Aş dori să vorbesc astăzi [Nota 1] din perspectiva că în prezent trăim într-un timp în care evoluţia omenească face necesar să se aşeze cunoaşterea vieţii spirituale pe baze similare celor pe care s-a așezat cunoaşterea naturii cu trei-patru secole în urmă. Ştiinţa spirituală, aşa cum este ea in intențiile noastre, se simte pătrunsă de impulsul de a realiza ceva similar pentru spirit şi cunoaşterea lui, așa cum în epoca lor au realizat pentru cunoaşterea naturii exterioare personalităţi precum Copernic, Galilei, Giordano Bruno [Nota 2]. Cel care se simte pătruns de un astfel de impuls trebuie, desigur, să se împace cu faptul că în vremea noastră ştiinţa spirituală la care ne referim aici are parte de rezistențe şi ostilități de acelaşi fel cu cele de care a avut parte cunoaşterea natural-ştiinţifică indicată şi modul ei de reprezentare, astfel încât această orientare spiritual-ştiinţifică se va încorpora la fel de încet şi cu aceleaşi dificultăţi în viaţa culturală, precum a fost în cazul orientării înrudită ei, orientarea cunoaşterii natural-ştiinţifice.
Pentru a explica ceea ce este de spus din acest punct de vedere, trebuie, desigur, să iau ca punct de pornire faptul că izvoarele cercetării vieţii spirituale se află într-un mod de a lucra al spiritului omenesc care în ziua de azi este încă necunoscut, sau cel puțin nepopular, în cercurile cele mai largi. Ceea ce se numeşte cercetare clarvăzătoare este întru totul baza acelei ştiinţe spirituale din al cărei punct de vedere aş dori să vă vorbesc astă seară.
Nu numai prin aceea că oameni aduc prejudecată după prejudecată în întâmpinarea a ceea ce poate fi numit cercetare clarvăzătoare este discreditată această cercetare clarvăzătoare. Ea este discreditată şi prin situația că în prezent se abuzează mult de termenul, ideea acestei cercetări clarvăzătoare. De aceea vreau să atrag atenția din capul locului că nu voi vorbi din punctul de vedere al cunoașterii oculte aşa cum este ea promovată astăzi atât de frecvent de şarlatani, ci despre acea cunoaştere clarvăzătoare, ocultă pe care o poate susține şi un om care astăzi se situează pe deplin pe poziția cercetării natural-ştiinţifice serioase şi care face din rezultatele realităţilor natural-ştiinţifice autentice baza cunoaşterii sale. În privinţa logicii interioare, în privinţa modului de gândire, ştiinţa spirituală pe care o avem aici în vedere se situează întru totul în curentul care a fost stabilit de ideile natural-ştiinţifice. În privinţa domeniului care îi revine, fireşte că ea se deosebește în mod esențial de ştiinţele naturii, căci ştiinţele naturii se referă la viaţa senzorială exterioară, la realităţile fizice ale lumii înconjurătoare, pe când ştiinţa spirituală se referă la acel tărâm care trebuie în mod necesar să rămână ascuns ştiinţelor naturii, la tărâmul trăirilor spirituale şi al ființelor spirituale. De aceea şi este imposibil să se cerceteze domeniul realităţilor spirituale şi al entităţilor spirituale cu acele capacităţi omeneşti şi metode cu care s-au obținut triumfurile din ce în ce mai mari în ştiinţele naturii în ultimele secole şi în timpul nostru. Pentru cercetarea naturii sunt solicitate de fapt numai acele forţe spirituale şi capacităţi care îi sunt proprii omului prin faptul că el este situat în această lume într-un anumit mod şi este crescut şi educat de către semenii săi în modul normal pentru anumite capacităţi. Cu aceste capacităţi înnăscute şi educate, care sunt pe deplin suficiente pentru ştiinţele exterioare, nu se poate dobândi nicio cunoaștere despre lumea spirituală. Pentru aceasta este necesar ca din sufletul omenesc să se extragă capacităţi care în viaţa omenească obişnuită, aşa-zisă normală, oarecum dormitează în adâncurile fiinţei omeneşti, aş putea spune se odihnesc acolo, sau, ca să folosesc o expresie ştiinţifică, sunt latente. Toate strădaniile şi metodele pe care şi le impune omul pentru a cerceta lumea faptelor exterioare în modul în care îi este posibil nemijlocit în viaţă, toate aceste strădanii, omul ca cercetător spiritual nu le folosește la început deloc pentru cercetare, ci pentru a-şi aduce propriul suflet într-o astfel de stare încât capacităţile şi forţele latente în el să iasă la iveală pentru spiritual, pentru lumea spirituală, şi abia după ce au fost aduse la suprafaţă prin forțele omeneşti obişnuite, devin ele eficiente pentru forţele de cunoaştere a lumii superioare. Noi ne folosim, de exemplu, reprezentările pe care ni le formăm în suflet, în viaţa obişnuită şi în ştiinţa obişnuită, pentru a ne crea cunoştinţe despre lumea exterioară. Ca cercetător spiritual la început nu putem face acest lucru. Căci atunci trebuie să-ţi foloseşti viaţa de reprezentare în strădanii ce se desfăşoară în întregime în viaţa interioară, şi care au scopul de a dezvolta cu totul alte capacităţi decât cele care există în viaţa obişnuită. Pentru a mă face pe deplin înţeles asupra acestui aspect, aş dori să recurg la o comparaţie, nu atât pentru a dovedi ceva prin acesta, ci pentru a clarifica ceea ce am spus. Aş spune, concordanţa dintre ştiinţa spirituală, aşa cum este ea avută aici în vedere, și modul de reprezentare natural-ştiinţific se arată chiar în faptul că această ştiinţă spirituală încearcă să pătrundă în lumile spirituale printr-un fel de chimie spirituală. Atunci când avem apă în faţa noastră, nu este vizibil la această apă faptul că un chimist poate să descompună această apă în hidrogen şi oxigen. Apa este lichidă, apa nu arde. Hidrogenul pe care chimistul îl separă este un gaz, el arde, el este ceva complet diferit. Acest lucru vreau să îl folosesc drept comparaţie pentru un proces al lumii spirituale, pe care îl voi discuta imediat. Atunci când avem dinaintea noastră omul aflat în viaţa obişnuită, în el sunt reunite spiritual-sufletescul cu corporal-fizicul, aşa cum avem reunite în apă hidrogenul cu oxigenul. În ceea ce aş dori să numesc „chimie spirituală”, ne revine sarcina de a separa spiritual-sufletescul de trupesc-fizicul, la fel cum separă chimistul hidrogenul din apă în domeniul fizic. Şi este de înţeles faptul că din considerarea omului obişnuit se poate obţine la fel de puţin o concepţie despre fiinţa spiritual-sufletească pe cât poate fi dobândită o concepție despre natura hidrogenului prin privirea apei.
