Iubiții mei prieteni!
În aceste zile, ca urmare a unui impuls pe care l-am simțit și despre care probabil vom mai vorbi în cele ce urmează, vom analiza unul din domeniile cele mai importante ale concepției noastre antroposofice. Nu rareori ni se reproșează că noi ne cufundăm mai degrabă în studiul unor evoluții cosmice îndepărtate, al legăturii acestora cu omul, că ne adâncim cu mare bucurie în domeniile lumii spirituale, că de fiecare dată analizăm doar evenimente de mult apuse sau perspective ale unui viitor îndepărtat și neglijăm un domeniu ce ar trebui să stea cel mai aproape de inima omului, și anume morala și etica omenească.
În reproșul care ni se face deseori, că am atins mai puțin acest domeniu important al vieții sufletești și sociale a omului, comparativ cu celălalt domeniu, mai îndepărtat, oricum un lucru este adevărat, faptul că domeniul moralei omenești trebuie să fie cel mai important pentru noi. Dar celor care ne critică în acest fel le răspundem că, atunci când te simți pătruns de întreaga importanță și amploare a vieții și concepției antroposofice, nu te poți apropia de acest domeniu decât cu o sfântă sfială, pentru că suntem conștienți că, dacă este ca acest domeniu să fie tratat în sensul just, acesta îl impresionează mai mult decât orice pe om și cere pregătirea cea mai serioasă și mai profundă.
Reproșul care ni se face dinspre acea direcție în modul pe care tocmai l-am caracterizat ar putea fi formulat probabil în următoarele cuvinte: La ce bun toate lungile voastre considerații asupra Cosmosului? La ce bun toate istorisirile voastre despre numeroasele reîncarnări ale diferitelor ființe, despre raporturile complicate ale karmei, când lucrul cel mai important în viață este cel repetat mereu și mereu de un înțelept, ajuns pe culmea acestei vieți, discipolilor săi, când după o viață plină de înțelepciune, deja bolnav și neputincios, era nevoit să se lase purtat de ceilalți: „Copilași, iubiți-vă unii pe alții”. Așa vorbea, după cum bine se știe, apostolul, evanghelistul Ioan ajuns la adânci bătrâneți. Și se accentuează mereu că prin aceste câteva cuvinte, „Copilași, iubiți-vă unii pe alții”, este dată chintesența celei mai profunde înțelepciuni morale. Și, în continuare, se spune: De ce mai este nevoie de toate celelalte lucruri, când binele, idealurile morale cele mai mărețe se pot împlini într-un mod atât de simplu, în sensul cuvintelor rostite de evanghelistul Ioan?
Dar, iubiții mei prieteni, când din faptele pomenite mai sus, perfect juste, conchideam că pentru om ar fi suficient ca el să știe că trebuie să-l iubească pe aproapele său se uită un amănunt, și anume că cel care este citat drept autor al acestor cuvinte le-a rostit la sfârșitul unei vieți bogate în înțelepciune, la sfârșitul unei vieți ce concentra în sine scrierea celei mai profunde, celei mai importante Evanghelii, că cel care a rostit aceste cuvinte și-a luat acest drept când deja avea în urma sa o viață bogată de înțelepciune, ce a avut consecințe atât de mari și de puternice. Da, iubiții mei prieteni, cine are în spate o viață precum cea a apostolului, acela are voie să rezume în cuvintele amintite mai sus, ca esență ultimă a înțelepciunii sale, cele ce pot fi simțite de sufletele omenești la citirea adevărurilor profunde scrise în Evanghelia lui Ioan, care din adâncuri sufletești insondabile se revarsă și în adâncurile altor inimi și ale altor suflete. Cine însă nu se află într-o astfel de postură își poate lua acest drept, de a rosti adevărurile morale supreme într-un mod atât de simplu, abia atunci când a reușit să se adâncească în tainele aflate la temelia lumii. Oricât ar fi de banalizată fraza îndelung repetată: „Când doi oameni rostesc aceleași cuvinte, ele nu semnifică același lucru”, ea este cât se poate de potrivită pentru situația ce tocmai a fost enunțată. Când cineva, care refuză să știe și să priceapă ceva despre misterele lumii, spune: „Dar este atât de simplu să caracterizezi viața morală cea mai înaltă” și folosește cuvintele „Copilași, iubiți-vă unii pe alții”, aceasta înseamnă cu totul altceva decât dacă cuvintele respective sunt rostite de evanghelistul Ioan, care pe deasupra le spune la sfârșitul unei vieți consacrate în întregime înțelepciunii. Iată de ce, când înțelegi cuvintele evanghelistului Ioan, nu tragi imediat concluzia la care se ajunge de obicei. Concluzia pe care ar trebui să o tragi este în primul rând că, referitor la niște cuvinte cu o atât de profundă semnificație, trebuie să taci și că îți este permis să le rostești abia după ce ai dobândit pregătirea și maturitatea necesare.
După ce am făcut această remarcă, ce cu siguranță nu va fi pe placul multora, în sufletul nostru va rezulta ceva de o covârșitoare importanță. Fără îndoială – ne vom spune – principiile morale nu pot fi înțelese în sensul lor cel mai profund decât după ce ai dobândit înțelepciunea, cu toate acestea omul face mereu uz de ele. Cum s-ar putea impune în lume o comunitate morală, o operă socială, dacă pentru cunoașterea celor mai înalte principii morale ar trebui să aștepți până ce dobândești înțelepciunea? Lucrul cel mai necesar pentru conviețuirea omenească este morala și acum aici cineva susține că pricipiile morale se obțin abia după ce ai reușit să dobândești înțelepciunea: Desigur, dacă așa stau lucrurile, dacă acest lucru, cel mai necesar, nu-l poți atinge decât la capătul strădaniei omenești, mulți vor spune că ar trebui să-ți pierzi speranța în ocârmuirea înțeleaptă a lumii.
