Datorită literaturii care există din plin este întotdeauna posibilă familiarizarea cu rezultatele ştiinţei spirituale, atunci când grupele antroposofice lucrează împreună. Deoarece noi suntem acum împreună, vreau să discut câteva lucruri orientative, provenite direct din impulsurile lumii spirituale, lucruri care se leagă mai mult esoteric de cele pe care le-am discutat mai mult exoteric ieri în conferinţa publică [Nota 1].
Există astăzi încă mulţi oameni care încă persistă în vechea opoziţie dintre credinţă şi cunoaştere. Ei spun: Ştiinţa ne poate învăţa despre lucrurile lumii exterioare, despre acestea putem şti ceva sigur. Cu lucrurile lumii spirituale trebuie să ne stabilească legătura credinţa. – Aceasta, se pare, este în contradicţie cu ştiinţa spirituală, care vrea să ofere o adevărată cunoaştere, o cogniție a lumii spirituale. Exact în această formă de cogniție, de cunoaștere, trebuie să pătrundă ea în sufletele prezentului nostru. Propriile noastre suflete au fost într-o încarnare anterioară într-o cu totul altă situaţie decât suntem noi acum. Ele erau mai primitive, dar la vremea aceea existau mari individualităţi care erau în relație cu ele. Ele au dat reprezentări despre lumea suprasensibilă. Găsim la diferitele seminţii şi popoare ceea ce provine de la aceste individualităţi, cum sunt Hermes, Zarathustra, Moise, Buddha, Krishna [Nota 2]. Reprezentări spirituale trebuiau să fie insuflate în suflete.
Noi trăim pe planul fizic. Viaţa pe planul fizic nu este numai trudă şi muncă, ci şi istovire și uzare prin muncă. Şi cea mai mare parte a efortului şi a muncii nu sunt deloc în sensul „conform cu al zilei efort şi muncă”, ci în sensul a ceea ce se desfăşoară inconştient şi care este de fapt cauzat prin gândirea noastră, prin întreaga noastră viaţă sufletească, aşa cum se desfăşoară ea pe planul fizic.
La copil, forţele acţionează inconştient. Spiritualul cuprinde organismul și îl organizează până în cele mai mici amănunte. Când ne naştem, suntem cu mult mai asemănători unii cu alţii decât credem. Oamenii se aseamănă nu din punct de vedere exterior, ci în structura lor. Abia apoi începe dăltuirea, cizelarea nervilor noştri. Aceasta se desfăşoară fără raţiunea noastră, se desfăşoară la vremea când noi nu putem mânui deloc această raţiune. Apoi vine timpul în care începem să ne simţim ca Eu. Atunci încetează cealaltă înţelepciune, pe care am adus-o cu noi de la zei, din lumea spirituală. În această primă perioadă avem, ca să spunem aşa, numai forţe de viaţă; este doar o continuare a lumii spirituale. Un copil care moare în acest răstimp, moare numai din cauze exterioare ale trupului. Nu este implicat cu sufletul în aceasta. Apoi urmează timpul în care omul începe să consume, să mistuie cu fiecare gând, cu fiecare senzaţie, organizaţia exterioară. De aceea trebuie să se cufunde el în somn, drept compensare pentru ceea ce mistuim noi în timpul vieţii de zi. Dacă nu ne-am consuma am avea o viaţă germinândă. Trupul eteric are mereu nevoia să înmugurească şi să rodească, dar trupul astral are nevoie să mistuie ceea ce clădeşte trupul eteric. El reprimă trupul eteric. În timp ce noi ne aflăm în somn în mod inconştient, din lumile spirituale se revarsă ceea ce poate realiza înlocuirea a ceea ce a fost mistuit, a ceea ce a fost ucis, astfel încât să fie mereu restabilit echilibrul. Somnul normal compensează întotdeauna numai atâta cât a fost consumat. Dacă omul şi-ar