Era 15 iulie 1889. Mă aflam împreună cu poetul Rosseger [Nota 1] şi sculptorul austriac Hans Brandstetter [Nota 2] în cimitirul din St. Leonhard în Graz, pe când în mormânt era coborât trupul neînsufleţit al poetului austriac Robert Hamerling [Nota 3]. Robert Hamerling fusese chemat cu câteva zile înainte de pe planul fizic, după suferinţe de nespus, care putem spune că au durat decenii întregi, şi care s-au amplificat în cele din urmă până la insuportabil. Trupul neînsufleţit fusese anterior pus pe catafalc în micuța şi atât de minunata sa casă din Stifting, la periferia oraşului austriac stirian Graz. Hamerling zăcea acolo, adică forma pământească, abandonată de acest mare suflet, zăcea acolo, o imagine minunată în forma ei dintr-o viață care a luptat pentru cele mai mari înălţimi ale spiritului. Atât de expresivă, atât de grăitoare era această formă rămasă doar în seama elementelor terestre, dar ea era totodată așa de mult amprenta suferinţelor de nespus pe care acest suflet de poet a trebuit să le trăiască în această viaţă! – Atunci a putut fi văzută printre care erau cei mai afectaţi de suferinţă, o fetiţă de zece ani, pupila lui Robert Hamerling, care prin firea ei copilărească mult-promiţătoare a împrospătat şi înfrumuseţat atât de mult ultimii ani ai poetului, acea fetiţă căreia poetul i-a dedicat acele versuri [Nota 4], care conduc, în fond, adânc în dispoziţia lăuntrică a lui Robert Hamerling în ultimii săi ani de viaţă. Şi pentru că ele conduc atât de adânc în ceea ce a fost sufletul lui Hamerling, vă rog să-mi permiteţi să vă citesc aici chiar aceste versuri.
Pentru B.(ertha)
Copilă, care treci cu nevinovăţie, ca un fluture în zbor,
Pe lângă bolnavul cel chinuit de durere,
După ce mă vei fi văzut plecat acasă, după o lungă suferinţă,
Nu te gândi la mine în efervescenţa tinereţii:
Doar în treacăt ți-ai aminti de mine;
Nici în fericirea iubirii, a căsniciei şi în aceea de mamă:
Numai voalate în vâltoarea vieţii ar fi amintirile tale.
Abia la şaizeci de ani să te gândeşti la mine:
La sărmanul om bolnav, pe care l-ai văzut
An după an zăcând pe patul său de suferință,
Și care, torturat de un chin neîncetat,
Gemând anevoios, doar puţin a vorbit;
Cel care nu ți-a fost nimic şi nu-ți putea fi nimic.
La şaizeci de ani, copilă, adu-ți aminte de el:
Atunci te vei gândi la el cugetând, cugetând îndelung
Și o compasiune târzie, profundă, te va cuprinde
Faţă de cel care se odihneşte de mult, de orice chin.
Şi o lacrimă va curge din ochii tăi ca jertfă pentru cel de mult răposat,
Care nu ți-a fost nimic şi nu-ți putea fi nimic.
Nu este nevoie să descriu situaţia poetului care a putut scrie aceste rânduri, care vorbesc atât de puternic despre suferinţa, putem spune, din întreaga a doua jumătate a vieţii sale. Prin lume s-au zvonit tot felul de lucruri, chiar în vreme ce Hamerling era legat de pat pentru o mare parte din viaţă, despre o viaţă sibaritică, pe care ar fi dus-o poetul lui «Ahasver» [Nota 5]; s-a povestit chiar că trăieşte într-o casă fastuoasă din Graz, că s-ar distra cu un număr însemnat de fete, care trebuie să danseze în fiecare zi dansuri greceşti ş.a.m.d. Toate acestea s-au spus în zilele bolii sale în care boala îl încătuşa pe poet de pat, în timpurile pe când afară strălucea soarele cel mai splendid. El trebuia să zacă în pat, în cămăruţa lui, în timpul în care ştia că afară soarele strălucea peste câmpurile verzi în splendida natură, de care se bucura cu atâta drag, în răstimpul scurt pe care îl putea petrece în afara patului. Şi acest splendid soare strălucea așa de frumos atunci când pe 15 iulie 1889 l-am condus pe cel decedat la ultimul său loc de odihnă. Rareori va exista o astfel de viaţă care, petrecută în mod exterior în felul acesta, să poată fi atât de dedicată cu fiecare fibră a sufeltului, celor ce sunt în lume măreţie, frumuseţe, splendoare, bucurie.