Răspunsul la cele pe care le-am caracterizat aici ni-l dau faptele vieții. Să comparăm doar două cazuri, care sub o formă sau alta vă sunt bine cunoscute, și veți recunoaște imediat următoarele: la principiile morale cele mai înalte și la înțelegerea lor ajungem abia după ce am încheiat un drum de strădanii întru ale înțelepciunii. Și, de asemenea, așa cum am amintit mai sus, comunitățile și operele morale și sociale nu pot dăinui fără morală. Dacă vă aduceți în fața sufletului două aspecte, bine cunoscute desigur tuturor într-o formă sau alta, veți înțelege aceasta imediat. Cine n-a observat cum un om aflat pe o treaptă înaltă de dezvoltare intelectuală, poate unul dintre aceia care nu și-a însușit doar o educație științifică exterioară printr-o înțelegere intelectuală ascuțită, ci care atât teoretic cât și practic a înțeles multe din adevărurile oculte și spirituale, nu este un om de o moralitate deosebită. Cine n-a observat cum oameni inteligenți, aflați pe o treaptă înaltă de dezvoltare spirituală, au deviat de la calea cea dreaptă? Și cine nu s-a întâlnit cu o altă situație, plină de învățăminte, în care, de exemplu, o îngrijitoare de copii, cu un orizont foarte limitat, cu un intelect redus și cunoștințe puține, a educat unul după altul, de la primele săptămâni ale existenței lor fizice, nu doar pe proprii ei copii, ci și copiii altor oameni la care s-a aflat în slujbă, a contribuit la educarea lor și, probabil până la sfârșitul vieții ei, a jertfit tot ceea ce avea pentru acești copii într-un mod plin de iubire, într-o dăruire dezinteresată absolută. Și dacă cineva ar fi venit la această femeie să-i vorbească despre principii morale dobândite pe baza comorilor de înțelepciune cele mai înalte, probabil aceasta nu s-ar fi sinchisit prea mult de ele. Probabil le-ar fi găsit extrem de neinteligibile și inutile. Acțiunea sa morală însă ne obligă nu numai să-i recunoaștem meritele, ci adesea chiar să ne înclinăm cu venerație în fața a ceea ce se revarsă din inimă în viață și produce infinit de mult bine.
Fapte de genul acestora ne lămuresc adesea mult mai bine enigmele vieții decât orice teorie, căci ele ne arată că, pentru a conferi oamenilor acțiunea morală a Universului, evoluția înțeleaptă a umanității, creațiunea înțeleaptă a lumii nu a așteptat ca oamenii să descopere mai întâi principiile morale. De aceea trebuie să ne spunem: În sufletul omului, dacă facem abstracție de acțiunile imorale, al căror temei îl vom afla chiar în cursul acestor conferințe, există sădită de la bun început o moralitate originară, ca un fel de moștenire divină, ce ar putea fi numită „moralitate instinctivă”, și aceasta face posibil ca omenirea să aștepte până ce reușește să pătrundă principiile morale.
Dar poate nici nu este necesar să-ți faci prea multe griji în legătură cu aprofundarea acestor principii. Nu s-ar putea spune, să zicem, că cel mai bun lucru ar fi ca oamenii să se lase în voia instinctelor lor morale primare și să nu se mai încurce cu tot felul de considerații teoretice despre morală? Iubiții mei prieteni, în aceste conferințe urmează să arătăm tocmai că nu așa trebuie să se procedeze; urmează să arătăm că, cel puțin pentru acest stadiu în care se află omenirea, morala antroposofică trebuie să fie o sarcină rezultată din întreaga noastră strădanie și știință antroposofică.
Un filosof mai recent, care cu siguranță n-a rămas necunoscut nici în nord, Schopenhauer, a enunțat o frază foarte corectă, pe lângă o mulțme de erori pe care le conține filosofia sa, legată chiar de principiile moralei, și anume: „A predica morala este ușor, a o fundamenta este greu”. Este cât se poate de adevărat, căci de fapt nimic nu este mai ușor decât să te adresezi principiilor cele mai apropiate ale simțirii și sensibilității omenești, să spui ce trebuie să faci pentru a fi un om bun. Unii se simt jigniți atunci când noi afirmăm că aceasta ar fi un lucru ușor. Totuși chiar așa este, iar cine cunoaște viața, cine cunoaște lumea nu se va îndoi nici de faptul că despre nimic nu s-a vorbit mai mult decât despre principiile juste ale acțiunii morale. Și tot atât de adevărat este și că, în fond, cea mai mare adeziune la cei din preajma ta o afli atunci când vorbești despre aceste principii generale ale acțiunii morale. Este atât de reconfortant, putem spune, pentru sufletele celor care ascultă și simțim intens că aici putem întotdeauna să fim de acord cu cele rostite de vorbitor, atunci când acesta prezintă principiile cele mai generale ale comportamentului moral al omului.
