Iubiții mei prieteni!
Ieri am făcut deja remarca că cele ce urmează a fi spuse aici referitor la principiile și impulsurile morale antroposofice trebuie să se sprijine pe fapte reale, motiv pentru care am încercat să aducem câteva exemple concrete, care să prezinte cât se poate de concludent impulsurile morale.
Cel mai izbitor, cel mai convingător argument a fost desigur faptul că pentru ca o personalitate precum cea a lui Francisc de Assisi să poată înfăptui ceea ce am văzut, în el trebuie să fi acționat impulsuri morale intense, puternice. Căci ce fel de fapte sunt acestea, iubiții mei prieteni? La Francisc de Assisi este vorba de fapte ce dovedesc în sensul cel mai înalt elementul moral. Inițial Francisc de Assisi a fost înconjurat de oameni afectați de boli foarte grave, pentru care lumea din vremea aceea nu cunoștea nici un remediu. Impulsurile sale morale nu aveau ca efect doar faptul că aduceau un sprijin moral și o mare consolare în sufletele celor grav bolnavi – desigur, mulți nu plecau decât cu aceasta –, dar, pentru foarte mulți, impulsurile morale, forțele morale ce iradiau din Francisc de Assisi aveau un efect vindecător, însănătoșitor, atunci când credința, încrederea celor bolnavi era suficient de mare.
Pentru a putea da un răspuns și mai precis la întrebarea: Unde își au originea impulsurile morale? trebuie să vedem cum a fost posibil, ce s-a putut întâmpla pentru ca această personalitate excepțională care a fost Francisc de Assisi să dezvolte în el astfel de forțe morale. Dacă vrem să înțelegem ce a acționat de fapt în sufletul acestui om extraordinar, trebuie să ne întoarcem ceva mai în urmă în timp. Amintiți-vă că epoca de cultură hindusă era legată de o anumită împărțire a oamenilor, de diviziunea în patru caste, și că cea mai înaltă castă era aceea a brahmanilor, păstrătorii înțelepciunii. Această separare în caste din vechea Indie mergea atât de departe încât Cărțile sfinte, de exemplu, aveau voie să le citească doar brahmanii, nu și membrii altor caste. Cea de a doua castă, cea a războinicilor, avea voie doar să asculte învățăturile conținute în Vede, sau în extrasele din Vede-Vedanta. Interpretarea pasajelor din Vede sau emiterea unei păreri asupra a ceea ce vor să semnifice Vedele era un lucru permis doar brahmanilor. Celorlalți le era strict interzis să aibă o opinie legată de comoara de înțelepciune conținută în Cărțile sfinte.
Cea de a doua castă era formată din cei care practicau meșteșugul armelor și aveau în grijă administrarea țării. Exista apoi o a treia castă, ce se ocupa cu negoțul și meșteșugurile, și încă o a patra, casta lucrătorilor propriu-ziși; în sfârșit, mai exista o pătură a populației, paria, într-atât de disprețuită încât un brahman se simțea spurcat doar dacă a călcat umbra lăsată de un paria. Dacă se întâmpla să fi călcat pe umbra unui astfel de om spurcat, cum erau considerați paria, brahmanul trebuia să se supună unor practici de purificare. Vedem astfel cât de curioasă era această împărțire aici: patru caste recunoscute și una complet nerecunoscută. Dacă ne întrebăm: Aceste reguli stricte erau și respectate în vechea Indie? trebuie să răspundem: Ele erau respectate cu cea mai mare strictețe. Chiar pe timpul civilizației greco-latine din Europa, nici un membru din casta războinicilor n-ar fi îndrăznit în India să aibă o opinie proprie despre cele aflate în Cărțile sfinte, în Vede.
Cum se explică faptul că a intervenit o asemenea împărțire a oamenilor? De ce oare a apărut în lume această împărțire a oamenilor? Ce este mai curios este că această împărțire a oamenilor o găsim chiar la cel mai evoluat dintre popoarele preistorice, la acel popor ce a emigrat din vechea Atlantidă în Asia încă de foarte timpuriu, care a păstrat cele mai mari înțelepciuni și comori de cunoaștere de pe vremea străvechii Atlantide. Pare un lucru foarte curios. Cum putem înțelege așa ceva, cum se explică așa ceva? Pare un lucru ce contrazice aproape complet orice înțelepciune și dreptate a ordinii și ocârmuirii cosmice ca doar un grup de oameni să fie ales pentru a păstra bunul considerat cel mai de preț iar ceilalți oameni să fie destinați de la naștere unei poziții subalterne.