Îmi amintesc o scenă în care stăteam împreună la Viena cu un tânăr muzician, care a fost un foarte bun prieten cu Hamerling. Acest tânăr muzician era, în fond, un om sărman, care de timpuriu a fost copleșit de o suferință sufletească. Era un pesimist profund, care nu obosea niciodată să se plângă de viaţă. Şi pentru că îl îndrăgea aşa de mult pe Hamerling, i-ar fi plăcut foarte mult să-l poată invoca pe poetul Robert Hamerling, atunci când se plângea de viaţă. Dar o dată a fost aşa, că bunul tânăr muzician voia să-l invoce din nou pe poetul Hamerling ca pesimist. Iar eu am putut face apel la un ziar – stăteam împreună într-o cafenea – care conţinea o mică poezie ocazională a lui Hamerling, intitulată «Rugăminte personală» [Nota 6] şi să i-o arăt tânărului muzician:
Rugăminte personală
Spuneţi că fac versuri proaste, –
Spuneți că fur linguri de argint, –
Spuneţi că nu aş fi un bun german,
Deoarece, constrâns de dietă,
Nu mă delectez nici cu carne evreiască,
Nici cu carne slavă, –
Sau că trădez Austria,
Pentru că îl slăvesc în cântece pe Bismark.–
Spuneţi că mă roade supărarea,
Pentru că sunt atât de rar lăudat
Și uneori calomniat cu dispreţ –
Dar un lucru vă rog,
Un lucru să nu spuneţi: că aş fi pesimist, –
Că în cântecele mele ultimul cuvânt
îl are, neroada, blazata, obtuza, moderna
Lipsă de bucurie a existenţei!
A fost deci pesimist, poetul,
Pentru că-și îngăduie să se plângă?
Tocmai pentru că lui îi apare așa frumoasă lumea,
Și așa fermecătoare viaţa,
Va regreta dureros,
Când îi este refuzată partea lui.
Dacă cel care se plânge este pesimist,
Atunci pesimist este şi oricine
Spune „vai”, când i se scoate un dinte!
Credeţi orice spun recenzenții,
Numai nu că aş fi pesimist!
Urăsc acest cuvânt – îmi miroase
Ca și ultima-i silabă.*
(*Joc de cuvinte: în limba germană „Mist”, ultima silabă din „pesimist”, înseamnă „bălegar” – n.tr.)
Dispoziţia interioară a lui Hamerling este caracterizată şi de asemenea cuvinte, cuvinte care arată cum poate cineva geme şi trăi în dureri profunde, ca acelea pe care – el i-a scris asta lui Rosegger – le trăia el în timpul în care se poate să fi scris această «Rugăminte personală». El i-a scris lui Rosegger [Nota 7]: „Nu mă tem să devin pesimist, dar mă tem că din cauză că uneori mă pot smulge durerii permanente doar câteva clipe, aş putea deveni nebun sau imbecil!” El se putea teme să nu înnebunească sau să devină imbecil, dar nu se putea teme să devină pesimist, el, cel care şi-a început calea de poet în lume prin cuvintele care au fost într-adevăr ca un întreg program al vieţii. Căci atunci când Robert Hamerling şi-a trimis în lume primul său poem mai amplu, «Venus în exil», acesta purta mottoul:
Mergi ca sfânt mesager,
Şi cântă în sunete de bucurie
Aurora dimineţii ce se naşte,
Împărăţia Frumosului ce va să vină!
