, să vorbească în noi ceea ce este mai inteligent decât noi înşine. Atunci putem să avem inspiraţii interioare, atunci poate apărea în noi ceva care nu ar apărea dacă ne-am folosi doar de puterea noastră obişnuită de judecată în trupul fizic obişnuit. Dar este periculos să laşi să apară astfel de lucruri, să te dăruieşti unor astfel de lucruri. Este periculos din motivul că astfel de lucruri vin şi noi nu le putem stăpâni, atât timp cât nu le putem stăpâni critic, judecându-le. Şi pentru că nu le putem stăpâni, Lucifer are un acces uşor la toate aceste lucruri şi noi nu-l putem opri să le conducă conform sensului său şi nu conform ordinii obişnuite a Universului.
Deci atunci când omul îşi fortifică puterile interioare, el învaţă şi să trăiască lăuntric în aşa fel încât devine clarvăzător în trupul astral. Dar dumneavoastră veţi vedea acum, din cele pe care le-am spus – şi pentru care am utilizat visul – că pentru a deveni clarvăzător în trupul astral, este necesar ca omul să aibă mereu o reprezentare limpede a confruntării propriei ființe cu sine însăși. Aşa cum în viaţa fizică omul nu trăieşte sănătos dacă nu este pe deplin în conştienţa sa, tot aşa, el nu trăieşte sănătos sufleteşte faţă de lumea care este mai înaltă decât lumea fizică, dacă nu se vede întotdeauna pe sine. În lumea fizică omul este el însuși, în lumile superioare omul este în raport cu sine, aşa cum este omul în lumea fizică este în raport cu un gând care înfățișează o experiență trecută. Un astfel de gând care reprezintă o experiență trecută, îl privim lăuntric. Ne raportăm la el ca la o amintire. Aşa cum ne raportăm în lumea sensibilă la un gând, tot aşa ştim în lumea spirituală că ne uităm la noi, că ne privim pe noi. Trebuie să ne avem mereu pe noi înşine prezenți acolo cu lucrurile pe care le trăim în lumea spirituală. Şi aceasta este în esență singura reprezentare care se introduce în lucruri – lucrurile asupra cărora la început nu avem puterea despre care am vorbit mai înainte – şi care este valabilă şi pentru lumea spirituală, astfel încât să fim stăpâni pe lucruri, astfel încât noi să fim puterea care stăpâneşte. Propria entitate este ca un centru de greutate, în jurul căruia se grupează totul. Modul în care lucrăm în lumea spirituală îl observăm pe propria noastră entitate. Observăm: aşa suntem în lumea spirituală. – Să presupunem că suntem în interiorul lumii spirituale şi percepem ceva incorect, adică mânuim incorect scrierea ocultă. Da, atunci când, folosind scrierea ocultă, scriem incorect şi ne percepem pe noi înşine drept centru de greutate, în jurul căruia se grupează totul, atunci trăim în propria noastră entitate: Arăţi aşa tu, fiindcă ai făcut ceva incorect; acum trebuie să corectezi acel ceva! – Observi ce ai făcut din felul în care devii tu. Dacă e să expun comparativ acest aspect, aș spune: Vă aflaţi aici, în lumea fizică, dar nu aţi fi în dumneavoastră, ci în jurul dumneavoastră, şi îi spuneţi cuiva: „Acum este ora 11, 30” – dar acesta nu este adevărat. Şi în clipa aceea vă vedeți cum vă scoateți limba la dumneavoastră şi spuneţi: „Acesta nu eşti tu!” – Şi atunci începeţi să vă corectaţi, până când este corect, până spuneţi: „Este 9, 20!” Atunci vi se retrage limba înapoi în gură. În felul acesta observaţi pe dumneavoastră înşivă dacă vă comportaţi corect în lumea spirituală.