Cu lecții morale, cu predici morale nu fundamentezi însă morala. Dacă s-ar fi putut întemeia morala doar prin lecții și predici morale, astăzi cu siguranță n-ar mai exista nici o acțiune imorală; întreaga omenire ar deborda – am putea spune – de moralitate, căci fiecare a avut desigur ocazia să asculte de nenumărate ori principiile morale cele mai frumoase, subiect atât de drag predicatorilor. Dar a ști ce trebuie să faci, a ști ce este just din punct de vedere moral este cel mai puțin important pe tărâm moral. Lucrul cel mai important pe acest tărâm este ca în noi să poată trăi impulsuri care, prin intensitatea, prin puterea lor intrinsecă să se preschimbe în acțiuni morale, să se manifeste, așadar, în afară moral. În mod cert, predicile morale sau rezultatele predicilor morale nu fac așa ceva. A fundamenta morala înseamnă să-l îndrum pe om la izvoarele din care el își poate lua impulsurile, din care îi sunt date forțele care conduc la acțiunea morală.
Cât de greu este să găsești aceste forțe se poate vedea din simplul fapt că într-adevăr s-a încercat de nenumărate ori, de pildă, dinspre latura filosofică, să se întemeieze o etică, o morală. Cunoaștem câte răspunsuri diferite s-au dat în toată lumea la întrebarea: Ce este binele? sau Ce este virtutea? Încercați să strângeți laolaltă toate concepțiile prezentate în scrierile lor de întreaga pleiadă de filosofi, începând de la Platon și Aristotel, trecând prin epicurieni, stoici, neoplatonicieni și terminând cu filosofii moderni; adunați tot ceea ce s-a spus doar în acest domeniu, de la Platon la Herbert Spencer, despre natură și despre esența binelui și a virtuții și veți vedea cât de multe și variate încercări s-au făcut pentru a răzbate la izvoarele vieții morale, la izvoarele impulsurilor morale.
Conferințele pe care le voi ține aici vă vor arăta faptul că în realitate doar aprofundarea ocultă a vieții, pătrunderea în tainele oculte ale vieții îți dă posibilitatea să ajungi nu numai la cunoașterea învățăturilor morale, ci și la impulsurile morale, la izvoarele morale ale vieții. Desigur, la o primă analiză observăm că acest element moral nu se arată chiar atât de simplu în lume pe cât s-ar crede. Să lăsăm puțin deoparte ceea ce înțelegem astăzi prin morală și să privim niște regiuni în care își desfășoară viața unii oameni, lucru care probabil ne va ajuta mult să ne formăm o idee despre concepția morală despre viață.
Printre multele cunoștințe pe care ocultismul ni le-a facilitat nu este de neglijat un aspect, și anume că la diverse popoare, în diferite regiuni ale Pământului, s-au manifestat concepțiile cele mai variate, impulsurile cele mai variate. Să comparăm mai întâi două regiuni foarte îndepărtate una de alta. Să ne referim la sublima viață pe care o duceau cu mult timp în urmă vechii locuitori ai Indiei și să vedem cum a evoluat ea treptat până în timpurile cele mai vechi; căci, după cum cunoașteți, nicăieri pe acest Pământ nu întâlnim o altă regiune în care elementul caracteristic străvechi al vieții propriu-zise să se fi conservat într-o măsură mai mare ca în India. Pentru nimic nu este mai adevărat acest lucru decât pentru ceea ce se referă la viața în cadrul culturii indiene sau al altor câteva culturi asiatice: sentimentele, simțămintele, gândurile, concepțiile de viață pe care le găsim încă în epoci străvechi în aceste regiuni populate s-au păstrat până în timpurile noastre. Cel mai impresionant este faptul că în aceste culturi s-a păstrat un reflex al timpurilor de demult, că dacă privim ceea ce s-a menținut până în ziua de azi privim, să zicem așa, și în epocile străvechi.
Nu ne vom descurca însă dacă continuăm să aplicăm anumitor regiuni sau populații concrete doar etalonul nostru moral. De aceea astăzi vom lăsa la o parte ceea ce s-ar putea spune despre lucrurile morale ale acelor timpuri și ne vom pune întâi întrebarea: Ce a rezultat din aceste însușiri caracteristice ale străvechii și venerabilei culturi indiene? În primul rând găsim aici, venerată în cel mai înalt grad, ceea ce s-ar putea numi evlavia, devoțiunea pentru spiritual. Și această devoțiune pentru spiritual era cu atât mai venerată și mai respectată, cu cât omul reușea să persevereze mai mult în introspecție, să trăiască liniștit în sine și să canalizeze tot ceea ce era mai bun în el spre cauzele primordiale ale lumilor spirituale, făcând abstracție de tot ceea ce poate fi omul pe plan fizic. Această îndreptare a sufletului spre cauzele primordiale ale existenței o vedem ca pe o datorie supremă la aceia care aparțineau sau aparțin castei celei mai înalte a vieții indiene, la brahmani. Tot ceea ce fac, toate impulsurile lor sunt dirijate corespunzător acestei evlavii; nimic nu impresionează mai profund sensibilitatea și simțirea morală a acestor oameni decât îndreptarea spre spiritual-divin, într-o cucernicie ce te face să uiți complet de cele fizice, într-o autoobservare și lepădare de sine deosebit de profunde. Felul în care viața morală a acestor oameni se pătrundea de cele de mai sus îl puteți vedea și dintr-un alt aspect, valabil mai cu seamă în epocile mai vechi, și anume în aceea că celor care aparțineau altor caste li se părea de la sine înțeles să considere casta evlaviei, casta vieții religioase și rituale ceva demn de venerat și ieșit din comun. Astfel, întreaga viață era străbătută de aceste impulsuri spre spiritual-divin, caracterizate mai sus. Întreaga viață stătea în slujba acestei orientări spre spiritual-divin, lucru care nu poate fi înțeles cu principiile morale pe care se bazează toate filosofiile. Nu poți înțelege despre ce este vorba aici, deoarece, în epocile în care în India s-au dezvoltat aceste lucruri, la alte popoare ele erau, în primă instanță, imposibil de imaginat. Pentru a se putea ridica la o astfel de intensitate, aceste impulsuri aveau nevoie chiar de temperamentul, de caracterul fundamental al acestui popor. De aici ele s-au răspândit apoi, prin curentul cultural exterior, pe întreg Pământul. Dacă vrem să înțelegem ce se avea în vedere prin spiritual-divin, trebuie să mergem la izvoarele primordiale ale acestuia.
