Dacă am crede că problema sensului vieții și al existenței ar putea fi formulată în acești termeni simpli – sub forma întrebării: Care este sensul vieții și al existenței? – și că s-ar putea da un răspuns simpu în câteva cuvinte, eventual spunând: Asta sau ăsta este sensul vieții și al existenței, am comite o mare eroare. În felul acesta n-am putea avea niciodată un sentiment real, n-am putea ajunge la o reprezentare despre măreția, grandoarea și puterea ce se ascund în spatele acestei întrebări despre sensul vieții.
Desigur, s-ar putea da și un răspuns abstract, iar prin ceea ce vă voi spune vă veți da seama ce puțin satisfăcător ar fi un astfel de răspuns. Am putea spune: Sensul vieții constă în faptul că acele entități spirituale pe care le privim ca entități divine îl aduc treptat pe om în stare să conlucreze la evoluția existenței, el fiind la început imperfect, incapabil să conlucreze la întreaga construcție a Universului, dar în cursul evoluției va ajunge treptat să participe la ea.
Iată un răspuns abstract care ne spune foarte puțin. Pentru a ajunge măcar să presimțim răspunsul la o întrebare atât de importantă trebuie mai degrabă să ne adâncim în anumite taine ale vieții si ale existenței. De aceea, vom porni de la datele care au rezultat pe baza celor abordate ieri. Azi nu vom face decât să ne adâncim ceva mai mult în aceste taine ale existenței. Nu ne putem declara mulțumiți analizând lumea din jurul nostru, observând nașterea și pieirea. Am atras deja ieri atentia cât de enigmatice îi apar sufletului nostru nașterea și pieirea atunci când ne întrebăm asupra sensului ascuns în acestea. Există însă ceva ce ne pune în față o întrebare și mai grea.
Dacă observăm mai atent nașterea și pieirea, problema devine și mai misterioasă. Vedem atunci ceva foarte curios, ceva extrem de ciudat, ce ne-ar putea întrista, ne-ar putea aduce într-o dispoziție tragică dacă examinăm nașterea în mod superficial. Când, cu ajutorul cunoștințelor pe care le avem din lumea fizică, aruncăm o privire în întinderile oceanului cosmic sau în întinderile oricărei alte forme de existență știm că mereu se naște o infinitate de germeni de viață și că puțini din ei ajung ființe la deplina maturitate. Gândiți-vă numai câți germeni de pești sunt depuși anual în mare care nu își ating țelul, acela de a deveni ființe mature, ci, dimpotrivă, dispar și numai o mică parte din ei devin ființe mature!
Ieri ne-am îndreptat privirea spre faptul că tot ce se naște piere, să zicem așa. Acum însă apare celălalt aspect, și anume că dintr-o sferă infinită de posibilități numai puține ajung la realizare, că deci în naștere există ceva enigmatic, de vreme ce nu toate ființele care luptă pentru existență ajung să se nască deplin.
Să luăm un caz concret. Dacă însămânțăm un câmp cu secară sau cu grâu vedem încolțind un număr mare de spice. Știm foarte bine că din fiecare bob de grâu sau de secară al acelor spice se pot naște spice noi de secară sau grâu. Și acum ne întrebăm: Câte boabe din spicele de grâu pe care le vedem pe acest câmp ating acest țel? Să cuprindem cu gândul mulțimea infinită de boabe de grâu care iau cu totul alt drum decât țelul inerent lor, adică acela de a deveni iar spic; avem aici concret ceva ce vedem în toți germenii de viață. Trebuie deci să spunem: Viul care ne înconjoară se naște ca atare doar prin aceea că pentru a se realiza pare să arunce ca într-un abis al lipsei de țel nenumărați germeni de viață.
Să reținem acest fapt, și anume că în jurul nostru tot ce există se ridică pe terenul celor mai variate și infinite posibilități care niciodată nu se vor realiza în sensul obișnuit al cuvântului. Să reținem că pe un astfel de teren al posibilităților se ridică realitățile și să luăm aceasta drept unul din aspectele pline de mister ale vieții care se oferă ochiului nostru.
Să privim acum și cealaltă latură, care există și ea, care însă, ce-i drept, ne poate deveni conștientă doar prin adâncirea în adevărurile oculte. Este cea care îi apare omului atunci când merge pe calea cunoașterii oculte. Această cale spre cunoașterea ocultă este zugrăvită uneori, după cum știți, ca ceva periculos. De ce? Pur și simplu pentru motivul că dacă vrem să mergem pe calea cunoașterii oculte pășim într-un domeniu ce nu poate fi luat, sub nici o formă, așa cum apare.
Să presupunem că un om se angajează pe calea ocultă cu mijloacele ce vă sunt cunoscute, și pe care le găsiți în cartea mea Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare?, și să presupunem că el ar fi ajuns atât de departe încât din profunzimile sufletului său se ridică ceea ce noi numim imaginațiuni. Știm ce fel de plăsmuiri sunt acestea. Sunt imagini vizionare care, celui ce a pornit pe drumul ocult, îi apar ca o lume cu totul nouă. Când un om merge în adevăr cu toată seriozitatea pe această cale ocultă, el ajunge în situația în care întreaga lume fizică din jurul lui se întunecă. În locul acestei lumi fizice apare o lume de imagini și impresii tălăzuitoare, de natură sonoră, olfactivă, gustativă și luminoasă. Acestea pătrund și se rotesc în câmpul nostru vizual ocult și trăim experiențe pe care le putem numi viziuni imaginative, care ne înconjură din toate părție, devin lumea noastră, în care trăim și țesem cu sufletul nostru.
Să presupunem că un om s-ar dărui acestei experiențe, că ar avea în fața sa, în această lume de viziuni în care a intrat în acest fel, o deplină realitate. El s-ar afla într-o gravă eroare. Și aici ne aflăm în punctul în care începe primejdia. Imperiul vieții de viziuni este fără fund, dacă nu reușim să ne ridicăm de la imaginațiune, care ne captivează prin lumea de viziuni, la inspirație. Abia aceasta ne spune: Tu trebuie să te îndrepți spre această singură imagine, într-acolo trebuie să-ți îndrepți privirea ta ocultă pentru a trăi un adevăr, iar toate celelalte nenumărate imagini aflate în jurul acesteia trebuie să dispară într-un neant. Doar atunci această unică imagine va ieși la suprafață din nenumărat de multele imagini și ți se va revela ca o expresie a adevărului.
Așadar când ne aflăm pe calea ocultă intrăm într-un domeniu de infinite posibilități vizionare și trebuie să ajungem să ne dezvoltăm într-atât, încât să putem selecta, extrage, să zicem așa, din acest noian de posibilități infinite vizionare pe cele care exprimă într-adevăr o realitate spirituală. Nu te poți asigura în alt fel decât am arătat mai sus, căci dacă cineva ar veni și ar întreba: Intri deci într-un câmp de viziuni infinit de bogat; care sunt adevărate și care sunt false? Poți să-mi dai o regulă prin care să le pot deosebi pe cele adevărate de cele false? la astfel de întrebări nici un ocultist nu poate oferi o regulă generală. Orice ocultist ar trebui să răspundă: Dacă vrei să le deosebești trebuie să te perfecționezi în continuare. Abia atunci îți va apărea și posibilitatea să-ți îndrepți privirea spre acea viziune care rezistă privirii tale, căci acelea care rezistă sunt cele care sunt pentru orientarea ta; celelalte însă, care sunt stinse de tine, sunt simple imagini secundare.