prelungi somnul după propria dorință, aşa cum o pot face unii pensionari, el ar dormi prea mult. Aceasta nu este o obiecţie față de mult somn. Tocmai deoarece activitatea spirituală consumă mult din organizaţia fizică, lucrătorul spiritual are nevoie de mult somn. Dar prea mult somn aduce prea multe forţe noi de viaţă, care proliferează atunci, proliferează în mod corespunzător, astfel încât omul abundă în forţe de viaţă. Însă o forţă de viaţă crescută luxuriant, înăbușitoare, este totodată boală, duce firește la boală. Ceea ce trebuie să-şi procure acum omul individual astfel încât nu numai să compenseze munca zilei, ci să şi progreseze spiritual, trebuie să-și extragă el conştient din lumea spirituală. Întemeietorii de religie puteau să-şi spună: Eu am sarcina să conduc, să consum forţă de viaţă care va fi compensată. Dar ceea ce urmează să se dezvolte în om pentru ca omenirea să progreseze, pentru ca ea să nu se stingă în existenţa fizică pământească, trebuie extras conştient din lumea spirituală. – De aceea au dat întemeietorii de religii reprezentări pe care le-au scos din lumea spirituală. Aceste reprezentări efectiv spirituale sunt hrana sufletului. Ele sunt singurele care menţin sufletescul veritabil din om. Pentru suflete ar însemna moartea dacă nu ar putea trăi în astfel de reprezentări care nu au fost preluate din lumea fizică. Acestea erau în timpurile vechi reprezentările religioase. Acest ciclu al omenirii s-a încheiat, şi noi trăim acum în timpul în care oamenii de pe planul fizic vor avea tot mai puţin capacitatea de a prelua ceea ce vorbeşte numai sufletului, credinţei lor. Această credinţă se mai poate conserva pentru un timp, ca să spunem aşa, galvaniza, dar ea nu mai poate dura în viitor. În locul principiului: Cred –, trebuie să vină: Cred ceea ce ştiu. – Oamenii vor simți deja că trebuie aplicat acest principiu. Altfel, oamenii pierd orice posibilitate de a mai şti ceva despre viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. Oamenii s-ar întoarce în următoarea lor încarnare în condiții jalnice. Entuziasmarea faţă de alte idealuri, care pot fi foarte justificate, este desigur foarte bună, ea trebuie să existe. Dar comparativ cu ceea ce stă la baza ştiinţei spirituale, aceste idealuri nu pot fi realizate nemijlocit. Ele pot fi doar precursori ai ştiinţei spirituale, lipsindu-le cunoașterea acesteia.
În cercetătorul spiritual se formează întotdeauna, atunci când avansează, nevoia să nu vorbească, ci să tacă. Dacă cu toate acestea el vorbeşte, o face din cunoaşterea condiţiilor care sunt necesare timpului nostru. Numai cunoaşterea îl face pe om liber, și cucerirea libertăţii sufletului omenesc este cu siguranță sarcina oamenilor în viitor.
Reprezentările interioare de mare putere spirituală veneau de la întemeietorii de religii. Erau reprezentări religioase care puteau lumina în mod minunat ţinutul de după moarte. Ele se transformau într-o reală, autentică lumină spirituală, care le arăta oamenilor mediul lor înconjurător după moarte. Dar vine vremea în care oamenii vor trebui să trăiască în libertate. Şi chiar dacă ar veni întemeietori de religii, care ar putea vorbi în sensul vechilor învăţături religioase cu vocea zeilor şi puterea zeilor, oamenii nu i-ar mai putea înţelege. Am trăit deja acest lucru. Ştiinţa exterioară a venit, trebuia să vină. Un mare om de ştiinţă al timpului nostru, Max Müller [Nota 3], spunea: Şi dacă un Înger ar