Și acum să lăsăm acest popor și să ne îndreptăm privirea spre ținuturile Europei. Să ne îndreptăm privirea spre populațiile europene ce trăiau pe vremea când creștinismul nu pătrunsese încă în cultura europeană, pe vremea când acesta era abia la început. După cum știți cu toții, populația europeană a întâmpinat creștinismul, care pătrundea în Europa dinspre est și sud, cu impulsuri foarte bine conturate, cu valori și forțe interioare bine precizate. Iar cine studiază istoria începuturilor creștinismului în Europa, în Europa Centrală și chiar și aici în Europa de Nord, mai precis cine studiază cu mijloace oculte această istorie, acela știe cât de greu a fost într-un ținut sau altul ca impulsurile creștine să găsească un echivalent pentru ceea ce venea în întâmpinarea creștinismului dinspre Europa de Nord și Europa Centrală.
Și întrebarea noastră este, la fel ca în cazul populațiilor hinduse: Care erau impulsurile morale cele mai pregnante, binele și moștenirea morală cu care au întâmpinat creștinismul popoarele ai cărui urmași sunt actualmente populațiile din nordul și centrul Europei și din Anglia? Dacă pomenim una singură dintre virtuțile principale, vom ști imediat că am denumit lucrul cel mai caracteristic pentru această populație nordică și pentru populația Europei Centrale. Cuvântul despre care este vorba este „vitejie”, „curaj”, intrarea omului cu întreaga forță personală în lumea fizică, pentru a realiza ceea ce poate el voi prin impulsurile sale interioare. Am numit virtutea cea mai importantă dintre toate virtuțile cu care europenii au întâmpinat creștinismul. Celelalte virtuți sunt în esență consecințe ale acestei virtuți – găsim aceasta cu cât mergem mai mult în urmă în epocile vechi.
Dacă analizăm însușirea propriu-zisă a curajului, a vitejiei, după câteva caracteristici de bază ale acesteia, găsim că ea constă dintr-un exces de viață care cere a fi risipită. Este lucrul care ne izbește cel mai mult la popoarele europene din timpurile de demult. Un om ce aparținea acestei populații europene din timpurile vechi avea în el mai mult decât era nevoie pentru uzul lui personal. Surplusul îl cheltuia însă pentru că simțea impulsul de a-l cheltui. El urma acest impuls complet instinctiv. S-ar putea spune: Cu nimic nu era mai risipitor nordicul european decât cu surplusul său moral, cu vitejia sa, cu aptitudinea de a manifesta în planul fizic impulsurile sale vitale. În realitate, era ca și când europeanul din vremurile de demult ar fi căpătat în același timp un surplus bine determinat de forță, ce însemna mai mult decât ar fi avut nevoie pentru uzul personal, surplus din care el putea revărsa în afară, cu care se putea arăta risipitor, pe care îl putea folosi în acțiunile sale războinice, în faptele acelei virtuți străvechi pe care epoca mai recentă a așezat-o printre așa-zisele defecte ale însușirilor omenești; pe care el a întrebuințat-o, de exemplu, în direcția a ceea ce s-a desemnat prin cuvântul generozitate. A acționa din generozitate este iarăși o însușire ce caracterizează la fel de bine populațiile europene străvechi, după cum însușirea de a acționa din evlavie, din cucernicie, caracterizează populațiile hinduse străvechi.
Popoarelor europene din epocile străvechi nu le slujeau la nimic principiile morale teoretice, căci ele înțelegeau prea puțin ce înseamnă acestea. A fi ținut predici morale unui european din acele timpuri ar fi fost la fel de înțelept cu a da astăzi cuiva, care nu iubește socotitul, sfatul de a-și nota cu cât mai mare precizie veniturile și cheltuielile pe care le are. Dacă nu-ți place așa ceva, singura modalitate pentru a nu fi nevoit să ții socotelile este să ai destul pentru a putea cheltui cât vrei. Dacă ai o sursă inepuizabilă de venit poți evita ținerea unei contabilități stricte. Nu este un amănunt lipsit de importanță. Teoretic el este valabil mai ales pentru ceea ce omul consideră important pentru viață, este valabil în ceea ce privește dibăcia personală, capacitatea de a interveni personal. Pentru modul cum este întocmită lumea sunt valabile chestiunile legate de sentimentele morale ale vechilor populații europene. Fiecare primea de la naștere moștenirea sa divină, să zicem așa, se simțea plin de ea și cheltuia; cheltuia în slujba seminției, în slujba familiei, chiar și în slujba unor legături etnice mai vaste. Așa se acționa, așa se gospodărea, așa se lucra.