Primejdia constă doar în aceea că mulți oameni se simt bine în sfera viziunilor, iar dacă au în fața lor o lume de viziuni nu se mai perfecționează, nu se mai străduie să evolueze, întrucât lor le place extraordinar de mult această lume de viziuni. Nu poți evolua spre adevăr în lumea spirituală dacă te dărui simplist acestor beatitudini, acestei voluptăți, să zicem așa, de viziuni. Nu te poți ridica la realitate, la adevăr. Dimpotrivă, trebuie să te folosești de toate mijloacele disponibile pentru a evolua. Atunci, din sânul nenumăratelor posibilități de viziune se separă real-spiritualul adevărat.
Comparați acum cele două lucruri pe care vi le-am spus: pe de o parte, afară, lumea; din ea izvorăsc infinitele posibilități ale germenilor de viață și doar puțini din ei ajung la țel, iar pe de altă parte lumea interioară spre care ne conduce calea cunoașterii: o lume infinită de viziuni; comparați-o cu lumea posibilităților germenilor de viață. Numărul acestor viziuni la care ajungem în final este mic, ca și numărul germenilor de viață care ajung să se împlinească cu adevărat. Aceste două lucruri sunt în deplină concordanță, sunt legate foarte strâns unul de altul.
Să ne continuăm ideea și să ne întrebăm: Are rost să ne întristăm și să ne descurajăm în privința vieții și a existenței fiindcă ele fac ca acolo, afară, nenumărați germeni să se nască doar pe jumătate, să zicem așa, și doar puțini din ei să își atingă țelul? Putem deplânge faptul, putem spune: Afară este o luptă acerbă pentru existentă, căreia doar puțini le scapă, întâmplător. Să revenim la exemplul concret, al lanului de grâu sau de secară. Să presupunem că toate semințele de secară care încolțesc ajung într-adevăr la țel și devin spice. Ce s-ar întâmpla atunci? Lumea n-ar mai fi posibilă, căci ființele care trebuie să se hrănească cu grâu sau cu secară n-ar mai avea hrană! Pentru ca ființele pe care le cunoaștem bine să poată ajunge la treapta actuală de dezvoltare a trebuit ca alte ființe, pe care tocmai le-am menționat, să se scufunde în abis în ce privește țelul lor, a trebuit ca acestea să rămână în urma țelului lor. Cu toate acestea nu avem nici un motiv de întristare, dacă nu vrem să spunem că pentru noi importantă este doar lumea asta; căci dacă ne interesează ceva în lume, dacă ne interesează că ea există – și lumea constă doar din ființe – este nevoie ca aceste ființe să se poată hrăni. Dacă ele trebuie să se hrănească, atunci alte ființe trebuie să se jertfească. De aceea doar puțini germeni de viață își pot atinge țelul. Ceilalți urmează alte căi. Ei trebuie să urmeze alte căi pentru ca lumea să subziste, pentru că, în adevăr, lumea nu poate fi orânduită înțelept decât în felul acesta. De aceea suntem înconjurați de o lume ca cea din jurul nostru, pentru că anumite ființe se jertfesc înainte de a ajunge la atingerea țelului lor. Dacă urmărim drumul ființelor ce s-au jertfit, le vom găsi în celelalte ființe de deasupra lor, în ființele ce au nevoie de această jertfă ca să poată exista. Ridicăm aici, am spune, un colț al vălului care ascunde sensul, în aparență atât de enigmatic, al existenței, al existenței care se poate naște și care poate și să se cufunde în neant. Cu toate acestea am descoperit că înțelepciunea, deci și sensul existenței, se dezvăluie tocmai în acest fapt și că doar gândirea noastră este prea superficială atunci când ne lamentăm că atât de multe trebuie să se scufunde în abis, aparent fără nici un țel.
Să revenim acum la celălalt aspect, la latura spirituală. Să luăm ceea ce am numit lumea infinită a viziunilor. Va trebui desigur să lămurim ce înseamnă de fapt această lume a viziunilor. Această lume infinită de viziuni nu este falsă în sensul că imaginile care dispar sunt false iar cele care rezistă sunt juste. Nu în acest sens este falsă această lume. Această judecată este mioapă, ca atunci când ai crede că germenii care nu rămân în viață nu ar fi germeni de viață și că imaginațiunile care dispar în nemărginit nu ar fi imaginațiuni adevărate. Așa cum în viața exterioară reală se întâmplă ca doar puține ființe să-și atingă țelul, tot așa din viața spirituală infinită doar foarte puțin ajunge în orizontul nostru. De ce?
Această întrebare este foarte instructivă pentru noi. Să presupunem că ne-am dărui multitudinii infinite a imaginilor care ne inundă. Celui căruia i s-a deschis o dată lumea viziunilor, în acela se revarsă mereu viziuni, vin și pleacă una după alta, se înalță precum valurile și se întrepătrund. Nu te poți feri de imaginile și impulsurile care pulsează în jurul nostru în lumea spirituală, tălăzuind în sus și în jos. Dacă însă privim atent ce se întâmplă cu o astfel de persoană care se dăruie simplu lumii de viziuni, aflăm ceva foarte curios. Când observăm o astfel de ființă care nu vrea să evolueze și se oprește la aceste viziuni, găsim mai întâi că ea a aflat una sau alta, a avut o viețuire sau alta. Bine, spunem noi, ai avut viziuni spirituale, ai viețuit asta, pentru tine ele sunt realități. Frumos, este o comunicare din lumea spirituală. Vom observa însă foarte curând că dacă vine o altă persoană, care nu este mult mai avansată decât prima, și ne comunică viziunea sa despre acest subiect, aceasta are o cu totul altă formă, astfel încât pot exista două opinii diferite în privința aceluiași lucru. Dar putem avea experiențe și mai rele. Vom găsi că astfel de oameni care vor să se oprească doar la o lume de viziuni au ei înșiși opinii diferite în momente diferite despre una și aceeași problemă. O dată spun ceva, altă dată altceva. Faptul că vizionarii au de obicei o memorie proastă și uită ce au spus prima dată este un lucru rău. Ei nu sunt conștienți ce au spus atunci.
Pe scurt, avem de-a face cu o multitudine infinită de fenomene. Dacă noi, ca oameni, cu eul nostru actual pământesc, am vrea să judecăm corect tot ce ni se înfățișează în lumea de viziuni, ar trebui să facem comparații fără sfârșit. Din toate acestea n-ar ieși nimic. Principiul de bază care trebuie să domnească aici este că această lume de viziuni este desigur o revelație a spiritului, dar ea nu are inițial nici o valoare. Oricât de multe ar fi viziunile noastre, ele sunt comunicări ale lumii spirituale, însă nu sunt adevăruri. Dacă vor să fie adevăruri, ar trebui mai întâi să comparăm între ele diferitele viziuni ale diferiților oameni, oricât de mulți ar fi ei. Însă acest lucru nu e posibil. În loc de aceasta ne putem continua munca de dezvoltare spre treapta inspirației. Atunci însă se întâmplă următoarele: aflăm că din momentul în care oamenii se ridică la treapta inspirației afirmațiile lor sunt identice. Nu mai există deosebiri sau ceva ce să se prezinte altfel decât la ceilalți. Pentru cei care au atins aceeași treaptă de evoluție experiențele sunt cu totul identice.