Şi practic aşa a fost el întreaga sa viaţă. În orice caz, ţi se imprimă adânc în memorie scena pe care trebuie să o amintim dacă vrem să-l înţelegem cu adevărat pe Hamerling, poetul austriac, în întregul său specific. Era cu câteva luni, câteva săptămâni înainte de moartea sa, când se muta din locuinţa sa din oraşul Graz – de pe strada care atunci se numea Strada Şcolii reale, iar acum se numeşte strada Hamerling – în mica sa căsuţă de vară [Nota 8] situată atât de retras la periferia oraşului. Doi slujitori trebuiau să-l poarte pe bolnav în jos, de la etajul III, căci atât de sus era situată locuinţa lui. De câteva ori a fost gata să leşine. Dar pe ambele părţi, înfășurate într-o panglică largă atârnată de gât ca o stola, avea două pachete, manuscrisele ultimei sale opere, «Atomistica voinţei» [Nota 9]. Acest aspect este caracteristic pentru modul în care acest poet a trăit și a iubit. Nicio clipă nu a vrut să dea acest manuscris al operei sale filosofice din mâinile sale în alte mâini! Era atât de bolnav, încât trebuia purtat în jos de doi slujitori, dar el voia să-şi păstreze el cele care îi umpleau viața. Şi atunci a fost purtat în jos şi dus afară, la casa din Stifting, în cea mai frumoasă strălucire a Soarelui, şi a gemut: Ah, ce plăcut este să călătoreşti aşa, dar să nu fii atât de bolnav, nu atât de bolnav! – Dar din această situaţie exterioară a vieţii lucra un suflet, un spirit care era îndreptat înspre tot ce e măreţ, frumos, înspre tot ce este spiritual în lume. Lucra din izvorul a ceea ce este măreţ, frumos, spiritual, astfel încât în fond sună absolut firesc ceea ce a spus el despre dispoziţia pesimistă, dar care sună totodată astfel încât în Hamerling ne apare un spirit care este o dovadă vie a Cosmosului că în orice situaţie omenească este posibilă victoria forţelor spirituale în om asupra forţelor materiale şi senzoriale, oricât de potrivnice ar fi acestea.
Cu 59 de ani în urmă, aşadar în anul 1830, Robert Hamerling se născuse în Waldviertel [regiunea nord-vestică a Austriei de Jos], în acel Waldviertel austriac care, prin configuraţia sa naturală specifică, este – şi pe atunci probabil chiar mult mai mult decât în ziua de azi, când este deja străbătut de căi ferate – foarte potrivit să concentreze în ele însele sufletele, odată trezite, să adâncească sufletele în ele însele. Este în principiu o regiune relativ uitată de civilizaţie acest Waldviertel, deşi o personalitate cunoscută în lumea largă, care s-a născut acolo, în această parte a Austriei de dincolo de Leitha, a trăit în prima jumătate a secolului XIX. Această personalitate este probabil uitată astăzi, dar ea trăieşte pesemne cel puţin în Waldviertel, în amintirile oamenilor, în nenumărate povestiri din popor. Trebuie să vă spun că eu am auzit povestindu-se adesea despre celebritatea acestei personalităţi, căci părinţii mei proveneau din acel Waldviertel, şi aşa am putut auzi măcar ecoul acestei personalităţi aparte, care este caracteristică pentru întreaga atmosferă străină de civilizaţie a Waldviertel-ului. Anume, această celebră personalitate era unul dintre cei mai faimoși tâlhari din acel timp: Grasel. Acest Grasel era fără îndoială mai faimos decât toţi ceilalţi care proveneau din Waldviertel.
