Înainte de orice, vă rog să mă iertați că în această seară nu sunt în situația să mă adresez dumneavoastră în limba țării. Prietenii, membrii societății noastre antroposofice în mijlocul cărora îmi este îngăduit zilele acestea, săptămâna aceasta să țin niște prelegeri despre știința spiritului, au fost de părere că aș putea vorbi în limba germană și oficial despre acest subiect. De asemenea, chiar tema ce urmează să facă obiectul analizei noastre din această seară a avut la origine dorința stimaților noștri membri din acest oraș. Urmează să vorbesc despre relația științei spiritului, a antroposofiei, sau oricum ar fi numită aici știința spiritului, cu creștinismul. Înainte de toate va fi desigur necesar să fac unele precizări în ce privește esența și importanța a ceea ce se înțelege aici prin știința spiritului, privită din punctul de vedere din care urmează să se vorbească astăzi.
Știința spiritului, așa cum este ea înțeleasă aici, nu intenționează să întemeieze vreo nouă religie sau vreo nouă sectă religioasă, sau ceva de felul acesta. Știința spiritului vrea să fie sau crede a fi acel ceva ce se impune sub raport spiritual culturii noastre actuale.
Dacă în prezent, într-un domeniu, este necesar să se facă progrese în evoluția culturală a omenirii, așa cum s-au făcut cu trei, patru, cinci secole mai devreme într-un alt domeniu, când științele naturii moderne și-au făcut apariția în viața culturală omenească, atunci trebuie să spunem: Ceea ce au devenit aceste științe ale naturii pentru cunoașterea naturii exterioare, pentru viață, prin cunoașterea legilor exterioare ale naturii, asta ar dori să devină știința sprituală, prin cunoașterea legilor ce guvernează viața noastră sufletească și spiritului și prin utilizarea acestor legi ale vieții sufletești și spirituale în domeniul eticii, al vieții sociale, în domeniile cele mai variate ale vieții culturale; aceasta ar vrea ea să devină pentru prezentul nostru și pentru viitorul imediat. Și oricât de mult, în mod necesar și în mod absolut natural, această știință a spiritului trebuie să fie la rândul ei greșit înțeleasă, ea își extrage încrederea în adevărul ei, cât și încrederea în acțiunea ei benefică asupra culturii umanității, din observarea destinului științei spiritului în zorii apariției vieții spirituale moderne. Cercetătorul științelor naturii se afla, la început, în fața unor seculare, chiar milenare prejudecăți; adevărul are însă forțe care, în modul adecvat vieții omului, îi vin în ajutor împotriva tuturor forțelor potrivnice.
Și astfel, după ce s-au spus câteva cuvinte despre încrederea cercetătorului spiritului în adevărul și acțiunea benefică a muncii sale, ar fi bine să examinăm imediat esența, modul de cercetare care stă la baza științei spiritului pe care o avem în vedere aici.
Modul de reprezentare al științei spiritului se menține, într-adevăr, cu totul în spiritul modului de reprezentare al științelor naturii. Întrucât însă această știință a spiritului își întinde activitatea într-un cu totul alt domeniu decât al științelor naturii, și anume în domeniul a ceea ce nu poate fi perceput senzorial, în domeniul spiritului, trebuie să ne fie clar că un mod de gândire naturalist-științific, care își propune să cerceteze domeniul spiritualului, trebuie să se modifice în mod radical, trebuie să devină altceva decât este el în domeniul științelor naturii. Și cu toate că metoda, metoda de cercetare a științei spiritului se menține în totalitate în spiritul științelor naturii, în așa fel încât cineva care a fost educat în sensul științelor naturii de astăzi și care privește științele naturii fără prejudecăți se poate transpune pe terenul acestei științe a spiritului, totuși trebuie desigur spus că, atâta timp cât metodele naturalist-științifice sunt luate în ce au ele mai unilateral, cum se întâmplă de multe ori astăzi, se pot naște tot felul de idei preconcepute împotriva aplicării modului de reprezentare naturalist-științific la viața spirituală. Dacă totuși trebuie să aplicăm gândirea, logica naturalist-științifică la ceva ce este cel mai aproape de om, dar care este și cel mai greu de cercetat, atunci acest mod de gândire ar trebui aplicat la ființa omului însăși. În știința spiritului omul trebuie totuși să se cerceteze pe el însuși, și pentru aceasta el trebuie să apeleze la singurul instrument ce-i stă la dispoziție în acest scop, și anume la el însuși. Știința spiritului pornește de la premisa că omul, pentru a deveni un instrument de cercetare a lumii spirituale, trebuie să cunoască o transformare în el însuși, trebuie să întreprindă ceva cu el însuși, care să-l aducă în situația să facă investigații în lumea spirituală, lucru pe care nu-l face în viața obișnuită.
Îngăduiți-mi să pornesc de la o comparație, de la o comparație din domeniul științelor naturii, care nu vrea să demonstreze ceva anume, ci vrea doar să lămurească în ce fel modul de reprezentare spiritual-științific se află în întregime pe terenul gândirii naturalist-științifice. De exemplu, în natură ne întâlnim peste tot cu elementul apă. Dacă observăm apa, așa cum ne apare ea acolo, afară, aceasta se prezintă în primul rând prin proprietățile ei. Dar acum vine chimistul cu metodele sale și le aplică apei; el descompune apa în hidrogen și oxigen. Deci ce face cercetătorul științelor naturii din apă? După cum bine știm, apa nu arde. Chimistul extrage hidrogenul din apă, iar acesta este un gaz care arde. Nici un om care privește exterior apa nu poate vedea în interiorul acesteia hidrogen și oxigen, ce au cu totul alte însușiri decât apa.
Tot atât de puțin poate cineva să recunoască – este exact ceea ce ne arată știința spiritului –, când se află în fața unui om, ce este acest om în interiorul său. Și așa cum chimistul, cercetătorul științelor naturii, vine și ne descompune apa în hidrogen și oxigen, tot așa trebuie să vină cercetătorul de știința spiritului, desigur printr-un proces sufletesc interior care trebuie pregătit în adâncurile cele mai profunde ale sufletului, și să disece ceea ce i se oferă privirii exterioare în viață. Și, prin metodele de cercetare spirituală, cercetătorul spiritual îl poate descompune pe om într-o componentă exterior-trupească și într-una spiritual-sufletească. Din punctul de vedere al științei spiritului interesant de cercetat este în primul rând spiritual-sufletescul, separat de trupesc. Nimeni nu poate recunoaște adevărata realitate a spiritual-sufletescului din exteriorul-trupesc, după cum nici natura hidrogenului nu poate fi recunoscută dacă acesta nu este extras din apă.
Se întâmplă foarte des astăzi ca, atunci când începi să vorbești în acest fel, să ți se spună: Acest lucru încalcă principiul monismului, de care trebuie să ținem seama neapărat. Acum, monismul nu trebuie să-l împiedice nici pe chimist să descompună apa într-o dualitate. Monismul nu este nicidecum contestat prin faptul că ceea ce se poate întâmpla în realitate se și întâmplă: că prin cercetare spirituală, prin metodele de cercetare spirituală, spiritual-sufletescul este separat de trupesc-corporal. Numai că aceste metode nu sunt unele care să poată fi practicate în laborator, în cabinetul de fizică sau în clinici, ci sunt procese ce trebuie să se desfășoare chiar în interiorul sufletului. Nu sunt însă procese sufletești care să reprezinte niște minuni, ci trăiri intensificate a ceea ce omul poate observa în viața obișnuită. Nu sunt însușiri fenomenale, ci însușiri pe care omul, într-o anumită măsură, le posedă în viața de zi cu zi, pe care el le poate potența fără limite doar dacă urmează să devină cercetător spiritual. Și, pentru că nu doresc să vorbesc doar la modul general, voi intra imediat în miezul subiectului.
