Iubiții mei prieteni
În cele ce-au fost spuse ieri am afirmat că impulsurile morale sunt localizate în natura umană și am încercat să întărim, să demonstrăm cele afirmate prin faptele menționate mai înainte, prin aceea că baza elementului moral, al binelui, se află în natura sufletească a omului și că de fapt omul a fost abătut de la predispozițiile sale originare, predispoziții instinctiv bune, am putea spune, doar în cursul evoluției, în mersul său din încarnare în încarnare, că doar prin aceasta a fost posibil ca răul, greșeala, comportarea imorală să pătrundă în omenire.
Dacă așa stau lucrurile am putea, inițial, să fim de-a dreptul surprinși că răul este totuși posibil, că el poate lua naștere; iar întrebarea: Cum a devenit posibil răul în cursul evoluției? reclamă un răspuns.
Un răspuns judicios îl obținem, de fapt, doar dacă observăm că încă din cele mai vechi timpuri oamenilor li se predau învățături morale elementare. Elevii Misteriilor, care aveau ca ideal suprem dobândirea progresivă, deplină a adevărurilor și cunoștințelor spirituale, trebuiau, acolo unde se lucra cu adevărat în sensul Misteriilor, să lucreze pe o bază morală; astfel, tocmai discipolilor Misteriilor le era arătată în mod deosebit specificitatea naturii morale a omului.
Dacă vrem să caracterizăm pe scurt cum se realiza acest lucru, putem spune: Discipolilor Misteriilor li se arăta că natura umană poate pricinui rele sau distrugeri în două direcții și că numai prin aceasta omul este în situația de a dezvolta o voință liberă; și mai departe li se spunea că viața poate evolua în mod just numai dacă învățăm să privim aceste două modalități de a cădea în rătăcire ca două talere ale unei balanțe, la care când unul când celălalt urcă sau coboară. Echilibrul există cu adevărat doar atunci când brațul balantei se află în poziție orizontală.
Astfel, discipolilor Misteriilor li se arăta faptul că o comportare corectă a omului nu poate fi caracterizată indicând simplu: asta este corect, asta este incorect. Comportarea corectă se obține doar dacă omul, în orice clipă a vieții sale, aflându-se în situația de a fi atras atât de o parte cât și de cealaltă parte își stabilește el însuși echilibrul, calea de mijloc între acestea două.
Să ne referim la virtuțile despre care am vorbit ieri: vitejia, curajul. O direcție spre care natura umană poate balansa este aceea a temerității, a angajării nestăvilite într-o acțiune cu toate forțele care-i stau omului la dispoziție, a solicitării la maximum a acestor forțe. Este una dintre direcții, temeritatea. Cealaltă direcție, celălalt taler al balanței este lașitatea. Omul poate înclina, să zicem așa, în ambele laturi, iar discipolilor din Misterii li se spunea că omul, dacă alunecă în extrema temerității, se pierde, renunță la sinea sa și este zdrobit de viață, este sfâșiat de ea. Dacă, din contră, rătăcește în direcția lașității, el se osifică și se desprinde de ansamblul lucrurilor și ființelor. În acest caz, dacă nu poate să-și armonizeze faptele și acțiunile cu întregul, el devine o ființă închisă în sine, care se rupe de ansamblu. Lucrul acesta le era explicat discipolilor din Misterii în legătură cu toate acțiunile oamenilor. În orice acțiune a sa, nu numai dacă vorbim de vitejie, omul poate aluneca în cealaltă parte, astfel încât să fie sfâșiat, zdrobit de lumea obiectivă, fiindcă prin asta își pierde sinea, sau poate să se osifice în el însuși. Iată de ce în toate locașurile de Misterii, la începutul codului moral era scrisă maxima plină de semnificație: Caută linia de mijloc – astfel încât prin faptele tale să nu te pierzi în lume și nici lumea să nu te piardă pe tine.
Acestea sunt cele două extreme în care poate aluneca omul: fie se poate dărui total pentru lume, lumea îl acaparează, îl secătuiește de forțe, ca în cazul temerității, fie lumea poate dispărea pentru el, încât se învârtoșează în egoismul său, ca în cazul lașității. În Misterii, discipolilor li se spunea: Binele nu poate exista ca ceva imuabil, ceva ce poate fi obținut o dată pentru totdeauna, ci mai degrabă el ia naștere prin faptul că omul poate balansa permanent, ca un pendul, în două sensuri și, prin forța sa interioară, el găsește posibilitatea stabilirii echilibrului, a justei măsuri.
Vedeți dumneavoastră, aici aveți toate datele care să vă facă să înțelegeți libertatea voinței și importanța rațiunii și înțelepciunii în acțiunile omenești. Dacă omului i-ar sta în putință să respecte principii morale veșnice, ar fi suficient ca el să-și însușească aceste principii pentru a putea urma în viață, cu aproximație, un anumit traseu condiționat. Viața însă nu se desfășoară niciodată așa. Libertatea vieții îi oferă omului mai degrabă posibilitatea de a aluneca permanent în două direcții. De aceea și există posibilitatea greșelii, posibilitatea răului. Căci ce înseamnă răul? Răul este ceea ce ia naștere fie atunci când omul se pierde în lume, fie când lumea îl pierde pe om. Ceea ce noi numim binele constă în posibilitatea de a evita cele două situații. Apariția răului în cursul evoluției – de-a lungul încarnărilor succesive ale omului – a fost posibilă prin faptul că oamenii au alunecat când într-o parte, când în cealaltă și, întrucât ei nu au restabilit întotdeauna echilibrul, au fost siliți să realizeze compensarea ulterior, în alt moment.
Ceea ce v-am spus eu acum a fost o regulă de aur a vechilor Misterii. Ca de fiecare dată, găsim și aici, la filosofii Antichității, un ecou al acestui principiu fundamental al Misteriilor și vedem, de pildă la Aristotel, când el vorbește despre virtute, o expresie pe care nu o putem înțelege decât dacă știm că cele amintite mai sus au fost un principiu vechi misterial, pe care Aristotel l-a primit prin tradiție și l-a integrat filosofiei lui.
Așa se și explică definiția pe care a dat-o Aristotel virtuții, care sună în felul următor: Virtutea este o abilitate omenească condusă de judecăți raționale, prin care omul ține linia de mijloc între un prea mult și un prea puțin.
Prin această definiție a lui Aristotel avem de fapt definiția virtuții, pe care nici o filosofie n-a reușit s-o înlocuiască după aceea. Aristotel a reușit să găsească termenii cei mai potriviți, prin faptul că el a beneficiat de tradiția ce venea din Misterii. Așadar aceasta este celebra cale de mijloc ce trebuie respectată, dacă omul vrea să se comporte virtuos, dacă vrem ca în lume să pulseze forța morală.
Dar acum putem răspunde și la întrebarea: La ce slujește de fapt morala? Ce se poate întâmpla dacă aici nu există moralitate, dacă se produce răul, dacă se întâmplă să avem un prea mult sau un prea puțin, dacă omul se pierde în lume zdrobindu-se de ea, sau dacă el este prierdut pentru lume, izolându-se de ea? În fiecare din aceste situații se distruge ceva.
Orice rău, orice lucru imoral este o distrugere, un proces de dărâmare, iar în clipa în care omul își dă seama că atunci când face răul nu face decât să distrugă ceva, să sustragă ceva lumii, în acea clipă binele are o înrâurire colosală asupra lui. Menirea concepției antroposofice despre lume, care de fapt abia acum își face intrarea în lume, este chiar aceea de a arăta oamenilor în mod clar faptul că orice rău provoacă o distrugere, sustrage întotdeauna lumii ceva pe care s-a mizat.
Dacă analizăm acum în sensul concepției noastre antroposofice despre lume acest principiu pe care tocmai l-am reliefat, atunci cele ce știm despre natura omului ne vor conduce la o extindere deosebită a problemei binelui, chiar și a răului. Noi știm că sufletul senzației s-a dezvoltat cu precădere în epoca de civilizație caldeană veche, în cea de a treia etapă de dezvoltare postatlanteană. Cei de acum au doar o vagă presimțire a celor ce s-au întâmplat atunci; istoria exterioară nu poate merge în urmă mai departe de epoca egipteană. Știm de asemenea că sufletul rațiunii sau al afectivității s-a dezvoltat în etapa a patra postatlanteană, în epoca de cultură greco-latină și că acum ne aflăm în faza dezvoltării sufletului conștienței. Sinea spirituală va ajunge să se dezvolte abia în etapa a șasea de evoluție.