Metodele care sunt folosite pentru a separa într-adevăr în noi înşine – pentru că acest experiment spiritual al chimiei spirituale nu poate fi efectuat decât în noi înşine – spiritual-sufletescul de fizic-trupescul, sunt denumite din punct de vedere tehnic ca meditaţie şi concentrare. Această meditaţie, această concentrare nu sunt nişte activități spirituale miraculoase. Ele nu sunt decât activități spirituale intensificate în gradul cel mai înalt, activități care în gradele lor inferioare elementare se produc şi în viaţa obişnuită. Meditaţia este o dăruire a sufletului intensificată într-o măsură nelimitată, aşa cum o trăim de pildă în cele mai frumoase sentimente ale vieţii religioase, şi concentrarea este o atenţie crescută într-o măsură nelimitată, aşa cum de asemenea trebuie să o folosim în mod elementar în viaţa obişnuită. În viaţa obişnuită socotim a fi atenţie dacă nu ne lăsăm reprezentările şi viaţa noastră de sentiment să hoinărească în mod arbitrar peste obiectele care fac impresie asupra noastră, ci dacă ne decidem să ne direcționăm, cu sufletul nostru, interesul nostru în mod deosebit asupra unui singur obiect, pe care să-l scoatem în afară, să-l individualizăm din câmpul percepţiei noastre. Această atenție poate fi crescută într-o măsură nelimitată, mai ales prin faptul că prin libera alegere a sufletului nostru anumite reprezentări speciale, care pot fi date prin ştiinţa spirituală, în măsura în care ele sunt deosebit de utile, sunt aduse în centrul vieţii noastre sufleteşti. În felul acesta, întreaga viaţă sufletească – prin lăsarea în afara atenţiei a tuturor celorlalte, a tuturor grijilor şi necazurilor, a tuturor impresiilor senzoriale, a tuturor impulsurilor volitive, a tuturor sentimentelor şi tuturor gândurilor –, întreg cuprinsul puterii sufleteşti poate fi direcționat pentru un anumit timp numai asupra acestei reprezentări adusă în centrul vieţii sufleteşti. Trebuie să avem în vedere că în dezvoltarea atenţiei, a capacităţii de concentrare, nu este vorba de îndreptarea puterii sufletului asupra conţinutului a ceea ce avem prin concentrare dinaintea noastră, nu conținutul este important, ci este vorba de activitatea interioară și efectuarea focalizării forței sufletești. Despre această adunare a forțelor, despre această concentrare a puterii sufleteşti este vorba. Şi de multe ori, în funcţie de predispoziţiile individuale ale omului este necesar un timp variabil, adesea luni, ani, decenii de exersare a sufletului în această concentrare, această activitate concentratoare pentru ca sufletul să ajungă să se fortifice lăuntric, să câștige controlul lăuntric, pentru a dezvolta puteri lăuntrice care altfel dormitează în suflet şi care pot fi aduse la suprafaţa lui prin această atenţie intensificată la nesfârşit, prin concentrare. Şi ceea ce este deosebit de necesar în acest proces, este ca noi să dezvoltăm în suflet posibilitatea de a simţi că prin activitatea interioară descrisă, sufletul ajunge realmente din ce în ce mai mult să se desprindă ca fiinţă spiritual-sufletească de corporalul-fizic. Această desprindere, această separare spiritual-chimică a spiritual-sufletescului de corporal-fizic se petrece în realitate tot mai mult prin aplicarea activităţii care a fost descrisă. Într-o conferinţă care trebuie să fie scurtă, pot doar indica acest principiu al concentrării. Găsiţi descrise pe larg desfășurarea activităților, exercițiilor care sunt necesare pentru a face concentrarea cu adevărat fructuoasă, în cartea mea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?, care a fost tradusă în franceză sub titlul Iniţierea.
Aplicând și dezvoltând metodele care sunt indicate acolo, omul ajunge să unească un sens interior real cu cuvintele: Te trăieşti acum ca fiinţă spiritual-sufletească. Eşti activ în tine, fără să te foloseşti de simţurile, de membrele tale. Tu trăieşti în tine, în afara trupului tău. – Omul a atins un punct cu adevărat fructuos al dezvoltării când a ajuns să privească din afară, din trăirea în spiritual-sufletesc în afara trupului, propria corporalitate cu tot ceea ce ține de propria corporalitate în lumea fizică, să le privească în afara sa, adică în afara spiritual-sufletescului, să le aibă într-adevăr în faţa sa aşa cum are în viaţa fizică dinainte o masă, un scaun. De regulă, omul ajunge mai întâi să-şi separe în acest mod capacităţile de gândire, capacitatea de reprezentare a sufletului de instrumentele corporale, anume de sistemul nervos şi de creier, astfel încât să înveţe să trăiască în gândire, în reprezentări, şi să ştie că în acest proces se află în afara sistemului nervos şi a creierului, pe care altfel le foloseşte ca instrumente în viaţa obişnuită pentru a gândi şi a-şi reprezenta.