coborî pe Pământ [Nota 4] şi le-ar vesti oamenilor lucrurile lumii spirituale, oamenii nu ar putea să-l înţeleagă şi nici să-l creadă. – Astfel este evoluţia omenirii. Atunci nu ar rămâne de fapt decât ca oamenii să piardă posibilitatea de a se pătrunde cu reprezentări care merg în lumile spirituale. Însă aceasta înseamnă să aibă mai puţină lumină după moarte, pentru a lumina din ei înşişi lumea spirituală din jurul lor. Căci atunci nici un Soare exterior nu ne luminează lumea exterioară, lumina trebuie să vină din noi înşine. Noi stăm în Soare, şi ne luminăm mediul înconjurător după moarte. Oamenii care nu luminează trebuie să vină încă o dată pe Pământ şi să-şi repete viaţa, pentru a prelua reprezentări care sunt rodnice pentru viaţa de după moarte. Dacă pătrundem aceasta cu privirea, nu este doar entuziasmul obişnuit pentru răspândirea ştiinţei spirituale, cel care dezleagă limba și ne face să vorbim. A crede ceea ce știi – aceasta va fi nevoia omenirii viitoare. În timpurile vechi, reprezentările religioase şi miturile şi basmele au fost ceea ce dădea sufletelor lumina pentru lumea spirituală. Este uşor să se spună că miturile şi basmele sunt reprezentări provenite din stadiul copilăriei omenirii. Desigur că oamenii nu au stat fizic faţă în faţă cu Îngerii despre care au vorbit miturile şi basmele. Dar cugetarea filosofică, gândirea bazată pe filosofie nu este de niciun folos în lumea spirituală. Această cunoaştere nu are niciun înțeles în lumile spirituale. Este uşor să spui că basmele nu se bazează pe nici un adevăr. Cercetătorul spiritual a fost întotdeauna atât de deştept încât să ştie că balaurii, dragonii care scuipă foc nu zboară prin aerul fizic, dar el a ştiut întotdeauna că este necesară formarea imaginaţiunii dragonului care scuipă foc. Căci în măsura în care această reprezentare este în suflet, ea aruncă lumină spirituală asupra lumii spirituale. Acestea sunt reprezentări care au forţă. Aşa sunt alcătuite toate miturile, mai puţin pentru a ilustra ceva exterior, cât pentru ca omul să poată trăi cu adevărat în lumea spirituală. Materialiştii spun: Miturile şi basmele provin din etapa de copilărie a omenirii. – Dar oamenii au fost învăţaţi de către zei tocmai în copilăria lor. Miturile şi basmele se pierd în felul acesta în evoluţia omenirii, dar copiii nu ar trebui lăsaţi să crească aşa. Este o mare deosebire dacă un copil creşte cu sau fără basme. Puterea imaginilor din basme care dă aripi sufletului apare abia mai târziu. Aversiunea, saturaţia de viaţă se manifestă mai târziu, dacă nu i se dau copilului basme, în blazare. Da, chiar şi fizic se manifestă – basmele pot ajuta și împotriva bolilor. Ceea ce a fost picurat prin basme iese mai târziu la suprafaţă ca bucurie de a trăi, ca sens al vieţii, apare ca putință de a face față vieții până şi la vârsta cea mai înaintată a omului. Copiii trebuie să trăiască puterea conţinutului basmelor la o vârstă fragedă, atunci când încă o pot face. Cel care nu poate să trăiască cu reprezentări care nu au nicio realitate pentru planul fizic, moare pentru lumea spirituală. Şi multe filosofii care vor să se sprijine doar pe planul fizic, sunt pentru suflet mijloace de a muri. Evoluţia exterioară devine mijloc de a muri faţă de lumea spirituală. Omenirea trebuie să ajungă la o judecată care nu se sprijină pe ceea ce este exterior ci se susține în sine însăşi. Ea trebuie să ajungă tot mai mult la: Eu cred ceea ce ştiu.