Trecem acum la cealaltă problemă, oarecum asemănătoare, și anume cea din lumea exterioară. Aici, puținii germeni de viață care ajung la țel sunt comparați cu germenii, mulți, care s-au scufundat deja în abis. Știm că pentru ca lumea exterioară să poată exista este nevoie de pieire. Cum stau lucrurile însă cu lumea spirituală, cu aceste viziuni și inspirații? Aici, înainte de toate, trebuie să ne fie clar că ceea ce avem în față când am selectat viziunile sunt într-adevăr realități spirituale, că nu avem simple imagini care ne transmit cunoștințe în sensul obișnuit. Nu e vorba de așa ceva. Iar faptul acesta vreau să vi-l explic printr-un exemplu foarte semnificativ. Vreau să vă explic raportul viziunilor selectate față de lumea de viziuni așa cum v-am explicat prima dată raportul germenilor de viață selectați, ajunși la țel, cu ceilalți germeni. Aceștia din urmă slujesc ca hrană celor dintâi. Ce se întâmplă însă cu viziunile selectate, cu ceea ce într-adevăr trăiește în om ca viziune reală?
Trebuie să vă fac atenți asupra unui lucru. Nu este permis să credeți că atunci când cineva a ajuns clarvăzător în el trăiește lumea spiritului iar în celălalt nu. Nu trebuie să vă reprezentați clarvederea spunându-vă: Acolo este un clarvăzător iar aici un alt om; în sufletul clarvăzătorului trăiește expresia realității spirituale, iar în celălalt suflet nu. N-ar fi just. Dacă vreți să vă exprimați corect, ar trebui mai degrabă să spuneți: Aici sunt doi oameni. Unul este clarvăzător, celălalt nu. Ceea ce vede un clarvăzător trăiește în amândoi. Aceleasi impulsuri spirituale trăiesc atât în clarvăzător cât și în neclarvăzător. Clarvăzătorul se deosebește de neclarvăzător doar prin faptul că el le vede, pe când celălalt nu le vede. Unul le poartă în sine și le vede, celălalt le poartă și el în sine dar nu le vede. Cine crede că, de pildă, clarvăzătorul are în sine ceva ce celălalt nu are este prada unei mari erori. Așa după cum, de exemplu, existența unui trandafir nu este condiționată de faptul că omul îl vede sau nu, tot astfel stau lucrurile și cu clarvederea. Realitatea trăiește atît în sufletul clarvăzătorului cât și în sufletul neclarvăzătorului, cu toate că cel din urmă nu o vede. Deosebirea constă doar în aceea că unul o vede, celălalt nu. Se poate deci afirma că ceea ce percepe clarvăzătorul există în sufletele tuturor oamenilor de pe Pământ. Să ne pătrundem bine de acest adevăr.
Să trecem acum la un domeniu foarte depărtat de acesta, dar care ne va uni din nou cu cele spuse de noi mai înainte. Să ne îndreptăm privrea spre lumea animală. Regnul animal se află în jurul nostru sub formele cele mai diverse – lei, urși, lupi, oi, rechini, balene etc. Omul deosebește aceste forme animale, formându-și despre ele noțiuni exterioare, noțiunea de leu, oaie etc. Nu trebuie să confundăm ceea ce își construiește omul ca noțiune cu ceea ce sunt leul și lupul în realitate. Dumneavoastră știți, nu trebuie decât să vă amintesc, în știința spiritului vorbim de așa-numitele suflete-grup. Toți leii au un suflet-grup leu comun, toți lupii au un suflet-grup lup comun. Anumiți filosofi abstracți spun că de fapt elementul comun al animalelor ar exista numai în noțiune, că afară, în lume, n-ar exista specificul de lup (lupușenia = die Wolfheit). Acest lucru însă nu este adevărat. Cine crede că lupușenia, specificul de lup, ca atare, deci ceea ce există obiectiv în lumea spirituală ca suflet-grup nu există în afara noțiunii noastre, acela trebuie să își imagineze următoarele: afară, în lume, în afara noastră există ființe pe care le numim lup. Să presupunem că sufletescul caracteristic lupului ar fi o consecință a proprietăților materiei din care este alcătuit. Știm că materia corpului unei ființe animale se schimbă continuu. Animalul asimilează continuu materie nouă și o elimină pe cea veche. Prin aceasta starea materiei se schimbă continuu. Dar ceea ce este important este că în lup există ceva care transformă materia asimilată în materie de lup. Să presupunem că prin toate finețurile științei naturale am putea descoperi de cât timp are nevoie lupul pentru a-și înlocui întreaga sa materie. Să presupunem apoi că un lup este închis pe întreaga durată a acestei perioade și este hrănit numai cu carne de miel, încât el primește această hrană toată perioada de timp necesară organismului său pentru a se reînnoi. Dacă lupul n-ar fi decât această materialitate fizică din care este alcătuit corpul său, ar trebui ca la sfârșitul acestei perioade să devină miel. Nici dumneavoastră nu credeți că dacă lupul a mâncat atât timp miei el trebuie să și devină miel. Vedeți dumneavoastră, noțiunilor pe care ni le formăm despre diverse specii de animale le corespund niște realități care sunt ceva suprasensibil în raport cu ceea ce avem pe plan fizic.
Această constatare se aplică tuturor animalelor. Sufletul-grup care stă la baza întregii specii animale este cel care face ca un animal să fie lup, altul miel, unul leu, celălalt tigru. Or, omul concepe sufletul-grup în noțiunile sale. Noțiunile pe care și le formează acum omul în mod obișnuit despre lumea animală sunt de fapt cu totul imperfecte. Asta provine din faptul că în stadiul actual de dezvoltare el pătrunde foarte puțin în profunzimea lucrurilor, rămânând la suprafața ființialului. Dacă omul ar ști să pătrundă mai mult, ideea de lup n-ar rămâne pentru el un simplu concept abstract, ci el ar avea starea sufletească ce corespunde acestei noțiuni. O dată cu această noțiune ar apărea o stare sufletească, iar omul, formându-și ideea de lup, ar trăi ceea ce este natura de lup, natura lupului. El ar simți pofta de sânge a lupului și răbdarea mielului.
Dacă astăzi nu se întâmplă așa ceva, asta se datorează faptului – nu mă pot exprima decât simbolic, dumneavoastră cunoașteți foarte bine realitatea respectivă – se datorează faptului că, după ce au avut loc influențele luciferice, omul a fost ținut la distanță de zei, i s-a interzis ca pe lângă cunoaștere să aibă și viața. El nu a trebuit să mănânce din pomul vieții. De aceea nu are decât cunoaștere și nu poate viețui realitatea vieții. El poate face acest lucru dacă este ocultist, dacă pătrunde în mod ocult în acest domeniu. Atunci nu va avea numai conceptul abstract, ci va trăi ceea ce desemnăm prin expresiile „pofta de sânge a lupului”, „răbdarea mielului”.