Să ne întrebăm mai întâi: Cum poate sufletul senzației să alunece într-o parte sau alta față de ce este just? Sufletul senzației este acela care-l face pe om să perceapă lumea obiectelor, să le asimileze în el, să se intereseze de ele, să nu treacă prin lume fără să cunoască ceva despre lucruri, ci să realizeze un raport cu ele. Toate acestea sunt rezultatul acțiunii sufletului senzației. O latură în care omul poate aluneca în ceea ce privește sufletul senzației o găsim atunci când ne întrebăm: Ce anume îi dă de fapt omului posibilitatea să aibă o relație cu lucrurile din jurul său? Ceea ce îi determină relația cu obiectele din jurul lui este ceea ce putem numi interesul față de obiecte. Prin acest cuvânt, „interes”, am exprimat ceva extrem de important în sens moral. Este mult mai important să observăm valoarea morală a interesului, decât să evocăm mii de principii morale frumoase și, cu toate astea, poate, doar ipocrite și meschine. Impulsurile noastre morale nu sunt de fapt mai bine călăuzite decât dacă arătăm un interes adevărat față de lucruri și ființe. Încercați să vă imaginați acest lucru. În conferința de ieri am vorbit în sensul cel mai profund despre iubire ca impuls, încât nu există pericolul să fim rău înțeleși dacă spunem următoarele: Declarația repetată care se face de obicei, „iubire, iubire și iar iubire”, nu poate înlocui impulsul moral din ceea ce poate fi desemnat prin cuvântul „interes”.
Să presupunem că avem în față un copil. Care este condiția primordială pentru a ne dedica unui copil, pentru a face ca el să progreseze? Prima condiție pentru aceasta este să dobândim interes față de ființa sa. Când omul dă înapoi în fața unui lucru de care este interesat, aceasta este deja o atitudine nesănătoasă a sufletului omenesc. Vom recunoaște din ce în ce mai mult că impulsul interesului este un impuls care are o valoare cu totul deosebită în sens moral cu cât pătrundem mai adânc în fundamentele morale autentice și nu rămânem doar la simple predici morale. Dacă reușim să ne lărgim sfera interesului față de lucruri și ființe, dacă reușim să ne transpunem plini de înțelegere în ele, aceasta chemă în interiorul nostru forțele de a ne dărui și oamenilor.
Însăși compasiunea este trezită într-un mod just, dacă suntem interesați de o anumită ființă. Și dacă noi ca antroposofi ne propunem să ne lărgim tot mai mult sfera interesului, să ne lărgim orizontul, atunci și fraternitatea generală dintre oameni crește. Nu putem progresa ținând predici despre iubire omenească în general, ci extinzându-ne din ce în ce mai mult interesul, până ajungem să ne interesăm și să manifestăm înțelegere față de suflete având cele mai diverse temperamente, cele mai diverse însușiri de caracter, particularități de rasă și de popor, cele mai diverse convingeri religioase și filosofice. Înțelegerea justă, interesul just cheamă din interiorul sufletului fapta morală justă.
Și în această situație omul trebuie să încerce să se mențină pe linia de mijloc între două extreme. Una dintre acestea este mărginirea, obtuzitatea caracterului care te face să treci insensibil pe lângă toate și care aduce o imensă nefericire morală în lume, care te mulțumește să trăiești doar în tine însuți perseverând egoist în propriile tale principii și spunând de fiecare dată: Aceasta este opinia mea. Din punct de vedere moral, a avea de fiecare dată propria ta opinie este ceva rău. Esențial pentru noi este să avem întotdeauna un ochi treaz pentru tot ceea ce ne înconjură. Indiferența ne exclude din lume, în timp ce interesul ne introduce în ea. Datorită indiferenței noastre lumea ne pierde, iar noi devenim imorali. Vedem deci că indiferența și lipsa de interes față de lume sunt în cel mai înalt grad un rău moral.
Antroposofia este însă chiar acel lucru care însuflețește și face spiritul din ce în ce mai ager, care ne ajută să gândim mai profund spiritualul, să-l primim în noi. După cum căldura ia naștere datorită focului pe care îl aprindem în sobă, tot așa, atunci când ne însușim înțelepciunea antroposofică, în noi ia naștere interesul față de tot ceea ce este omenesc și față de toate ființele. Înțelepciunea este combustibilul interesului, iar noi putem afirma, chiar dacă lucrul acesta nu este vizibil imediat, că antroposofia, prin faptul că studiază acele lucruri mai îndepărtate, cum ar fi cunoștințele despre Saturn, Soare și Lună, despre karmă, și așa mai departe, reînvie în noi acest interes. Este cât se poate de adevărat că ceea ce ia naștere în noi prin metamorfozarea cunoștințelor antroposofice este interesul, în timp ce din cunoștințele materialiste vedem înflorind, din păcate, ceea ce ne înconjură astăzi, care poate fi desemnat, vorbind în mod radical, drept obtuzitate și care, dacă ar fi să stăpânească ea singură în lume, ar cauza un enorm dezastru.
Uitați-vă cum trec mulți oameni prin lume. Ei întâlnesc un om sau altul, dar în fond aceștia nu se cunosc cu adevărat, căci sunt cu totul închisi în ei înșiși. De câte ori nu auzim că doi oameni care au legat de mai mult timp o prietenie au ajuns deodată la o ruptură. Acest lucru provine din faptul că impulsurile de prietenie erau materialiste, iar după un timp a ieșit la iveală că cei în cauză nu observaseră până atunci însușirile de caracter antipatice ale celuilalt. Sunt foarte puțini astăzi cei care au un ochi deschis pentru o comunicare de la om la om. Antroposofia tocmai asta vrea, să lărgească simțul nostru, înțelegerea noastră pentru ca să avem un ochi deschis și un suflet deschis pentru tot ceea ce este omenesc în jurul nostru, pentru ca să nu trecem indiferenți prin lume, ci animați de interese juste.
Făcând deosebirea între interesul real, just și cel fals menținem echilibrul între extreme, evităm extremele. A te arunca imediat în brațele oricărei ființe care se arată, înseamnă a te pierde pe tine în mod pasional. Acesta nu este un interes adevărat. Dacă facem acest lucru ne pierdem pe noi în lume.
Prin indiferență, lumea ne pierde pe noi, prin pasionalitatea absurdă care ne încețoșează în acțiunea noastră de dăruire ne pierdem noi în lume. Prin interesul sănătos noi ne fixăm, din punct de vedere moral, pe linia de mijloc, cea a echilibrului.
Vedeți dumneavoastră, în cea dea treia perioadă de cultură postatlanteană, deci în epoca egipto-caldeeană, majoritatea oamenilor de pe Pământ poseda o anumită forță, ce se poate numi impulsul de a păstra echilibrul între indiferență și dăruirea care ne rătăcește pasional în lume; este ceea ce în vechile timpuri, dar chiar și la Platon și Aristotel, era numit înțelepciune. Oamenii vedeau însă aceasta ca pe un dar al ființelor supraumane, căci vechile impulsuri ale înțelepciunii au continuat să fie active până în vremurile acelea. Din acest punct de vedere, al impulsurilor morale, cea de a treia epocă de cultură postatlanteană o putem numi epoca în care înțelepciunea acționează instinctiv. De aceea, dacă ne întoarcem în acea epocă, mai spunem următoarele: Simt că cele prezentate dintr-o cu totul altă intenție în anii precedenți în conferințele din Copenhaga, al căror conținut se află în broșura Conducerea spirituală a omului și a umanității, sunt corecte – este adevărat ceea ce exprimam acolo, că atunci oamenii erau mai aproape de puterile spiritual-divine. Elementul prin care oamenii mai stăteau încă aproape de puterile spiritual-divine era, pentru epoca a treia postatlanteană, înțelepciunea instinctivă.