Şi pentru că nu vreau să vorbesc în abstracţiuni, ci în realităţi spirituale concrete, menţionez următoarele. Prima experienţă care o poți face în această dezvoltare este de regulă aceea că ştii: Trăieşti gândind ca în împrejurimile capului tău. Trăieşti și țeși în gândire, așa cum faci în mod normal când folosești instrumentul creierului, dar ştii foarte exact că această viaţă şi țesere în gândire este acum în afara capului tău. Şi în special acea impresie rămâne de neuitat – odată ce ai trăit această experiență –, impresia pe care o ai atunci când, după ce ai stat o vreme în afara capului şi te cufunzi din nou în creier şi în sistemul nervos şi atunci simţi cum acest creier, acest sistem nervos opune rezistenţă ca element material, astfel încât trebuie să te cufunzi cu putere în fizic cu ceea ce a mai întâi a ieșit din fizic. Acest moment rămâne de neuitat, dacă omul l-a trăit o dată în decursul dezvoltării sale.
În modul descris până acum se poate desprinde de corporal-fizic doar activitatea de gândire, de reprezentare, dar nu şi ceea ce trebuie de asemenea desprins în vederea cercetării spirituale autentice: activitatea în simţire a sufletului, activitatea în impulsul volitiv al sufletului. Pentru a desprinde de corporal-fizic activitatea care se desfăşoară în simțire şi cea în impulsurile volitive ale sufletului, este necesară intensificarea într-o măsură nelimitată a ceea ce se poate numi dăruire, devotare. Dobândim cea mai bună reprezentare a acestei devotări intensificate care se numeşte meditaţie dacă folosim spre comparare viaţa omenească în somn. În somn, organele de simţ sunt date la o parte, activitatea senzorială este în repaus, membrele sunt imobile, omul este dăruit în somn cursului general al lumii; el nu se amestecă în desfășurarea acestui curs general al lumii cu ceea ce porneşte din Eul său, din gândirea, simţirea şi voinţa sa. El este totodată inconştient în timpul acestei activităţi de a dormi. Conştienţa sa s-a dizolvat în întunericul general, în obscuritatea generală. Ceea ce pricinuieşte somnul din necesitatea puterii naturale generale pentru oameni, trebuie să fie produs voluntar pentru meditaţie, doar cu deosebirea că somnul duce la lipsa de conştienţă, pe când această dăruire intensificată duce la o conştienţă intensificată. Prin voia sa și după voia sa cercetătorul spiritual trebuie să-și aducă la tăcere toate simţurile; el trebuie să poată abate atenţia tuturor simţurilor sale de la orice impresie a lumii exterioare. El trebuie să poată suprima aşa cum este suprimată în somn activitatea fiecărui organ în parte şi a membrelor. Din punct de vedere exterior, în privinţa corporalităţii sale, omul trebuie să înveţe să se comporte aşa cum se comportă în somn, dar în timp ce în somn el se cufundă în inconştienţă, prin această dedicare voluntară, intensificată, el se trezeşte în curentul divin-spiritual al forţelor Universului. El se trezeşte la o conştienţă faţă de care conştienţa cotidiană este un somn, precum altminteri somnul este opusul conştienţei diurne. Dacă ne-am exersat sufletul cu răbdare şi perseverenţă pentru o perioadă suficient de lungă în modul descris, ajungem să detașăm – ca o separare spiritual-chimică –, o altă capacitate sufletească interioară de activitatea fizic-corporală corespunzătoare. Aşa cum desprindem prin concentrare forţa gândirii şi o avem apoi desfăşurându-se doar în spiritual-sufletesc, tot aşa desprindem treptat prin dedicare acea forță sufletească care este întrebuințată în mod uzual în vorbirea omenească, în utilizarea tuturor instrumentelor de care ne servim în limbajul omenesc. Vorbindu-vă, eu folosesc o forță spiritual-sufletească. Această forţă sufletesc-spirituală, în timp ce eu vorbesc aici fizic, curge în nervii fizici şi în organele vorbirii și le folosește. Prin exerciţiile menţionate, prin încetarea completă a activității întregului aparat nervos și de vorbire, cercetătorul spiritual dobândeşte capacitatea de a desfășura lăuntric-sufletesc aceeaşi forță, fără nicio revelare exterioară a acestei forțe care în mod obișnuit curge spre exterior prin vorbire. El descoperă în felul acesta în adâncurile sufletului o capacitate despre care viaţa exterioară de obicei nu ştie nimic, deoarece în viaţa obişnuită această capacitate este folosită în vorbire şi în utilizarea organelor vorbirii şi care în rest, când nu este folosită la vorbire se odihneşte în adâncurile sufletului. În cercetarea spirituală ea este adusă la suprafaţă din adâncurile sufletului. Ea este oarecum separată spiritual-chimic de vorbirea fizică. Dacă învăţăm să trăim şi să țesem în această activitate ascunsă creatoare de vorbire, atunci învăţăm să recunoaştem ceea ce poate fi numit – poate prin nişte cuvinte nu întru totul potrivite – perceperea cuvântului lăuntric, a cuvântului spiritual. În momentul în care ajungem în situaţia de a lua în stăpânire această putere ascunsă, ajungem şi în stare să ieşim din noi înşine cu gândirea şi simţirea – care altfel sunt lipite de personalitatea proprie –, şi să pătrundem într-o lume spirituală, astfel încât să învăţăm să percepem: Acum percepi în afara ta simţirea şi voirea, aşa cum le percepeai înainte doar în tine însuţi. – Aceasta înseamnă că începem să cunoaştem în domeniul spiritualului fiinţe voitoare, simţitoare. Mai întâi trebuie ca propria vrere şi simţire să se cufunde în fiinţele spirituale, şi atunci percepem fiinţele spirituale.