Am numit aici două regiuni populate de oameni foarte diferiți unii de ceilalți, căci sentimentul de cucernicie, propriu indianului, era ceva absolut inexistent la populațiile europene. Din acest motiv i-a fost atât de greu creștinismului să aducă acest sentiment de evlavie pe teritoriile locuite de populațiile europene. Acolo existau cu totul alte premise. Și după ce am adus înaintea dumneavoastră aceste lucruri – făcând abstracție de ceea ce s-ar putea obiecta din direcția unei înțelegeri morale – să ne întrebăm acum despre efectul moral. Nu este nevoie să reflectăm prea mult ca să aflăm că acest efect moral, acolo unde cele două concepții de viață, cele două direcții de gândire s-au întâlnit în forma lor cea mai pură, a fost unul imens. Lumea a avut enorm de mult de câștigat din ceea ce un popor, cum era poporul hindus, a ajuns să cucerească prin organizarea întregului său mod de a simți în sensul cucerniciei, prin înclinația lui spre cele înalte. Dar tot atât de mult a avut de câștigat lumea – putem aduce mărturii în acest sens – prin consecințele pe care le-au produs vitejia și curajul locuitorilor europeni din timpurile vechi, precreștine. Ambele lucruri au trebuit să conlucreze și acestea au produs efectul moral pe care-l vedem acționând și astăzi din cele două laturi, în folosul nu numai al unei părți a omenirii, ci al întregii omeniri; acest efect moral, efectul provenit atât din hinduism cât și din străvechiul element germanic, îl vedem trăind în ceea ce omenirea consideră bunul cel mai de preț. Putem spune acum cu certitudine că ceea ce are asupra omenirii acest efect este binele? Fără îndoială, putem spune aceasta. În ambele curente de cultură trebuie să existe binele, iar ceea ce noi putem desemna drept bine trebuie să fie un lucru anume. Când spunem însă: Ce este binele? ne aflăm și în fața unei întrebări enigmatice. Care este binele care a acționat într-un caz și în altul?
Nu doresc să vă țin predici morale, căci cred că nu aceasta este sarcina mea. Sarcina mea este mai degrabă aceea de a vă prezenta faptele ce conduc spre o morală antroposofică. De aceea v-am enunțat întâi două tipuri de acțiuni cunoscute, despre care vă rog să nu gândiți altceva decât că acțiunea evlaviei și acțiunea curajului au efecte asupra dezvoltării culturale a omenirii.
Și acum să ne îndreptăm privirea spre alte epoci. Dacă aveți în vedere viața noastră prezentă, cu impulsurile sale morale, cu siguranță vă veți spune: Astăzi noi nu putem fi, cel puțin aici în Europa, așa cum o pretinde idealul cel mai pur al hinduismului, căci cultura europeană nu poate fi hrănită cu evlavia hindusă. Tot atât de puțin s-ar putea ajunge însă la actuala noastră formă de cultură prin virtutea atât de prețuită de populațiile vechi europene, curajul. Și tot așa observăm că în străfundurile simțirii morale a populațiilor europene se mai află ceva. Trebuie să mai căutăm deci încă ceva, pentru a putea răspunde la întrebările: Ce este binele? Ce este virtutea?
Am arătat adesea că trebuie să facem o deosebire între acea epocă pe care noi o numim epoca greco-latină, epoca a patra de cultură postatlanteană și epoca a cincea de cultură postatlanteană, în care trăim în prezent. Ceea ce am să spun referitor la ființa morală vrea să caracterizeze de fapt nașterea celei de-a cincea perioade de cultură postatlanteană. Vom începe cu o chestiune contestabilă la prima vedere, întrucât este luată din lumea poeziei, din lumea legendelor, însă ea este semnificativă pentru modul în care au început să acționeze, să-și facă loc în oameni impulsuri morale noi, pe măsură ce evoluția epocii a cincea de cultură postatlanteană a avansat.
A existat un poet ce a trăit la sfârșitul secolului al XII-lea și începutul secolului al XIII-lea. El a murit în anul 1213 și se numea Hartmann von Aue. Acest poet a compus cea mai importantă lucrare poetică a sa, este vorba de poemul Sărmanul Heinrich, pornind în întregime de la modul de gândire și de la realitățile din acea vreme, și anume de la mentalitatea ce domnea atunci peste tot în popor. Acest poem exprimă în mod exemplar felul în care se gândea atunci, în anumite cercuri și în anumite regiuni locuite de europeni, cu privire la anumite impulsuri morale. În acest poem se povestește despre un om, sărmanul Heinrich, care nu era sărac, ci era un cavaler bogat, un cavaler înstărit ce a neglijat faptul că lucrurile perceptibile ale planului fizic sunt trecătoare și trăia fără să-i pese de ziua de mâine, creându-și în felul acesta foarte repede o karmă proastă. De aceea el este lovit de ceea ce se numea pe atunci molima șoarecelui, un fel de lepră. El merge la cei mai renumiți medici din toată lumea și, întrucât nici unul nu-l poate ajuta, consideră viața lui încheiată și își vinde averile. Cu boala pe care o avea a fost nevoit să se separe de oameni și să trăiască singur la o fermă, îngrijit de un bătrân servitor devotat ce conducea treburile gospodăriei și de fiica acestuia. Într-o zi fata și întreaga familie ce trăia în acea gospodărie sunt înștiințați că un singur lucru poate să-i fie de ajutor cavalerului ce avea parte de acea soartă. Nici un doctor, nici un medicament nu-i puteau ajuta cu ceva. Însănătoșirea ar fi fost posibilă doar dacă o fecioară pură și-ar fi jertfit viața, cu iubire, pentru el. În ciuda tuturor avertismentelor și a admonestărilor părinților și ale cavalerului Heinrich însuși, fata are parte de o trăire ce o face să creadă că ea ar fi cea care ar trebui să se jertefească. Fiica pleacă la Salerno, la cea mai renumită școală de medicină a vremii. Ea nu se sperie de ceea ce-i cer doctorii să facă; este gata să-și jertfească viața. Cavalerul nu lasă lucrurile să meargă atât de departe, o împiedică și o silește să meargă cu el înapoi acasă. Poemul ne spune însă că după ce s-a întors acasă, încet, încet, cavalerul a început într-adevăr să se însănătoșească, că apoi a trăit încă multă vreme cu cea care a vrut să fie salvatoarea lui și că s-a bucurat de un sfârșit de viață fericit.