Oricine cunoaște ceea ce, în viața sufletească a omului, numim capacitate de amintire, memorie. Oricine știe, desigur, cât de mult depinde omul, în fond, de memorie. Să ne imaginăm că într-o dimineață ne-am trezi și n-am mai avea habar de ceea ce a fost mai înainte în jurul nostru și în noi. Prin aceasta noi ne-am pierde întreaga ființialitate omenească. Memoria noastră, care în sine începe de la un anumit moment anterior, din copilărie, este ceva ce ține în mod necesar de viața noastră omenească. Deja filosofii prezentului rămân uimiți de cele ce spun cercetările despre forța memoriei. Există deja în mijlocul lor personalități care, chiar în timp ce analizează memoria, deviază de la o concepție materialist-monistă despre lume, descoperind prin cercetare exactă că memoria nu va putea fi niciodată considerată a fi legată de trup, chiar dacă în mod exterior senzațiile – doar atât se poate spune de activitatea sufletească – sunt legate de trup. Nu fac decât să atrag atenția asupra acestui fapt. Căci un bărbat care cu adevărat nu are nici un fel în înclinație să pătrundă în știința spiritului, filosoful francez Bergson, a vorbit despre această calitate spirituală a memoriei.
Cum ne iese însă în întâmpinare în viață memoria, forța de amintire? În sufletul nostru apar în imagini evenimente întâmplate demult. Întâmplările s-au petrecut demult, însă sufletul are de-a face cu el însuși. Aceasta se referă la faptul că el dezvrăjește viețuirea trecută din profunzimile vieții interioare. Iar ceea ce iese la suprafață din profunzimile sufletești putem asemăna cu viețuirea originară. În comparație cu imaginile pe care ni le oferă percepția simțurilor, amintirile sunt foarte palide. Ele sunt însă în legătură cu integritatea vieții sufletești și noi nu ne-am putea orienta în lume dacă nu am avea memoria. La baza memoriei stă însă forța acesteia. Sufletul aduce la suprafață lucrurile pe care le ascunde în amintirile lui prin forța memoriei. Însă chiar aici intervine acum știința spiritului. Nu memoria ca atare – vă rog să luați aminte la ceea ce vreau să spun –, nu memoria ca atare poate fi întărită, ci forța care stă la baza ridicării la suprafață a unui conținut spiritual din adâncurile sufletului poate fi întărită, întărită fără limite, astfel încât ea să fie folosită în viața sufletului nu numai spre a scoate la suprafață viețuiri trăite cândva, ci și pentru o cu totul altă destinație. La baza metodelor de cercetare spirituală nu stau metode exterioare, ce pot fi urmărite în laborator, nu stau lucruri ce pot fi percepute prin simțurile exterioare, ci procese sufletești intense, pe care le poate trăi oricine. Ceea ce constituie lucrul cel mai de preț al acestor procese sufletești intense este creșterea nelimitată a atenției, sau cum mai este ea numită: concentrarea vieții gândurilor. Ce este această concentrare a vieții gândurilor?
Astăzi, într-o scurtă prelegere de o oră, nu pot decât să enunț principiile care stau la baza acesteia. Detalii puteți găsi în cartea mea Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? și în partea a doua a cărții mele Știința ocultă; aceste cărți au fost cu siguranță traduse. De asemenea, în cartea Pragul lumii spirituale. Aș vrea însă, conform principiilor, să detaliez primele exerciții ale sufletului, care reprezintă o intensificare, o potențare la modul nelimitat a unui lucru necesar în viața omului, o potențare a atenției. Atenția trebuie intensificată în mod nelimitat, pentru ca cercetarea spirituală să poată pătrunde în suflet.
De regulă, ce face omul când se află în fața lumii exterioare? Percepe obiectele; prelucrează obiectele cu rațiunea, care este legată de creier. Apoi el își face reprezentări despre cele percepute. Și de regulă este mulțumit dacă păstrează în suflet reprezentările exterioare. Acolo unde încetează viața de toate zilele încep metodele științei spiritului, începe ceea ce poate fi numit concentrarea gândirii. De obicei, cel care vrea să devină un cercetător spiritual trebuie, când se rupe de viața exterioară, să pornească pe cărările vieții sufletești. Reprezentări pe care ni le formăm noi înșine, pe care le putem cuprinde exact cu gândirea, cel mai bine reprezentări simbolice, pentru care nu este nevoie să examinăm concordanțele lor cu lumea exterioară, le fixăm în orizontul conștienței noastre; reprezentările, care fie provin din practica științei spiritului, fie ne sunt indicate de un cercetător spiritual, le așezăm în centrul întregii conștiențe, astfel încât pentru un timp (mai lung) ne abatem atenția de la orice se află în exterior și ne concentrăm doar asupra unei reprezentări. În timp ce de obicei nu ne oprim la o singură reprezentare, acum ne adunăm toate forțele sufletului, le concentrăm asupra unei reprezentări și rămânem, dăruiți total propriului interior, la această reprezentare. Dacă observăm omul respectiv într-un astfel de exercițiu, el face în esență ceva ce, într-o oarecare măsură, se aseamănă somnului și care totodată este și radical diferit. Căci, dacă o astfel de concentrare vrea să devină rodnică, omul respectiv trebuie să devină, în fapt, ca cineva care doarme.
Când adormim simțim mai întâi cum forțele voinței din mădularele noastre se liniștesc, cum în jurul nostru își face apariția un anumit crepuscul, cum activitatea simțurilor cunoaște un reflux. Intervine apoi starea de absență a conștienței. În concentrare, tot ce se află în exteriorul nostru trebuie să ne devină asemănător cu ce se întâmplă în somn. Simțurile trebuie să se elibereze complet de orice impresie venită din lumea exterioară. Ochiul nu trebuie să vadă mai mult decât în somn, urechea să audă mai mult decât în somn și așa mai departe. Atunci întreaga viață sufletească a fost adunată și concentrată pe o singură reprezentare; aceasta este deosebirea radicală față de somn. Starea respectivă ar putea fi numită un somn conștient, un somn deplin conștient. În timp ce în somn în viața sufletească se așterne întunecimea stării de inconștiență, cel care vrea să devină cercetător spiritual trăiește într-o viață sufletească intensificată. El își încordează toate forțele vieții sufletești și le îndreaptă spre o reprezentare. Important nu este ca noi să analizăm această reprezentare; ea doar ne oferă un prilej să strângem laolaltă, să adunăm la un loc forțele sufletești. Comprimarea aceasta a forțelor sufletești este ceea ce contează. Căci prin aceasta ajungem treptat – aici trebuie să fac din nou trimitere la chestiuni de detaliu din cărțile mele – să putem extrage spiritual-sufletescul, existent în noi precum hidrogenul în apă, să-l putem într-adevăr extrage, să-l eliberăm din fizic-trupesc. Ceea ce am caracterizat aici nu se poate obține printr-un asalt, să zicem așa. Cei mai mulți oameni au nevoie de ani întregi de astfel de exerciții de concentrare, chiar dacă viața din timpul zilei nu este deranjată de astfel de concentrări; căci ele se pot menține doar pentru câteva minute, cel mult părți dintr-o oră, însă trebuie repetate mereu și mereu, până să poți ajunge într-adevăr să fortifici forțele, care de obicei doar dormitează în natura omenească – ele sunt prezente și în viața de toate zilele, însă dormitează –, să le fortifici de așa manieră încât ele să devină active în sufletul nostru și să extragă spiritual-sufletescul din fizic-trupesc.