Așadar, pe vremea aceea era un dar zeiesc să găsești echilibrul just – just pentru acea epocă – între indiferență și dăruirea absurd-pasională. Acea compensare, acel echilibru mai era păstrat încă prin organismele, prin pârghiile exterioare din acea vreme. Încă nu se produsese acea întrepătrundere, acel amestec dintre oameni, ce a intervenit în epoca a patra de evoluție postatlanteană prin procesul migrației popoarelor. Oamenii mai erau încă separați pe etnii și triburi. Interesele erau reglementate atunci, în mod înțelept, de către natură și erau destul de puternice încă, pentru a putea să coboare în ei impulsurile morale juste; pe de altă parte, prin frăția de sânge existentă în cadrul triburilor era tras un zăvor pentru pasiunile iraționale. Dacă examinați viața, chiar în epoca noastră, veți admite că cel mai ușor putem găsi un interes acolo unde există o frăție sau o descendență de sânge. Însă nici aici nu există ceva din ceea ce se cheamă pasiune irațională. Întrucât oamenii în perioada egipto-caldeeană trăiau uniți pe un teritoriu redus, linia înțeleaptă de mijloc era întotdeauna prezentă. Sensul evoluției omenirii este însă chiar acela că ceva instinctiv, divin-spiritual, aflat la origini dispare treptat și că oamenii devin independenți față de puterile divin-spirituale.
Vedem de ce încă în perioada a patra de cultură postatlanteană, în epoca greco-latină, filosofii Platon și Aristotel, dar și opinia publică din Grecia, considerau înțelepciunea drept un lucru ce trebuie dobândit, ceva ce nu mai este un dar divin, ci trebuie dorit a fi atins. Prima virtute pentru Platon era înțelepciunea; pentru el, cineva care nu năzuia spre înțelepciune era un om imoral.
Ne aflăm acum în cea de a cincea epocă de cultură postatlanteană. Suntem încă departe de punctul în care omenirea va deveni din nou conștientă de înțelepciunea sădită instinctiv în ea, ca impuls divin. De aceea probabilitatea ca oamenii să rătăcească în cele două direcții amintite este deosebit de mare în ziua de azi. Pentru a contracara marile pericole existente în acest moment este necesară o concepție spirituală despre lume, cum este concepția antroposofică, care să ne ajute ca înțelepciunea de odinioară, existentă instinctiv în omenire, să poată deveni o înțelepciune conștientă. Esența mișcării antroposofice constă în a lupta ca elementul instinctiv, existent odinioară în oameni, înțelepciunea, să fie dobândită acum ca un bun conștient. Cu alte cuvinte, odinioară zeii au dăruit înțelepciunea sufletului inconștient al oamenilor, în vreme ce astăzi noi trebuie să ne însușim înțelepciunile referitoare la Cosmos și la evoluția omenirii. Vechile datini erau și ele croite după gândirea zeilor. Antroposofia o privim în mod just, dacă o luăm ca pe o cercetare a gândurilor zeilor. Odinioară ele au fost insuflate instinctiv în oameni; astăzi noi trebuie să le cercetăm, să le ridicăm la nivelul cunoașterii. În acest sens, antroposofia trebuie să fie pentru noi ceva divin. Trebuie să putem privi cu dispoziție plină de venerație faptul că gândurile ce ne sunt mijlocite de antroposofie sunt realmente ceva divin, ceva ce nouă oamenilor ni s-a permis să gândim, să medităm, după ce mai înainte ele au fost gândurile zeilor, conform cărora a fost întocmită lumea. Dacă antroposofia este pentru noi așa ceva, atunci când ne aflăm în fața acestor lucruri vom înțelege că ele ne-au fost date pentru ca să ne împlinim misiunea. Dacă studiem cele ce ne sunt comunicate în legătură cu evoluțiile Saturn, Soare, Lună, în legătură cu reîncarnarea, cu evoluția diverselor rase și așa mai departe, primim lămuriri importante. Dar față de ele ne situăm în mod just doar dacă ne spunem: Gândurile pe care le căutăm sunt gândurile după care zeii au condus evoluția. Noi gândim evoluția zeilor. Dacă am înțeles corect acest lucru, asupra noastră coboară în același timp ceva profund moral. Așa ceva nu trebuie să lipsească. Ne vom spune atunci: Odinioară oamenii aveau o înțelepciune instinctivă de la zei. Zeii le-au încredințat înțelepciunea după care ei întocmiseră lumea. Acțiunea morală a fost posibilă prin acest fapt. Acum noi ne luăm înțelepciunea în mod conștient din antroposofie. Putem deci să ne așteptăm ca această înțelepciune să se preschimbe în noi în impulsuri morale, ca prin antroposofie să primim nu doar înțelepciune antroposofică ci și impulsuri morale.
În ce fel de impulsuri morale se va preschimba strădania noastră antroposofică chiar pe tărâmul înțelepciunii? Aici atingem un punct al evoluției pe care antroposoful îl poate desigur prevedea, a cărui profundă însemnătate, a cărui greutate morală antroposoful chiar trebuie s-o prevadă – un punct al evoluției foarte îndepărtat de ceea ce întâlnim astăzi în mod obișnuit, și anume ceea ce Platon numea idealul înțelepciunii. Întrucât el o numea prin cuvinte folosite într-o lume în care înțelepciunea mai trăia încă instinctiv în oameni, am face bine să înlocuim această expresie printr-un alt cuvânt. Am face bine, deoarece am devenit mai individuali, fiindcă ne-am îndepărtat de divin și ca urmare trebuie să tindem din nou spre el, să o înlocuim cu cuvântul „veracitate”. Trebuie să învățăm să resimțim întreaga gravitate a cuvântului „veracitate” și, sub aspect moral, acest lucru va deveni un rezultat al concepției și gândirii antroposofice. Oamenii vor învăța să presimtă veracitatea prin intermediul antroposofiei.
Antroposofii de astăzi vor înțelege însă cât este de necesar să simtă deplin această componentă de moralitate a veracității într-o vreme în care materialismul a ajuns atât de departe încât, chiar dacă se mai vorbește de veracitate, viața culturală în general este departe de a resimți, de a bănui ce înseamnă aceasta. Astăzi nici nu poate fi altfel. Adevărul este ceva ce trebuie să lipsească în mare măsură actualei culturi, din cauza unei anumite caracteristici pe care ea a căpătat-o. Vă întreb: Ce mai simte un om astăzi când găsește într-un ziar sau într-o publicație anumite comunicări și mai târziu se dovedește că cele scrise acolo pur și simplu nu sunt adevărate? Vă rog mult să reflectați la acest lucru. Putem spune nu că asta se întâmplă la fiecare pas, ci chiar la fiecare sfert sau zecime de pas. Pretutindeni unde există viață modernă, neadevărul a devenit o caracteriastică a epocii noastre de cultură și va fi imposibil să puteți numi veracitatea o caracteristică a epocii noastre.
Luați un om despre care știți că a scris sau a spus ceva fals și spuneți-i acest lucru în față. De cele mai multe ori vi se va întâmpla să vedeti că el nu are nici cel mai mic sentiment că cele afirmate ar fi ceva injust. Va găsi imediat scuza: Da, dar am spus-o cu bună-credință. Antroposofii nu trebuie să considere un fapt moral când cineva spune un lucru incorect fiind de bună-credință. Oamenii vor trebui să înțeleagă din ce în ce mai mult că e nevoie să ajungă să știe că cele pe care le-au afirmat s-au și întâmplat în realitate. Așadar nu ai voie să spui sau să comunici ceva dacă în prealabil nu ai simțit sau nu ți-ai făcut datoria de a verifica dacă așa și este; trebuie să compari cu ajutorul mijloacelor pe care le ai la dispoziție. Abia atunci când observi împlinită această îndatorire poți să consideri veracitatea un impuls moral. Atunci nimeni nu va mai spune, după ce a introdus ceva incorect în lume: Așa am crezut eu, am spus-o cu bună-credință. Căci va învăța că nu este de ajuns să spui ceva ce crezi că este adevărat, ci că ești obligat să spui întotdeauna doar ceea ce este adevărat, ceea ce este corect. Acest lucru nu va fi posibil altfel decât dacă, într-un anumit sens, în viața noastră culturală va interveni cu timpul o schimbare radicală. Rapiditatea comunicațiilor, setea de senzațional a oamenilor, în general tot ceea ce aduce cu sine o epocă materialistă, sunt adversari ai veracității. Pe plan moral, antroposofia va fi o educatoare a omenirii în slujba veracității.