Puteți spune foarte bine: Da, dar aceasta nu este decât o poveste și noi nu trebuie să credem cuvânt cu cuvânt cele ce se relatează acolo. Lucrurile se schimbă dacă ne gândim că cele puse pe versuri de către Hartman von Aue, poetul Evului Mediu, s-au petrecut aievea, după cum bine știm, în viața unui om pe care îl cunoașteți foarte bine. Când spun aceasta mă refer la viața și faptele lui Francisc de Assisi, care s-a născut în anul 1182 și a trăit în Italia.
Pentru a caracteriza ceea ce se întâmplă sub aspect moral-individual concentrat în personalitatea celui care a fost Francisc de Assisi, să aducem în fața sufletului această chestiune așa cum se înfățișează ea ocultistului, chiar dacă ar fi să fim luați drept smintiți și superstițioși. Să luăm lucrurile în serios, căci în epoca aceea de tranziție ele chiar au acționat atât de serios.
Știm că Francisc de Assisi era fiul negustorului italian Bernardone, ce călătorea foarte mult în Franța cu afaceri, și a soției sale. Știm de asemenea că tatăl lui Francisc de Assisi era un om care punea mare preț pe aspectul exterior. Mama era o femeie evlavioasă, pioasă, sensibilă la finețea de caracter a inimii și care trăia conform simțămintelor ei religioase. Lucrurile care circulă astăzi sub formă de legende în legătură cu nașterea lui Francisc de Assisi și viața sa corespund în întregime realităților oculte. Chiar dacă adesea faptele oculte sunt învăluite de către istorie în imagini și legende, aceste legende corespund totuși realităților oculte. Astfel, este cât se poate de adevărat că înainte de nașterea lui Francisc de Assisi mai multe persoane au avut un fel de revelație vizionară, parcă ar fi știut sau ar fi cunoscut că o personalitate importantă urma să se nască. Dintre numeroasele persoane cărora li s-a arătat în vis acest lucru, care au avut viziunea profetică că se va naște o personalitate importantă, se evidențiază sfânta Hildegard. – Accentuez încă o dată acest adevăr, confirmat și de cercetările faptelor înscrise în Cronica Akasha. Ea a visat că i-a apărut o femeie cu fața rănită, plină de sânge și că aceasta i-a spus: Păsările își au cuibul lor aici pe Pământ, vulpile își au vizuinile lor pe Pământ, eu însă nu am nimic în prezent, nici măcar un toiag de care să mă sprijin. Când Hildegard s-a trezit din somn, ea a știut că prin această persoană era vizată făptura adevărată a creștinismului. La fel au visat încă multe alte personalități. Din cele pe care le știau pe atunci aceste personalități, ele au văzut că instituția exterioară a Bisericii nu putea fi un potir, un veșmânt pentru adevăratul creștinism. Ele au înțeles acest lucru.
Odată – avem din nou de-a face cu un fapt real – a poposit la casa din Pica, pe când tatăl lui Francisc de Assisi se afla în Franța cu afaceri, un pelerin care i-a spus direct mamei lui Francisc: Copilul pe care tu îl aștepți nu trebuie să vină pe lume sub acest acoperiș, unde domnește bogăția! Tu trebuie să îl naști în staul, unde va sta pe paie, pentru că el trebuie să-și urmeze învățătorul! Această somație i-a fost făcută înr-adevăr mamei lui Francisc. Nu este legendă că mama a și putut îndeplini această cerință; este purul adevăr că Francisc de Assisi s-a născut pe paie, în staul, întrucât tatăl său se afla în Franța, în călătorie de afaceri.
La fel de adevărate sunt și cele ce urmează. În localitatea, nu foarte populată, în care trăia familia, a sosit o dată, pe când copilul avea câțiva ani, un om ciudat, un bărbat ce nu mai fusese văzut până atunci prin acele locuri și nici după aceea. El se plimba în sus și-n jos pe străzi, și spunea: În acest oraș s-a născut un om important. În timp ce se năștea Francisc de Assisi, anumiți oameni, ce mai puteau avea viziuni, au auzit clopotele sunând.