Întelegeți acum ce diferență mare este între aceste două lucruri. Ele se luptă în noi, întrucât noțiunile sunt străbătute de ființa cea mai interioară a substanței sufletești. Însă aceste notiuni ocultistul și clarvăzătorul trebuie să și le construiască, trebuie ca ei să urce la aceste noțiuni. Când clarvăzătorul a ajuns la aceste lucruri, atunci putem spune: Acum în el trăiește ceva din toate acestea. Și realmente în el trăiește o imagine vie a întregii lumi animale de afară. S-ar putea spune aici: Ce bine este de celălalt om, care n-a devenit clarvăzător! Însă eu v-am atras atenția mai înainte că clarvăzătorul nu se deosebește, sub acest aspect, de alți oameni. Ceea ce există într-unul există și în celălalt. Deosebirea constă doar în faptul că unul vede aceasta, pe când celălalt nu. Întreaga lume de care am vorbit este în realitate în sufletul oricărui om, numai că omul obișnuit nu o vede. Ea este cea care iese din adâncurile ascunse ale sufletului, îl face pe om neliniștit, îl aruncă în îndoială, îl atrage într-o direcție sau alta, constituie jocul instictelor și poftelor sale. Ceea ce nu trece peste un anumit prag, ceea ce se exprimă și se consumă doar prin slăbiciuni există totuși. Cine are o atare înclinație sufletescă are o astfel de legătură cu lumea încât aceste sentimente îl cuprind, îl prind în luptă și în viață și îl aduc în raporturi de o excepțională gravitate față de ființe și oameni. Aceasta pe de o parte. De ce?
Dacă n-ar fi așa, atunci evoluția Pământului nostru și a regnului animal ar ajunge sub un anumit raport la sfârșit. Atunci regnul animal, așa cum este, ar fi un fel de capăt de drum, n-ar putea merge mai departe. Toate sufletele-grup ale animalelor care trăiesc în jurul nostru n-ar putea să-și continue evoluția în încorporarea următoare a Pământului. Ar fi un lucru straniu. Aceste suflete-grup animale – iertați-mi comparația, însă ea vă voi face să-mi înțelegeți ideea – ar fi în situația unui stat al amazoanelor în care intrarea bărbaților ar fi total interzisă. În mod normal, fără prezența părții bărbătești acesta ar trebui să se stingă. Spiritual, de fapt, nu s-ar stinge, căci sufletele ar trece în alte sfere, însă ca stat al amazoanelor ar fi supus acestui destin. Tot așa ar trebui să piară statul sufletelor-grup animale dacă n-ar exista nimic în afara lui. Ceea ce trăiește în mod real în sufletele-grup animale trebuie să fie fecundat pentru a putea trece peste pragul evoluției terestre în următoarea încarnare a Pământului, cea a viitorului Jupiter. Astfel, formele animalelor terestre dispar, se sting, sufletele-grup însă sunt fecundate și apar în Jupiter sub o formă adaptată unei existențe superioare, ajungând deci la stadiul următor al evoluției lor.
Ce se întâmplă deci, prin om, aici jos, atunci când el își reprezintă formele vii ale sufletelor-grup? El dezvoltă prin aceasta germenii fecundanți pentru sufletele-grup, care altfel n-ar putea să-și continue evoluția. Dacă ținem seama de acest lucru putem spune următoarele: Vedem deja, când ne referim la regnul animal, că omul dezvoltă în sine, la stimulare exterioară, în timp ce privește regnul animal, anumite impulsuri interioare care sunt germeni fecundanți pentru sufletele-grup animal. Aceste impulsuri care iau naștere aici în viață ca germeni fecundanți pentru sufletele-grup animal se nasc la stimularea exterioară. Viziunile clarvăzătorului nu se nasc la stimulare exterioară, nici aceea selectată ca viziune reală. Ea există doar acolo în lumea spirituală și trăiește în sufletele oamenilor.
Să nu vă închipuiți însă că dacă dintr-un anumit număr de boabe de grâu sunt consumate atâtea și atâtea, și doar puține pot deveni din nou spic, în lumea spirituală nu se întâmplă nimic! În timp ce boabele de grâu sunt consumate, spiritualul legat de boabele grânelor trece în om. Clarvăzătorul observă cel mai bine acest lucru dacă privește apa mării în care se află nenumăraii germeni de pești și observă cât de puțini ajung să evolueze până la deplina lor dezvoltare. Cei care ajung până la deplina maturitate și devin pești emit din interior mici flăcărui; ceilalți însă, care nu se dezvoltă fizic, care, fizic, pier în abis, dezvoltă lumini-flăcări puternice. Partea lor spirituală este cu atât mai importantă. Tot așa se întâmplă și cu boabele de grâu și secară care sunt consumate. Materialul din ele este mâncat; când sunt mestecate, din acele boabe de grâu neajunse la țelul lor se degajă o forță spirituală care umple atmosfera din jur. Pentru clarvăzător lucrurile stau la fel atunci când privește un om care mănâncă orez sau alte cereale. În timp ce omul asimilează, el unește cu sine partea materială a boabelor; forțele spirituale care erau unite cu aceste boabe țâșnesc în toate direcțiile. Acest lucru nu este atât de simplu pentru privirea ocultă, mai ales dacă hrana nu este de natură vegetală. Dar asupra acestui lucru nu vreau să insist azi, întrucât știința spiritului nu vrea să agite spiritele într-o anumită direcție partinică nici în ce privește vegetarianismul.
Așadar ființele spirituale se unesc. Toate cele care aparent pier cedează mediului spiritualul. Acest spiritual care este cedat mediului înconjurător se unește realmente cu ceea ce trăiește înlăuntrul omului în lumea sa de viziuni când el devine clarvăzător, sau și altfel. Iar viziunile selectate conform inspirației sunt principiul fecundant al spiritualului eliberat din germenii de viață care nu și-au atins țelul, permițându-le astfel să-și continue evoluția.
Astfel interiorul nostru, prin activitatea pe care o desfășoară aici, este într-un permanent raport cu lumea exterioară, conlucrează cu ea. Această lume ar fi lăsată distrugerii, n-ar putea să se dezvolte în continuare dacă nu i-am aduce germenii fecundanți. Și afară, în lume, trăiește o spiritualitate, însă, oarecum, o semispiritualitate. Pentru ca această spiritualitate exterioară să se poată perpetua, trebuie să i se alăture o altă spiritualitate, din însuși lăuntrul nostru. Ce trăiește în noi nu este câtuși de puțin doar o imagine cognitivă a exteriorului, ci ceva ce aparține acestuia. El se unește cu ce există în exteriorul nostru și evoluează în continuare. Așa cum Polul Nord și Polul Sud, ca magnetism sau electricitate, trebuie să se unească pentru ca să se întâmple ceva, tot astfel cele ce se dezvoltă în interiorul nostru în lumea de viziuni trebuie să se unească cu cele ce sunt împrăștiate în afară de către entitățile ce în aparență pier. Enigme uimitoare dar care se limpezesc treptat și care ne arată în ce fel interiorul este în legătură cu exteriorul.