Putem înțelege aceasta doar dacă aruncăm o privire în tainele existenței; căci existența, evoluția, este posibilă doar prin diferențiere, prin separări; dacă toți oamenii ar fi vrut să ajungă la nivelul de înțelepciune care exista în casta brahmanilor, atunci nimeni n-ar mai fi ajuns acolo. Mai precis, putem spune: este ceva ce contrazice ordinea și ocârmuirea divină ca toți oamenii să ajungă în același mod la înțelepciunea supremă; aceasta n-ar însemna altceva decât să ceri divinității atotînțelepte și atotputernice să construiască un triunghi cu patru unghiuri. Nici o divinitate n-ar putea construi altfel un triunghi decât cu trei unghiuri. Cele hotărâte și stabilite interior, în spirit, trebuie respectate și de către ordinea cosmică divină, iar faptul că evoluția trebuie să se întâmple prin diferențiere, că anumite grupuri de oameni trebuie separate dacă vrem ca o anumită însușire să poată prinde contur în evoluția umană reprezintă o lege a evoluției la fel de strictă ca și legea valabilă în domeniul spațiului, aceea că un triunghi nu poate avea decăt trei unghiuri. În primul caz este necesar ca, pentru un anumit timp, ceilalți oameni să fie excluși. Aceasta nu este o lege valabilă pentru evoluția omului în special, ci este valabilă pentru evoluție în general. Luați ca exemplu făptura umană. Imediat trebuie să observați că părțile care sunt cele mai favorizate, cărora le acordăm cea mai mare prețuire în făptura omului sunt oasele capului. Dar cum au putut deveni acestea oase craniene și un înveliș al organului nobil al creierului? Conform predispozițiilor, orice os al omului poate deveni os cranian. Pentru ca niște oase să poată atinge această culme a evoluției în cadrul sistemului osos, să fie deci un înveliș pentru partea frontală sau occipitală a capului, a trebuit ca alte oase, oasele șoldului sau ale articulațiilor, să rămână pe o treaptă de evoluție inferioară, deși oricare os, al șoldului sau al articulațiilor, are în sine aceeași predispoziție de a deveni os cranian. Așa se întâmplă și pretutindeni în lume. Evoluția este posibilă doar prin aceea că ceva rămâne în urmă și ceva merge înainte sau chiar trece dincolo de un anumit punct al evoluției; astfel încât putem spune: Brahmanii au trecut dincolo de un anumit punct al evoluției, pe când castele cele mai de jos au rămas în urmă.
Când a avut loc catastrofa atlanteeană oamenii au emigrat treptat din Atlantida, de pe acel vechi continent unde se află, în prezent, Oceanul Atlantic, spre răsărit, populând regiunile cunoscute astăzi sub numele de Europa, Asia și Africa. Alții au luat-o spre Vest, urmașii acestora fiind aceia pe care descoperitorii Americii i-au întâlnit în America. Pe vremea când s-a întâmplat catastrofa atlanteeană nu existau doar patru caste, cele care au emigrat și s-au statornicit în India. Din vechea Atlantidă au emigrat spre est șapte caste, nu doar cele patru care s-au diferențiat treptat în India, iar aceste patru caste care s-au impus acolo erau deja cele patru caste superioare. În afară de cea de-a cincea castă, complet disprețuită și care în India forma un fel de substanță intermediară a populației, deci în afara acestor paria, mai existau și alte caste, numai că ele n-au ajuns împreună cu celelalte în India, ci au rămas în diverse regiuni din Europa, Asia de Sud-Vest și respectiv în Africa. Așadar lucrurile s-au întâmplat în așa fel încât doar castele cele mai avansate au mers până în India, în timp ce în Europa au rămas oameni cu însușiri complet diferite față de cei ajunși în India.
Înțelegem cele ce s-au întâmplat mai târziu în Europa doar dacă știm că spre Asia s-au îndreptat doar părțile cele mai avansate ale omenirii de la acea vreme, iar în Europa a rămas grosul populației, acei oameni ce au oferit posibilitatea unor încarnări cu totul deosebite. Dacă vrem să înțelegem încorporările cu totul speciale pe care le-au avut sufletele marii mase a populației europene din timpurile foarte vechi, trebuie să ne amintim o anumită particularitate a epocii atlanteene. La un anumit moment al evoluției atlanteene s-a întâmplat un fapt, și anume că mari taine, adevăruri importante ale existenței, mult mai importante decât oricare altele la care s-au putut ridica populațiile postatlanteene, nu au fost păstrate secret, în cercuri restrânse, în școli închise, așa cum ar fi fost necesar atunci, ci au fost divulgate marii mase a populației. Prin aceasta, masele mari ale populației atlanteene au ajuns să cunoască Misteriile și adevărurile oculte, pentru care ei nu erau maturizați. Sufletele lor au fost atunci puternic antrenate într-o stare de decădere morală; pe calea binelui, pe calea moralității rămânând doar cei care mai târziu s-au îndreptat spre Asia.