Acestea sunt lucruri pentru a căror caracterizate se pot poate folosi asemenea imagini groteşti din lumea fizică, dar în privinţa cărora oricine va simţi că ele înseamnă ceva cu mult mai serios decât tot ce poate însemna ceea ce se poate spune, drept comparatie, pentru lumea fizică. Ideea este că prin forţa gândirii pe care o avem deja pentru lumea fizică, mai întâi ne însuşim o înţelegere pentru lumile suprasensibile. În felul acesta eliberăm gândirea care altfel realmente se desfăşoară ținută în ham de către lumea fizică. În vremurile mai vechi, oamenii aveau o clarvedere atavică, elementară. Pe atunci ei erau capabili să aibă imaginaţiuni, ş.a.m.d., chiar inspiraţii. Dar comparativ cu acele vremuri, faptul că în ziua de azi oamenii îşi formează concepte despre lumea fizică, reprezintă o stare mai avansată a omului. Pe vremea când oamenii au avut o clarvedere atavică, ei nu puteau gândi de-a binelea, aşa cum trebuie. Şi pentru a se putea forma o gândire aşa cum trebuie, exact forţa care a fost necesară mai înainte pentru clarvedere trebuia folosită la gândire. Şi dacă astăzi un om dezvoltă în anumite părţi ale vieţii forţe clarvăzătoare, care nu au fost dezvoltate aşa cum le descrie ştiinţa spirituală, aceasta înseamnă: El le are ca moştenire din timpurile anterioare, pentru că el încă nu a ajuns la judecata matură pentru acele părţi ale vieţii în care este prezentă clarvederea. Dar din ce în ce mai mult ne apropiem de vremurile în care trebuie mai întâi să fie prezentă judecata matură, şi abia apoi, din judecata matură trebuie să fie dezvoltată din nou clarvederea. Aşadar dacă apare în ziua de azi cineva care prezintă anumite facultăţi psihice, o anumită clarvedere, fără să fi făcut exerciţii serioase, fără ca, să spunem, să fi studiat și pătruns în mod corespunzător ştiinţa spirituală – căci ştiinţa spirituală, dacă omul o pătrunde în mod corect, poate fi ea însăşi cel mai bun exerciţiu pentru a elimina vechea clarvedere –, atunci aceasta nu arată că el s-ar afla în fața celorlalţi în evoluţie, ci arată că a rămas în urmă. Trebuie ca omul să nu fi atins încă poziția gândirii limpezi dacă în ziua de azi dezvoltă în suflet capacităţi atavice. Aşadar, dacă apare în ziua de azi întrebarea: Care suflet este într-un fel mai avansat în evoluţie; cel care doar judecă sănătos cu raţiunea obişnuită – şi cu această raţiune obişnuită el poate, dacă nu are prejudecăţi, să înţeleagă și ştiinţa spirituală –, care aşadar mai întâi îşi creează din înţelegere o viziune asupra lumilor și rațiunilor spirituale, sau un om care dă la iveală tot felul de lucruri în mod clarvăzător? – atunci mai avansată este acea persoană care are o judecată sănătoasă. Şi cel mai mult greşim dacă ne lăsăm impresionaţi de asemenea capacităţi clarvăzătoare atavice. Dacă ne lăsăm seduşi de credinţa că o asemenea persoană reprezintă un suflet deosebit de evoluat, greşim întotdeauna. Căci faptul că acest suflet prezintă asemenea facultăţi înseamnă că el încă nu a parcurs anumite lucruri, care trebuiau parcurse în decursul perioadei clarvederii. De aceea, el le recuperează în ziua de azi. Cel mai grotesc este atunci când în cadrul curentului spiritual-ştiinţific apare credinţa că cineva care are o anumită clarvedere, fără să fi pătruns ştiinţa spirituală, trebuie să fi fost mai înainte cineva mai important. El este cu siguranță cineva mai neimportant decât acela care are o judecată sănătoasă asupra lucrurilor.
Acum, contează foarte mult ca mișcarea noastră spiritual-ştiinţifică să acţioneze în sensul de a avea un anumit cerc de oameni care să pătrundă cu privirea astfel de lucruri, să le înţeleagă într-adevăr corect, care mai presus de toate să fie matur pentru judecata: În prezent trebuie să apară ştiinţa spirituală, căci omul trebuie să treacă prin înţelegerea ştiinţei spirituale, pentru a progresa.
Este extraordinar de important ca acest lucru să se întâmple. Desigur, există boli ale copilăriei în toate domeniile, în domeniile vieţii omeneşti şi desigur şi în cadrul curentelor spirituale care vin în lume. Şi bolile copilăriei ştiinţei spirituale sunt uşor de înţeles, deoarece în cazul ştiinţei spirituale se pune bineînțeles problema tot de a-i furniza omului ceea ce a fost obţinut prin conştienţa clarvăzătoare. Dar vedeţi cum trebuie caracterizat acest lucru. Trebuie caracterizat în sensul că nu se face apel nicidecum la comoditatea omenească, pentru a deveni clarvăzător în felul în care o necesită omenirea prezentă şi cea viitoare. Pentru aceasta e nevoie de cu totul altceva decât doar să laşi lucrurile să ajungă la tine. Pentru aceasta trebuie participare în fiecare clipă, autocontrol şi capacitatea de a te autoobserva, de îndată ce ajungi în lumea spirituală. Aceasta trebuie să se răspândească ca înţelegere. Este mai comod să laşi ceva să ajungă la tine, aşa cum vine la om un vis, care vine ca un torent şi se retrage. Omul ar dori să trăiască lumea spirituală aşa cum trăieşte lumea fizic-sensibilă. Aceasta este o reminiscenţă din timpurile vechi ale evoluţiei spirituale culturale omeneşti, pentru că în vechea clarvedere oamenii trăiau lucrurile în aşa fel încât, de fapt, nu le „cunoșteau”, şi prin urmare s-ar putea foarte bine să fie şi astăzi aşa încât omul să dorească să trăiască lumea spirituală în aşa fel încât, de fapt, să nu o „ştie”.