Să aruncăm acum o privire afară, la ceea ce ne înconjură și, interior, să ne oprim asupra viziunilor selectate, asupra acelor viziuni care s-au detașat din infinitele posibilități de viziuni. Ceea ce ridicăm astfel la rangul de viziune valabilă pentru noi slujește evoluției noastre interioare. Dimpotrivă, ceea ce se cufundă sub câmpul infinit al vieții vizionare nu cade în neant ci pătrunde în lumea exterioară și o fecundează. Viziunile selectate de noi servesc evoluției noastre viitoare. Celelalte ne părăsesc și se unesc cu cele din jurul nostru, cu viața care nu și-a atins țelul.
Așa cum ființa vie trebuie să se hrănească cu ceea ce nu apucă să trăiască, tot astfel noi trebuie să ne hrănim cu ceea ce nu cedăm lumii exterioare pentru fecundarea ei. Acest lucru își are deci rațiunea sa. Tot ce se naște spiritual în lume ar trebui să piară continuu, dacă nu am renunta la majoritatea viziunilor noastre și nu am selecta doar pe cele pe care le desemnează inspirația noastră.
Ajungem acum la al doilea pericol al vieții de viziuni. Ce face omul care acceptă ca adevărate nenumăratele și variatele viziuni, omul care refuză să aleagă doar viziunile juste pentru el și care nu respinge marea lor majoritate? Ce face el? Spiritual – veți vedea imediat ce face dacă traduceți aceasta în fizic, – el face același lucru pe care l-ar face omul care se află în fața unui lan de grâne și nu ar folosi marea parte a lor pentru hrană, ci ar semăna din nou toate boabele. Nu ar dura mult și pământul n-ar mai ajunge să cuprindă toate semințele. Asta n-ar duce prea departe, căci toate celelalte ar muri, n-ar mai avea hrană. Tot astfel se întâmplă și cu omul care consideră adevărate toate viziunile, care nu șterge nici o viziune și le păstrează pe toate în el. El procedează în sine ca atunci când ar aduna semințele de grâu și le-ar semăna din nou pe toate. Așa cum lumea ar fi rapid invadată numai cu lanuri și boabe de grâu, tot astfel omul ar fi invadat de viziuni, dacă nu le-ar selecta.
V-am descris ambianța, atât fizică cât și spirituală, animalele, precum și noțiunile pe care și le formează omul pentru acestea. Am arătat, de asemenea, cum omul trebuie să confere un țel viziunilor sale și cum această lume de viziuni trebuie să se unească cu lumea din afară pentru ca evoluția să poată continua. Ce se întâmplă însă în cazul omului? El se află în fața unui animal, contemplă sufletul-grup al acestuia, spune „lup”, adică și-a format noțiunea de lup; când spune „lup”, în el este stârnită imaginea cu privire la care neclarvăzătorul desigur nu are decât noțiunea abstractă, nu substanța sufletească. Când omul rostește numele „lup”, ceea ce trăiește în substanța sufletească se unește cu sufletul-grup și îl fecundează. Dacă omul nu ar rosti numele, regnul animal ca atare s-ar stinge. Același lucru este valabil și pentru regnul vegetal.
Ceea ce am precizat acum este valabil doar pentru om, nu și pentru animale, și nici pentru îngeri și așa mai departe. Aceștia au cu totul alte îndatoriri. Numai omul are misiunea de a-și opune ființa sa lumii exterioare, pentru ca astfel să se nască germeni fecundanți care se exprimă în nume. Astfel, în interiorul omului a fost pusă posibilitatea evoluției în continuare a regnurilor animal și vegetal.
Și acum să ne întoarcem la punctul de plecare pe care l-am ales ieri. Iahve sau Iehova a fost întrebat de îngerii slujitori de ce vrea neapărat să-l creeze pe om. Îngerii nu puteau să înțeleagă. Atunci Iehova a adunat animalele și plantele și i-a întrebat pe îngeri care sunt numele acestor ființe. Ei nu au știut. Ei aveau alte sarcini decât fecundarea sufletelor-grup. Omul însă le-a putut rosti numele. Prin aceasta, Iahve arată că are nevoie de om, căci altfel creațiunea ar trebui să piară. În om se dezvoltă ceea ce în creațiune a ajuns până la capăt și are nevoie de un nou impuls pentru a-și putea continua evoluția. De aceea creațiunii a trebuit să i se alăture omul, pentru ca să poată lua naștere germenii fecundanți care se exprimă în „nume”.
Vedem astfel că nu am fost așezați fără rost cu viața noastră în creațiune. Dacă ne-am imagina că omul n-ar avea loc în această creațiune, atunci regnurile intermediare nu s-ar putea dezvolta mai departe. Destinul lor ar fi acela al unei lumi vegetale care nu ar fi fecundată. Puntea dintre lumea de dinainte și cea de mai târziu este creată numai prin introducerea omului în existența pământească, iar omul însuși ia pentru sine, pentru evoluția sa, ceea ce trăiește ca nume în suma enormă de ființe și, prin aceasta, el urcă cu întreaga evoluție.
Am răspuns aici, nu în mod simplu, abstract, la întrebarea: Care este sensul vieții?, cu toate că, în fond, ea este abstractă. Omul a devenit un colaborator care ajută ființele spirituale. El a devenit astfel prin întreaga sa ființă. Ceea ce există în el a devenit germenele fecundator pentru întreaga creațiune. El trebuie să fie aici, iar fără el creațiunea n-ar putea exista. Astfel omul, când se știe înlăuntrul creațiunii, se simte un participant la creația divin-spirituală. Acum el știe de ce are o astfel de viață interioară, de ce în afară există lumea stelelor, a norilor, a regnurilor naturii, cu tot ce aparține spiritual acestora și cu tot ce constituie în el o lume a vieții sufletești. Căci acum vede că aceste două lumi se completează și evoluția poate înainta doar prin acțiunea lor reciprocă. Afară, în spațiu, se întinde lumea infinită. Aici, înlăuntru, în noi, este lumea noastră sufletească. Noi nu observăm că ceea ce trăiește în noi țâșnește în afară și se unește cu ceea ce trăiește acolo. Nu observăm că suntem locul de desfășurare al acestei legături. Ca să spunem așa, ceea ce se află în noi este unul din poli, iar ceea ce se află afară, în lume, este celălalt pol, iar cei doi poli trebuie să se unească, pentru a contribui la evoluția lumilor. Iar sensul omului provine din aceea că îi este permis să participe la ea.
Cunoașterea obișnuită proprie conștienței normale nu știe multe despre aceste lucruri. Dar pe măsură ce cunoașterea noastră se lărgește devenim tot mai conștienți că în noi este locul în care Polul Nord și Polul Sud al lumii – dacă pot folosi această comparație – își schimbă reciproc forțele, se unesc unul cu altul pentru a avea loc mai departe evoluția. Prin știința ocultă învățăm că în noi se află scena pentru echilibrul forțelor lumii. Simțim cum în noi lumea divin-spirituală trăiește ca într-un centru, cum ea se unește cu lumea exterioară și cum cele două se fecundează reciproc.
Dacă ne simțim și ne știm a fi o astfel de scenă, dacă suntem participanți, atunci ne situăm just în viață, înțelegem întreg sensul vieții și recunoaștem că ceea ce inițial este inconștient ne va deveni din ce în ce mai conștient pe măsură ce pătrundem în știința spiritului. Pe aceasta se bazează întreaga evoluție a forțelor spirituale superioare. În timp ce conștienței obișnuite normale îi este refuzat să știe că în om se unește ceva cu ceea ce există afară, conștienței superioare îi este permis să contemple acest lucru. Acest lucru dezvoltă într-adevăr ceea ce ține de lumea exterioară. De aceea este necesar să intervină un anumit grad de maturitate, pentru a nu se amesteca în mod dezordonat cele din interior cu cele din exterior, căci imediat ce ne-am ridicat la o conștiență superioară aceasta este și realitate care trăiește în noi. Este aparență câtă vreme rămânem la conștiența normală obișnuită.