Hamerling a scris, în ultimii săi ani de viaţă, ceva despre Waldviertel, şi vreau să vă citesc doar câteva rânduri din ceea ce a scris el despre acest Waldviertel, despre ţinutul său natal, în care a crescut în primul său deceniu sau în primii 15 ani de viaţă. Vreau să vi le citesc, deoarece cred că printr-o asemenea descriere se aruncă mai multă lumină asupra a cine este Hamerling, decât prin orice caracterizare academică. El scrie astfel [Nota 10]: „Nu ştiu cât de mult construirea unei căi ferate, care trece pe lângă Waldviertel, a schimbat din izolarea de lume a acestuia. În anul 1867, apariţia unui străin acolo mai era încă un eveniment. Dacă un astfel de străin venea pe jos sau cu căruţa pe drum, boii înjugaţi la plug de pe câmp rămâneau pe loc, pentru a se zgâi cu capetele întoarse lateral spre noua apariţie. Ţăranul făcea câteva slabe încercări să-i mâne cu biciul – dar degeaba; iar, în final, el proceda ca şi ei, şi plugul se odihnea, până când străinul dispărea după prima colină sau pădurice. Aceasta este, de asemenea, o imagine a atmosferei idilice!”
Dar modul în care un suflet creşte depășind mediul său înconjurător, cum devine o individualitate, ni se arată în mod deosebit la Hamerling. El era fiul unui ţesător sărac. Şi pe când Hamerling nici nu ştia încă să rostească „eu”, părinţii săi au fost alungaţi din casă, pentru că sărăciseră de tot. Tatăl a trebuit să plece printre străini, mama a rămas cu micul Hamerling în Schönauer Waldviertel. Acolo, copilul a trăit frumuseţile Waldviertel-ului. Şi lui Hamerling i-a rămas în memorie, din acel timp, o scenă despre care credea că efectiv prin acea trăire şi-a dobândit el esenţa. Pe când era un băieţel de şapte ani, cobora odată o colină. Era pe seara, şi Soarele cobora la apus. Auriul îl întâmpina din strălucirea aurie a Soarelui, şi Hamerling descrie în felul următor [Nota 11] ceea ce a strălucit în ochii lui din strălucirea aurie: „Dintre cele mai semnificative, dar, desigur, cel mai greu de împărtăşit amintiri din copilăria mea, fac parte acele dispoziţii adesea stranii care treceau prin sufletul copilului hoinar, în parte ca trăiri vii şi impresii de moment, de cele mai multe ori pornind din viaţa naturii din jurul meu, în parte ca vise treze şi presimţiri. Misticul Jakob Böhme [Nota 12] povestea despre sine că în el s-ar fi trezit sensul înalt, viaţa spirituală mistică în mod miraculos, în momentul în care s-a cufundat visător în privirea unui lighean de cositor care strălucea în lumina Soarelui. Poate că orice om spiritual a avut un fel de lighean de cositor ca Jakob Böhme, de la care se trage de fapt trezirea lui interioară. Eu îmi amintesc foarte viu o anumită seară, în care – probabil că aveam pe atunci şapte ani –, pe când coboram panta unui deal, apusul de Soare îmi strălucea ca o minune, ca o apariţie a spiritului, umplându-mi sufletul cu o dispoziţie stranie, de neuitat, cu o presimţire, care astăzi îmi apare ca o chemare şi în care se oglindea întreagul meu destin viitor. Cu pieptul înălțat mă îndreptam grăbit spre un ţel necunoscut, şi, totodată, în sufletul meu era o asemenea melancolie încât îmi venea să plâng. Dacă acel moment ar fi fost explicabil din circumstanțele imediate, dacă nu ar fi fost unic în felul său, atunci precis nu s-ar fi înscris într-un mod atât de indelebil în memoria mea.”
Așa a fost în al șaptelea an al poetului, aşa a fost atunci când muza poeziei şi a spiritului s-a apropiat de el. Se poate spune că atunci din Cosmos a fost plantat germenul în acest suflet pentru tot ce a devenit el apoi. Este frumos că Hamerling atribuie vocația sa poetică unui astfel de fenomen, precum o minune pe care Cosmosul a făcut-o cu el.