Nici acest lucru nu trebuie să ni-l reprezentăm însă ca și cum întreaga populație europeană ar fi fost alcătuită doar din astfel de oameni, ale căror suflete, datorită ispitirii din vremea Atlantidei, au suferit o decădere morală; peste tot, în toate populațiile Europei erau răspândiți și alt fel de oameni, rămași pe drum în timpul marii migrații spre Asia, având însă un rol conducător. Așadar, vedem cum peste tot, din Europa până departe în Asia de Sud-Vest și Africa, existau oameni ce aparțineau acelor caste sau rase ce au permis ca în corpurile lor să trăiască suflete căzute sub influența ispitirii atlanteene, dar și alți oameni, suflete mai bine și mai înalt evoluate care, deși nu au mers cu ceilalți în Asia, au putut prelua conducerea. Cele mai bune locuri pentru sufletele care au preluat conducerea au fost, pe timpurile acelea de demult, pe timpurile în care s-au dezvoltat culturile indiană și persană, regiunile din nordul Europei, regiuni în care au existat și cele mai vechi Misterii din Europa. A existat deci un fel de sistem de protecție, comparativ cu ceea ce s-a întâmplat în vechea Atlantidă mai devreme decât s-ar fi cuvenit. În vechea Atlantidă a intervenit o ispitire, prin care sufletelor caracterizate mai sus le-au fost divulgate înțelepciuni, taine, adevăruri oculte pentru care ele nu erau suficient de mature. Acesta este motivul pentru care în Misteriile europene comoara de înțelepciune trebuia să fie cu atât mai bine păzită și protejată. Cei care după Atlantida au fost deci conducătorii-înțelepii propriu-ziși ai Europei au ascuns, au păstrat strict secret ceea ce primiseră. Astfel încât putem spune: Și în Europa existau oameni ce se puteau compara cu brahmanii din Asia, însă acești brahmani europeni nu erau cunoscuți exterior de nimeni ca atare; ei păstrau ferecate în cel mai strict secret, în Misterii, tainele sfinte, pentru a nu se mai repeta ceea ce s-a mai întâmplat în epoca atlanteeană cu populațiile printre care acești conducători tocmai se aflau risipiți. Dacă a fost posibil ca sufletele să se poată ridica într-o anumită măsură a fost doar pentru că tezaurul de înțelepciune a fost păzit și protejat în modul cel mai serios; căci dacă se instaurează o diferențiere, aceasta nu înseamnă că o anumită parte a omenirii va fi destinată de aici înainte să primească un rang inferior altei categorii, ci că ceea ce la un anumit moment al evoluției a involuat va trebui să se ridice din nou în alt moment.
Pentru aceasta trebuie însă să se împlinească anumite condiții. Așa s-a întâmplat că în Europa au existat suflete ispitite, care au pierdut coeziunea morală și că, în același timp, printre ele a acționat și o înțelepciune din izvoare adânc ascunse. Chiar și castele celelalte, ce emigraseră în India, au lăsat în urma lor, în Europa, reprezentanți. Cei care ajunseseră acum la putere în Europa erau de predilecție reprezentanții castei a doua, cea a luptătorilor. În timp ce înțelepții, deci cei care în India corespund brahmanilor, s-au retras complet și dădeau sfaturi în locașuri ascunse, reprezentanții castei a doua au ieșit în lume, au acționat afară, în rândul poporului, pentru a îmbunătăți stările de lucruri conform sfaturilor acelor străvechi preoii europeni. În rândul poporului, în exterior, au acționat cei ce aveau simț războinic. Această a doua castă avea puterea cea mai mare în timpurile cele mai vechi în Europa, însă ei trăiau primind îndrumări de la acei înțelepți rămași ascunsi. Așa se explică faptul că pe vremea aceea personalităție cele mai importante, personalitățile dătătoare de ton în Europa se distingeau prin însușiri de genul celor amintite ieri, prin curaj și vitejie. Așadar, în timp ce în India înțelepciunea strălucea în mod desăvârșit, în Europa calitatea cea mai prețuită era curajul, vitejia, iar oamenii nu știau decât de unde să ia tainele divine, din care lăsau apoi să se reverse vitejia și curajul.
Vedem astfel scurgându-se mii și mii de ani de cultură europeană, în care timp sufletele au fost treptat perfecționate și înălțate, dar în Europa, unde existau suflete care în marea lor majoritate proveneau din populațiile ce au cunoscut ispitirea, nu se justifica în nici un fel instituția castelor existentă în India. Sufletele s-au amestecat între ele. Aici nu a intervenit o separare, o diferențiere în caste ca în India, ci mai degrabă o divizare într-o stare a celor care aveau conducerea – pătura superioară, conducătoare, care mai târziu s-a proclamat clasă conducătoare – și într-o stare a celor conduși. Starea condusă consta în principal din suflete care trebuiau să lupte pentru a se ridica.