Nu mi-am propus să dezvălui astăzi în ce măsură veracitatea s-a instaurat deja în societatea antroposofică; trebuie spus însă că cele afirmate aici trebuie să fie în principiu un ideal antroposofic înalt. Evoluția morală în cadrul mișcării antroposofice va avea destule de făcut, dacă se pătrunde profund în toate direcțiile cu gândirea și simțirea idealul moral al veracității.
Acest ideal moral al veracității va fi cel care va instaura într-un mod just virtutea în sufletul senzației.
Al doilea mădular sufletesc pe care trebuie să-l luăm în discuție în antroposofie este cel pe care îl numim de obicei sufletul înțelegerii sau al afectivității. Știți că el s-a impus îndeosebi în epoca a patra postatlanteană de cultură, în epoca greco-latină. Virtutea cea mai definitorie pentru acest mădular sufletesc, am spus-o deja de mai multe ori, este curajul, vitejia, îndrăzneala. La extreme, ele devin temeritate și lașitate. Îndrăzneala, curajul, vitejia se plasează la mijloc între temeritate și lașitate. Cuvântul german Gemüt exprimă deja în sonoritatea lui legătura cu virtutea curajului*. Prin cuvântul Gemüt (suflet, inimă, sentiment) se are în vedere chiar partea mediană a sufletului omenesc, ceea ce este curaj, tărie, forță în el. La Platon și Aristotel acestea erau virtutea de mijloc. Era acea virtute care mai putea fi întâlnită încă la oameni în epoca a patra de cultură postatlanteană ca un dar zeiesc, după cum în epoca a treia postatlanteană înțelepciunea mai subzista doar în mod instinctiv. La reprezentanții celei de-a patra perioade de cultură postatlanteană, care au venit în întâmpinarea creștinismului pe când acesta se răspândea spre nord, vitejia și curajul instinctiv existau – o puteți vedea din primele conferințe – ca un fel de dar zeiesc. Ei arătau că vitejia mai era încă pentru ei un dar zeiesc. După cum la caldeeni înțelepciunea, pătrunderea plină de înțelepciune în tainele lumii stelare, era ca un fel de dar zeiesc, ceva inspirat, la fel vitejia și curajul pentru oamenii celei de-a patra perioade de cultură postatlanteană, adică pentru greci și romani, dar și pentru popoarele peste care s-a răspândit creștinismul erau un dar zeiesc. Această vitejie s-a pierdut cu timpul, ca și înțelepciunea.
*Mut = curaj (n. tr.).
Dacă ne referim acum la cea de a cincea epocă de cultură postatlanteană trebuie să ne spunem următoarele: Noi ne aflăm astăzi, față de această vitejie și acest curaj, în același raport în care se aflau grecii față de înțelepciunea caldeenilor și egiptenilor. În epoca imediat anterioară vedem ceva ce exista ca un dar divin, spre care, într-un anume fel, putem să aspirăm din nou. Dar, așa cum au arătat în cele două conferințe anterioare, odată cu această aspirație trebuie să se producă și o metamorfozare, sub un anumit raport. Am văzut această metamorfozare la Francisc de Assisi, la care curajul și vitejia, existente în el ca un dar divin, aveau un caracter exterior. Am văzut că această metamorfozare s-a produs ca urmare a unei forțe morale interioare, pe care ieri am recunoscut-o a fi forța impulsului christic. Metamorfoza curajului și vitejiei dă naștere în acest caz la ceea ce poate fi numit iubire pură. Această iubire pură trebuie însă să se lase purtată de o altă virtute, de participarea, de interesul pentru ființa asupra căreia noi ne îndreptăm iubirea. În Timon din Atena Shakespeare arăta că dacă iubirea sau bunătatea inimii se manifestă pasional, doar ca urmare a naturii omenești, fără să fie călăuzită de înțelepciune și veracitate, produce numai nenorociri. Vedem acolo un personaj că-și risipește în toate direcțiile bunurile sale. Dărnicia este o calitate, însă Shakespeare ne arată, de semenea, că această risipă a dat naștere doar la paraziți.
Așadar, trebuie să ne spunem: După cum vitejia și curajul de odinioară au fost călăuzite din Misterii de către brahmanii europeni, de acei înțelepți care trăiau retrași, tot așa și în natura omenească trebuie să existe o călăuză care să realizeze armonizarea virtuții cu interesul. Interesul, care ne apropie într-un mod just de lumea exterioară, trebuie să ne conducă și să ne călăuzească atunci când ne îndreptăm cu iubirea noastră spre lumea exterioară. În fond și acest fapt reiese din exemplul reprezentativ, chiar dacă puțin cam radical, al lui Francisc de Assisi. La Francisc de Assisi mila pentru semen nu avea ceva supărător, jignitor, cum se întâmplă adesea la anumiți oameni; nu întotdeauna cei care îi copleșesc pe ceilalți cu mila lor sunt animați de impulsuri morale juste. Câți nu sunt cei care resping orice vine din milă. Apropierea plină de înțelegere este însă ceva care nu are nimic jignitor. A fi compătimit este eventual ceva ce omul trebuie să respingă. A afla înțelegere pentru ființa ta este un lucru pe care nici un om sănătos nu-l poate respinge. De aceea nici nu putem reproșa ceva cuiva care acționează corespunzător acestei înțelegeri. Această comprehensiune este cea care ne poate călăuzi în raport cu cea de-a doua virtute: iubirea. Ea este cea care a devenit, în special prin impulsul lui Christos, virtutea sufletului înțelegerii sau afectivității; ea este acea virtute pe are o putem numi iubire omenească, iubire călăuzită de înțelegere omenească.
Compasiunea, a te bucura de bucuria celuilalt, să zicem așa, sunt acele virtuți ce în viitor vor da florile cele mai frumoase și mai minunate în conviețuirea dintre oameni și, într-un fel, această empatie și iubire, această compasiune și împreună-bucurie vor lua naștere, într-un mod corespunzător, în acela care a înțeles într-un mod just impulsul lui Christos, căci impulsul lui Christos se va transforma într-un sentiment. Acest lucru se va întâmpla chiar prin înțelegerea antroposofică a impulsului lui Christos.
Christos a coborât în evoluția pământească prin Misteriul de pe Golgota. Impulsurile, acțiunile Sale sunt aici. Le găsim pretutindeni. De ce a coborât Christos pe acest Pământ? A coborât pentru ca, prin ceea ce El are de dat lumii, evoluția să poată avansa în sensul corect, pentru ca prin asimilarea impulsului lui Christos evoluția Pământului să se desfășoare în sensul just. Dacă noi, după ce impulsul lui Christos există în lume, distrugem ceva prin imoralitate, prin trecerea lipsită de interes pe lângă semenii noștri, răpim lumii, în care s-a revărsat impulsul lui Christos, o parte din ea. Distrugem direct chiar acest impuls, căci impulsul lui Christos este aici, face deja parte din lume. Dacă însă îi dăm lumii ceea ce i se poate da prin virtute, care este creatoare, noi construim. Construim prin însuși faptul că dăruim, că jertfim. Nu degeaba s-a spus de atâtea ori că Christos a fost răstignit pentru prima dată pe Golgota, dar continuă să fie răstignit mereu și mereu prin faptele oamenilor. Întrucât impulsul lui Christos s-a revărsat în evoluția pământească prin fapta de pe Golgota, noi, când prin lipsa noastră de iubire și de interes săvârșim imoralități, contribuim la suferințele și durerile lui Christos. De aceea s-a tot spus: Atâta timp cât imoralitatea, lipsa de iubire și de interes vor dăinui, Christos va fi mereu răstignit; întrucât impulsul lui Christos a impregnat lumea, suferința Lui va spori cu fiecare faptă imorală a noastră.