Dacă reţinem că emanciparea puterii de a gândi de fizic-corporal este un început al contemplării clarvăzătoare, că desprinderea gândirii şi simţirii este progresarea mai departe, atunci devine inteligibil faptul că putem dobândi experienţe veritabile, trăiri veritabile care provin din impresiile pe care ni le fac alte fiinţe spirituale numai prin aceea că ieşim cu propriul nostru suflet simţitor şi voitor din corporalitatea noastră şi ne cufundăm în lumea spirituală care este în jurul nostru. Voi explica printr-un exemplu concret cum se desfăşoară această trăire în lumea spirituală. Deşi cu atâtea adversităţi pe care le are de întâmpinat ştiinţa spirituală în timpul nostru este întru câtva riscant să expui asemenea exemple concrete, totuşi vom avea astăzi această cutezanță. Permiteţi-mi să expun acest exemplu din experienţa mea personală nemijlocită, întrucât aceste exemple sunt desigur cele care pot fi cel mai bine stăpânite, deoarece ești cu adevărat implicat direct, ca să spunem aşa, în toate amănuntele, numai în cazul experienţei personale.
Cu câtva timp în urmă aveam de soluționat anumite sarcini [Nota 3] în domeniul propriei mele activităţi. Ştiam foarte exact că nu puteam rezolva această sarcină specială prin capacităţile pe care, conform propriilor mele predispoziții, le pot avea nemijlocit în această viaţă pământească. Sarcina consta în a cunoaşte mai precis, de a pătrunde cu privirea caracteristicile spirituale ale unei anumite epoci din decursul evoluţiei omenirii în anumite direcţii. Ştiam exact ce problemă trebuia să-mi pun, numai că am observat: Oricât de tare ţi-ai încorda gândurile, ele nu au puterea de a pătrunde cu privirea respectivul domeniu. – Este exact ca şi cum ai vrea să ridici ceva şi nu ai forţa fizică de a ridica respectiva greutate. Tot aşa poţi ajunge la un punct în care gândurile nu au puterea de a străbate într-adevăr cu privirea o problemă, de a soluţiona o problemă. În această situație mă aflam eu. Am încercat prin propria mea activitate să-mi pun mintal pe cât posibil de clar problema în faţa sufletului şi să dezvolt voinţa vie de a ajunge într-un fel la rezolvare. Am încercat să simt viu în sentiment diversele nuanţe şi specificul respectivei epoci cât de mult puteam. Am încercat să-i simt măreţia, culoarea, încercând să mă transpun cu întreaga personalitate în acea epocă. Şi după ce am repetat îndeajuns această activitate sufletească interioară am putut simţi pătrunderea unei voinţe străine şi a unei simţiri străine în propria mea voinţă, în propria mea simţire. Ştiam că în propria mea voinţă, în propria mea simţire pătrundea în mod tot atât de real o simţire străină, o vrere străină, precum se poate şti atunci când te afli în faţa unui obiect exterior, că nu creezi tu însuţi acel obiect prin privirea ta, ci că obiectul face impresia asupra ta.
Ştiu foarte bine că din punctul de vedere al unei atitudini materialiste cineva poate spune cu uşurinţă: Păi aşa ceva este o iluzie, o amăgire; că nu ştiu că extrag, de fapt, din sufletul meu ceea ce resimt eu ca influenţă străină. – Ceea ce este necesar pentru ca în acest domeniu să nu te lași pradă niciunei iluzii, niciunei halucinaţii, niciunei fantasme, este cunoaşterea de sine veritabilă, o pătrundere în cunoaşterea de sine. Atunci ştii ce anume poţi şi ce nu poţi, căci cunoaşterea de sine constă pentru cercetătorul spiritual cu precădere în a pătrunde cu privirea limitele propriei capacităţi. Cel care a practicat o asemenea cunoaştere de sine în modul în care este ea descrisă în cartea menţionată anterior, acela ajunge să poată diferenţia în mod real ceea ce poate el prin propria sa simţire şi vrere, prin simţirea şi vrerea sa personală, de ceea ce pătrunde în această simţire şi vrere personală din lumea spirituală, ca simţire şi vrere străină. El ajunge să i se pară la fel de absurd să nu poată diferenţia propria sa simţire şi vrere de simţirea şi vrerea străină, pe cât de absurd i-ar părea dacă cineva ar spune: Eu nu diferențiez foamea de pâine. – Aşa cum oricine ştie unde se termină foamea şi începe pâinea, aşa cum se ştie că foamea însăşi nu fabrică pâinea – deşi în termeni sociali ar fi foarte de dorit să fie aşa –, tot aşa, adevărata cunoaştere de sine ne duce la a putea ști în ce constă diferenţia între foamea propriei simţiri şi vreri şi ceea ce – precum foamei pâinea – vine în întâmpinarea simţirii şi vrerii proprii ca simţire şi vrere străină, din lumea spirituală, dintr-o lume necunoscută lumii fizice. Dacă s-a produs aşa ceva, precum pătrunderea descrisă a simţirii şi voinţei străine în propria simţire şi voinţă, atunci din momentul respectiv, faptul că propria simţire şi vrere este împreună interior cu simţirea şi vrerea străină se continuă în acest mod mai departe. Şi în cazul meu s-a dovedit că prin mersul împreună al propriei mele simţiri şi vreri cu simţirea şi vrerea recunoscute ca fiind străine, gândurile mele au fost fructificate și au apărut în propria mea reprezentare – însă ca un dar al simţirii şi voirii străine – gândurile care au rezolvat problema legată de a cerceta şi cunoaşte o anumită epocă.
În cursul unei astfel de experiențe spirituale se întâmplă ceva care într-un anumit mod este opus unui curs similar din lumea exterioară. Atunci când întâlnim în lumea exterioară o altă persoană, ne aflăm cu ea impreună într-un loc, așadar în primul rând o vedem, vorbim cu ea, schimbăm gânduri cu ea. La trăirea spirituală, aşa cum am descris-o s-a întâmplat invers: Observăm în noi gânduri şi avem sentimentul de a fi împreună cu simţirea şi vrerea străine, şi aceasta se acumulează până la perceperea individualităţii spirituale străine, față de care ne situăm acum ca față de o individualitate străină reală, dar care există numai pe terenul spiritual. Învăţăm să o recunoaştem treptat. Aşadar procedăm invers decât în viaţa exterioară, ne apropiem de persoana cu care intrăm în contact în simţirea şi vrerea străine. Prin faptul de a fi împreună cu ea ajungem la ea însăși.