Oamenii subapreciază ceea ce știu clar, într-un mod transparent.
Atunci când, de exemplu, cineva socoteşte, o face după o metodă. Nu este el însuși implicat. Atunci când adună: 5 plus 7 face 12, el nu este prezent în treaba asta, în sensul pe care îl avem în vedere aici, că trebuie să ne situăm înăuntru procesului, că pretutindeni trebuie să fim implicați, pentru a face. De aceea nu le place oamenilor ca cineva să aibă o părere despre lume pe care și-a făcut-o el însuși. De îndată ce le poți arăta oamenilor ceva știut fără participarea interioară, sunt bucuroşi, extrem de bucuroşi! Dar dacă vine cineva şi le arată: El ştie despre lumea spirituală, o ştie în aşa fel încât el este implicat – atunci oamenii spun: „O, el ştie asta! Acesta este un proces complet conştient, nu este obiectiv.” – Dar dacă vine cineva care are o viziune şi nu are habar cum a produs-o, atunci se spune: „Aceasta este obiectiv, întru totul obiectiv! În acest caz poţi să crezi ce spune.” – Dar tocmai acesta este punctul cel mai important din ştiinţa noastră spirituală, în curentul spiritual care corespunde ştiinţe spirituale adevărate, anume încercăm să ne formăm idei clare. Exact pentru că ştiinţa spirituală este încă ceva nou și pentru că, desigur, dorul după lumea spirituală şi după o cunoaştere a lumii spirituale se trezeşte acum în sufletele omeneşti, oamenii încearcă pretutindeni unde mai apare la suprafaţă ceva din vechea lume a clarvederii şi a clarsimţirii, să se lege de acelea şi să creadă apoi că ar fi făcut ceva excepțional păstrând lucrurile vechi. Dar în aceasta constă sarcina noastră: să vedem clar în acest domeniu! Trebuie să fie clar pentru noi că nu este inferior ca valoare atunci când, în privinţa unui proces de vindecare spirituală, cineva dă un sfat pe deplin conştient. Dar oamenii preţuiesc mai puţin aşa ceva, decât dacă vine cineva care este „deasupra” în această poveste, care se lasă pradă unor sentimente complet nedeslușite, care nu „ştie” deloc; căci în acest caz oamenii au sentimentul nedeslușit, voluptuos: „Asta vine din ceva necunoscut!” – Şi oare nu auzi la tot pasul că oamenii spun: „Nu ne interesează ceea ce putem înţelege, aduceţi-ne ceea ce nu poate fi înţeles! Căci acelea sunt cele înalte, cele dumnezeieşti!”
Este într-adevăr necesar nu numai ca adevărurile ştiinţei spirituale să pătrundă treptat în sufletul nostru, ci şi ca noi să ne însuşim o privire limpede și sigură în privinţa condițiilor despre care tocmai am vorbit şi care ne-au rezultat din faptul că am încercat, pornind de la caracteristica viselor, să arăt cum adevărata clarvedere presupune o participare activă a sufletului, ce poate fi comparată cu scrisul. Pentru a răspândi tot mai multă claritate în aceste lucruri am scris cartea Pragul lumii spirituale. Cel care o înţelege, va înţelege nervul fundamental, principalul în ceea ce priveşte Mişcarea noastră. De aceea trebuie să indicăm iar şi iar – deşi acest lucru s-a petrecut adesea în decursul anilor –, pentru că așa de multe depind de asta: Cine vrea să pătrundă cu adevărat ştiinţa spirituală, trebuie să-şi însuşească o privire sănătoasă pentru ceea ce este realmente spiritual-ştiinţific. Atunci vom deveni treptat o Societate care-şi poate asuma sarcina de a acţiona cu adevărat salutar în privinţa a tot ceea ce aparţine de domeniul vieţii spirituale.
Despre ceea ce am început astăzi drept o caracteristică a lumii viselor din lumile spirituale, vom continua cu următoarea ocazie.