Vom participa la divin-spiritual. De ce însă vom participa în felul acesta? Au oare toate acestea vreun sens, dacă noi suntem, să zicem așa, doar un fel de aparat echilibrant pentru forțe opuse? Aceste forțe nu s-ar putea compensa și fără noi? Un raționament foarte simplu ne arată cum stau lucrurile. Presupuneți că aveți o masă de forțe, o parte trăiește în interior, cealaltă în exterior. Faptul că aceste părți stau față în față este un lucru la care n-am contribuit. Le ținem inițial separate. Ca ele să se unească, asta depinde de noi. Noi le unim în noi. Acest gând, dacă îl înțelegem corect, trezește în noi tainele cele mai profunde. Divinitățile ne prezintă lumea sub aspectul unei dualități: afară realitatea obiectivă, în noi viața sufletească. Noi suntem prezenți aici și suntem cei care închid, am spune, circuitul și aducem astfel împreună cei doi poli. Asta se întâmplă în noi, se întâmplă pe scena conștienței noastre.
Acum intervine ceea ce este pentru noi libertatea. Prin ea devenim ființe independente. În întreaga construcție cosmică nu trebuie să vedem o simplă scenă, ci un câmp al conlucrării. Prin aceasta sugerăm desigur un gând pe care lumea nu îl înțelege atât de ușor, cel puțin când i se prezintă într-un mod filosofic. Am spus acest lucru cu ani în urmă în cartea mea Adevăr și știință, unde am prezentat faptul că avem mai întâi activitatea senzorială și apoi lumea interioară, că este nevoie de o coexistență, de o colaborare. Aceasta este ideea prezentată sub formă filosofică. Pe atunci însă nu am încercat să arăt tainele oculte aflate în spatele ei, însă lumea nu a înțeles-o nici chiar sub forma ei filosofică.
Acum vedem cum trebuie să gândim sensul vieții noastre. Suntem făcuți să devenim actori în procesul lumii – acesta este sensul. Ceea ce există în lume este împărțit în două tabere opuse, iar noi suntem plasați între ele pentru a le unifica. Asta nu înseamnă câtuși de puțin că ne putem reprezenta această lucrare ca fiind una strict delimitată. Cunosc un domn glumeț care scrie mult pentru ziare germane. Mai nou, a scris într-un ziar că pentru evoluția lumii ar fi necesar ca omul să rămână mereu la unul și același stadiu, acela de a nu putea rezolva enigmele cosmice obișnuite, și că nu ar fi corect ca omul să ajungă să le pătrundă cu gândirea, rațional, să le soluționeze. Căci, dacă le-ar rezolva, ele n-ar mai exista și el nu ar mai avea nimic de făcut. Trebuie deci ca asupra enigmelor rațiunii să se mențină mereu îndoiala și trebuie să apară mereu imperfecțiuni! Acest bărbat nici nu bănuia de fapt că dacă conștiența normală și-ar atinge limitele sale ar progresa ea însăși și că atunci ar apărea o nouă polaritate, care ar pune o nouă problemă și ar cere o nouă unificare. Cât timp ar trebui să continue asta? Până în momentul în care omul ar ajunge realmente ca în conștiența lui să se repete conștiența divină.
Acum, după ce bănuim măreția cu totul nelimitată a enigmei, ne putem ridica la răspunsul abstract, știind că în noi iau naștere germenii fecundatori ai unei lumi spirituale ce nu ar putea progresa fără noi. Vrem să vedem cum stăm cu sensul vieții, având acum o bază largă de înțelegere. Ar trebui să ne spunem: Odinioară, în evoluție domnea conștiența divină. Ea exista în incomensurabilitatea ei. Cu aceasta ne aflăm la începutul existenței. Această conștiență divină creează la început imagini. Prin ce se deosebesc aceste imagini de conștiența divină? Prin aceea că ele erau multe, în timp ce conștiența divină era una singură. Mai mult, prin faptul că ele erau goale, în timp ce conștiența divină era conținut plin, în sensul că imaginile la început erau o multitudine, dar goale, cum gol era și eul nostru în comparație cu Eul divin umplut cu o lume întreagă. Acest eu gol devine însă scena pe care se unesc fără încetare conținuturile divine despărțite în două tabere opuse. Și în vreme ce conștiența goală creează permanent echilibrări, ea se umple mereu cu ceea ce era inițial în conștiența divină. Evoluția progresează astfel, în sensul că conștiența individuală se umple cu ceea ce era la început conținutul conștienței divine. Aceasta se întâmplă prin echilibrarea continuă înlăuntrul individualităților.
Are oare nevoie conștiența divină de acest lucru pentru evoluția sa? Cei care nu pot înțelege pe deplin sensul vieții își vor pune multe astfel de întrebări. Nu, conștiența divină nu are nevoie de asta. Ea are totul în sine, însă nu este egoistă. Ea îngăduie unui număr nelimitat de ființe să aibă același conținut pe care îl are ea. Pentru aceasta însă trebuie ca aceste ființe să cucerească mai întâi întregul, pentru a avea în sine conștiența divină, iar prin aceasta conștiența divină să se multiplice. Ulterior apare într-un număr mai mare ceea ce odinioară, la începutul evoluției lumilor, era în Unul, care însă după aceea o ia din nou pe drumul îndumnezeirii conștienței unice.
În general, această evoluție a fost întotdeauna așa cum am descris-o aici. A fost așa în timpul evoluției Saturn, la fel a fost în timpul evoluției Soare și Lună. Azi v-am arătat cum are ea loc pe Pământ. În epoca saturniană, prima schiță a corpului fizic cunoaște această evoluție și, pe de altă parte, fecundează spre exterior schița corpului eteric din epoca solară ș.a.m.d. Procesul este același, numai că devine din ce în ce mai spiritual. În cele din urmă, în afară rămân din ce în ce mai puține de fecundat. Pe măsură ce oamenii evoluează, în ei vor fi tot mai multe de fecundat, iar în afară tot mai puține. Și omul, la sfârșit, va avea în el din ce în ce mai mult ceea ce este în afară. Lumea exterioară devine interiorul său. Interiorizarea, iată cealaltă latură a evoluției.
Unificarea interiorului cu exteriorul, interiorizarea exteriorului sunt cele două puncte spre care evoluează oamenii. Ei vor deveni din ce în ce mai asemănători divinității și în cele din urmă din ce în ce mai interiorizați. În faza de evoluție Vulcan totul va fi fecundat. Tot ce este exterior va deveni interior. Divinizare înseamnă interiorizare. Interiorizare înseamnă divinizare. Acesta este țelul și sensul vieții.