Dacă căutăm sufletele celor care au reusit să se ridice din această stare inferioară, care din suflete risipite s-au dezvoltat treptat și au ajuns la un nivel superior, le vom găsi mai cu seamă în rândul acelei populații europene despre care astăzi istoria vorbește foarte puțin, despre care în cărțile de istorie nu se scriu prea multe lucruri. A fost nevoie de sute și sute de ani pentru ca această populație să evolueze până la un stadiu superior și pentru a-și reveni, să zicem așa, din lovitura pe care a suferit-o pe timpul vechii Atlantide. Dincolo, în Asia, avem de-a face cu o perpetuare a culturii; în Europa, dimpotrivă, avem de-a face mai mult cu o ameliorare, cu o transformare progresivă a decăderii morale într-o stare de moralitate. Lucrurile au rămas în felul acesta mult timp, iar însănătoșirea s-a produs doar pentru că în sufletele omenești exista o formidabilă înclinație spre imitare și pentru că acei oameni ce acționau cu vitejie erau priviți de către popor ca idealuri și modele demne de urmat. Aceștia, numiți și seniori, pe care ceilalți se străduiau să-i urmeze, au fost aleși în frunte; moralitatea s-a ridicat deci în Europa tocmai prin acele suflete omenești răspândite în popor ce aveau rol de conducători.
A fost nevoie însă de încă ceva pentru evoluția europeană. Dacă vrem să înțelegem despre ce este vorba, trebuie să facem o deosebire clară între evoluția raselor și evoluția sufletelor. Acestea două nu trebuie confundate. Un suflet omenesc se poate dezvolta astfel încât într-o încarnare să fie nevoit să se încorporeze într-o anumită rasă. Dacă acolo și-a dobândit o anumită însușire, într-o încarnare viitoare se poate reîncorpora într-o cu totul altă rasă. Astfel putem viețui foarte bine faptul că astăzi în cadrul populațiilor europene sunt încorporate suflete care în viața lor precedentă s-au încorporat în India, Japonia sau China. În general, sufletele nu rămân atașate raselor. Evoluția sufletelor înseamnă cu totul altceva decât evolutia raselor. Rasele înaintează liniștit în evoluția lor. Ceea ce caracterizează vechea evoluție europeană este că sufletele, fiindcă nu puteau să se încorporeze în rasele asiatice, erau strămutate în cele europene; ca urmare, pe vremea aceea sufletele erau silite să se încorporeze mereu în rase europene. Sufletele au devenit cu timpul tot mai bune și aceasta a făcut ca ele să treacă treptat în rase superioare. Așadar, sufletele care înainte fuseseră încorporate în rase complet inferioare au putut evolua spre o treaptă mai înaltă, iar mai târziu s-au încorporat în descendenții trupești ai păturii conducătoare a Europei. Urmașii trupești ai populației conducătore europene au devenit mai numeroși decât au fost inițial, întrucât sufletele ce au urmat această direcție s-au înmulțit. Deci, după ce au devenit mai bune, ele s-au încorporat în cadrul păturii conducătoare europene, făcând ca forma trupească, forma caracteristică în special rasei în care s-a încorporat inițial populația cea mai veche europeană, să se stingă, făcând deci ca sufletele să părăsească trupurile construite într-un anume fel, care au dispărut. Acesta a fost motivul pentru care în rasele inferioare găsim tot mai puțini urmași și în rasele superioare tot mai mulți. Treptat, păturile cele mai de jos ale populației europene au dispărut cu totul.
Cele spuse reprezintă un proces bine stabilit, pe care trebuie să-l înțelegem. Sufletele se dezvoltă în continuare, în timp ce trupurile mor. De aceea trebuie să deosebim foarte exact evoluția sufletească de evoluția trupească. Sufletele revin ulterior în corpuri ce provin de la rase superioare. Un astfel de proces nu se desfășoară fără urmări. Dacă se întâmplă ca pe un teritoriu întins ceva să dispară, el nu se duce în neant, ci se dezagregă și persistă ulterior sub altă formă. Ceea ce a rămas trebuie înțeles, în mare, ca un proces petrecut în timpuri preistorice, prin care, după dispariția a ce era mai rău în rândul populației despre care am vorbit, se ajunge treptat la o supraaglomerare a întregului teritoriu cu ființe demonice, ce reprezentau produse de dezagregare, produse de descompunere a ceea ce dispăruse acolo.
Întreaga Europă și de asemenea Asia de Sud-Vest s-au umplut cu astfel de produse de descompunere spiritualizate ale exemplarelor mai rele, dispărute din rândul populației. Acești demoni de descompunere, existenți oarecum în atmosfera spirituală, aveau o durată mare de viață și au acționat asupra oamenilor, ajungând să exercite o influență asupra lor și să impregneze sentimentele și simțămintele acestora. Aceasta se vede cel mai bine în faptul că, pe vremea migrațiilor popoarelor, atunci când în Europa au năvălit popoare întregi din Asia, printre care și Attila cu hoardele lui, ce au răspândit groaza în Europa, această stare a făcut ca oamenii să fie predispuși să intre în relație cu ființele demonice, existente încă demult în atmosfera spirituală. Prin intermediul acestor ființe demonice s-a dezvoltat, ca urmare a groazei instaurate de către hoardele de năvălitori din Asia, molima Evului Mediu, molima șoarecelui sau lepra. Această boală nu era nimic altceva decât urmarea stărilor de groază și spaimă prin care trecuseră oamenii atunci. Stările de groază și spaimă au putut avea aceste consecințe doar asupra sufletelor ce fuseseră expuse forțelor demonice de odinioară.