Pe cât este de adevărat că prin răul distructiv răpim ceva impulsului lui Christos și continuăm astfel să-l crucificăm, pe atât de adevărat este și că de câte ori acționăm în spiritul iubirii, oriunde folosim această iubire facem să se întărească impulsul lui Christos, ajutăm ca el să trăiască. „Adevărat zic vouă, ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia dintre acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40) – acesta este cuvântul cel mai important care rezumă iubirea, iar acest cuvânt trebuie să devină impulsul moral cel mai profund, dacă el va fi cândva înțeles în mod antroposofic. Acționăm în acest spirit atunci când suntem plini de înțelegere față de semenii noștri și lăsăm să lucreze doar fapte și virtuți ce izvorăsc din înțelegerea ființei lor. Când facem ceva unui semen de-al nostru, acționăm asupra impulsului lui Christos însuși.
Când simțim că Misteriul de pe Golgota s-a înfăptuit pentru toți oamenii și că de la el a pornit un impuls ce s-a răspândit în toată lumea, acesta este un impuls moral, un impuls puternic ce fundamentează cu adevărat morala. Când te afli în fața semenilor tăi, încearcă să-i înțelegi, indiferent de rasa, culoarea, naționalitatea, indiferent de confesiunea religioasă, concepția despre lume ș.a.m.d. pe care o au. Când stai în fața oamenilor și le faci lor asta sau asta, le faci lui Christos. În actuala etapă de dezvoltare a Pământului, orice faci unui semen de-al tău îi faci lui Christos. Aceste cuvinte: „Ceea ce ați făcut unuia dintre frații Mei, Mie Mi-ați făcut” devin totodată, pentru cel ce înțelege importanța fundamentală a Misteriului de pe Golgota, un impuls moral puternic. Astfel că putem spune: În timp ce zeii perioadei precreștine au dăruit oamenilor înțelepciune instinctivă, curaj și vitejie instinctive, din simbolul crucii se revarsă iubirea, acea iubire clădită pe interesul reciproc al omului față de om.
În felul acesta impulsul lui Christos va acționa puternic în lume. Când înțelegerea și iubirea vor fi îndreptate nu numai de la brahman la brahman, de la paria la paria, de la evreu la evreu, de la creștin la creștin, ci când evreul va înțelege pe creștin, paria pe brahman, americanul pe asiatic ca om, și va reuși să se transpună în el, vom ști și cât de profund simțim creștinește atunci când spunem: Între oameni trebuie să existe fraternitate, indiferent de confesiunea exterioară. Ceea ce ne leagă în rest, tată, mamă, frate, soră, însăși propria noastră viață, sunt mai puțin importante decât ceea ce vorbește de la un suflet omenesc la alt suflet omenesc. În acest sens, cine nu respinge tot ceea ce poate afecta apartenența noastră la impulsul lui Christos, impuls care șterge deosebirile dintre oameni, acela căruia nu îi repugnă diferențierile, acela nu poate fi ucenicul Lui. Acesta este impulsul iubirii ce se revarsă începând de la Misteriul de pe Golgota, pe care sub acest raport noi îl resimțim ca o înnoire a ceea ce i-a fost dăruit omului ca virtute originară.
Ne-a mai rămas să examinăm acea virtute pe care o putem considera virtutea sufletului conștienței: cumpătarea, chibzuința. Cât timp ne aflam în epoca a patra de cultură postatlanteană, aceste virtuți continuau să existe în mod instinctiv. Platon și Aristotel le considerau virtuțile cele mai importante ale sufletului conștieniei, văzând în același timp în ele stările de echilibru, linia de mijloc a ceea ce acționează în sufletul conștienței. Sufletul conștienței face ca omul să devină, prin intermediul corporalității sale, conștient de lumea exterioară. În prima instanță, trupul fizic este unealta sufletului conștienței eului. De aceea trupul fizic trebuie conservat. Dacă el n-ar fi menținut (așa cum este) pentru misiunea pământească, aceasta nu s-ar putea împlini.
Dar și aici există o limită. Dacă omul și-ar folosi toate forțele de care dispune pentru a-și satisface plăcerile, el s-ar închide în el, și lumea l-ar pierde. Omul care trăiește doar pentru desfătări, care își întrebuințează toată forța pe care o are doar pentru a-și procura plăceri se izolează de lume – sunt de părere Platon și Aristotel; lumea îl pierde. Omul care renunță la orice, care își refuză orice, devine din ce în ce mai slab, pentru ca în cele din urmă să fie copleșit de procesul exterior al lumii, să fie secătuit de cursul evenimentelor. Cel care își depășește forțele care îi sunt proprii lui ca om este cuprins de procesul lumilor și se pierde în lume. Așadar, ceea ce a dezvoltat omul pentru formarea sufletului conștienței poate să fie sleit, distrus, astfel încât să ajungă în situația de a pierde lumea. Virtutea care evită aceste două extreme este cumpătarea. Cumpătarea nu este așadar nici asceză nici desfătarea simțurilor, ci linia de mijloc între acestea. Această virtute este virtutea sufletului conștienței.
În ce privește această virtute, nici noi n-am depășit încă stadiul instinctiv. Puțină introspecție vă poate demonstra faptul că oamenii sunt în fond foarte legați de experimentarea celor două extreme, de pendularea încoace și încolo între acestea. Dacă faceți abstracție de puținii oameni care se străduie astăzi să ajungă deja la conștiență în acest domeniu, veți descoperi că marea majoritate a acestora trăiește conform unui anumit model, model care în Europa Centrală se poate caracteriza spunând: Există la Berlin anumiți oameni care toată iarna se îmbuibă, se ghiftuie și se îndoapă până la refuz cu tot felul de delicatese și dulciuri, după care vara merg la Karlsbad pentru a înlătura tot răul provocat astfel, aplicând cealaltă metodă, extrema cealaltă. Aveți aici înclinarea talerului balaniei când de o parte când de cealaltă. Este doar unul dintre cazurile radicale. Chiar dacă cele descrise nu se întâmplă peste tot în aceeași măsură, această pendulare între desfătare și privațiune există peste tot; acest lucru este suficient de clar. Ca excesul să apară în una dintre laturi, de acest lucru se îngrijesc oamenii înșiși și, pentru ca greșeala să fie completă, ei se duc apoi la medic și cer să li se prescrie așa-numite cure de dezintoxicare, ceea ce înseamnă extrema cealaltă.
De aici puteți observa că pe acest tărâm oamenii se află încă la un nivel pur instinctual și că trebuie să spunem: Oamenii care au un simț instinctiv de a nu înclina prea mult balanța de o parte sau alta beneficiază de un dar zeiesc. Dar așa cum celelalte însușiri instinctive ale omului s-au pierdut treptat, la fel se va întâmpla și cu aceasta la trecerea de la epoca a cincea la epoca a șasea de cultură postatlanteană. Ea va dispărea ca predispoziție naturală; și acum dumneavoastră puteți judeca cât de mult va trebui să contribuie concepția și gândirea antroposofică despre lume pentru a dezvolta treptat o conștiență în acest domeniu.