Întrucât, așa cum am amintit, n-aș vrea să înșir tot felul de povești într-un mod abstract, ci doresc să vă comunic fapte, realități, atunci trebuie spus de îndată că dacă, prin energie și perseverență, prin dăruire față de exercițiile sale, cercetătorul spiritual reușește să ajungă într-adevăr la fructul strădaniilor sale, el se va afla în fața unei viețuiri ce, pentru început, ar putea fi numită viețuirea conștienței pur interioare. De la un anumit moment știm să dăm sens unei anumite zicale, care mai înainte nu avea nici un înteles: Știu că mă aflu în afara trupului; sunt, atunci când îmi cuprind interiorul, când îmi viețuiesc interiorul, în afara trupului meu.
Aș vrea să vă vorbesc în mod deosebit despre această trăire. Mai întâi presimți că forța gândirii, care în mod obișnuit se mișcă doar în cadrul activităților de fiecare zi, se desprinde într-adevăr de trup. La început trăirea este confuză, nedeslușită, însă ea își face în așa fel apariția încât, dacă ai avut-o, o recunoști. În primul rând știi cum este abia după aceea, după ce te reîntorci în trup – acest lucru aș dori să-l caracterizez în primul rând –, când te afunzi în viața creierului, care oferă materia fizică, și simți cum creierul opune rezistență. Știi: cu ajutorul gândirii cotidiene gândești în așa fel încât creierul este instrumentul; acum însă ai fost afară. După aceea ajungi treptat să legi un anumit înțeles de cuvintele: Tu te viețuiești în sufletesc-spiritual. Ai trăirea ca și cum capul tău este oarecum îmbrăcat, drapat cu gândurile sale. Știi ce înseamnă să ai sufletesc-spiritualul despărțit de viața exterioară, fizic-trupească. Mai întâi iei cunoștință de rezistența pe care o opune viața trupească. După aceea faci cunoștință cu viața autonomă, în afara trupului. Este efectiv ca și cum hidrogenul ar reuși o dată să se perceapă pe sine în afara apei. La fel se întâmplă cu omul după ce a trecut prin astfel de exerciții. Și apoi, dacă se continuă cu conștiinciozitate aceste exerciții, vine clipa cea mare, clipa foarte importantă, care constituie, să spunem așa, punctul de plecare al cercetării spirituale propriu-zise. Este un moment profund cutremurător, ce intervine cât se poate de semnificativ în întreaga viață. Acest moment se poate instaura în modul cel mai divers. El poate avea mii de chipuri. Am să-l descriu însă după aspectul tipic, așa cum se va prezenta el în majoritatea cazurilor, conform caracteristicii sale.
Dacă s-a exersat astfel un anumit timp, dacă sufletul propriu a fost îngrijit oarecum în afara modului de gândire naturalist-științific, vine momentul – se poate întâmpla fie în activitatea curentă, fie chiar în timpul somnului – în care te trezești și știi că nu visezi. Trăiești o nouă realitate. Poți viețui aceasta spunându-ți: Ce se întâmplă totuși în jurul meu? Este ca și cum m-aș afla într-o ambianță ce se desprinde de mine, ca și cum elementele ar lovi ca trăsnetul și corpul meu ar fi sfărâmat de către elemente, iar eu rămân în picioare în fața acestui trup. Faci cunoștință cu ceva pe care toți cercetătorii spirituali, în toate timpurile, l-au numit, cu o expresie plastică: a ajunge la poarta morții. Căci viețuiești faptul că acum știi prin imagine – deci nu prin realitate, aceasta o viețuiești doar la moarte –, viețuiești prin imagine că acum știi cum se prezintă omul din punct de vedere spiritual-sufletesc atunci când se percepe pe sine și lumea nu prin instrumentul trupului, ci doar dacă trăiești în spiritual-sufletesc.
Aceasta este cel mai cutremurător lucru; faptul că știi: tu, cu forța ta de gândire, te-ai desprins de trupul tău. Și tot așa pot fi desprinse de trup și alte forțe, astfel încât omul devine tot mai bogat, tot mai interiorizat în ce privește viața sa sufletească.
Totuși exercițiul pe care eu l-am desemnat cu expresia „concentrare” sau „potențare nelimitată a atenției” nu este suficient. Prin acest exercițiu obținem următoarele: când ai ajuns în punctul în care sufletul se viețuiește pe sine, încep să răsară și imaginile, ce pot fi numite imaginațiuni reale. Răsar tablouri, care însă se deosebesc esențial de imaginile memoriei obișnuite. În timp ce memoria obișnuită păstrează în imagini doar ceea ce a fost viețuit exterior, acum apar din adâncurile încețoșate ale sufletului imagini ce nu au nimic în comun cu ceea ce poate fi viețuit în lumea senzorială din afară. Toate obiecțiile că te-ai putea foarte ușor înșela, că acele lucruri ce se ridică din adâncuri sufletești cenușii sunt doar niște reminiscențe ale memoriei, toate sunt șubrede. Căci cercetătorul spiritual învață efectiv să deosebească tocmai între ceea ce memoria cheamă la suprafață și ce este radical diferit de tot ceea ce poate fi înmagazinat în memorie. Desigur, când vorbim despre acest punct al intrării în lumea spirituală trebuie să ținem seama de un lucru, și anume că puține persoane dintre cele ce suferă de halucinații, viziuni sau astfel de plăsmuiri și stări sufletești maladive sunt apte pentru cercetare spirituală. Cu cât omul înclină mai puțin spre așa ceva, ce constituie de altfel o reminiscență a vieții diurne, cu atât mai sigur avansează pe tărâmul cercetării spirituale. Și o mare parte din pregătirea pentru cercetarea spirituală constă tocmai în aceea că se învață a se deosebi atent tot ceea ce poate răbufni la suprafață din sufletul omenesc, mai mult sau mai puțin inconștient, sub o formă maladivă de felul acesta, de ceea ce poate interveni, ca un element nou, ca o realitate spirituală prin instrucția spiritual-științifică a sufletului.
Aș dori chiar să prezint o deosebire radicală între aspectul vizionar, halucinatoriu și ceea ce vede cercetătorul spiritual. Cum se face că atât de mulți oameni cred a se afla deja în lumea spirituală, deși ei nu au decât halucinații și viziuni? Da, oamenilor nu le face deloc plăcere să cunoască ceva cu adevărat nou! Ei stăruie cu mare plăcere în ce-i vechi, în care deja se găsesc. În principiu, în halucinații și viziuni formațiunile sufletești maladive ne ies în întâmpinare precum realitatea exterioară senzorială. Ele sunt aici, ni se înfățișează înaintea ochilor. Într-un fel, noi nu facem nimic pentru ca ele să ne apară în față. Nu în aceeași situație este cercetătorul spiritual față de noul său element spiritual. Am vorbit de faptul că cercetătorul spiritual trebuie să concentreze, să pună în mișcare toate forțele sufletului său, care în viața obișnuită dormitează. Acest lucru cere însă ca el să folosească o energie sufletească, o tărie sufletească care nu este prezentă în viața obișnuită. Atunci când intră însă în lumea spirituală, el trebuie să continue să o mențină. În cazul halucinațiilor, al viziunilor, omul rămâne pasiv, el nu trebuie să facă nici un efort. Dacă față de lumea spirituală devenim, chiar și numai pentru o clipă, pasivi, în acel moment dispare totul. Noi trebuie să rămânem activi neîntrerupt. De aceea nici nu ne putem înșela, căci nimic din lumea spirituală nu ne poate apărea în fața ochilor așa cum ne apare o viziune sau o halucinație. Noi trebuie să fim prezenți cu activitatea noastră la fiecare atom sau detaliu ce ne întâmpină din lumea spirituală. Trebuie să știm cum ne situăm acolo. În cercetarea spirituală adevărată, această activitate, această prezență continuă sunt necesare. După aceea însă intrăm într-o lume ce se deosebeste radical de lumea fizic-senzorială. Intrăm într-o lume unde în jurul nostru se găsesc ființe spirituale, realități spirituale.