În cazul descris a rezultat pe această cale că simţirea şi vrerea străine care s-au revărsat fructificând în propria mea lume de gânduri, au provenit de la o persoană [Nota 4] care îmi era bine cunoscută şi care cu puțin peste un an în urmă plecase prin moarte din cercul prietenilor noştri. Şi am realizat că această persoană, care a murit la o vârstă relativ tânără, la începutul anilor de mijloc ai vieții, luase cu sine în lumile spirituale o forţă de viaţă neconsumată; şi din intensitatea forţelor de viaţă neconsumate proveneau simţirea şi vrerea, faptul de a putea fi împreună cu propria mea simţire şi voire. Un om poate trăi până la o anumită vârstă înaintată și el îşi consumă până la această vârstă înaintată forţa de viaţă. Dacă moare la o vârstă relativ tânără, forţa pe care ar fi putut-o avea pentru a atinge o vârstă înaintată, îi rămâne întru câtva neconsumată şi el o poate folosi din lumea spirituală. În cazul descris, forţa de viaţă rămasă neconsumată printr-o moarte timpurie a fost cea care, prin relația în care se afla cel viu cu cel mort, putea să ducă la posibilitatea ca cel viu să ajungă în situația să rezolve o problemă la care avea nevoie de puterea celui mort, de legătura cu această fiinţă, care fusese om până cu un an înainte şi apoi prin moarte trecuse în lumea spirituală.
Ceea ce a fost numit anterior „capacitatea cuvântului interior” conduce la astfel de revelaţii ale lumii spirituale care, așa cum s-a arătat în acest caz, constau în revelarea unui om decedat. Aceeaşi capacitate a cuvântului spiritual interior ne face totodată posibil să privim dincolo de viaţa personală, care este cuprinsă între naştere şi moarte sau, să spunem, între concepere şi moarte. Ea face să fim în măsură să pătrundem cu privirea viaţa umană deplină, care se extinde în infinitul timpurilor, care se desfăşoară în vieţile pământeşti repetate, şi să pătrundem cu privirea viaţa celor care ne-au fost așa apropiați, precum în cazul de față acestă persoană decedată.
Dacă învăţăm să cunoaştem omul prin facultăţile sufleteşti descrise, fie propriul nostru om, fie un om străin, atunci ceea ce cunoaştem nu este doar viaţa fizică a omului, cea încadrată între naştere şi moarte, ci este omul spiritual, care îşi clădeşte trupul, care trăieşte în vieţi pământeşti repetate, și între moarte şi naştere într-o lume spirituală. De aici reiese probabil că în cazul descris a fost posibil, întrucât persoana moartă stătea în faţa sufletului meu ca fiinţă spirituală, să privesc mai intim în fiinţa sufletesc-spirituală a acestui decedat. După cum am spus, învăţăm să cunoaştem o altă fiinţă în direcţie inversă decât cea în care o cunoaştem pe planul fizic. Mai întâi învăţăm să cunoaştem ceea ce putem trăi venind de la ea, starea spirituală de a fi împreună, apoi pe ea însăşi, dar de asemenea ca fiinţă spirituală. Şi acestea devin un adevăr care poate fi numit „intrarea în lumea spirituală”. Pentru a rămâne la exemplul descris: S-a arătat că respectiva persoană, care era cunoscută vorbitorului şi prietenilor săi în această viaţă care s-a încheiat relativ la tinereţe, într-o viaţă pământească anterioară, o viaţă din primele secole creştine, a asimilat multe din cultura creştină de atunci, dar, datorită limitării culturii acelui timp, nu a putut prelucra totul. Cu acel rest neprelucrat a intrat ea în această viaţă, acest neprelucrat a spulberat această viaţă, dar a rămas ca forţă de viaţă, și celui legat de această persoană i-a fost dat harul de a pătrunde acum cu privirea acea epocă de la care venea sarcina sa, epoca în care trăise respectiva persoană într-una din vieţile pământeşti anterioare.
Se poate ca o mare parte a omenirii prezentului să ironizeze ceea ce tocmai a fost descris, ca şi atitudinea ce indică lumea spirituală în modul descris. Cel care a făcut întru câtva încercări pe asemenea căi ale lumii spirituale, acela ştie că într-un asemenea caz, în care el a reuşit să rezolve, să realizeze ceea ce nu ar fi putut realiza cu puterea sa, l-au ajutat fiinţe, şi anume fiinţe absolut concrete ale lumii spirituale. Pentru el, lumea se extinde, pentru că el ştie că lui nu-i este îngăduit să atribuie foamei capacitatea de a produce pâinea, pentru că ştie din acelaşi impuls cum în putința sa a pătruns puterea entităţilor lumii spirituale. Aşa cum se lărgeşte privirea spirituală a omului în tărâmul celor morţi, tot aşa se lărgeşte, prin cultivarea metodelor care au fost descrise, privirea spirituală a omului asupra unei lumi spirituale care este la fel de reală în evenimente concrete şi entităţi concrete, pe cât este de reală lumea fizică din jurul nostru.
Astăzi, cuiva i se mai iartă uneori dacă vorbește în general despre lumea spirituală; oamenii acceptă că dincolo de lumea sensibilă se află o lume spirituală. Dar i se iartă mai puţin unui om atunci când vorbeşte în modul indicat despre entităţile concrete ale lumii spirituale, pe care le întâlneşte ca pe făpturile regnului mineral, vegetal, animal şi uman din lumea fizică. Dar cel care nu se sperie să cultive într-adevăr puterile care dormitează în suflet, ştie că este la fel de puţin corect să vorbeşti în general despre spirit ca despre un fel de panteism indistinct, pe cât ar fi de corect să vorbeşti despre natură atunci când mergi pe o câmpie şi nu spui, privind lumea plantelor, florile – ici o panseluţă, colo o lalea ş.a.m.d.: Acestea sunt flori, acesta este un trandafir, aceasta este o lalea, aceasta este iarbă –, ci spui: Aceasta este natură şi aceasta este natură; totul este natură, natură, natură. – Exact la fel este însă atunci când se vorbeşte numai într-un mod panteist vag despre spirit, spirit, spirit. Aşa cum vorbim noi în lumea senzorială concretă despre particularităţi, tot aşa învăţăm să cunoaştem lumea spirituală numai atunci când ne creăm posibilitatea de a şti cu adevărat despre ființele spirituale individuale care populează lumea spirituală şi procesele care se desfăşoară între aceste ființe spirituale.