Astăzi sunt încă puțini antroposofi, chiar dintre cei mai avansaii, cărora să li se pară evident faptul că singura soluție de a dobândi conștiența justă și pe acest plan este antroposofia. Dacă antroposofia se va impune mai mult în acest domeniu, se va instaura ceea ce s-ar putea descrie în felul următor: Oamenii vor tânji din ce în ce mai mult după marile adevăruri spirituale. Chiar dacă astăzi antroposofia mai este luată în râs, nu așa va fi întotdeauna. Ea se va răspândi, va învinge toată adversitatea exterioară și tot ceea ce astăzi îi stă încă împotrivă; iar antroposofii nu se vor mulțumi doar să predice în general iubirea de oameni. Oamenii vor înțelege că antroposofia se poate asimila la fel de puțin într-o singură zi pe cât de puțin ar fi posibil ca cineva să se poată hrăni într-o singură zi cât pentru întreaga sa viață, că antroposofia trebuie însușită continuu și aprofundată din ce în ce mai mult. Se va întâmpla din ce în ce mai rar ca în cadrul mișcării antroposofice cineva să-și spună: Acestea sunt principiile noastre și pentru că avem aceste principii noi suntem antroposofi. Aflarea permanentă în mijlocul comunității, simțirea și trăirea elementului viu al antroposofiei, conviețuirea se vor extinde din ce în ce mai mult. Dar ce se va întâmpla atunci când oamenii vor prelucra în ei gândurile, simțămintele și impulsurile specifice ce vin dinspre înțelepciunea antroposofică? Știm cu toții, nu-i așa, că antroposofii nu pot avea niciodată o concepție materialistă. Ei au chiar o concepție contrară celei materialiste. Cel care spune: Când cineva are gândul ăsta sau ăsta, în moleculele sau atomii creierului său se petrece o mișcare, iar omul are acest gând pentru că s-a produs această mișcare; cu alte cuvinte, gândul iese din creier precum un fum fin așa cum iese flacăra din lumânare, atunci acel om gândește materialist. Aceasta este o concepție materialistă. Concepția opusă este cea antroposofică. Cele care pun în mișcare creierul, sistemul nervos, sunt gândurile, viețuirile sufletești. Modul particular în care se mișcă creierul nostru depinde de gândurile pe care le avem. Este exact opusul a ceea ce presupune materialismul. Vrei să știi cum este alcătuit creierul unui om, cercetează ce fel de gânduri a avut; căci așa cum cele așternute pe hârtie nu sunt decât o urmare a celor gândite, la fel și mișcările creierului nu sunt altceva decât o urmare a gândurilor.
Și nu ajungeți atunci să vă spuneți că în momentul în care viețuiți gânduri antroposofice creierele sunt altfel puse în mișcare decât într-o societate în care se joacă cărți? În sufletele dumneavoastră se derulează alte procese atunci când urmați gânduri antroposofice decât atunci când vă aflați într-o societate care joacă cărți sau urmărește o reprezentație într-un cinematograf. În organismul omenesc nu există însă nimic care să trăiască izolat, singur, acolo. Toate sunt în legătură unele cu celelalte; unele acționează asupra celorlalte. Gândurile acționează asupra creierului și asupra sistemului nervos; acesta din urmă este în legătură cu întregul nostru organism. Pentru mulți oameni acest lucru rămâne chiar și acum ascuns, dar când în viitor însușirile moștenite, înrădăcinate astăzi încă în trupurile noastre vor fi biruite, gândurile se vor comunica pornind din creier, vor trece asupra stomacului, urmarea acestui fapt fiind aceea că lucrurile care le mai plac încă oamenilor astăzi nu vor mai plăcea oamenilor care au asimilat gânduri antroposofice. De aceea gândurile pe care le-au asimilat antroposofii sunt gânduri divine. Acestea pregătesc întregul organism de așa manieră încât să îi placă doar ceea ce este just. Ceea ce nu este potrivit pentru el, omului îi miroase neplăcut sau resimte ca ceva nesimpatic. Este o perspectivă curioasă – o perspectivă ce ar putea fi numită probabil materialistă. Ea este însă exact contrarul acesteia. Felul acesta de apetit, prin care dumnevoastră vă place o mâncare și o preferați la masă, pe când alta nu vă place și nu veți vrea să o mâncați, va fi o consecință a activității antroposofice. Puteți proba acest lucru pe dumneavoastră înșivă, observând cum astăzi aveți repulsie față de anumite lucruri, repulsie pe care nu o aveați înaintea perioadei antroposofice.
Acest lucru se va răspândi din ce în ce mai mult dacă omul va lucra într-un mod dezinteresat, lipsit de egoism, la evoluția sa superioară, astfel încât lumea să poată avea de la el ceea ce este just. Nu ne putem juca cu cuvintele „dezinteres” și „egoism”. Putem foarte ușor folosi în mod impropriu aceste cuvinte. Nu înseamnă câtuși de puțin că ești lipsit de egoism atunci când spui: Vreau să fiu exclusiv în slujba lumii și pentru lume; ce importanță are propria mea evoluție spirituală? Eu vreau doar să muncesc, nu să aspir egoist la cutare sau cutare lucru... Nu este un lucru egoist ca omul să se dezvolte superior, deoarece prin aceasta el devine mai apt de a participa activ la propășirea lumii. Dacă neglijăm propria noastră dezvoltare superioară ne facem inapți pentru lume, îi răpim lumii forța ei. Trebuie făcut așadar ceva și pentru ca ceea ce divinitatea a intenționat cu noi să ajungă să se dezvolte în noi înșine.
Astfel, prin antroposofie se va dezvolta o specie de oameni sau mai bine zis un nucleu al omenirii care va resimți nu numai instinctiv cumpătarea drept ideal călăuzitor, ci va avea chiar o simpatie conștientă pentru ceea ce face din om, în mod demn, o piatră de construcție a ordinii cosmice divine și va avea o înclinație conștientă împotriva a ceea ce distruge omul ca piatră de construcție a ordinii cosmice.
Vedem astfel cum impulsurile morale există și în cele ce lucrează la edificarea lăuntrică a omului, și găsim că ceea ce noi numim înțelepciune de viață este o metamorfoză a cumpătării. Idealul de „înțelepciune de viață” din epoca următoare de cultură, din epoca a șasea postatlanteană, va fi acea virtute ideală pe care Platon o numește „dreptate”. Aceasta este îmbinarea armonioasă a acestor virtuți. O dată cu deplasarea interesului pentru o anumită virtute, în epoca precreștină în omenire s-a produs și o modificare față de felul în care era privită dreptatea. Pe vremea aceea nu exista o virtute aparte care să realizeze o consonanță a tuturor celorlalte virtuți. Consonanța stă în fața noastră ca idealul viitorului cel mai îndepărtat al omenirii. După cum am văzut, curajul s-a metamorfozat, ca impuls moral, în iubire. Am văzut de asemenea că înțelepciunea a devenit veracitate. Veracitatea ca virtute se manifestă la început ca acea însușire ce-l poate situa pe om într-un mod demn și într-un raport just în viața exterioară. Când însă vrem să ajungem la veracitate în raport cu lucrurile spirituale, cum trebuie să procedăm? Ajungem la veracitate, la ceea ce poate înflăcăra sufletul senzației ca virtute, printr-o înțelegere justă, un interes just, o participare justă. Dar ce înseamnă această participare justă în ceea ce privește lumea spirituală? Când vrem să ne confruntăm cu lumea fizică, și anume cu omul în primul rând, trebuie să ne deschidem față de el, trebuie să avem un ochi deschis față de ființa sa. Cum ajungem însă să avem un ochi deschis față de lumea spirituală? Acest lucru îl reușim dacă dezvoltăm un mod anume de a vedea și simți lucrurile, bine definit, care și el a apărut atunci când vechea înțelepciune, înțelepciunea instinctivă s-a cufundat în adâncimile vieții sufletești. Este acel mod de a simți pe care îl aflăm la greci: Orice gândire filosofică începe cu „mirarea”, cu „minunarea”. Prin mirare și minunare, ca punct de pornire în relația noastră cu lumea suprasensibilă, s-a spus de fapt ceva extrem de important din punct de vedere moral. Sălbatecul, omul necultivat, este greu la început să se minuneze în fața fenomenelor ce se petrec în lume. Omul ajunge să descopere enigmele dinlăuntrul faptelor cotidiene și să bănuiască spiritualul din spatele lor tocmai printr-o spiritualizare progresivă. Minunarea este cea care ne înalță sufletul spre lumea spirituală, pentru a pătrunde în tainele cunoștințelor acestei lumi. Putem pătrunde în acestea doar dacă sufletul ne este atras de obiectele ce urmează a fi cunoscute. Această atracție este cea care declanșează minunarea, mirarea, credința. De fapt, această minunare, această mirare este cea care ne îndreaptă spre suprasensibil, dar totodată ea este și ceea ce noi numim de obicei „credință”. Credință, minunare, mirare sunt cele trei forțe sufletești ce ne înalță deasupra lumii obișnuite.