V-am arătat de ce a fost posibil ca oamenii să fie cuprinși de o epidemie care mai târziu a fost eradicată în Europa și de ce ea se manifesta într-o așa de mare măsură chiar în perioada descrisă de mine ieri. Vedem, de fapt, că atunci în Europa au dispărut păturile ce trebuiseră să moară pentru că nu au evoluat ascendent; acum noi suportăm consecințele acestor lucruri sub forma bolilor ce îi pot atinge pe oameni. Boala de atunci, molima șoarecelui sau lepra, ni se prezintă ca un rezultat al unor cauze spiritual-sufletești.
Toată această situație trebuia contracarată. Ea a putut cunoaște o altă evoluție abia în momentul când cele zugrăvite acum au fost complet eradicate, să zicem așa, de către evoluția europeană. Un exemplu de cum au fost acestea eradicate l-am prezentat ieri, când am arătat cum pe de o parte avem demonii aducători de boală ca urmare a faptelor imorale și pe de altă parte impulsurile morale puternice, care apar în cazul lui Francisc de Assisi. Prin faptul că în Francisc de Assisi acționau impulsuri morale puternice, el a reușit să adune în preajma sa, chiar dacă într-un număr restrâns, și pe alții, care au acționat în spiritul său. De fapt, erau chiar destul de numeroși cei care acționau atunci în spiritul său, dar aceasta nu a durat mult timp.
Cum a fost posibil ca în Francisc de Assisi să coboare o astfel de forță sufletească? Întrucât nu ne-am adunat aici pentru a face știință exterioară, ci pentru a înțelege morala omenească pornind de la substraturile oculte, trebuie să avem în vedere, trebuie să intrăm și în unele adevăruri oculte. Aici trebuie în primul rând să punem următoarea întrebare: De unde venea de fapt un astfel de suflet ca cel al lui Francisc de Assisi? Nu putem înțelege un suflet cum era cel al lui Francisc decât dacă privim puțin în interiorul acestuia, dacă ne interesăm de cele aflate în profunzimile ascunse ale sufletului său. Aici trebuie să vă amintesc că vechea împărțire în caste din India a primit de fapt prima ei mare lovitură, prima ei zguduitură prin budism, căci printre alte lucruri pe care budismul le-a introdus în viața Asiei a fost și acela că nu a recunoscut ca îndreptățită împărțirea în caste, că a încuviințat aspirația oricărui om, atât cât era ea posibilă în Asia, de a se ridica spre adevărurile cele mai înalte pe care le poate atinge. Știm de asemenea că acest lucru a fost posibil doar prin personalitatea excepțional de mare și puternică a lui Buddha și că Buddha a devenit un Buddha după ce într-o încarnare anterioară fusese, așa cum se relatează de obicei, un Bodhisattva. Prin faptul că acel fiu al regelui Sudhodana, în al 29-lea an al vieții sale, a trăit, a simțit în sine marele adevăr despre viață și suferință, el și-a cucerit înalta poziție pentru a putea propovădui în cadrul lumii asiatice ceea ce noi cunoaștem drept budism.
Ceea ce nu trebuie să pierdem însă din vedere în legătură cu această ridicare de la treapta de Bodhisattva la cea de Buddha este că acea individualitate, care a trecut prin multe încarnări ca Boddhisattva și apoi s-a ridicat la demitatea de Buddha, acum, după ce a devenit Buddha, urma să fie pentru ultima oară într-un corp fizic pe Pământ. Așadar acela care este înălțat de la treapta de Bodhisattva la cea de Buddha intră astfel într-o încarnare care pentru el este ultima. De aici înainte o astfel de individualitate acționează doar din înălțimile spirituale, acționează doar spiritual. Este deci un fapt real că, după secolul V înainte de era noastră, individualitatea lui Buddha a acționat în plan pământesc, dar din înălțimile spirituale.