Din cauza sărăcirii părinţilor, copilul a trebuit să fie crescut și educat în mânăstirea cisterciană Zwettl. Pentru că acolo a primit prima învăţătură gimnazială, a trebuit să cânte în corul de băieţi al mânăstirii. Hamerling avea pe atunci între 10 şi 14 ani, pe când se afla în această mânăstire. El a fost profund atașat de o personalitate remarcabilă din acea mănăstire, de Pater Hugo Traumihler [Nota 13]. Pater Traumihler era un ascet, o personalitate întru totul dăruită adâncimii mistice şi unei vieţi strict ascetice. Vă puteţi imagina cum băiatul în care la acea vreme era deja vie setea după frumuseţea Universului, dar în care era mereu activ imboldul de a-și aprofunda sufletul, a putut fi stimulat de experiențele interioare pe care Pater Traumihler i le putea relata despre cufundarea interioară în tainele inimii şi sufletului unui mistic, ale unui mistic de un tip foarte primitiv, elementar, dar care a făcut o puternică impresie asupra sufletului lui Hamerling. Dar nu putem să-l descriem pe Hamerling ca poet, dacă nu indicăm ceea ce era atât de neasemuit de mare în el: dorul de a deveni un mare om. Atunci când mai târziu, după ce plecase de multă vreme din Waldviertel, a făcut din nou o călătorie într-acolo, oamenii, care ştiau că este de acolo, l-au întrebat ce vrea să devină [Nota 14]. Dar Hamerling, deşi trecuse de 20 de ani, nu se gândise ce vrea să devină. Şi atunci a realizat că la vârsta aceea te confrunți cu întrebarea: „Ce vrei să devii?” – Şi el a trebuit să-şi spună mereu: Ceea ce vreau eu să devin, nu pot să le spun oamenilor, pentru că ei nu înţeleg. Căci atunci când sunt întrebat: Ce vrei să devii? – aş răspunde: Eu vreau să devin om! – Şi astfel, el a spus uneori că vrea să devină filolog, uneori că vrea să devină astronom, ş.a.m.d. Acestea le înţelegeau oamenii. Dar faptul că cineva poate avea intenţia – Hamerling era pe atunci un tânăr care deja terminase studiile universitare – să devină om, nu l-ar fi putut înţelege.
Acum, ar fi multe de povestit despre devenirea poetului Hamerling, şi în primul rând ar trebui vorbit mult despre modul în care trăia și se ridica în sufletul său ceva compus din trei părți. Primul lucru care a devenit întru totul viu în el, este ceea ce a formulat el mai târziu în cuvinte simple în «Atomistica voinţei»: anume, faptul că grecii au numit Universul „Cosmos” [Nota 15], care are legătură cu frumuseţea. Acest aspect era, pentru Hamerling, caracteristic pentru spiritul grec, căci sufletul său era îmbătat de frumuseţea care pulsează în Univers. Şi inima lui tânjea să vadă omenirea îmbătată iarăși de frumuseţe, şi aceasta voia el să reverse în tonuri poetice. Şi aşa, totul în el tindea înspre frumuseţe, după lumea greacă impregnată de frumuseţe, şi el vedea atât de multe care au intrat în viaţa omenească, multe care se întindeau ca un văl întunecat peste ceea ce este vrut în natură, peste ceea ce este intenționat de natură în frumuseţe. Şi pentru Hamerling, frumuseţea era una cu spiritualitatea. Astfel, adesea privirea lui străbătea tot ceea ce ştia el despre elenism, şi privea totodată cu melancolie la cultura modernă, pentru care voia el să scrie versuri. Dar el voia să scrie poezii pentru această cultură modernă pentru a cufunda în ea toate acele sunete care îi pot încuraja din nou pe oameni să aducă frumuseţe şi spiritualitate în viaţă, pentru a ajunge în felul acesta din nou la o existenţă pământească fericită. Pentru Hamerling era imposibil să poată vorbi despre o discrepanţă între lume şi frumuseţe în viaţa omenească. Faptul că Frumosul ar trebui să pătrundă viaţa, că frumuseţea ar trebui să trăiască pe lume, este ceea ce îl entuziasma întru totul, și i-a plăcut cel mai mult să traiască întru totul pentru aceasta întreaga viaţă, începând din tinereţe. Era ca un instinct în sufletul său. Dar el a trebuit să trăiască atâtea lucruri care îi arătau cum timpul modern trebuie să se zbată trecând prin multe care zădărnicesc idealurile în viaţă.