Căutăm să-l înțelegem pe un om când stăm înaintea lui animați de mirare; prin înțelegerea ființei sale ajungem la virtutea fraternității, pe care o concretizăm cel mai bine atunci când manifestăm față de el un profund respect sau venerație. Vom vedea atunci că venerația devine ceva ce trebuie acordat fiecărui om. Dacă vom face acest lucru vom ajunge să devenim din ce în ce mai mult oameni de bună-credință, oameni care iubesc adevărul. Adevărul va deveni pentru noi ceva față de care ne simțim obligați. Lumea suprasensibilă, când ajungem s-o presimțim, va deveni pentru noi ceva spre care vom avea înclinație, iar prin cunoaștere vom dobândi ceea ce a coborât deja ca înțelepciune suprasensibilă în domeniile subconștiente ale sufletului. Vorba care spune că filosofia începe cu mirarea și minunarea a apărut abia când înțelepciunea suprasensibilă a coborât în adâncuri. Această afirmație vă poate confirma faptul că mirarea și minunarea și-au făcut apariția în cadrul evoluției noastre abia în perioada în care în lume a coborât impulsul christic.
Și pentru că am menționat deja cea de a doua virtute ca iubire, să privim acum ceea ce am prezentat ca înțelepciune de viață pentru vremurile care vor veni și drept cumpătare instinctivă, atât cât este ea pentru vremurile actuale. Prin aceste virtuți omul stă față în față cu el însuși. Aici el acționează în așa fel încât prin acțiunile pe care le îndeplinește în lume are în vedere propriul lui interes, să zicem așa: De aceea este necesar să existe pentru el un criteriu obiectiv de valori.
Și vedem acum dezvoltându-se din ce în ce mai mult ceva, despre care am vorbit adesea și într-un alt context, ceva ce a apărut pentru prima dată în perioada a patra de cultură postatlanteană, perioada greacă. Putem chiar demonstra cum în dramaturgia greacă, de exemplu la Eschil, Eriniile și Furiile, ce mai târziu se metamorfozează la Euripide în conștiință, joacă un anumit rol. De aici putem observa că în acele timpuri de demult încă nu exista ceea ce noi numim astăzi „conștiință”. Conștiința este în principal un fel de normativ al propriilor noastre acțiuni, acolo unde suntem mult prea preocupați de noi, unde urmărim prea mult propriul nostru avantaj. Conștiința, care se situează între antipatiile și simpatiile noastre, acționează ca un normativ.
Prin aceasta am obținut un criteriu obiectiv, să zicem ceva ce acționează mai mult înspre exterior, comparativ cu virtutea veracitării, a iubirii și a înțelepciunii vieții. Iubirea stă aici la mijloc și acționează ca un element regulator, ce trebuie să străbată întreaga viață, chiar întreaga viață socială. Același efect regulator îl are și asupra celorlalte impulsuri dezvoltate de om în interiorul lui. Ceea ce însă omul a dezvoltat ca veracitate se va arăta prin credința într-o cunoaștere suprasensibilă. Înțelepciunea de viață, acel lucru ce provine din noi înșine, trebuie s-o simțim ca pe un fel de regulator divin-spiritual, ceva ce dirijează singur, ca și conștiința, calea de mijloc justă. Desigur, dacă am avea timp, ar fi extrem de ușor să răspundem diverselor obiecții ce se fac aici. Vom insista totuși asupra uneia care s-ar putea face, și anume că conștiința și mirarea n-ar fi apărut ulterior în lume, ci sunt însușiri veșnice, existente de la bun început în natura umană. Dar ele nu sunt așa ceva. Cine afirmă acest lucru dovedeste că nu cunoaște ce se întâmplă cu adevărat. Se va dovedi tot mai mult că în vremurile de demult oamenii nu coborâseră încă atât de jos pe planul fizic, că ei mai trăiau încă foarte mult în legătură cu impulsurile divine, că omul se afla într-o stare pe care va trebui s-o cucerească din nou, în mod conștient, în viitor, atunci când va fi stăpânit tot mai mult de veracitate, iubire și arta de a trăi în plan fizic și în cunoaștere spirituală, când va fi stăpânit de credința în lumea spirituală. Nu este necesar să existe o credință care ea însăși conduce nemijlocit în lumea spirituală. Ea se va metamorfoza însă în cele din urmă într-o cunoaștere suprasensibilă.
La fel stau lucrurile și cu iubirea care acționează exterior. Conștiința este cea care intervine regularizator în sufletul conștienței. Credință, iubire, conștiință – aceste trei forțe vor fi cele trei astre ale forțelor morale ce vor pătrunde în sufletele omenești, în special prin intermediul concepției antroposofice despre lume. Perspectiva morală a viitorului și-o pot deschide doar aceia care își imaginează virtuțile pe care le-am amintit mai sus amplificate din ce în ce mai mult. Concepția antroposofică despre lume va așeza viața morală în lumina acestor virtuți, și în viitor acestea vor deveni forțe constructive.
Vom încheia expunerea noastră cu câteva scurte considerații care desigur ar necesita o dezvoltare mai amplă. Vedem cum prin Misteriul de pe Golgota în evoluția omenirii a pătruns impulsul christic. Știm că odată cu evenimentul Misteriului de pe Golgota un organism omenesc constând din corp fizic, corp eteric și corp astral a primit de sus, ca impuls christic, impulsul eului. Acest impuls christic este cel care a fost primit de Pământ și s-a infiltrat în viața culturală de pe Pământ. El trăiește de atunci în acesta ca Eu al lui Christos. Mai știm de asemenea că în Iisus din Nazaret rămăseseră corpul fizic, corpul eteric și corpul astral. Impulsul christic trăia în ele ca un eu. Iisus din Nazaret s-a separat de impulsul christic de pe Golgota, care după aceea s-a revărsat în evoluția pământească. Evoluția acestui impuls reprezintă însăși evoluția pământească.
Luați în serios acele lucruri ce se menționează foarte des, pentru ca omul să le poată pătrunde mai ușor tâlcul. Lumea este maya sau iluzie, așa am auzit vorbindu-se deseori. Omul trebuie să ajungă însă treptat la adevăr, la realul acestei lumi exterioare. Evoluția pământească, în această a doua perioadă a evoluției sale în care ne aflăm acum, constă în principal în aceea că toate lucrurile exterioare care în prima perioadă au cunoscut un proces de creare, de formare, se dezagregă, astfel că tot ceea ce vedem fizic se desparte de evoluția omenească, așa cum corpul fizic se desparte de om.
Ne-am putea întreba: Dar ce mai rămâne atunci? Forțele ce se încorporează ca forțe reale în oameni în procesul evoluției omenirii pe Pământ! Și cel mai real impuls este cel care s-a revărsat în evoluția pământească prin Christos. Acest impuls christic însă nu găsește acum pe Pământ nimic cu care să se înveșmânteze. De aceea el trebuie să primească un veșmânt abia în cadrul evoluției următoare a Pământului; iar când Pământul va ajunge la capătul acestei evoluții, Christos, deplin dezvoltat, va fi omul sfârșitului, după cum omul începutului, în jurul căruia s-a grupat omenirea în diversitatea ei, a fost Adam.
În cuvintele „Ceea ce ați făcut unuia dintre frații Mei, Mie Mi-ați făcut” se ascunde o indicație plină de însemnătate pentru noi. Ce s-a făcut în fond aici pentru Christos? Acțiunile, întreprinse în sensul impulsului christic, sub influența conștiinței, sub influența credinței și în sensul cunoașterii, se disociază de viața pământească de până acum și, atunci când omul prin acțiunile și comportarea sa morală dă ceva fraților săi, el îi dă totodată lui Christos. Trebuie precizat, ca fir conducător, că tot ceea ce facem pe baza forțelor, a acțiunilor credinței, acțiunilor întreprinse sub impulsul minunării și mirării este, dacă îl dăruim în același timp Eului-Christos, ceva ce se adună în jurul lui Christos ca un veșmânt, ce poate fi comparat cu corpul astral al omului. Pe deasupra, noi contribuim la formarea corpului astral pentru impulsul Eului-Christos prin toate acțiunile morale de minunare, încredere, venerație, credință, pe scurt, prin tot ceea ce pregătește drumul pentru cunoașterea suprasensibilă. Prin toate aceste acțiuni noi promovăm iubirea. Acestea sunt deja în sensul expresiei amintite mai sus: „Ceea ce ați făcut unuia dintre frații Mei, Mie Mi-ați făcut.”