Aici mai este necesar însă și un al doilea lucru. Desprinderea sufletului de trup este ceva ce se întâmplă în modul descris. Al doilea lucru însă poate fi clarificat tot printr-o comparație cu științele naturii. Dacă separăm hidrogenul, prima dată este de sine stătător; el însă intră în reacție cu alte substanțe, devine cu totul altceva. Același lucru trebuie să se întâmple și cu spiritual-sufletescul nostru după separarea de trup. Acest spiritual-sufletesc trebuie să se unească cu entități ce nu apațin lumii senzoriale. Trebuie să devină una cu ele; prin aceasta le percepe.
Prima treaptă a cercetării spirituale este separarea spiritual-sufletescului de fizic-trupesc. Cea de-a doua treaptă este intrarea în contact cu ființe aflate dincolo de lumea senzorială. Al treilea lucru este ceva de neiertat, ceva ce astăzi nu ți se iartă, sau ți se iartă mult mai puțin decât dacă ai vorbi de „spirit în general”. Există desigur mulți oameni care știu că ceva îi presează să accepte un spiritual. Ei vorbesc însă de un spirit aflat dincolo de lume și sunt în culmea fericirii dacă pot fi panteiști. Pentru cercetătorul spiritual panteismul este însă ca atunci când duci pe cineva în natură și îi spui: Privește, tot ceea ce te înconjoară aici este natură! Nu îi spui: Aceștia sunt copaci, aceștia sunt nori, acesta este un crin, acesta este un trandafir, ci: Tot ceea ce vezi este natură! Dacă, așadar, îl porți pe om de la un proces la alt proces, de la o ființă la altă ființă și îi spui: Tot ceea ce vezi este natură! – cu asta nu ai afirmat nimic. Trebuie să intri în detalii. Trebuie să te raportezi la ceva concret. Omului din ziua de azi i se iartă dacă vorbeste despre un spirit aflat în toate. Cercetătorul spiritual nu se poate declara însă mulțurnit cu așa ceva. El pășește într-o lume alcătuită din entități spirituale, din fapte spirituale diferențiate, la fel de concret-diferențiate precum și lumea din afară, ce este alcătuită din nori, munți, văi, din copaci, flori și așa mai departe. Dacă spui însă că nu numai procesele din natură sunt diferențiate în regn vegetal, animal și mineral, ci că atunci când intri în lumea spirituală poți și acolo să vorbești de detalii și fapte concrete, asta nu ți se iartă. Cercetătorul spiritual nu poate să nu atenționeze însă că atunci când intră astfel în lumea spirituală el pătrunde într-o lume de entități și procese spirituale reale, concrete.
Al doilea lucru care este necesar apoi este o intensificare, o ridicare pe o treaptă superioară a spiritului de devoțiune, a acelei devoțiuni pe care omul o resimte în viața obișnuită sau, tot în viața obișnuită, dar pe un plan superior, în evlavia religioasă. Și la fel trebuie dezvoltată acea facultate de a rămâne în curentul evenimentelor lumii într-o stare de deplină dăruire de sine precum în starea de somn. În somn omul uită orice pornire din viața sa proprie și, tot așa, în contemplație sau meditație omul trebuie să uite orice pornire ce vine din viața sa proprie. Acesta este al doilea exercițiu, care trebuie alternat cu primul exercițiu. Cel ce exersează trebuie să uite complet de propriul său trup, nu numai sub raportul gândirii, ci și astfel încât să fie în stare să despartă orice mișcare sufletească și orice impuls de voință de trupesc, așa cum în somn reușește să se desprindă de orice mobilitate a trupului. Această stare trebuie să se producă însă în mod conștient. Pe măsură ce omul adaugă la primul exercițiu această dăruire de sine, el ajunge până acolo încât, cu simțurile spirituale treze, să se instaleze în lumea spirituală, așa cum, prin simțurile exterioare, se adaptează la lumea senzorialității ce ne înconjoară. O nouă lume se deschide atunci pentru om, lumea în care omul este prezent permanent cu spiritual-sufletescul său. Pentru observația interioară – așa cum am mai spus – devine o realitate ceea ce astăzi însă este complet repudiat de prejudecățile timpului nostru, dar care este rezultatul unei cercetări științifice riguroase, la fel de riguroasă precum teoria evoluționistă din ultima vreme: omul face cunoștință cu miezul spiritual-sufletesc al ființei sale, ajunge să-l cunoască până acolo încât știe: Înainte să fi coborât, prin concepție și naștere, în această viață, care m-a îmbrăcat cu un corp, eu existam spiritual-sufletește într-o sferă spirituală. Atunci când voi păși prin poarta morții, trupul meu va cădea, însă ceea ce am cunoscut acum ca miez ființial spiritual-sufletesc, care poate trăi în afara trupului, acest lucru va trece prin poarta morții. După ce a trecut prin poarta morții el aparține unei lumi spirituale, intră într-o lume spirituală. Cu alte cuvinte, chiar în această viață, între naștere și moarte, ajungi să cunoști sufletul nemuritor. Ajungi să cunoști acel lucru despre care știi că nu depinde de trup. Ajungi să cunoști lumea în care intră sufletul omenesc după moarte. Ajungi să cunoști acest miez ființial spiritual-sufletesc al omului, însă de așa manieră încât și el poate, la rândul lui, să fie descris concret științific.
Dacă privim planta, modul în care se dezvoltă germenele, cum iau naștere frunzele și florile, cum se formează fructul, din care provine din nou un germene, ne dăm seama că viața acestei plante culminează cu acest germene. Vedem căderea florilor și a frunzelor, vedem că germenele rămâne, că el poartă în sine o plantă nouă. Devenim astfel conștienți că în această plantă, pe care o avem în față, trăiește germenele, germenele care va duce spre o nouă plantă. Privim deci viața dintre naștere și moarte, observăm că în spiritual-sufletesc se dezvoltă ceva ce trece prin poarta morții, ceva ce este însă și germenele, sâmburele unei noi vieți. Pe cât de cert se poate afirma că germenele plantei conține în sine predispoziția de a deveni o nouă plantă, în aceeași măsură se poate spune că acel ceva care, ca spiritual-sufletesc, rămâne ascuns în viața obișnuită ascunde în sine predispoziția de a deveni un nou om. Iar prin această observație se ajunge, în deplină concordanță cu modul naturalist-științific de gândire, la concepția despre viețile repetate. Știm că în ansamblu viața omenească constă din viața dintre naștere și moarte și din viața ce se desfășoară între moarte și o nouă naștere, din care omul trece apoi într-o nouă viață pământească. Singurul lucru ce se poate obiecta față de cele spuse mai sus este că și germenele plantei poate să piară, dacă nu există condițiile care să-l cheme, care să-l împingă să devină o nouă plantă. Această obiecție pentru știința spiritului dispare, prin faptul evident că germenele plantei poate să și moară, căci el depinde de lumea exterioară. În lumea spirituală însă, în care miezul ființial-sufletesc al omului se maturizează pentru o nouă viață pământească, nu există nici un obstacol pentru ca ceea ce s-a dezvoltat în viața pământească ca sâmbure al sufletului să nu revină spre o nouă manifestare în viața pământească. Pot să prezint doar în câteva cuvinte felul în care cercetătorul spiritual, rămânând la modul de cercetare al științelor naturii, ajunge la concepția vieților repetate.