Hamerling era student în anul 1848. Şi el, care a participat el însuși la mişcarea de eliberare, a fost adus în faţa poliţiei pentru aceasteă „mare infracţiunie”, şi, la fel ca mulţi alţii care au participat atunci în Viena la mişcarea de eliberare, a fost supus unei pedepse deosebite. Anume, ei au fost duşi la frizer şi li s-a tăiat părul ca semn că erau „democraţi”, pentru că trecuseră dincolo de măsura a ceea ce era permis de poliţie. Celălalt aspect, care nu era permis pe atunci – în această privinţă noi am făcut în ziua de azi un progres, pentru că în ziua de azi oamenilor nu li se mai taie părul când au convingeri libertare – era purtarea unei pălării cu boruri largi, căci şi acesta era considerat un semn al unei atitudini democratice, ci trebuia să porți aşa-numitul ţilindru sau joben, acea pălărie cilindrică. Aceasta era pe deplin aprobată de poliție. Prin acestea şi multe altele a trebuit să treacă Hamerling. Ca un mic semn al modului în care s-a purtat lumea cu marele poet, mai expun doar ceva despre care cred că oferă o caracterizare mai bună decât o caracterizare abstractă.
Era pe vremea când Hamerling absolvise anii universitari şi trebuia să-şi dea examenul de profesor. La greacă, latină şi matematică, el a trecut cu bine examenul. Atestatul pe care l-a primit la greacă şi latină este de-a dreptul strălucit. Apoi citim însă că, deşi Hamerling pretindea că a citit câteva cărți de gramatică, ceea ce a dovedit el la examinare nu indica faptul că s-ar fi preocupat temeinic cu limba germană şi studiul ei. Un asemenea atestat i-a fost dat omului care prin specificul său, prin particularitatea stilului său, a îmbogăţit atât de infinit de mult limba germană!
Aş dori să mai evidenţiez o trăire a lui Hamerling [Nota 16] din anul 1851. Pe vremea aceea el a cunoscut o familie, şi o dată ar fi rămas cu drag la ei la petrecere într-o seară, dar nu a putut. Atunci, fiica familiei i-a trimis un pahar de punch în cămăruţa lui de student. Şi ce i s-a întâmplat? S-a întâmplat că a simțit brusc imboldul să ia hârtie şi creion şi s-a simţit deodată într-o altă lume. Pentru început a văzut, ca desenate într-un mare tablou, imagini ale istoriei lumii. Apoi, aceste imagini au trecut într-un amalgam de flori, putregai, sânge, salamandre, fructe de aur, ochi albaştri, sunete de harpă, pustiiri ale vieţii, bubuit de tunuri şi oameni în dispute. Scene istorice care alternau cu flori şi salamandre şi apoi, ca şi cum s-ar fi cristalizat din întreg, un chip palid, grav, cu ochi pătrunzători. Privirea acelui chip l-a readus pe Hamerling la sine. El a privit pe hârtie, şi pe hârtie sta scris, ceea ce nu se afla acolo înainte de a apărea viziunea, numele de Ahasver, iar dedesubt planul poemului său «Ahasver».