Prin acțiunile iubirii noi îi formăm lui Christos corpul eteric; și, prin ceea ce se exercită în lume prin impulsul conștiinței, noi formăm, pentru impulsul lui Christos, ceea ce corespunde corpului fizic al omului. Când într-un viitor îndepărtat Pământul va ajunge la capătul evoluției sale, când oamenii vor înțelege impulsurile morale juste, prin care se vor realiza numai fapte bune, atunci va fi eliberat ceea ce s-a revărsat ca impuls al lui Christos în evoluția omenirii prin Misteriul de pe Golgota ca un eu. El va fi învelit atunci de un corp astral, format prin credință, prin toate faptele de minunare și de mirare ale oamenilor; va fi învelit de ceva asemănător corpului eteric, format prin toate faptele de iubire, de ceva prezent în jurul lui precum un corp fizic, format prin fapte ale conștiinței.
Evoluția omenirii se va înfăptui prin conlucrarea impulsurilor morale ale oamenilor cu impulsul lui Christos. Noi vedem omenirea în perspectivă ca o structurare organică grandioasă. Când oamenii vor înțelege să-și integreze acțiunile lor acestui mare organism, să-și formeze impulsurile prin propriile lor fapte ca învelișuri în jurul acestuia, ei vor clădi în cursul evoluției pământești baza unei mari comunități care, străbătută treptat de impulsul lui Christos, poate fi christificată.
Vedem, așadar, că morala nu are nevoie să fie predicată, dar poate fi fundamentată arătând ce se întâmplă în realitate, ce s-a întâmplat în realitate și ce efect au astfel de lucruri, pe care naturile deosebit de înzestrate spiritual le simt. Nu se poate să nu fii mișcat în mod deosebit când afli că Goethe, în clipa în care și-a pierdut prietenul, pe ducele Karl August, la Weimar, a scris tot felul de lucruri într-o scrisoare mai lungă, după care, în aceeași zi – era în anul 1828, trei ani și jumătate înainte de moartea sa, așadar la sfârșitul vieții sale – a notat în jurnalul său un gând extrem de ciudat: „Întreaga lume rațională trebuie privită ca un mare și nemuritor individ, ce produce necontenit necesarul, dar chiar prin aceasta se face stăpân peste întâmplător”. Cum să capete un astfel de gând mai multă concretețe decât reprezentându-ne acest individ acționând și creând printre noi și imaginându-ne pe noi acționând și creând împreună cu acesta? Prin Misteriul de pe Golgota în evoluția Pământească a intrat cea mai mare individualitate, iar oamenii, organizându-și premeditat viața așa cum am descris-o mai sus, se adună în jurul impulsului lui Christos, pentru a forma în jurul Lui ceva care să fie precum veșmântul în jurul ființei, precum învelișul în jurul sâmburelui.
Aș mai avea încă multe de spus legat de ceea ce se prefigurează ca virtute din punctul de vedere al antroposofiei. Legat în special de acea veracitate care ar rezulta privitor la karmă, s-ar mai putea face încă lungi și importante observații. Prin concepția antroposofică ideea karmei va trebui să pătrundă din ce în ce mai mult în evoluția omenirii. De asemenea, omul va trebui să învețe să-și privească și să-și organizeze viața în așa fel încât virtuțile sale să corespundă din ce în ce mai bine karmei. Cu ajutorul ideii de karma omul va trebui să învețe și că prin faptele care urmează să le întreprindă nu trebuie să se lepede de faptele sale precedente. Din evoluția omenirii va trebui să mai rezulte o anumită consecvență a vieții, o asumare a ceea ce am făcut. Dacă privim omul ceva mai atent, se observă cât de departe este încă el de acest deziderat. Faptul că omul se dezvoltă pe baza lucrurilor pe care le-a realizat este bine cunoscut. Dacă pare că urmarea unei fapte nu mai este aici, facem ceea ce am avea în fond dreptul doar dacă prima faptă n-ar fi fost comisă. Că omul se simte răspunzător de ceea ce a făcut și că imprimă în conștiența sa karma sunt chestiuni ce pot constitui obiectul altei cercetări.
Cu ajutorul liniilor directoare pe care le-am indicat în aceste trei conferințe dumneavoastră puteți face singuri multe alte corelații, puteți găsi, de exemplu, cât de fertile pot deveni aceste idei dacă le dezvoltați. Faptul că omul va trăi tot restul evoluției pământești în încarnări mereu noi face necesar ca tot ceea ce am greșit într-un sens sau altul relativ la virtuțile descrise să corectăm printr-o activitate liberă, printr-o muncă de plăsmuire conform propriei noastre voințe, astfel încât să se poată instaura echilibrul, starea de mijloc, și prin aceasta să poată fi atins treptat țelul caracterizat în imaginea despre formarea învelișurilor impulsului lui Christos.
Avem în față astfel nu un ideal abstract al fraternității dintre toți oamenii, care de fapt primește impulsuri puternice atunci când punem la bază concepția antroposofică despre lume, ci un lucru real, un impuls ce a intrat în evoluția pământească prin Misteriul de pe Golgota. Ne vedem atunci obligați să acționăm asupra sufletului senzației, asupra sufletului înțelegerii și a sufletului conștienței în așa fel încât această ființă ideală să devină reală și noi să ne unim cu această ființă ca și cu un mare și nemuritor individ. Gândul că evoluția viitoare, atingerea misiunii pământești nu este posibilă decât formând un întreg cu această mare individualitate se materializează în cel de-al doilea principiu moral: Ceea ce faci ca și când ar izvorî doar din tine, te exclude, te îndepărtează de marea individualitate; prin aceasta tu distrugi ceva. Ceea ce faci însă pentru a construi în modul arătat acest mare și nemuritor individ, o faci spre propășirea, spre dăinuirea întregului organism cosmic.
Este suficient să ne punem în față aceste două gânduri, pentru a observa că ele nu doar predică morala, ci o și fundamentează. Căci gândul că prin faptele tale distrugi ceea ce ar trebui să clădești este cumplit, îngrozitor, alungând toate dorințele rele. Însă gândul că tu clădești o parte a acestei individualități nemuritoare, că te faci un mădular al acestei individualități nemuritoare este stimulator pentru fapte bune, este chiar un puternic impuls moral. Prin aceasta nu predicăm numai morala, ci indicăm gândurile ce pot fi impulsuri morale în sine; indicăm gânduri ce pot fundamenta morala.
O astfel de morală va deveni cu atât mai repede concepție antroposofică despre lume și convingere antroposofică, cu cât se cultivă mai mult veracitatea. Aceasta mi-am propus să prezint în aceste trei conferințe. Unele aspecte n-au putut fi decât indicate, însă multe gânduri atinse în aceste trei seri vor putea fi dezvoltate de propriile dumneavoastră suflete. În felul acesta vom putea forma și cea mai armonioasă colectivitate de pe Pământ. Când ne vom întâlni pentru dezbateri comune, așa cum am făcut-o aici ca antroposofi ai Europei Centrale și ca antroposofi ai Nordului, și dacă vom lăsa să răsune în continuare în suflete gândurile ce se ridică în noi cu ocazia unor astfel de întruniri, vom adeveri cel mai bine că antroposofia trebuie să fundamenteze, încă din prezent, o viață spirituală reală. Și dacă va trebui să ne despărțim din nou, știm totuși că suntem împreună în gândurile noastre antroposofice, iar această certitudine este în același timp și un impuls moral. A ști că ești unit prin aceleași idealuri cu oameni care de regulă sunt spațial la distanță unii față de alții, cu care câteodată te poți întâlni în anumite ocazii, este un impuls moral mai puternic decât dacă ne-am afla permanent împreună.
Faptul că gândim în felul acesta întâlnirea noastră, că privim în acest fel dezbaterile noastre îmi umple în mod deosebit și sufletul meu acum, la sfârșitul acestor conferințe, ca ceva prin care aș vrea să vă transmit salutul meu de despărțire, să zicem așa, și despre care sunt convins că, dacă este înțeles în lumina adevărată, va fundamenta și spiritual viața antroposofică care se dezvoltă astfel. Să încheiem astăzi considerațiile noastre cu acest gând, cu aceste sentimente.