Știința spiritului a fost învinuită, pentru că vorbește de vieți repetate, că ar copia budismul. Ei bine, știința spiritului, cu adevărat, nu preia din budism ceea ce are de spus, ci ea stă în întregime pe solul științelor naturii moderne. Ea extinde însă aceste științe ale naturii moderne la viața spirituală. Și nu are nici o vină dacă, fără a se inspira în vreun fel din budism, ajunge la concepția despre viețile repetate. Ea nu are nici o vină că budismul, în timpuri de demult, în urma unor străvechi tradiții, vorbea de vieți pământești repetate.
În acest context aș vrea să amintesc că Lessing a ajuns să vorbească despre vieți pământești repetate pe baza gândirii sale mature și experimentate. Lessing a scris tratatul său despre educația neamului omenesc, în care, după o viață de muncă intensă, susține această teorie despre vieți pământești repetate. El spune aproximativ următoarele: Această teorie ar putea fi respinsă pentru motivul că ea a apărut în primii zori ai omenirii, atunci când prejudecățile școlilor nu apucaseră să o întunece. După cum Lessing nu s-a lăsat înșelat de faptul că această învățătură despre viețile pământești repetate a apărut în zorii civilizației omenirii și că mai târziu ea a fost dată de-o parte datorită prejudecăților, tot așa știința spiritului nu are de ce să dea înapoi în fața acestei învățături numai pentru că ea apare și în budism. Nu există absolut nici un motiv de a învinovăți știința spiritului că ar copia budismul. Știința spiritului se declară de partea teoriei vieților pământești repetate pornind de la propriile sale surse și prin această știință a spiritului omul este avizat că se află în legătură cu întreaga viață a omenirii care a existat pe acest Pământ. Căci aceste suflete care trăiesc în noi au mai fost deja de multe ori și vor mai fi de multe ori aici. Ele privesc în urmă epocile străvechi de cultură, de exemplu epoca în care oamenii au putut să vadă cu proprii ochi piramidele. Știm, sufletele noastre au trăit deja pe timpul acela și vor apărea din nou în viitor; ele participă la toate epocile omenirii.
Astăzi este încă de înțeles ca prejudecățile oamenilor să se îndrepte împotriva unei astfel de teorii. Există de asemenea oameni ce tălmăcesc totul cum le convine lor. Faptul că Lessing a fost un mare om este un lucru cunoscut. Că la apogeul vieții sale el a devenit partizanul teoriei vieților pământești repetate este un lucru incomod pentru mulți oameni, drept pentru care ei spun: Ei da, și Lessing s-a prostit la bătrânețe! Oamenilor le este mai comod să creadă așa ceva decât să gândească: Omul se află în legătură cu întreaga cultură pământească.
Și în ce sens vrea știința spiritului să aducă înaintea întregii culturi a umanității toate acele lucruri despre care tocmai s-a vorbit? Nu în alt sens decât au făcut-o științele naturii moderne cu cunoștințele lor. Dar în prezent, când această știință a spiritului iese în fața culturii omenirii în felul arătat, ea este expusă acelorași prejudecăți cărora le erau expuse acele lucruri pe care le prezenta mai demult concepția naturalist-științifică modernă. Să ne amintim numai de Copernic, Galilei și Giordano Bruno. Cum era pe vremea când Copernic a avansat ideea că Pământul nu este fix, că el se rotește în jurul Soarelui; că în realitate, față de Pământ, Soarele este fix? Ce credeau cei de atunci? Ei credeau că prin astfel de progrese ale cunoașterii ar fi amenințată smerenia religioasă a oamenilor. Anumite culte bisericești au avut nevoie de sute de ani, până în secolul al XIX-lea, să scoată de la index teoria lui Copernic și s-o promoveze în cadrul concepției lor despre lume. Progresul spiritual s-a confruntat în toate epocile cu vechile prejudecăți. Noua știință a spiritului nu vrea să intre în cultura umanității în alt fel decât a făcut-o odinioară cunoașterea naturalist-științifică. Știința spiritului vrea să accentueze – așa cum au făcut-o odinioară Copernic, Galilei, Giordano Bruno când au arătat că o nouă cunoaștere, cea relativ la natură, devenise necesară și omenirea era matură să o primească – că se poate ști ceva despre spirit și că omenirea este matură să-și însușească această știință. Și așa cum atunci a fost acuzat chiar un om al bisericii, Nicolaus Copernic, de a nu fi creștin, la fel de ușor este acuzată acum, în anumite puncte, știința spiritului de a nu fi creștină. Când aud o astfel de acuzație nu pot să nu-mi amintesc de fiecare dată de un preot care, atunci când a preluat funcția de rector universitar, a ținut o conferință despre Galilei și a spus: Pe vremea când ei s-au opus lui Copernic, printre oameni domneau tot felul de prejudecăți religioase. Cine are cu adevărat o religiozitate în sine știe că splendoarea și lumina dumnezeirii nu este diminuată prin aceea că pătrunzi prin cunoaștere în tainele Universului; știe că imaginea despre Dumnezeu a oamenilor chiar a avut de câștigat prin faptul că omul și-a extins cunoașterea dincolo de aparența senzorială, calculând traiectoriile stelare și particularitățile aștrilor. – Faptul că religia nu are decât de câștigat atunci când se adâncește în mod științific în ceva, poate fi înțeles de sufletul cu adevărat religios. Iar știința spiritului nu vrea să fie ceva ce are de-a face cu o nouă fundamentare religioasă. Ea nu vrea să întemeieze o sectă nouă. Ea nu vrea să dea la iveală profeți și fondatori religioși. Vremea întemeierii de religii, vremea profeților a trecut. Omenirea s-a maturizat, iar oamenii care vor vrea să apară în viitor în fața omenirii cu natura lor profetică vor avea un alt destin decât al vechilor profeți. Vechii profeți, pe drept cuvânt, au fost venerați ca oameni deosebiți, conform particularităților vremii lor. Profeții prezentului, ce s-au vrut a fi în sensul celor de demult, își vor afla soarta: vor fi ridiculizați! Știința spiritului nu are nevoie de profeți, căci, prin întreaga sa natură, se bazează pe faptul că ceea ce are ea de spus aparține profunzimilor sufletului omenesc, acelor profunzimi în care sufletul omenesc nu poate face întotdeauna lumină. Iar ceea ce spune cercetătorul spiritual este ceva ce el a cercetat ca un simplu cercetător. Cercetătorul spiritual vrea să atragă atenția asupra a ceea ce este necesar. El spune: Am găsit asta; dacă și tu cauți, vei găsi singur! Ne apropiem din ce în ce mai repede de vremea în care cercetătorul spiritual va fi considerat un simplu cercetător, așa cum sunt considerați chimistul sau biologul în domeniile lor; doar că cercetătorul spiritual cercetează un domeniu ce este foarte apropiat oricărui suflet omenesc.