Budismul a continuat să existe. El găsește într-un fel posibilitatea de a influența nu doar viața de pe continentul asiatic, ci și viața spirituală a întregii lumi cunoscute la acea vreme. Cum s-a răspândit budismul în Asia o știți. Știți ce mare este numărul adepților pe care el i-a găsit în Asia. Dar, într-o formă mai mult sau mai puțin ascunsă și voalată, el cunoaște o răspândire și în cadrul vieții spirituale europene; și trebuie să arătăm înainte de orice că cel mai în măsură să fie receptat de populațiile europene a fost acel fragment din marea învățătură a lui Buddha ce se referă la egalitatea oamenilor, deoarece acele populații europene nu erau structurate în caste, ci mai degrabă după un principiu de egalitate, de inexistență a deosebirilor dintre oameni. Demult, în plină epocă creștină, pe țărmurile Mării Negre a fost întemeiată un fel de școală ocultă. Această școală ocultă a fost condusă de oameni care, în principal, își fixaseră ca ideal suprem chiar segmentul de învățătură budistă ce tocmai a fost caracterizat. Ei avuseseră însă în această școală ocultă din secolele de după Christos posibilitatea de a lumina cele date oamenilor de către Buddha cu o lumină nouă, prin faptul că asimilaseră în ei și impulsul creștin. Dacă aș vrea să vă descriu felul cum vede ocultistul această școală ocultă de pe țărmul Mării Negre, și dacă mă veți înțelege foarte bine, atunci v-aș descri-o în felul următor: Acolo s-au aflat împreună oameni ce inițial avuseseră învățători pe plan exterior, în lumea fizică. Acolo li se predau învățăturile și principiile budismului, străbătute însă de impulsurile apărute în lume prin intermediul creștinismului. Dacă erau suficient de bine pregătiți, erau aduși în situația ca din ei să poată fi eliberate și scoase forțe mai profunde, forțe de înțelepciune mai profunde, prin care ajungeau la o contemplare clarvăzătoare a lumii spirituale și deveneau în stare să privească în interiorul lumilor spirituale. Primul lucru la care ajungeau discipolii acelei școli oculte, după ce învățătorii încorporați în planul fizic îi deprinseseră cu aceasta, era de pildă să cunoască și învățători ce nu mai coborau în planul fizic, cum era de exemplu Buddha. Acești discipoli oculți făceau așadar cunoștință reală, față către față, în special cu „Buddha”, dacă putem numi astfel spiritualul din el. Buddha continua să acționeze astfel spiritual în discipolii oculți și totodată, prin forța sa, acționa jos, asupra planului fizic, întrucât el însuși nu mai cobora spre încorporare fizică, pe planul fizic.
Cei aflați în acea școală ocultă s-au grupat acum, conform nivelului de maturitate atins, în două secțiuni. Au fost aleși doar cei ce aveau un nivel de pregătire, de maturitate mai mare. Așa a fost posibil ca majoritatea acestor discipoli să ajungă într-adevăr la gradul de clarvedere ce le permitea să cunoască o ființă ce tindea cu toate forțele să-și trimită impulsurile până în planul fizic, fără ca ea însăși să mai coboare în lumea fizică, să-l cunoască deci pe Buddha în toate secretele și în tot ceea ce voia el. Un număr mai mare dintre acești discipoli rămâneau astfel de clarvăzători; alții însă, pe lângă însușirile cunoașterii, pe lângă însușirile clarvederii fizice și-au dezvoltat în mod deosebit elementul spiritual ce nu poate fi separat de o anumită smerenie, de o anumită evlavie dezvoltată într-un grad înalt. Aceștia ajungeau apoi să primească, într-o măsură cu totul excepțională, chiar în cadrul acelei școli oculte, impulsul christic; ei au putut deveni de asemenea clarvăzători, de o manieră care i-a făcut să devină discpolii cei mai aleși ai lui Pavel și să primească impulsul christic nemijlocit în timpul vieții. Așadar din această școală au rezultat, să zicem așa, două grupe: o grupă ce avea impulsul de a duce peste tot în lume învățăturile lui Buddha, chiar dacă în acest demers nu pomeneau numele acestuia, și o a doua grupă care, în plus, mai primea și impulsul christic.
Deosebirea dintre aceste două grupe nu se manifesta atât de puternic în prima încarnare, ci abia în următoarea. Discipolii ce nu primiseră impulsul christic, dar care au ajuns până la impulsul lui Buddha, au devenit propovăduitori ai egalității și fraternității dintre oameni. Discipolii care primiseră însă impulsul lui Christos au păstrat acest impuls și în încarnarea fizică următoare, astfel încât ei nu numai că propovăduiau – fără să considere aceasta principala lor misiune – dar și acționau în special prin forța lor morală. Un astfel de discipol al școlii oculte de la Marea Neagră de care am pomenit s-a născut ulterior, în următoarea sa încarnare, ca Francisc de Assisi. Nu este de mirare deci că în el trăia înțelepciunea pe care o primise, înțelepciunea despre înfrățirea oamenilor, despre egalitatea dintre oameni, despre necesitatea de a iubi la fel pe toți oamenii, că această învățătură impulsiona sufletul său și că acest suflet era fortificat de impulsul lui Christos. Cum a acționat acest impuls al lui Chrisos în continuare, în încarnarea sa ulterioară? În următoarea sa încarnare, atunci când Francisc de Assisi a fost transplantat în mijlocul unei populații în care acționau cu deosebită intensitate vechii demoni aducători de boală, de care am vorbit mai înainte, impulsul lui Christos s-a apropiat prin intermediul lui de demonii bolii aspirând, atrăgând asupra sa substanța nocivă din demonii de boală și îndepărtând-o din calea oamenilor. Înainte să facă acest lucru, impulsul lui Christos s-a încorporat în acea substantă ce a devenit în Francisc de Assisi viziune, acea viziune în care i-a apărut palatul și acea viziune în care a fost chemat să ia asupra sa povara sărăciei. Atunci impulsul lui Christos a devenit din nou viu în el, s-a revărsat afară din el și a imobilizat demonii aducători de boală. Prin aceasta forțele sale morale s-au intensificat în așa măsură încât au putut îndepărta substanțele spirituale nocive aducătoare de boală. Doar în felul acesta a fost posibil ca cele descrise ieri drept consecințe ale vechiului element atlanteean să fie aduse la o etapă de evoluție superioară, ca substanțele dăunătoare să fie șterse de pe suprafața Pământului, ca lumea europeană să fie curățată de aceste substanțe.