Intrăm însă în partea ascunsă a problemei numai când nu ne-o reprezentăm așa încât să îngrămădim în noi doar noțiuni abstracte, ci pătrundem într-adevăr la detaliu. Omul trebuie să se adâncească în problemă și să ajungă la detaliu în așa fel încât, atunci când rostește numele animalelor și plantelor, în interiorul său să se nască ceva care unește ce este în cuvânt cu ceea ce stă la baza germenului animal sau vegetal și apoi continuă să trăiască în lumea spirituală. Concepția noastră despre lume are nevoie deja de o îmbunătățire, căci ce a făcut darwinismul în această privință? El vorbește de lupta pentru existență dar nu ține seama că și ceea ce este supus înfrângerii și nimicirii are o evoluție. Darwinismul vede numai ființe care își ating țelul și ființe care nu își ating țelul. Cele care pier degajă însă spiritualul, așa încât evoluează nu numai învingătorul în lupta fizică. Ceea ce aparent piere parcurge evoluția în spiritual. Acest lucru este important.
Pătrundem astfel în sensul vieții. Nimic nu piere, nu este anihilat, ci totul este fecundat spiritual, renaște în spirit. Cât de multe lucruri au dispărut în întreaga evoluție a Pământului și a omenirii fără ca omul să poată interveni direct. Să luăm întreaga evoluție dinainte de Christos. Am văzut în ce a constat ea. La început omul a pornit din lumea spirituală. Treptat, el a coborât în lumea fizic-senzorială. Ceea ce avea el, trăia în el, a dispărut, așa cum au dispărut germenii de viață ce nu și-au atins țelul. Din trunchiul evoluției omenești vedem desprinzându-se nenumărate ramuri și căzând în abis. În timp ce nenumărate ramuri s-au scufundat în abis în cadrul evoluției exterioare a culturii omenești, a vieții omenești, sus se dezvoltă impulsul lui Christos. Așa cum în om se dezvoltă germenele fecundant pentru mediul său înconjurător, tot așa se dezvoltă impusul lui Christos pentru ceea ce în om, aparent, piere. Are loc apoi Misteriul de pe Golgota. Acesta reprezintă fecundarea, de sus în jos, a ceea ce a pierit. Odată cu ceea ce aparent s-a abătut de la divin și s-a scufundat în abis s-a petrecut realmente o transformare. A intervenit impulsul lui Christos și fecundează. Iar începând cu Misteriul de pe Golgota asistăm în continuarea evoluției pământești la o reînflorire și o reluare a mersului înainte, prin fecundarea primită odată cu impulsul lui Christos.
Vedem astfel și în cazul aceastui eveniment major al evoluției pământești adeverindu-se cele cunoscute de noi despre polaritate. În epoca noastră înfloresc germenii de cultură care au pierit în cursul culturii antice egiptene. Căci ei sunt conținuți în evoluția pământească. A venit acum impulsul lui Christos și i-a fecundat și, fecundându-i, în epoca noastră a avut loc repetarea culturii egipto-caldeene. În cultura care va urma culturii noastre va învia străvechea cultură persană, fecundată de germenele Christos. În decursul celei de a șaptea epoci va apărea într-o formă nouă cultura hindusă străveche, înalta artă spirituală care a venit de la sfinții Rishi, fecundată de germenele Christos.
Astfel vedem cum și în cursul acestei evoluții continue se pot distinge cele două principii opuse pe care le-am cunoscut la om: interior și exterior, sufletesc și fizic, ce se fecundează reciproc. Sus există impulsul lui Christos, iar jos fecundarea cu germenele Christos. Jos avem cultura pământească în evoluție progresivă, iar pe de altă parte impulsul lui Christos coborât de sus prin Misteriul de pe Golgota.
Înțelegem acum și sensul viețuirii lui Christos. Pământul trebuie să viețuiască împreună cu tainele cosmice, așa cum individul trebuie să împreunăviețuiască cu tainele divine. Prin aceasta, polaritatea a fost sădită atât în om cât și în Pământ.
Pământul și ceea ce este sus, ceea ce s-a unit mai întâi cu Pământul prin Misteriul de pe Golgota, s-au dezvoltat ca doi poli opuși. Christos și Pământul aparțin unul altuia. Pentru ca să se poată uni, a trebuit ca ei să se dezvolte întâi separat unul de altul, ca polarități. Vedem că pentru ca lucrurile să se împlinească în realitate este necesar ca ele să se diferențieze în polarități iar polaritățile să se reunească iar pentru progresul vieții. Acesta este sensul vieții.
Dar tot atât de adevărat este și că dacă privim problema în felul acesta ne simțim stând în lume și simțim că fără de noi lumea ar fi nimic. Un mistic profund, Angelus Silesius, a făcut o curioasă remarcă ce la început poate părea deconcertantă: Știu că fără mine nu poate trăi nici un Dumnezeu; dacă eu aș fi nimicit, El ar trebui să dispară. Confesiunile creștine pot tuna și fulgera împotriva unei asemenea spuse. Ele ignoră cu totul faptul istoric, și anume că Angelus Silesius, înainte de a fi devenit catolic, pentru a sta, după părerea sa, complet pe tărâmul creștinismului, era deja un om cu adevărat foarte pios, și cu toate aceste a rostit cele spuse mai sus. Cine îl cunoaște pe Angelus Silesius nu va accepta că aceste vorbe au fost spuse din lipsă de pietate. Tot ce există în lume se află într-o opoziție, precum polaritățile care nu s-ar putea uni dacă omul n-ar fi aici. Omul este în centrul tuturor acestora și face parte din ele. Când omul gândește, în el gândește lumea. El este scena, el doar aduce împreună gândurile. Același lucru se petrece când omul simte sau vrea.
Acum, când ne îndreptăm privirea în depărtările spațiului, putem cântări ce înseamnă când spunem: Divinul este cel care îl umple și divinul este cel care trebuie să se unească cu germenele Pământului. Omul poate spune: În mine este sensul vieții. Zeii și-au fixat țeluri. Ei însă și-au ales și scena unde pot fi atinse aceste țeluri. Sufletul omenesc este scena. De aceea sufletul omenesc, numai să poată coborî îndeajuns de adânc în el însuși, nu doar să vrea să dezlege enigmele din spațiu, va găsi înlăuntrul său locul în care zeii își împlinesc faptele lor; iar omul este părtaș la aceasta. În drama-misteriu Încercarea sufletului am vrut să exprim acest lucru arătând cum zeii acționează în interiorul omului și cum sensul lumii se împlinește în sufletul lui, cum sensul lumii va trăi în sufletul omenesc. Care este sensul vieții? Este faptul că acest sens va trăi în omul însuși. Aceasta am încercat să exprim în cuvintele pe care sufletul le poate spune în el însuși:
„În gândirea ta trăiesc gânduri cosmice,
În simțirea ta țes forțe cosmice,
În voința ta lucrează ființe cosmice.
Te pierde-n gândurile cosmice,
Te viețuiește prin forțele cosmice,
Te plăsmuiește din ființele voinței.
Să nu sfârșești în depărtările cosmice
Prin jocul visător al gândurilor...;
Începe-n depărtările cosmice
Și-oprește-te-n adâncurile sufletului tău:
Cunoscându-te în tine,
Tu țelurile zeilor le afli.”*
* R. Steiner, Încercarea sufletului (GA 14), Editura Univers Enciclopedic, București, 2000, vers 111–122 (n.tr.).