Astăzi am putut doar schița, desigur, ceea ce rezultă dintr-o cercetare în acest domeniu. Dacă însă veți aprofunda aceste lucruri, veți vedea că asta înseamnă cercetarea întrebărilor celor mai importante ale sufletului omenesc: întrebările despre omenire și despre destin, ambele întrebări ce-i pot emoționa profund pe oameni, în fiecare ceas și în fiecare zi; întrebări care îl întăresc pe om pentru muncă. Și pentru că obiectele cercetării spirituale au de-a face cu profunzimile sufletului omenesc, ea îi cuprinde pe oameni, se unește cu interiorul cel mai profund al omului și prin aceasta adâncește simțirea sa religioasă, îl face mai religios decât ar fi fost altfel.
Știința spiritului nu vrea să înlocuiască creștinismul, însă un instrument pentru înțelegerea creștinismului, așa ceva vrea să fie. Și tocmai prin aceasta, prin știința spiritului, ne devine clar că acea ființă pe care noi o numim Christos trebuie să fie pusă în centrul întregii existențe pământești, că ceea ce noi numim confesiunea creștină este ultima dintre religii, este religia care pentru viitorul pământului este religie veșnică. Știința spiritului ne arată chiar acest lucru, că religiile precreșine au ieșit din unilateralitatea lor și au concrescut în religia creștinismului. Știința spiritului nu vrea să pună altceva în locul creștinismului, ci vrea doar să ne ajute să putem înțelege mai profund, mai adânc creștinismul.
Putem spune că atunci când Copernic, în cămăruța lui liniștită, a elaborat un nou sistem astronomic al Cosmosului el a vrut să schimbe natura? A afirma așa ceva ar fi absurd. Natura a rămas ceea ce a fost; însă oamenii au învățat să înțeleagă cum să gândească, într-un fel adecvat noii culturi, despre natură. Mi-am permis să-mi intitulez cartea pe care am scris-o cu mulți ani în urmă despre creștinism Creștinismul ca fapt mistic. Cineva care este obișnuit să mai și reflecteze asupra lucrurilor pe care le transmite mai departe lumii nu alege un astfel de titlu fără o adâncă chibzuiniă. De ce am ales acest titlu? Ei bine, pentru a arăta că creștinismul nu este o simplă teorie, ce poate fi înțeleasă într-un fel sau altul, ci că el a venit în lume ca un fapt real, ce nu poate fi înțeles decât în mod spiritual. Pe cât este de adevărat că natura nu a devenit altceva prin Copernic, tot atât de adevărat este că realitatea creștinismului nu devine o alta dacă știința spiritului devine instrumentul pentru a înțelege într-un sens deplin această realitate a creștinismului, pentru a înțelege mai bine decât a fost posibil acest lucru în vremurile apuse.
Permiteți-mi să evidențiez doar un punct din cercetarea spiritual-științifică a creștinismului. Deja am depășit timpul ce mi-a fost rezervat, însă vă rog să-mi dați voie să mai fac referire la acest singur punct din cercetarea spirituală asupra creștinismului.
Dacă urmărim culturile precreștine cu ochiul cercetătorului spiritual, vom găsi că acestea aveau pretutindeni în sânul lor ceea ce se cheamă Misterii, locașuri despre care se poate spune că erau simultan locașuri religioase, locașuri de artă și locașuri de știință. În timp ce cultura exterioară era astfel configurată încât, în acele timpuri de demult, omul nu ajungea niciodată să pătrundă cu ajutorul metodelor spiritual-științifice în lumea spirituală, așa cum am descris, oameni individuali puteau fi primiți în Misterii. Acolo ei erau discipoli, numiți și candidați la inițiere. Ei erau învățați să realizeze ceea ce s-a descris astăzi, și anume să iasă din corpul lor fizic. Ei erau aduși, prin arta Misteriilor, să zicem așa, să dezvolte o viață sufletească liberă de trupesc. Și ce obțineau ei prin această viață sufletească liberă de trupesc? Obțineau posibilitatea de a viețui lumea spirituală și de a viețui acest punct central al istoriei pământești a omenirii, evenimentul christic. În știința exterioară se acordă mult prea puțină importanță la ce au devenit acei discipoli ai Misteriilor, însă se pot menționa multe lucruri care să ilustreze aceasta. Aș aminti un simptom, unul singur, un cuvânt al unui Părinte al Bisericii, sfântul Augustin. El spunea: Creștinii nu există numai de la venirea lui Christos pe Pământ, ei au existat și înainte! Dacă spui astăzi așa ceva ești acuzat de erezie; un Părinte creștin al Bisericii și-a permis însă să spună că au existat creștini și înainte de Christos, înainte de apariția lui pe Pământ; și asta este chiar concepția lui Augustin însuși. De ce rostea acest învățător creștin astfel de cuvinte? Pentru a conștientiza într-o oarecare măsură motivul, să citim, de exemplu, ce spunea Platon privitor la importanța Misteriilor pentru întreaga ființă și viață a omenirii. Platon ne-a lăsat scris niște cuvinte care ni se pot părea dure: Sufletele oamenilor trăiesc ca în noroi, ca în mocirlă, atâta timp cât aceștia nu sunt inițiați în Misteriile sfinte. El spunea acest lucru deoarece era convins că sufletul omenesc, conform ființei sale, este de natură spiritual-sufletească, însă doar acela care a reușit să scoată sufletul său din trupul fizic, prin intermediul Misteriilor, vede lumea spirituală. Omul care nu a pătruns în Misterii i se pare lui Platon că este sustras adevăratei sale ființe. Iar esențial este că singura cale, în timpurile de demult, pentru a trece din fizic-senzorial în spiritual a fost calea ce trecea prin Misterii.
Astăzi însă lucrurile nu mai stau așa. Există o deosebire esențială în ce privește raportul sufletului omenesc cu lumea spirituală în comparație cu epocile precreștine. Ceea ce v-am relatat astăzi, și care poate fi realizat de orice suflet cu el însuși pentru a intra în lumea spirituală, este posibil pe Pământ abia de la întemeierea creștinismului. Abia de atunci a devenit posibil ca orice suflet care aplică cele expuse de mine astăzi și în cărțile pe care le-am pomenit, să se ridice prin autoeducație în lumea spirituală. Înainte de întemeierea creștinismului era nevoie de Misterii, era nevoie de autoritatea unui învățător care să te îndrume. În timpurile vechi nu a existat o autoinițiere. Și dacă știința spiritului este întrebată: De unde provine această răsturnare?, ea va răspunde, pe baza propriilor cercetări: Această răsturnare a devenit posibilă prin Misteriul de pe Golgota. Prin întemeierea creștinismului în omenire a intervenit un fapt care nu poate fi cercetat decât în spirit. Un fapt, Christos însuși, care mai înainte nu putea fi găsit în spiritual decât prin intermediul Misteriilor, atunci când omul își părăsea trupul, poate, după întemeierea creștinismului, să fie găsit de orice om prin efort propriu. Elementul coborât în sufletele omenești de către Misterii se află, de la Misteriul de pe Golgota, în fiecare suflet omenesc, a devenit un bun al fiecărui om. De unde provine aceasta? Aceia despre care se știa că trecuseră prin Misterii, cum este cazul lui Heraclit și Platon, au fost numiți Părinții recunoscuți ai Bisericii „creștini”, întrucât ei au văzut lumea spirituală prin intermediul Misteriilor.