Mai poate fi menționată o serie întreagă de alte întâmplări. Ne vom mulțumi însă doar cu cele pe care le-am amintit, care ne arată cât de semnificativ s-au concentrat semnele dinspre lumea spirituală la apariția unei personalități aparte. Totul ne apare deosebit de interesant dacă mai amintim încă un lucru. Mama a ținut foarte mult să-l numească pe copil Ioan. De aceea el a primit numele de Ioan. Însă când tatăl s-a întos din Franța, acesta a dat fiului său, conform voinței proprii, numele de Francisc, deoarece în Franța făcuse afaceri bune. Inițial însă copilul s-a numit Ioan.
Aș vrea să evidentiez înainte de toate un aspect legat de tinerețea acestui om neobișnuit. Ce fel de om ne întâmpină în Francisc de Assisi ca băiat tânăr? Ne întâmpină, ca la multe alte popoare după amestecul acestora cu popoarele migratoare din nord, un om având comportamentul unui descendent al vechilor cavaleri germani. Viteaz, războinic, mânat de idealul de a-și cuceri gloria și onoarea cu ajutorul armelor, toate acestea erau la această personalitate aparte, care era Francisc de Assisi, ca un fel de moștenire a rasei. Acele însușiri, care la populațiile germanice se manifestau într-un mod mai sufletesc, mai din inimă, la el se manifestau mai mult exterior, am putea spune; căci Francisc nu era pe atunci nimic altceva decât ceea ce se cheamă un risipitor. Cu toate bogățiile adunate de acel mare comerciant care era tatăl său, el s-a comportat ca un risipitor. Oriunde mergea risipea cu larghețe bunurile și roadele muncii tatălui său. În plus, pentru toți camarazii și tovarășii săi de joacă avea toate mâinile pline. Nu este de mirare că în copliărie, în expedițiile lor războinice, el era ales întotdeauna de către camarazi comandant și că, după ce a crescut, cei din jur vedeau în el un veritabil războinic. Așa și era cunoscut în tot orașul. Între băieții localităților Assisi și Perugia existau tot felul de altercații, la care lua și el parte. O dată s-a întâmplat ca el și camarazii lui să fie capturați și ținuți ostatici. Nu numai că a îndurat cavalerește recluziunea, dar era și cel care îi îmbărbăta pe ceilalți să suporte cavalerește toată perioada de un an, până ce au putui să se întoarcă din nou acasă. Și când a trebuit să se întreprindă o campanie militară împotriva Neapolelui, inspirată de spiritul cavaleresc al epocii, tânărul Francisc de Assisi a avut o viziune. I s-a arătat în vis un palat mare în care pretutindeni se aflau scuturi și arme. Vedea ceva dintr-o clădire în care peste tot erau depozitate piese de armament. El, care în prăvăliile și în casa tatălui său nu cunoscuse decât postavuri și lucruri de genul acesta, a avut acest vis. De aceea și-a spus: Asta este o chemare de a deveni oștean..., ceea ce l-a determinat să se alăture campaniei împotriva Neapolelului. Încă pe drumul într-acolo, și după ce s-a înrolat în acea campanie cu entuziasm, a avut viziuni, a primit impresii spirituale. El auzea un fel de voce care-i spunea: Nu continua să mergi mai departe; visul, important pentru tine, l-ai interpretat greșit. Mergi înapoi la Assisi și acolo ai să deslușești sensul corect al acestui vis.
El a urmat acest sfat, s-a întors la Assisi și, iată, a avut un fel de dialog cu o ființă ce i s-a adresat spiritual, spunându-i: Cavalerismul tău nu trebuie să-l cauți în slujba exterioară. Tu ești destinat să metamorfozezi în forțe ale sufletescului toate forțele de care ești capabil, să le transformi în forțe pe care să le folosești sufletește. Armele ce ți s-au arătat în palat reprezintă armele sufletesc-spirituale ale milei și compasiunii. Scuturile semnifică rațiunea, pe care tu urmează să o folosești ca să reziști în fața tuturor greutăților ce ți le va oferi o viață trăită în compasiune, milă și iubire. A urmat o boală de scurtă durată, chiar dacă nu foarte gravă, din care el și-a revenit. Apoi a avut un fel de retrospectivă a întregii sale existențe de până atunci, în care a viețuit mai multe zile. Acel cavaler din el, care în visurile sale cele mai îndrăznețe tânjea să devină un erou pe câmpul de luptă, a fost replămădit într-un bărbat care acum urmărea până în ultimele consecințe impulsurile morale ale milei, compasiunii și iubirii. Toate forțele pe care el voia să le utilizeze în slujba planului fizic au fost metamorfozate în impulsuri morale ale vieții interioare.
Vedem aici felul în care se declanșează un impuls moral într-o personalitate aparte. Nu este lipsit de importanță că am luat ca exemplu chiar un impuls moral major, căci chiar dacă individul nu se poate ridica întotdeauna pe culmile cele mai înalte ale impulsurilor morale, totuși nu putem învăța ceva din aceste impulsuri decât acolo unde ele se exprimă în mod radical și unde noi le vedem acționând cu puterea lor maximă. Când ne îndreptăm atenția spre fenomenul radical și apoi privim faptele mărunte în lumina rezultată din aspectul radical, din exemplul arhetipal, abia atunci putem ajunge la o concepție justă asupra impulsurilor morale ale vieții.