Cea mai ușoară și mai convenabilă obiecție împotriva posibilei cunoaşteri a lumii spirituale este de a se spune că ar contrazice un comportament cu adevărat inteligent faţă de lumea exterioară dacă omul ar vrea să se lase pradă unei asemenea fantazări despre lumea spirituală. Numai că această obiecţie, care este dedusă aparent pe bună dreptate din puterea inteligenţei omeneşti, o poți face doar atâta timp cât nu înveți să cunoști tu însuți prin cercetare spirituală eficacitatea inteligenţei, adică a forţei gândirii omului.
Să ne întoarcem încă o dată la exemplul nostru: Reprezentaţi-vă un om care vrea să dezvolte aici pe Pământ anumite gânduri a căror dezvoltare le are ca sarcină. El învaţă să se pună față în faţă cu o ființă spirituală, în acest caz un om mort. Această ființă trimite gândirea ei, modificată de lumea spirituală – am spune voinţa gânditoare, gândirea simţitoare – în propria gândire şi simţire a celuilalt. Gândurile, gândurile inteligente pe care cel mort vrea să le producă din propria sa putere iau naştere abia aici, în omul care trăieşte pe Pământ. Înveți să-ți dai seama că dintre ceea ce este pe Pământ, cel mort are simţire şi voinţă, și de asemenea că el are alte capacităţi, însuşiri sufleteşti, care nu se dezvoltă pe Pământ, dar că el ca mort are impulsul de a-şi uni gândirea şi simţirea cu gândurile omeneşti. De aceea se uneşte el cu omul pământesc. Căci prin aceea că gândirea, simţirea şi vrerea pătrund în om, gândurile sunt stimulate. Cel mort participă la trăirea acestor gânduri, el nu le-ar putea trăi de unul singur. Prin acesta se realizează comunicarea cu omul pământesc. Desigur că o asemenea comunicare cu o fiinţă spirituală şi stimularea propriilor gânduri sunt posibile numai dacă anterior gândurile s-au emancipat, în modul descris mai înainte, de sistemul nervos şi de creier, dacă se dezvoltă ca activitate de gândire în afara creierului. Intervine un proces remarcabil: Trăindu-ne gândirea emancipată în felul acesta de corporalitate ne simţim pe noi înşine ca şi cum gândirea proprie ne-ar fi smulsă, ca şi cum ea s-ar lărgi şi răspândi în spaţiu şi în timp. Gândirea despre care altfel spunem: Se desfăşoară în noi –, se identifică cu lumea spirituală înconjurătoare, se revarsă în aceasta şi dobândeşte o autonomie faţă de noi pe care o putem compara cu autonomia asemănătoare pe care în trupul fizic o are de exemplu ochiul, care stă în cavitatea oculară ca un fel de organ de sine stătător. Astfel, gândirea autonomă, deşi este legată de sinea înălțată, este autonomă în aşa fel încât acţionează ca organ de percepţie spirituală pentru gândirea şi simţirea celorlalte entităţi spirituale, la fel cum acţionează ochiul pentru perceperea culorii sensibile şi a luminii sensibile. Ajungem treptat să vedem că gândirea care în mod normal este stabilită în inteligenţă, devine, ca organ de percepţie spirituală, autonomă faţă de propria noastră entitate.
De asemenea, pot spune acest lucru şi cu alte cuvinte. Ceea ce trăim cu adevărat subiectiv, ceea ce este cuprins în inteligenţă, gândirea exterioară, sunt entităţi de umbră, entităţi-gânduri, simple gânduri care reproduc entităţi exterioare. Prin aceea că gândirea devine clarvăzătoare, se separă de creier şi de sistemul nervos, începe să dezvolte activitate interioară, viaţă proprie şi curge ca trăire proprie în restul lumii spirituale. Antenele gândirii – trebuie să mă exprim întru câtva grosier –, ale gândirii devenită clarvăzătoare, le întindem afară, în lumea spirituală, şi prin cufundarea în ea, ele percep voinţa simţitoare, simţirea voitoare a celorlalte fiinţe care se află în jurul nostru pe tărâmul spiritual.