Știința spiritului ne arată că în timp ce Iisus trăia în felul pe care îl cunoașteți din Evanghelii, în viața sa a intervenit un moment – este vorba de Botezul în Iordan – în care a cunoscut o transformare, în care în El a intervenit ceva ce nu existase mai înainte, ceva ce a trăit apoi în El vreme de trei ani. Iar ceea ce a coborât atunci în El trece prin Misteriul de pe Golgota. Nu este momentul acum să vă descriu detaliile Misteriului de pe Golgota, însă știința spiritului confirmă, din punctul ei de vedere, dintr-un punct de vedere pe deplin științific, cele scrise în Evanghelii. Prin ceea ce se întâmplă pe Golgota, ceva ce înainte putea fi atins doar în înălțimile spirituale se unește cu omenirea pământească însăși și trăiește de atunci în toate sufletele omenești, întrucât pe Golgota Christos a trecut prin moarte. Este forța prin care orice suflet omenesc poate găsi calea ce duce în lumea spirituală. Prin Misteriul de pe Golgota neamul omenesc de pe Pământ a devenit altceva, raportat la sufletul său. Christos este, așa cum o spune El însuși, „de sus”, însă El a intrat în lumea pământească a oamenilor.
Științei spiritului i se reproșează că ea spune că Iisus n-ar fi fost mereu Christos, ci că viața Acestuia pe Pământ ar fi început abia în al treizecilea an al lui Iisus. Știința spiritului s-a lovit de tot felul de superficialități, provenite din prejudecata omenească; dacă se admite un fapt, imediat ți se opune o prejudecată. Și așa se întâmplă aproape cu tot ce spun adversarii legat de poziția științei spiritului față de creștinism.
După ei nu trebuie să credem că omul începe să-și amintească aproximativ abia din al treilea an de viață. Spunem însă oare prin aceasta că ceea ce trăiește în om mai târziu nu era deja mai înainte în el? Dacă vorbim despre coborârea lui Christos în Iisus, tăgăduim prin aceasta că Christos a fost unit cu Iisus chiar de la naștere? Tăgăduim acest lucru tot atât de puțin pe cât tăgăduim că sufletul se află în copil înainte ca acest suflet să învie, să zicem așa, în al treilea an de viață. Trebuie doar să înțelegi ce spune știința spiritului, și atunci nu îi vei mai fi adversar.
În continuare, științei spiritului i se reproșează că face din Christos o ființă cosmică. Ea nu face altceva decât să extindă privirea omului dincolo de chestiunile fizic-pământești, afară, în Cosmos, pentru a cuprinde Cosmosul și în mod spiritual cu cunoașterea sa, așa cum Copernic a cuprins cu cunoașterea sa lumea exterioară. Nevoia științei spiritului de a include în această cunoaștere a sa lucrul care îi este cel mai sfânt nu face decât să răspundă unui sentiment religios și totodată unui sentiment profund științific. Înainte de Copernic oamenii judecau mișcările din spațiul cosmic după ceea ce vedeau; ei au învățat acum să judece independent de lumea senzorială. Este condamnabil dacă știința spiritului face același lucru în raport cu chestiunile spirituale ale omenirii? Oamenii au judecat problemele creștinismului, viața lui Christos-Iisus într-un anumit mod, așa cum puteau ei judeca până acum. Știința spiritului vrea să extindă privirea în depărtările cosmic-spirituale. Față de cele știute până acum despre Christos, ea vine să adauge ceea ce are de spus în această privință știința spiritului. Știința spiritului recunoaște în Christos o ființă care este veșnică, o ființă care a coborât doar o singură dată într-un trup omenesc, care se deosebește de ceilalți oameni prin aceea că nu parcurge vieți pământești repetate. Christos a coborât doar o dată într-un trup omenesc și de atunci este unit cu sufletul oamenilor.
Cei care combat știința spiritului din punctul de vedere al creștinismului comit o ciudată eroare. Căutați în știința spiritului dacă ea, măcar o dată, combate ceea ce găsește în cadrul creștinismului! La tot ceea ce creștinismul spune Da, ea spune Da. Mai spune însă ceva în plus. A interzice acest ceva nu înseamnă că ești consecvent în creștinismul tău, ci că persiști într-o viziune limitată asupra creștinismului; înseamnă să operezi așa cum au operat cei ce vorbeau despre Copernic, Galilei, Giordano Bruno în felul pe care l-am amintit. Eroarea de logică ce se comite aici este ușor de depistat. Cei care vin și spun: Pentru că voi vorbiți de un Christos cosmic, un Christos care trăiește și în depărtările cosmice, sunteți gnostici, ei comit aproximativ aceeași eroare cu acela care spune: Da, omul care mi-a dat acum bani îmi era dator 30 de coroane. El mi-a dat însă 40 de coroane, fiindcă îmi împrumută pe deasupra 10 coroane. Dacă vin acum și afirm: Omul nu mi-a plătit datoria, el mi-a dat 40 de coroane, nu cele 30 de coroane, atunci nu comit o eroare nebunească?! Când oamenii vin însă și spun reprezentanților științei spiritului: Voi nu ne comunicați doar ceea ce spunem noi despre Christos, ci și altceva pe deasupra – nu remarcăm enorma greșeală pe care o fac, fiindcă ei vorbesc împinși de pasiune și nu în mod cu adevărat obiectiv. Din partea mea se poate polemiza împotriva afirmației că ceea ce dă știința spiritului referitor la creștinism poate să însemne sau poate să nu însemne ceva pentru oameni. Acest lucru depinde de ceea ce au nevoie oamenii. Poți contesta desigur și pe Copernic, Galilei, Giordano Bruno. Nu ai voie însă să spui că știința spiritului ar da mai puțin în ce privește creștinismul, sau că știința spiritului s-ar ridica împotriva creștinismului.
Și mai trebuie spus ceva, atunci când vorbim despre relația științei spiritului cu creștinismul: omenirea se schimbă o dată cu trecerea oamenilor de la o epocă la alta. Sufletele noastre omenești au parcurs vieți pământești în epoci în care Christos nu era încă unit cu Pământul și vor parcurge alte vieți pământești în epoci în care Christos este unit cu Pământul. Christos trăiește de acum încolo în înseși sufletele omenești. Și în afară de asta, dacă sufletul omenesc se adâncește din ce în ce mai mult, dacă trece prin tot mai multe vieți pământești repetate, el devine din ce în ce mai independent, din ce în ce mai liber interior. Așa se explică faptul că pentru a înțelege vechile adevăruri el are nevoie de instrumente mereu noi, că el trebuie să avanseze, din această libertate interioară, să meargă înainte. Astfel, trebuie spus: Creștinismul este recunoscut într-o asemenea profunzime tocmai prin știința spiritului. Adevărul și importanța sa sunt recunoscute într-o asemenea măsură încât știința spiritului poate să fie liniștită dacă propovăduiește într-o formă nouă aceste vechi adevăruri, adevărurile creștine. Cei care vor să rămână doar cu prejudecățile lor pot să creadă că știința spiritului ar face un rău creștinismului. Cine pătrunde în cultura prezentului va înțelege că tocmai acei oameni care nu mai pot fi creștini în vechiul mod sunt pătrunși din nou de adevărul creștinismului prin știința spiritului. Căci ceea ce are de spus despre creștinism știința spiritului poate spune fiecărui suflet în parte, fiindcă fiecare suflet îl poate găsi în el însuși pe Christosul de care vorbește ea. Ea poate spune însă și că îl găsește pe Christos ca ființa ce a coborât într-adevăr cândva în sufletele omenești, în lumea pământească, prin realitatea Misteriului de pe Golgota. Credința nu are de ce să se teamă de știință, căci obiectele științei, dacă sunt ridicate până la spirit, nu se tem de lumina științei. Și astfel știința spiritului va atrage spre creștinism acele suflete ce nu pot fi câștigate vorbindu-le precum fondatorii profetici ai religiilor, ci ca simpli oameni de știință, ce atrag atenția asupra lucrurilor ce pot fi găsite în domeniul spiritual-științific și care fac să răsune corzile din fiecare suflet.