Dar ce s-a întâmplat apoi cu Francisc de Assisi? Este inutil să mai descriem luptele pe care le-a avut cu tatăl său, când a trecut de la o metodă, de la o formă de risipă la o cu totul alta. Risipa, prin care însăși casa tatălui ajunsese să se impună, căci această casă a devenit celebră și a ajuns la un prestigiu prin risipa fiului, tatăl o mai putea înțelege; el nu putea înțelege însă de ce fiul, după transformarea petrecută, arunca hainele cele mai bune de pe el, rămânând cu strictul necesar, și le dădea cui avea nevoie de ele. El nu putea înțelege „toanele” fiului, care, atunci când îl apucau, spunea: Curios cât de puțin apreciați sunt cei cărora impulsurile creștine din Occident le datorează atât de mult. După aceea Francisc de Assisi a făcut un pelerinaj la Roma, unde a depus o sumă mare de bani la mormintele apostolilor Petru și Pavel. Aceste lucruri tatăl nu le înțelegea. Nu mai este nevoie să descriu luptele care s-au dus acolo; mă limitez să amintesc doar că pentru Francisc de Assisi în ele s-au concentrat toate impulsurile morale. Impulsurile morale astfel concentrate au metamorfozat apoi vitejia în element sufletesc; ele s-au dezvoltat, au cunoscut o intensificare puternică în meditații, astfel încât i-a apărut crucea cu Cel răstignit pe ea. În aceste stări el simțea o relație intimă, personală față de cruce și față de Christos, din care îi și veneau forțele prin care reușea să potențeze în mod nelimitat impulsurile morale care îl străbăteau.
Pentru ceea ce s-a dezvoltat în el acum, Francisc de Assisi a găsit o întrebuințare ciudată. Pe vremea aceea în multe țări din Europa au bântuit ororile epidemiei de lepră. Biserica exterioară a găsit ca remediu pentru acești leproși, care erau în număr foarte mare atunci, un procedeu foarte curios. Preotul îi chema pe acești leproși la el și le spunea: Ai fost lovit în viața aceasta de boală, dar tocmai pentru că acum ești pierdut pentru viață, ești câștigat pentru Dumnezeu, ești închinat lui Dumnezeu. Era însă trimis apoi departe de oameni, în locuri în care trebuia să-și sfârșească viața singur și părăsit.
Nu vreau să aduc nici un fel de reproș unei astfel de metode. Nu se știa o alta, una mai bună. Francisc de Assisi cunoștea însă una mai bună. O menționăm, întrucât prin aceste experiențe directe, nemijlocite, ajungem să fim conduși la izvoarele morale. În zilele care urmează veți vedea chiar de ce tratăm astfel de lucruri. Așadar, chiar acestea l-au îndemnat pe Francisc de Assisi să caute toți leproșii, să nu se teamă să aibă relații cu ei. Și într-adevăr, ceea ce nici un mijloc al acelor vremuri nu putea vindeca, ceea ce făcea necesar ca anumiți oameni să fie îndepărtați de societatea omenească, era în multe cazuri vindecat de Francisc întrucât el se apropia de acești oameni; desigur cu forțele pe care le avea prin impulsurile sale morale, care îl făceau să nu se dea înapoi de la nimic, care îi dădeau curajul nu numai să curețe cu grijă rănile acestor oameni, ci chiar să trăiască împreună cu ei, să îi îngrijească cu devotament, chiar să îi sărute și să îi învăluie cu iubirea sa. Vindecarea sărmanului Heinrich cu ajutorul fiicei servitorului credincios nu este chiar o poveste; prin aceasta se exprima ceva ce pe vremea aceea s-a întâmplat de foarte multe ori legat de personalitatea bine cunoscută în istorie a lui Francisc de Assisi. Și încercați să înțelegeți ce se întâmpla acolo. Era vorba de faptul că într-un singur om, este vorba de Fancisc de Assisi, exista un fond imens de viață psihică, ceva ce întâlneam la vechile populații europene sub formă de curaj și vitejie, care ulterior s-a metamorfozat în element spiritual-sufletesc și care a acționat spiritual-sufletește. Aceeași forță care în trecut a acționat ca generozitate și vitejie și a condus la o risipă a propriei persoane, iar în Francisc de Assisi se mai putea vedea sub forma acelei patimi juvenile de risipitor, tot ea a făcut acum ca el să devină un risipitor de forțe morale. El era plin, deborda de forță morală și tot ceea ce exista în el se revărsa peste aceia cărora le adresa iubirea lui.
Simțiți cum în cele spuse se exprimă pura realitate, o realitate așa cum este aerul pe care îl respirăm și fără de care nu am putea trăi. O astfel de realitate este și cea care curgea prin toate mădularele lui Francisc de Assisi și de aici în toate inimile cărora i se dedica, căci Francisc de Assisi risipea cu generozitate o cantitate imensă de forțe ce iradiau din sine; iar aceasta a inundat, a invadat întreaga viață a Europei mature, s-a transformat într-un element sufletesc, acționând astfel în afară, în lumea reală.
Încercați să meditați puțin asupra acestor lucruri, care poate pentru început nu par să aibă vreo legătură cu problemele morale actuale; încercați să vă imaginați ce se află în cucernicia hindusă și în curajul nordicilor, ce reprezintă acestea; încercați să reflectați asupra efectului vindecător al forțelor morale folosite de către Francisc de Assisi – iar mâine vom putea discuta despre impulsuri morale reale; vom vedea că ele nu sunt doar vorbe, ci realități ce lucrează în suflet și fundamentează morala.