Dar oamenii vor trebui să înveţe să dea atenţie simptomelor vieţii spirituale. Vă voi da aici un exemplu. Când am ţinut odată o conferinţă într-un oraş din sudul Germaniei [Nota 5], au venit la mine după aceea doi preoţi catolici, care mi-au spus: Dumneavoastră vorbiţi numai pentru cei culţi, dar noi vorbim pentru toţi oamenii. – În realitate, avem contrariul. Antroposofia poate fi adusă tuturor oamenilor, doar cu condiția să găsim calea către cei mai simpli oameni. Ţăranul ar înţelege-o cu mult mai bine decât omul aşa-numit cult, numai să nu-i fi fost barată calea prin condițiile sociale. În astfel de lucruri trebuie să poţi face întru totul abstracţie de tine însuţi, să nu te întrebi ce consideri tu însuţi ca fiind corect, ci de ce anume au nevoie sufletele omeneşti dintr-o anumită epocă. Astfel, eu a trebuit să le replic celor doi preoţi: Sentimentul dumneavoastră vă spune că vorbiţi pentru toţi oamenii, dar faptele vă spun că dumneavoastră nu vorbiţi pentru toţi oamenii, pentru că nu toţi vin la dumneavoastră. Şi pentru aceia care nu vin la dumneavoastră, pentru aceia vorbesc eu.
Cunoaşterea şi cunoştinţele noastre ni le însuşim pe planul fizic prin trupul fizic şi trupul eteric. În primul rând, să analizăm cât de mult din ceea ce se află în sufletul nostru provine din planul fizic. De exemplu, lumina vine prin ochi, iar procesul care se produce acolo începe să fie deja din ochi un proces de distrugere. Pe peretele din spate al ochiului începe deja descompunerea. Procesul se desprinde de viaţă. Dimineaţa, după somn, ochiul este în aşa fel restabilit încât înăuntru este viaţă pură. Prin percepere, din ţesutul viu se formează ceva care nu mai trăieşte, ci este doar mineral. Şi prin faptul că acest proces se continuă prin ţesutul nervos, se oglindeşte ceea ce acţionează din lumea exterioară asupra noastră, și astfel percepem noi. Astfel încât trupul fizic, în măsura în care este purtător al acestor procese nu este ceva viu.
Trupul eteric este purtător al gândurilor, care sunt tot reflexii. Oameni ar putea uşor ajunge la faptul că gândurile sunt reflectare a ceva suprasensibil. Gândurile nu vor putea niciodată fi disecate sub microscop. Gândurile trăiesc de facto în trupul eteric. Gândirea le cizelează şi acest lucru se reflectă în trupul fizic. De aici se poate vedea că ştiinţa, cunoaşterea, depind de trupul fizic şi de cel eteric. Trupului fizic şi celui eteric le vorbesc doar impresiile de pe planul fizic. Dar în sufletul omenesc trebuie să-şi facă loc alte reprezentări. Acestea trebuie să cuprindă şi trupul astral, întreaga simţire, voire şi gândire, care nu se epuizează pe planul fizic, nu se limitează numai la planul fizic. Căci altfel omul ar rămâne lăuntric mort. Toate reprezentările care reproduc ceva au însemnătate doar pentru planul fizic. Deja întrebarea: Este justificată o reprezentare care nu reproduce ceva? – confirmă aceasta. Reprezentările care trăiesc libere în spirit, care trăiesc libere în trupul astral şi în Eu sunt singurele cu care nu numai că cunoaştem, ci şi trăim împreună cu ele. Acestea sunt reprezentările care nu doar copiază, descriu ceva, ci sunt în interior active, pline de viață; ele fac ceva din ele însele şi din noi.
În artă domneşte în ziua de azi naturalismul. Este foarte necesar să facem cunoştinţă cu vechile timpuri, cu modul în care erau atunci reprezentările din suflet, cele care puneau în acțiune reprezentările trupului astral. Ceea ce doar copiază exteriorul nu are nici un înțeles pentru lumea spirituală. Noi trebuie să ne pătrundem iarăşi cu noi reprezentări, care pot pătrunde din nou sufletul într-un mod plin de însemnătate. Adesea oamenii cred că au ceva care trăieşte numai în fantezie, despre care cred că este cu adevărat fantezie. Dar ea este adesea doar o reminiscenţă a ceea ce provine de pe planul fizic. Numai prin aceea că ne vivifiem reprezentările cu ceea ce nu provine din planul fizic, ceea ce nu poate fi dat printr-o asemenea fantezie, reînviem din nou ceea ce altfel moare în suflet.