Ceea ce am spus despre cunoaşterea de sine necesară pe calea dezvoltării spirituale – din care se înțelege că modestia trebuie indiscutabil să existe –, unei asemenea cunoaşteri de sine îi va fi permis să facă următoarele remarci asupra acestei gândiri dezvoltată clarvăzător, şi aceste remarci nu pot fi considerate ca fiind lipsite de modestie. Prin aceea că în cadrul dezvoltării clarvăzătoare gândirea devine vie, că dobândeşte autonomie, ea ajunge şi să devină un mijloc cu adevărat sigur şi precis din punct de vedere tehnic. Prin adevărata clarvedere creşte precizia, acuratețea, puterea logică a gândirii, creşte posibilitatea de a folosi gândirea mai precis şi mai intim adaptată lucrurilor. Ca urmare, prin adevărata clarvedere, inteligenţa devine mai practică, mai organizată, şi celui clarvăzător îi este uşor să pătrundă cu privirea semnificația și implicațiile rezultatelor cercetării ştiinţei obişnuite, în timp ce pentru ştiinţa obişnuită plastifierea...(lacună în text) inteligenţei este necesară, de aceea este de înţeles faptul că ştiinţei obişnuite din zilele noastre nu îi este posibil să pătrundă cu privirea rezultatele cercetării clarvăzătoare. Lucrurile stau într-adevăr aşa că acela care a dezvoltat o adevărată clarvedere poate pătrunde cu privirea întreaga însemnătate şi măreţie a cuceririlor științelor naturii, şi în acest sens nu se poate vorbi despre o opoziție din partea ştiinţei spirituale faţă de ştiinţa obişnuită. Situația inversă însă, este de înţeles. Abia dezvoltarea clarvăzătoare organizează forţa inteligenţei, o face independentă lăuntric, vie, comprehensibilă. De aceea cunoaşterii materialiste exterioare îi scapă posibilitatea de a pătrunde în acea logică ce dă certitudinea: Cunoaşterea clarvăzătoare furnizează într-adevăr contemplarea lumii spirituale. Pe de altă parte, tocmai din exemplul pe care vi l-am expus al experienței clarvăzătoare cu decedatul caracterizat poate fi evident că inteligenţa, gândirea, constituie o însuşire specifică a sufletului care trăieşte în trupul fizic, a omului pământean; căci în cazul nostru, cel mort a avut el însuşi impulsul de a se uni cu omul pământean, pentru ca ceea ce trăia în el într-un cu totul alt mod, suprasensibil, să poată prelua forma gândurilor inteligente. Cel mort gândea împreună cu cel viu gândurile sale. Oarecum în capul celui viu erau vârâte laolaltă gândirea celui mort şi gândirea celui viu. Gândirea inteligentă este cu precădere o însuşire omenească. Acest lucru ar trebui să fie ilustrat prin acest exemplul. De aici devine inteligibil faptul că prin forţa inteligenţei, prin forţa gândirii care, deoarece este specific omenească, trebuie dezvoltată în sensul cel mai propriu în omul pământean, rezultatul cercetării clarvăzătoare poate fi înţeles şi de acela care nu este el însuşi clarvăzător. Din afirmaţiile pe care le-am făcut rezultă că gândirea devenită independentă devine oarecum ochiul spiritual pentru perceperea lumii spirituale exterioare. Desigur că cercetării clarvăzătoare, care foloseşte acest ochi spiritual pentru gândirea clarvăzătoare, i se arată că acest ochi spiritual este unul activ, că antenele spirituale se întind peste tot, în timp ce ochiul fizic este unul pasiv, care lasă în mod pasiv să se apropie de el impresiile. De aceea, dacă cercetătorul spiritual a preluat în gândurile sale revelațiile lumii spirituale, atunci ele trăiesc în gândurile sale. Şi dacă el încearcă apoi să împărtăşească semenilor săi cele pe care s-a străduit să le aducă în gândurile sale vii, semenilor le este posibil să-l înţeleagă, dacă nu se lasă abătuți de la calea de a-l înţelege, prin prejudecăţi materialiste.
Există în sufletul omenesc ceva ca un limbaj interior, care de obicei rămâne mut şi care trebuie să răsune ca un ecou de îndată ce la suflet ajung concepte pe care cercetătorul spiritual le dobândeşte prin aceea că se lasă stimulat în vrerea şi simţirea sa de lumea spirituală şi entităţile ei. Şi atunci când oamenii prezentului se vor fi preocupat ceva mai mult – de fapt oamenii viitorului – cu impulsurile ştiinţei spirituale, vor amuţi tot mai mult obiecțiile de genul: Da, trebuie să crezi cele pe care cercetătorul spiritual ţi le împărtăşeşte din lumea spirituală, pentru că nu le poţi înţelege. – Oamenii vor învăța că inteligenţa omenească este realmente capabilă să înţeleagă, să priceapă foarte bine ceea ce i se împărtăşeşte din lumea spirituală, fireşte atunci când cele împărtăşite sunt extrase din această lume spirituală prin adevărate trăiri spirituale, printr-o adevărată cercetare spirituală. Şi oamenii își vor da seama că nu este corect atunci când se spune că omul nu ar fi predispus să pătrundă cu inteligenţa sa, să înţeleagă revelaţiile din lumea spirituală, şi că ele ar trebui acceptate pe bază de autoritate. Ei vor realiza că acestei înţelegeri i se poate opune numai ceea ce se numeşte: a avea prejudecăţi. Şi ei vor ajunge tot mai mult să considere comunicările din lumea spirituală aşa cum consideră rezultatele astronomiei moderne, a biologiei, fizicii şi chimiei, deși ei înșiși nu sunt astronomi, biologi, fizicieni sau chimişti, dar cu toate acestea, prin ceea ce se poate numi limbaj mut în sufletul omenesc, sentiment natural al adevărului, simţ natural al adevărului, acceptă rezultatele ştiinţelor din lumea fizică.
Concordanţa dintre inteligenţă şi clarvedere va deveni din ce în ce mai evidentă. Şi atunci oamenii vor accepta faptul că în cercetarea clarvăzătoare există cu adevărat ceva care pornind din aceeaşi atitudine fundamentală din care izvorăşte adevărata cercetare ştiinţifică, se înalţă în lumea entităţilor spirituale şi a proceselor spirituale. Într-adevăr, va veni momentul în cultura modernă, care ne poate aminti – şi aş spune că pentru cercetătorul spiritual acest gând este consolator în faţa multor adversităţi pe care ştiinţa spirituală le întâlneşte încă în ziua de azi –, va veni momentul care ne poate aminti de Giordano Bruno, care a trebuit să stea în fața lumii sale, privind în sus, înspre bolta albastră a cerului, pe care oamenii o știau ca fiind cel mai adevărat lucru pentru ei, fiind impresia senzorială, care trebuia să fie adevărată, și el a trebuit să spună: Voi vedeţi bolta albastră a cerului numai din motivul că vederea voastră, capacitatea voastră vizuală ajunge numai până acolo; voi înşivă stabiliţi această graniţă, însă în realitate depărtările spaţiului se întind la nesfârșit. Acolo sus, graniţele pe care voi le vedeţi cu așa precizie, despre care aparenţa voastră senzorială vă convinge atât de frumos că există, această graniţă v-o creaţi voi înşivă prin limitele capacităţii voastre de vedere. – Oamenii vor recunoaşte că cercetătorul spiritual trebuie să stea în faţa lumii în ziua de azi şi în viitor şi să spună: Tot aşa este firmamentul în privinţa timpului, al timpului dintre naştere şi moarte. Însă acest firmament temporal pe care îl vedem prin aparenţa senzorială, ni-l creăm în realitate prin capacitatea de vedere spirituală limitată a omului, aşa cum s-a întâmplat mai înainte cu firmamentul albastru al spaţiului. Şi aşa cum dincolo de firmamentul spaţiului se află depărtări spaţiale infinite, dincolo de firmamentul temporal dintre naştere şi moarte se află infinitul temporal, în care este încorporat infinitul propriei vieţi spirituale care se află în comuniune cu restul vieţii spirituale a Universului.