Când vrei să exprimi ceva adevărat, nu doar o simplă părere care îți vine în minte, întotdeauna trebuie apelat la tainele oculte. Acest lucru este extrem de important. De aceea termenii folosiți în lucrările oculte, fie că sunt în proză, fie că sunt în versuri, nu trebuie gândiți în stilul în care au apărut alte opere poetice exterioare. Astfel de opere, inspirate realmente de adevăr, al lumii și al tainelor sale, s-au născut lăsând ca în suflet să vorbească cu adevărat gândurile cosmice, lăsând ca el să se înflăcăreze de sentimentele cosmice, nu de sentimentele personale, și lăsându-se creat într-adevăr din ființele de voință.
A învăța să distingem între ceea ce izvorăște din tainele cosmice și ceva inventat de fantezia arbitrară a omului este misiunea mișcării noastre antropofice. Încetul cu încetul evoluția culturii va ajunge la un astfel de nivel încât în locul născocirilor arbitrare va apărea ceea ce în sufletul omenesc trăiește ca celălalt pol al spiritualului corespunzător. Astfel de lucruri, create în acest fel, vor fi la rândul lor germeni fecundatori ce se unesc cu spiritualul. Ele au un rost anume în procesul cosmic. Este acela de a ne da un cu totul alt sentiment de responsabilitate față de lucrurile pe care le realizăm noi înșine când știm că ceea ce facem sunt germeni fecundatori și nu germeni sterili, care se irosesc pur și simplu. Iată de ce și noi trebuie să lăsăm să se nască acești germeni din adâncurile sufletului lumilor.
Acum, dumneavoastră puteți întreba: Da, dar cum ajungem acolo? Prin răbdare. Nimicind tot mai mult orice fel de orgoliu personal. Orgoliul personal ne ispitește mereu, mereu, să creăm doar lucrări personale, în loc să lăsăm să vorbească ceea ce este expresia divinului în noi. Prin ce putem ști că divinul vorbește în noi? Trebuie să nimicim tot ce vine doar din noi înșine și în primul rând să nimicim orice tendință de orgoliu. Atunci în noi va lua naștere polaritatea justă, care creează germeni fecundatori reali în suflet. Nerăbdarea este cel mai rău sfătuitor pentru viață. Ea este cea care corupe lumea. Când veți reuși ceea ce am spus mai sus, veți vedea că sensul vieții este realizat prin fecundarea exteriorului cu interiorul. Tot atunci vom recunoaște și că dacă interiorul nostru nu este cel just vom semăna în lume germeni fecundatori incorecti. Care este urmarea? Urmarea este că în lume se nasc atunci creații avortate. Cultura noastră actuală este bogată în astfel de avortoni. În toate țările importante am putea spune că la ora actuală se scrie poezie – literatură –, de pildă, cu „forța aburului”; în curând se va putea face asta cu ajutorul baloanelor cu aer. Un faimos scriitor din secolul XVIII a scris: O singură țară produce în zilele noastre de cinci ori mai multe cărți decât ar avea trebuință întreg Pământul pentru binele lui! Astăzi este și mai rău. Această producție înconjură cultura noastră actuală cu entități spirituale care nu sunt viabile, care nu ar fi trebuit și nu ar trebui să se nască dacă oamenii ar fi avut și ar avea răbdarea necesară. Răbdarea se va naște ca un fel de alt pol în sufletul omenesc; ea îl va împiedica pe om să dea frâu liber producțiilor care sunt doar emanații ale orgoliului și egoismului.
Nu luați drept o predică morală ceea ce vă spun, ci ca expresie a unui fapt. Căci este un fapt că prin producții ambițioase în sufletul nostru iau naștere germeni fecundatori din care provin avortoni în lumea spirituală. A-i respinge, a-i transforma treptat este o sarcină pentru viitorul îndepărtat. A rezolva această sarcină este misiunea științei spiritului, iar sensul vieții este ca concepția spiritual-științifică despre lume să se ralieze întregului sens al vieții, pentru ca pretutindeni să ne întâmpine un sens, pentru ca totul în viață să fie plin de sens. Asta este ce vrea ocultismul să îl învețe pe om, faptul că noi ne aflăm în mijlocul acestui sens și că într-adevăr putem spune:
„În gândirea ta trăiesc gânduri cosmice,
În simțirea ta țes forțe cosmice,
În voința ta lucrează ființe cosmice.
Te pierde-n gândurile cosmice,
Te viețuiește prin forțele cosmice,
Te plăsmuiește din ființele voinței.
Să nu sfârșești în depărtările cosmice
Prin jocul visător al gândurilor...;
Începe-n depărtările spiritului
Și-oprește-te-n adâncurile sufletului tău:
Cunoscându-te în tine,
Tu țelurile zeilor le afli.”
Acesta este, iubiții mei prieteni, sensul vieții, așa cum are trebuință omul să-l înțeleagă în primă instanță.
Acestea sunt cele ce am vrut să vă spun. Dacă ni le lămurim în întregime, atunci sufletele care s-au unit cu divinul le vor lăsa să acționeze înlăuntrul lor.
Lucrurile mai greu de înțeles din cadrul acestor expuneri trebuie să le atribuiți faptului că o problemă atât de importantă, cum este cea a sensului vieții, karma a vrut s-o epuizăm în două conferințe scurte, dar și faptului că multe aspecte care se pot desfășura abia în sufletul propriu nu au putut fi decât sugerate. Priviți ca pe o polaritate și faptul că întâi trebuie dată o sugestie, care apoi trebuie prelucrată meditativ și că prin aceasta trebuie să capete sens și conținut întreaga noastră conlucrare, să devină judicoasă, așa încât sufletele noastre să interacționeze. Aceasta este esența iubirii adevărate. Ea este și un echilibru de polarități. Acolo unde gândurile antroposofice trebuie să răzbată până la sufletele oamenilor, ele trebuie să trezească celălalt pol, trebuie să se echilibreze prin celălalt pol. Aceasta poate acționa precum o muzică a sferelor antroposofică. Dacă vom acționa în felul acesta, dacă ne vom afla într-adevăr în viața antroposofică, vom fi și uniți în viața antroposofică.
Așa mi-ar plăcea să considerăm prilejul de a fi azi împreună. Aceste probleme au fost o expresie a spiritului iubirii și sunt dedicate spiritului iubirii între noi, antroposofii. Astfel, această iubire, prin scânteia din noi, va face să schimbăm între noi conținuturile spirituale, va fi din ce în ce mai mult un stimulent prin care nu numai să primim, ci să fim îndemnați tot mai mult să acționăm antroposofic. Știința spiritului va fi atunci un promotor al acestei iubiri, care impresionează latura cea mai lăuntrică a sufletului omenesc. Atunci această iubire va continua să trăiască mai departe. Atunci și noi, ca oameni care trebuie să trăim spațial despărțiți unii de alții în cadrul Societății antroposofice, vom face ca această iubire să dăinuie și după ce karma, cu prilejul acestei manifestări, ne-a ținut un timp laolaltă. Rămânem astfel împreună și vom considera un adevărat prilej de a putea să rămânem împreună cu ceea ce avem mai bun în sufletele noastre, de a ne putea ridica cu cele mai bune însușiri spirituale ale noastre la înălțimi spiritual-divine. Și tot așa, iubiții mei prieteni, să rămânem împreună și în continuare.