Acesta este particularitatea lui Hamerling, faptul că el avea un interes profund rar întâlnit pentru tot ceea ce poate mişca sufletul în înalturile şi adâncurile sale, combinat cu, aş spune, cu o stare de beție faţă de Frumos. De aceea trebuie să fi și însemnat aşa o fericire pentru el faptul că el a deţinut timp de zece ani un post în învăţământul gimnazial din Triest, putând trăi acest timp pe malurile splendidei Mări Adriatice, şi să petreacă vacanţele în Veneţia învecinată. El a cunoscut atât de bine această Veneţie, încât mai ştia şi la o vârstă avansată fiecare colţişor şi fiecare uliţă, pe care le parcursese mereu în serile frumoase. Acolo îl întâmpina strălucirea naturii, frumuseţe, frumuseţe sudică, după care înseta atât de mult sufletul său. Această frumuseţe sudică înfloreşte încă din poeziile sale, care, așa cum deja între primele sale opere, «Salutări în cântec din Adria» arată talentul unic al lui Robert Hamerling. Apoi a venit poemul său «Venus în exil», Venus nu doar concepută ca întrupare a iubirii pământeşti, ci ca purtătoare a frumuseţii care domneşte şi urzeşte în Cosmos, dar care este ca în exil pentru omenirea actuală. Şi Robert Hamerling considera eliberarea din exil a frumuseţii şi iubirii ca fiind dorul său poetic, dorul său de poet. De aici provine Motoul pe care vi l-am citit:
Mergi ca sfânt mesager,
Şi cântă în sunete de bucurie
Aurora dimineţii ce se naşte,
Împărăţia Frumosului ce va să vină!
Dar acest suflet al lui Hamerling nu putea cânta „aurora dimineţii ce se naşte, Împărăţia Frumosului ce va să vină”, fără să privească în toate adâncurile sufletului omenesc. Şi modul în care apar aceste adâncuri ale sufletului omenesc în faţa lui Robert Hamerling a arătat-o viziunea despre Ahasver. Ea a stat, poetic, mereu în faţa sufletului său, până când el a găsit înfățișarea poetică pentru personalitatea lui Ahasver. Ea a păşit în aşa fel în faţa sufletului său încât Ahasver a devenit pentru el germenul rămas viu care trece prin întreaga viaţă omenească drept personificare a unei individualităţi omeneşti care ar vrea să fugă de viaţă şi nu poate, a unei individualităţi omeneşti căreia i se opune personalitatea lui Nero în Roma, acea personalitate care caută mereu viaţa şi nu o poate găsi în abundenţa senzorială şi care, de aceea, trebuie mereu să caute.
Vedem cum i s-au înfăţişat lui Robert Hamerling contrastele vieţii. Acest lucru se arată şi mai mult în poemul său «Regele din Sion», în care el descrie un caracter care vrea să readucă semenilor vindecare spirituală, din înălţimile spirituale, însă decade în slăbiciunea omenească, în senzualitate, ş.a.m.d. Modul în care se ating contradicţiile vieţii apărea mereu în faţa sufletului lui Hamerling. Şi el voia să le întrupeze poetic. Grecia se afla mereu în faţa sufletului său, aşa cum voia el să o restaureze. În «Aspasia» sa el descrie acea Grecie cum şi-o imagina el, descrie ţara dorului său, lumea Frumosului, împreună cu tot ceea ce poate purta lumea Frumosului și ca aspecte ale sale de umbră. Aceasta devine un minunat poem cultural-istoric, ca un roman în trei părţi, «Aspasia». Faptul că oamenii nu-l puteau înţelege pe Robert Hamerling mi-a apărut în mod simptomatic atunci când am întâlnit într-un loc uitat de lume un om din ai cărui ochi radia invidia, și a cărui gură avea o expriesie urâtă. – Desigur, nu am cu aceasta în vedere urâţenia corporală, căci aceasta poate fi frumoasă chiar în măsura cea mai înaltă. – Acest om era unul dintre criticii cei mai caustici ai «Aspasiei». El apărea oarecum ca „omul cel mai urât” în comparație cu poetul îmbătat de frumuseţe, şi este de înţeles că sufletul cel caustic nu-l putea înţelege pe poetul îmbibat de frumuseţe!