Va veni timpul în care oamenii vor realiza că odată cu cercetarea spirituală inteligenţa se aprofundează şi fortifică în om şi oamenii vor realiza că această cercetare spirituală furnizează şi o logică mai subtilă şi mai intimă. În faţa unor astfel de aprecieri mai bune vor amuţi multe judecăţi care încă se ridică în ziua de azi împotriva ştiinţei spirituale – aparent pe bună dreptate – spunând: Oare nu a dovedit filosofia acestui sau acelui autor că facultatea cognitivă omenească are limite? Şi motivele invocate de aceşti filosofi pentru limitele capacităţii cognitive omenești nu sunt convingătoare? Nu sunt ele logice? Vrea oare cercetătorul spiritual să refuteze argumentele logice convingătoare ale acestor filosofi privind limitele capacităţii de cunoaştere posibilă? – Va veni timpul în care oamenii se vor înălţa deasupra unei asemenea certitudini şi înţelegeri reduse a logicii omeneşti, când se va şti, de exemplu, că ceva poate să fie corect, irefutabil ca filozofie, şi totuşi să fie pe deplin refutat de viaţă. Ar fi fost posibil – şi veţi găsi comparaţia ca fiind exactă –, înainte de inventarea microscopului ca cineva să fi dovedit cu foarte multă perspicacitate că ochiul omenesc nu ar putea să vadă niciodată o celulă. Motivele acestei afirmaţii puteau fi convingătoare, juste, de necombătut. Cu toate acestea, capacitatea omenească a construit microscopul și telescopul, care au amplificat puterea de percepţie a ochiului omenesc. Viaţa a trecut dincolo de dovezile incontestabile ale filosofilor. Tot aşa, viaţa nu are nevoie să refuteze motivele pe care le indică un filosof sau altul. Ele pot fi irefutabile, însă viaţa în realitatea ei trebuie să treacă dincolo de ele prin faptul că fortifică capacitatea cognitivă, prin faptul că prin instrumente spirituale fortifică cogniția spirituală.
Faptul că, în general, aceste lucruri nu sunt general acceptate, este de înţeles din punctul de vedere al culturii actuale şi al credinţei în incontestabilul dovezilor filosofilor. Dar în cursul de mai departe al culturii omeneşti va exista o logică mai înaltă decât cea care constă în incontestabilul acestor multe filosofii pur exterioare, o logică mai înaltă, a vieţii, care atunci însă va fi o viaţă în spirit și o cunoaştere în ştiinţa spirituală. Va veni timpul în care oamenii realmente nu vor aprecia mai puţin decât în ziua de azi marile merite ale cercetărilor ştiinţei exterioare, dar în care ei vor recunoaşte că tot ceea ce ne-au adus admirabilele realizări ale ştiinţelor naturii furnizează pentru viaţa mai profundă a oamenilor mai multe întrebări decât răspunsuri. Cel care examinează ramurile ştiinţelor moderne, în biologie, astronomie, şi aşa mai departe, acela ştie că ne aflăm la capătul acestor ştiinţe. Căci aceste ştiinţe îi dau omului răspunsuri? Nu, ele doar ridică în sens corect întrebările. Căci răspunsurile vor veni abia din ceea ce se află în spatele a ceea ce pot cerceta ştiinţele exterioare. Răspunsurile vor veni din sursele cercetării clarvăzătoare.
Permiteți-mi să rezum ceea ce am vrut să vă spun astăzi, în cuvintele: Lumea este mai largă decât simpla lume senzorială, şi în spatele acestei lumi senzoriale se află spiritul. Şi pentru cercetarea spirituală spiritul se deschide cunoaşterii clarvăzătoare, și ne face lumea sensibilă, care ne înconjoară în splendoarea ei, cunoscută în caracterul ei divin, căci abia în natura ei divină este ea cognoscibilă pentru noi. Lumea este vastă, şi spiritul este celălalt pol necesar al lumii sensibile. Şi cele prin care omul se va strădui să cunoască lumea întreagă – aşa ne arată o perspectivă reală a dezvoltării culturale umane viitoare –, nu vor fi nici cercetarea unilaterală a lumii sensibile, nici ştiinţa exterioară unilaterală, aşa cum cred mulţi în ziua de azi, ci va fi o unire a ştiinţei, inteligenţei şi cercetării clarvăzătoare. Şi abia în această confluenţă se vor înţelege oamenii cu adevărat pe ei înşişi şi propriul lor spirit și vor cunoaște soluţia enigmei Universului pentru următoarele epoci – căci acestea pot fi soluţionate mereu numai limitat – și abia prin această cunoaştere se vor simţi satisfăcuţi.
Însă pentru acela care a asimilat în sufletul său adevăratul impuls al ştiinţei spirituale, este vizibil pentru o privire spirituală, deja în ziua de azi, la nenumărate suflete din viaţa spirituală a prezentului, dorul şi impulsul deja existent de a trece dincolo de senzorialul nemijlocit din ştiinţă, şi exact prin solicitarea puterilor pe care le-a produs ştiinţa sensibilă în ultimele secole, prin prelucrarea lăuntrică a acestor puteri din suflet să se fortifice, să se întărească pentru a se înălţa în lumile spirituale, singurele din care poate izvorî satisfacţia autentică pentru sufletul omenesc.