Se folosește tot mai mult în mod greșit zicala: Într-un trup frumos trăiește un suflet frumos, într-un trup sănătos, un suflet sănătos [Nota 6]. – Aceasta era o expresie potrivită cunoaşterii din timpurile mai vechi, în ziua de azi ea este considerată ca o afirmație cauzală: cineva are un trup sănătos, aşadar de aici pot conchide că în el trăiește un suflet sănătos, că ceea ce face sănătos acest trup, face sănătos şi sufletul.
Dar deja din copilărie oamenii vor avea în viitor incluziuni minerale pe care le vor târî cu ei drept cauze ale bolilor, dacă nu vor dezvolta reprezentări care să menţină trupul astral activ lăuntric. Altfel, după moarte, omul ar intra într-o lume spirituală care îi rămâne neclară, pentru că el însuşi nu radiază nici o lumină. Soarele cade pe o suprafaţă şi de asta ține faptul că noi vedem lucrurile. Însă în lumea spirituală noi radiem lumina din noi, noi luminăm câmpul pe care trebuie să-l vedem. Sufletul care are imboldul interior să cultive ştiinţa spirituală, poate că nu este conştient de această situație, dar o trăiește în străfundurile sufletului. Aşa cum în lumea fizică lumina Soarelui vine din afară, în lumea spirituală omul trebuie să se facă pe sine însuşi solar. Substanța combustibilă spirituală, flacăra lăuntrică ce luminează lumea spirituală, trebuie să o aprindem în noi pentru a lumina lumea. Fizicienii visează că roşul trandafirului nu ar fi decât mișcare ondulatorie, că s-ar putea explica prin oscilaţii. Ei afirmă că nu ar exista nici un sunet acolo afară, ci numai oscilaţii ale aerului. Şi că ceea ce simt eu ca sunet trăieşte doar în urechea mea. Un simplu experiment poate să ne înveţe însă altceva: Anume, dacă ne lăsăm treziţi de o bătaie în uşă. Dacă omul este atent, va observa că el încă nu era conştient în timpul nopţii, pe când încă dormea, dar că mai apoi se afla el însuşi în ciocănitul la uşă. Noi înșine trebuie să intrăm în sunetele ciocănitului la uşă; folosim un alt om ca să ciocănească, fiindcă sufletul nostru nu poate ciocăni el însuşi. Dacă am lua decizia fermă de a ne trezi, atunci am putea-o face noi înşine, dar aşa îl folosim pe celălalt doar ca intermediar.
Dacă părerile, concepţiile materialiste s-ar mai menţine încă câteva generaţii, roşul trandafirului ar dispărea cu adevărat. Oamenii ar vedea efectiv micii atomi cenuşii oscilând în afară ca vârtej atomic, nu pentru că omul trebuie să-i vadă deoarece ei se află aici, ci pentru că el însuşi s-a pregătit să-i vadă. Acest lucru face necesară propagarea ştiinţei spirituale, pentru ca în viitor să nu existe doar vârtejuri fizice de atomi. Noi nu vorbim nici despre eterul fizic, ci despre acel eter care este fiinţă-gând vie. Acest lucru trebuie recunoscut în primul rând, că în trandafir nu se învârt în vârtejuri atomii, ci că fiinţe elementale care sunt cu adevărat vii, care întrețes, se află în spatele trandafirului. Teoria despre lumea spirituală estre secundară, principalul este că sentimentul se concentrează, că noi ne simţim trăind şi țesând în această nouă simţire trezită pentru noi a realităţii lumii spirituale. Aceasta este învierea lumii spirituale în sufletul nostru, este evenimentul real interconfesional al Paştelui.
Strămoşii noştri au avut nevoie de un alt eveniment care era legat de poziţia la apogeu a Soarelui. Atunci când întreaga natură înmugurea şi îmbobocea, acest fapt era un extaz pentru ei, prin care li se reafirma lumea spirituală. Ceea ce era trăit pe atunci abia la sărbătoarea de Sânziene, trebuie trăit acum primăvara la Paşti. Acum trebuie să putem sărbători trezirea sufletului, învierea sufletului, atunci când ştiinţa spirituală ne vorbeşte nu numai ca o teorie, ci ca o cunoaştere vie.