Studiați viața lui Francisc de Assisi: observați ce curs ciudat a cunoscut viața lui. El s-a născut în anul 1182. După cum știm, primii ani de viață ai unui om servesc în principal dezvoltării trupului fizic*.
*Vezi dr. Rudolf Steiner, Educația copilului din punctul de vedere al științei spirituale.
În trupul fizic se dezvoltă cu precădere aspectele ce se transmit prin moștenire exterioară. De aceea în el apar însușiri datorate moștenirii exterioare de la populațiile europene. Însușirile care se manifestă treptat sunt rezultatul faptului că între 7 și 14 ani și-a dezvoltat, ca orice om, corpul eteric. Din acest corp eteric se evidențiază în special însușirea ce acționase direct în el în Misteriile de la Marea Neagră, ca impuls christic. După ce ulterior, începând cu vârsta de 14 ani, a început să se dezvolte și corpul astral, în el a prins viață forța christică, în special prin faptul că tot ceea ce rămăsese unit cu atmosfera Pământului de la acel eveniment al Misteriului de pe Golgota a intrat în chiar corpul astral. Căci Francisc de Assisi era, de asemenea, o personalitate ce a fost străbătută de forța christică exterioară, întrucât în încarnarea anterioară ea căutase forța christică acolo unde aceasta putea fi găsită: în acel locaș special de inițiere.
Vedem așadar cum acționează diferențierile în cadrul omenirii. Ceea ce a fost refulat însă în straturile mai profunde este scos din nou la suprafață în cursul evoluției omenești prin evenimente cu totul deosebite. Într-un alt loc de pe Pământ s-a mai întâmplat o astfel de ieșire la suprafață, care din punct de vedere exoteric va rămâne mereu de neînțeles. Din acest motiv oamenii au și renuntat să mai caute o explicație. Din punct de vedere esoteric însă, acest fapt își poate găsi cu sigurantă explicația. Acei oameni din păturile populației vestice care au reușit să urce cel mai repede pe scara evoluției, care au reușit să depășească cu bine treptele cele mai de jos, dar care nu au avansat foarte mult în evoluția intelectuală, ci au rămas relativ modești și simpli – oarecum cei mai buni dintre aceștia, care la momentul potrivit au putut fi înălțați, însă numai printr-un impuls puternic oglindit în ei –, acei oameni sunt cei doisprezece apostoli despre care ne vorbesc Evangheliile. Aceștia au fost extractul amestecului de oameni din castele inferioare ce nu au ajuns până în India. Din ei a trebuit să fie luată substanța pentru apostolii lui Iisus Christos*.
* Prin aceasta nu se vrea a se spune ceva despre încarnările anterioare sau ulterioare ale individualităților apostolilor, ci doar despre șirul de precursori fizici ai acelor corpuri în care s-au încarnat personalitățile apostolilor. Trebuie să deosebim întotdeauna linia încarnărilor succesive de linia ereditară fizică.
Am găsit astfel originea, să zicem așa, a forței morale ce a acționat în acea personalitate aleasă, în Francisc de Assisi. Să nu spuneți, iubiții mei prieteni că, raportat la criteriile omenești obișnuite, ar fi mult prea mult să vrei să găsești undeva idealuri asemănătoare cu cele ce au existat în Francisc de Assisi. Desigur, nu spunem aceasta pentru a recomanda cuiva să devină un Francisc de Assisi. Nicidecum! Am vrut doar să arătăm cum într-un moment cu totul excepțional în om cobora o forță morală, am vrut să arătăm de unde poate proveni această forță și că ea trebuie concepută ca un lucru cu totul special, existent de la origini în om. Dar, din spiritul a ceea ce am susținut până acum, dumneavoastră puteți extrage și o altă concluzie referitoare la alte forțe de evoluție din om, și anume că omenirea a străbătut un drum descendent și acum cunoaște din nou unul ascendent.
Dacă mergem înapoi pe firul evoluției omenirii ajungem, după ce am parcurs întreaga perioadă postatlanteană, în momentul catastrofei atlanteene, după aceea în epoca atlanteană și apoi în epoca lemuriană. Dacă continuăm ajungem în punctul de pornire al omenirii pământești, ajungem într-un moment în care oamenii nu numai că se aflau, din punct de vedere al însușirilor lor spirituale, mai aproape de Dumnezeire, într-o lume spirituală, ci și într-o lume în care stăpânea moralitatea; astfel, la începutul evoluției Pământului trebuie să consemnăm nu imoralitate ci moralitate. Moralitatea este un dar divin primit de om la origini și el se găsește de la origini în natura lui, la fel cum forța spirituală era, atunci când încă nu coborâse atât de mult în materie, în întreaga lui natură umană. Mare parte a elementului imoral a intrat în omenire în principal chiar în modul arătat, adică prin trădarea misterelor înalte, pe vremea vechii Atlantide.