Cercetător spiritual poate deveni, de fapt, orice om; căile pentru a ajunge acolo le puteți afla în cărțile pe care le-am numit mai sus. Însă și cel care nu este cercetător spiritual poate să fie pătruns de adevăr, dacă lasă să acționeze în mod nepărtinitor acest adevăr asupra sa. Dacă nu face aceasta, înseamnă pur și simplu că nu se poate elibera de prejudecăți. În sufletul omului sunt sădite toate adevărurile. Probabil nu orice om are prilejul să înțeleagă ca cercetător spiritual adevărul spiritualului; însă așa cum noi, cu gândirea, ieșim deja din domeniul senzorialului, tot așa gândirea ne urmează atunci când cercetătorul spiritual vrea să atragă atenția asupra a ceea ce el cercetează pe căi spirituale. Și el nu vrea decât să atragă atenția că există adevăruri ce pot germina în fiecare suflet, deoarece ele există în fiecare suflet.
Întrucât la sfârșit aș vrea să mai atrag atenția asupra locului pe care știința spiritului îl are în viața culturală, aș mai adăuga următoarele: știința spiritului este într-adevăr de acord cu felul de reprezentare și de gândire al științelor naturii și nu vrea să se înfățișeze înaintea culturii prezentului altfel decât s-au prezentat în fața prezentului lor canonicul Copernic, Galilei, Giordano Bruno. Să ni-l reprezentăm pe Giordano Bruno. Ce a făcut el de fapt? Oamenii scrutau Universul înainte ca el să vină și să rostească adevărurile sale, atât de importante pentru dezvoltarea omenirii. Ei vorbeau de sferele astrale așa cum credeau ei că le văd. Ei vorbeau despre sfera cerească albastră ce delimitează Universul. Copernic, Galilei, Giordano Bruno au avut curajul să străpungă aparenta senzorială și să fundamenteze un nou mod de gândire. Ce spunea în fond Giordano Bruno auditorilor săi? El spunea: Uitați-vă la sfera albastră a cerului; firmamentul, voi înșivă îl faceți prin limitarea cunoașterii voastre. Ochii voștri sunt cei care văd doar până la acea distanță și cei ce creează această limită sunt ochii voștri! Giordano Bruno a lărgit privirea oamenilor dincolo de această limită. El credea că poate indica faptul că în depărtările spațiului sunt implantate lumi stelare veșnice.
Ce trebuie să facă cercetătorul spiritual? Permiteți-mi, cu toată modestia, să mă pronunț în sensul evoluției spirituale mai noi. Cercetătorul trebuie să indice firmamentul temporal, el trebuie să indice limitele nașterii și morții din viața unui om, el trebuie să spună: Privirea exterioară, prin capacitatea limitată de înțelegere și percepție omenească, vede ca firmament temporal nașterea și moartea. Însă, la fel ca Giordano Bruno, el trebuie să arate că acest firmament temporal nu există și că motivul pentru care noi îl vedem este doar perspectiva limitată a viziunii omenești. După cum Giordano Bruno se referă la limitarea spațiului, la faptul că în depărtările spațiului sunt implantate lumi stelare infinite, la fel cercetătorul spiritual trebuie să arate că în spatele granițelor, inexistente, ale nașterii și morții se află infinitatea temporală și că în ea este sădită infinitatea sufletului omenesc, entitatea veșnică a omului, așa cum trece ea de la o viață la altă viață. Știința spiritului stă în deplin acord cu cele întâmplate pentru științele naturii.
Și încă o dată fie-mi permis să amintesc, și în acest oraș, că știința spiritului nu vrea să fondeze vreo religie, că ea armonizează însă viața sufletească în mod mai religios, că ea conduce direct la entitatea centrului religios, la Christos. Permiteți-mi să amintesc încă o dată că știința spiritului, cu toate că nu vrea să fondeze o nouă religie, sensibilizează în mod profund religios sufletul omenesc, că ea nu face din conținutul său o nouă religie, însă provoacă o conștiență religioasă profundă. Iar acela care se teme de știința spiritului ca și când ea ar putea distruge conștiența religioasă se aseamănă cu cineva care ar fi venit la Columb, atunci când a plecat spre America – permiteți-mi să folosesc această comparație – și i-ar fi spus: De ce să descoperi America? Aici, în bătrâna noastră Europă Soarele răsare așa frumos; putem să știm dacă și în America Soarele va răsări, dacă el îi încălzește pe oameni și luminează Pământul? Cel care a pătruns sensul existenței fizice pământești trebuie să fi știut că Soarele luminează în toate țările. Cine se teme însă aici pentru creștinismul său se aseamănă cu un om care se teme de descoperirea unei țări noi, fiindcă el crede că s-ar putea ca acolo Soarele să nu strălucească. Cine îl poartă cu adevărat în sufletul său pe Soarele-Christos știe că El va lumina în fiecare ținut. Și oricât de multe alte ținuturi ar mai fi descoperite, fie acestea în domenii ale științelor naturii sau în domenii ale spiritului, America spiritului nu va fi niciodată descoperită dacă viața cu adevărat religioasă nu va înclina spre o dependență de centrul existenței pământești, de Soarele-Christos, și dacă acest Soare-Christos nu va străluci, luminând sufletele, încălzind sufletele, înflăcărând sufletele. Numai cel cu o slabă simțire religioasă se poate teme că aceasta ar putea să se stingă sau ar putea slăbi în contact cu o nouă descoperire. Cine însă este puternic în sentimentul său veritabil pentru Christos nu va avea teamă în fața cunoașterii, nu se va teme că credința ar putea fi într-un fel periclitată prin cunoaștere.
Știința spiritului trăiește în această încredere. Știința spiritului se adresează culturii prezentului cu această încredere, căci ea știe că gândirea și simțirea religioasă veritabile nu pot fi în nici un fel periclitate prin vreo cercetare anume, ci doar o religiozitate slabă are a se teme de ceva. Ea știe că ne putem încrede în simțul adevărului. Și pentru că cercetătorul spiritual, prin evenimentele cutremurătoare ale vieții sale sufletești, prin ceea ce a trăit în mod obiectiv, știe ce trăiește în profunzimile sufletului omenesc și pentru că el, prin cercetările sale, dobândește încredere în sufletul omenesc, pentru că vede că sufletul omenesc are cea mai intimă legătură de rudenie cu adevărul, crede, oricât ar putea vorbi semnele în prezent împotriva științei spiritului, crede totuși în biruința de pe urmă a științei spiritului. Și el așteaptă să se întâmple acest lucru de la viața iubitoare de adevăr cât și de la viața religioasă autentică a sufletului omenesc.