Aşa a fost întreaga strădanie a lui Robert Hamerling. Aş avea multe de povestit, dacă ar fi să redau întregul mers al lui Robert Hamerling prin istorie. El a încercat să-i trateze pe Danton, Robespierre, până la Homunculus, în care voia să întruchipeze întregul grotesc al culturii moderne. Aş avea, de asemenea, multe de spus dacă aş vrea să descriu cum muza lirică a lui Robert Hamerling căuta mereu, pe de o parte din întreaga frumuseţe a naturii, din toate splendidele culori ale naturii, pe de altă parte din întreg spiritul naturii, să găsească tonurile meditative care străbat poemele sale. Şi iarăşi aş avea multe de spus dacă aş vrea să caracterizez și numai indicând cum trăiesc în aceste poeme lirice ale lui Hamerling toate cele prin care sufletul omenesc poate găsi alinare pentru ceea ce este mic în ceea ce este mare, cum sufletului omenesc îi poate curge din aceste poeme credinţa invincibilă că, oricât şi-ar afirma stăpânirea demonii discordiei şi ai urâţeniei, în sufletul omenesc poate totuşi veni Împărăţia Frumosului. Sufletul lui Hamerling a fost un suflet care putea suferi în viaţă şi în mijlocul celor mai profunde, mai dureroase suferinţe se putea bucura de frumuseţile activităţii spirituale, care putea privi în jurul său dizarmoniile zilei, și putea fi profund cufundat interior, atunci când cerul înstelat se înălţa deasupra apelor, în frumuseţea nopţii. Hamerling putea să lase să curgă această dispoziţie interioară în tonuri pline de semnificație.
Am vrut cu drag să trezesc o reprezentare prin cuvinte care să-l caracterizeze mai mult simptomatic pe Hamerling, adică faptul că Robert Hamerling apare ca acel poet din ultima treime a secolului XIX, care poartă în sine în mod invincibil conştienţa unui viitor mai bun al omenirii, pentru că este întru totul pătruns de adevărul frumuseţii din Univers, că el este poetul ce poate descrie totodată cum spiritul în om poate deveni învingător asupra tot ceea ce se apropie de natura spirituală a omului ca obstacole şi piedici materiale. Am vrut doar să caracterizez acest aspect prin câteva trăsături ale vieţii lui Hamerling.
Nu-l înţelegem pe Hamerling, poetul, dacă nu indicăm cum întreaga sa viaţă Hamerling s-a străduit să-şi răspundă la întrebarea: Cum devin eu om? – Tot ceea ce a creat el are măreţie omenească, nu întotdeauna măreţie poetică, căci măreţia poetică este la Hamerling abia o consecinţă a măreţiei sale omeneşti. Pentru sufletul lui Hamerling a fost mereu aşa, că atunci când privea încoace şi încolo şi observa dizarmonii în viaţă, în sufletul său trăia un impuls de neînvins de a găsi armonia corespunzătoare, de a găsi modul în care tot ceea ce este urât trebuie să se dizolve în faţa privirii corecte a naturii omeneşti în frumuseţe. Aş dori, pentru că aceasta este atât de caracteristic pentru Hamerling, să vă citesc în încheiere, o mică poezie aparent nesemnificativă care s-a născut din predispoziţia, din gândurile primei sale tinereţi, dar care, chiar şi într-o simplitate poetică primitivă, caracterizează dispoziţia lăuntrică ce i-a străbătut întreaga viaţă:
Leul şi trandafirul [Nota 17]
A călcat pe un trandafir roşu
Leul cu mânie;
I-a rămas în labă
Spinul florii delicate.
S-a umflat şi îl durea laba,
Leul cel mânios este mort;
Se delectează înviorat bând a dimineţii
Rouă roşul trandafir.
Fie oricât de delicat cel delicat,
Oricât de grosolan cel grosolan,
Ceea ce este fin, delicat, pur,
Frumos, învinge totuşi!
Aceasta a fost dispoziţia lăuntrică a lui Hamerling – ea reiese din tot ceea ce a creat el –, care a străbătut întreaga sa viaţă:
Fie oricât de delicat cel delicat,
Oricât de grosolan cel grosolan,
Ceea ce este fin, delicat, pur,
Frumos, învinge totuşi!