Așadar morala nu este ceva despre care putem spune că ar fi fost mai întâi construită, instaurată în omenire, ci ceva ce sta la baza sufletului omenesc, ceva ce abia prin cultura ulterioară a fost acoperit și reprimat. Dacă privim chestiunea în lumina justă, nu vom putea spune niciodată că imoralitatea a venit în lume datorită ignoranței, ci mai degrabă prin aceea că oamenii au ajuns la misterele înțelepciunii fără a fi încă maturi, printr-o trădare. Tocmai datorită acestui fapt oamenii au fost ispitiți, au căzut și au ajuns într-o stare inferioară. Pentru a urca din nou este nevoie – lucru pe care îl puteți vedea chiar din expunerea de astăzi – să dăm la o parte tot ceea ce s-a depus peste impulsurile morale în sufletul omenesc și le-a acoperit. Vom exprima aceasta într-o formă puțin diferită.
Chiar dacă presupunem că avem în față un criminal, un om pe care îl considerăm în sensul cel mai deplin al cuvântului imoral, nici atunci nu avem voie să credem că în acest om imoral nu ar exista impulsuri morale. Ele sunt în el și le putem găsi dacă ajungem la temelia sufletului său. Nu există vreun suflet omenesc – cu excepția magicienilor negri, care nu ne interesează în cazul de față – în care să nu găsim elementele fundamentale ale binelui moral. Dacă un om este rău, el este așa pentru că rătăcirea spirituală survenită de-a lungul timpului s-a depus peste binele moral, acoperindu-l. Nu natura umană este rea; ea a fost bună la origini, și o analiză concretă a naturii umane ne arată că, în ființa ei cea mai profundă, ea este bună și doar rătăcirile spirituale au abătut-o de la linia morală. De aceea rătăcirile morale trebuie orientate din nou spre bine în cursul timpului. Trebuie transformate din nou în bine atât rătăcirile în sine, cât și efectele lor. Unde avem însă consecințe ale răului moral ce fac să existe demoni aducători de boală, acolo trebuie să acționeze și forțe supramorale, precum cele din Francisc de Assisi.
Însănătoșirea morală a unui om se bazează însă întotdeauna pe eliminarea rătăcirii sale spirituale. De ce este nevoie în acest scop? Concentrați acum tot ceea ce v-am spus într-un simțământ fundamental; lăsați să vorbească faptele, lăsați să vorbească sentimentele și simțămintele dumneavoastră și încercați să le rezumați într-un singur simțământ. Vă veți întreba atunci: Care este atitudinea corectă a unui om față de aproapele său? Este tocmai credința în binele moral originar al oamenilor și al oricărei naturi umane! Este primul lucru pe care trebuie să-l spunem, dacă vrem să exprimăm în cuvinte ce este morala în general. Este un bine incomensurabil ce se găsește la temelia naturii umane. Asta își spunea Francisc de Assisi, iar când îi apăreau în cale oameni năpăstuiți de acea boală înspăimântătoare pe care am caracterizat-o, el, ca un bun creștin al acelor vremuri, își spunea: O astfel de boală este într-un anumit fel urmarea păcatului; dar întrucât păcatul este o rătăcire spirituală, întrucât boala este urmarea rătăcirii spirituale, ea nu poate fi suprimată și eradicată decât dacă acesteia i se opune o forță mare și puternică. De aceea Francisc de Assisi vedea în omul bolnav modul în care se exterioriza, sub un anumit raport, pedeapsa păcatului. El vedea însă și binele din natura umană, vedea forțele spiritual-divine aflate la temelia oricărei naturi umane. Credința enormă în binele existent în orice natură umană, chiar și în cea pedepsită cu boală, iată ceea ce-l distinge în mod cu totul deosebit pe Francisc de Assisi.
Prin aceasta a devenit posibil ca în sufletul său să pătrundă forța contrară, care este forța de dăruire morală, de întrajutorare morală a iubirii, chiar iubirea vindecătoare. Și orice om care a transformat într-adevăr credința în binele originar din natura umană într-un impuls puternic nu poate face altceva decât să iubească această natură umană ca atare.
Cele două impulsuri fundamentale care se află la temelia unei vieți cu adevărat morale sunt: în primul rând credința în divinul aflat în străfundul oricărui suflet uman și în al doilea rând iubirea infinită față de om, iubire ce izvorăște din această credință. Căci doar această iubire infinită l-a putut face pe Francisc de Assisi să se apropie de cei aflați pe patul de suferință, de invalizi, de cei atinși de molimă. Și un al treilea impuls care s-ar mai pulea adăuga aici este convingerea că acela care are cele două fundamente, al credinței în binele de la temelia sufletului omenesc și al iubirii față de natura omenească, nu poate decât să-și spună: Ceea ce vedem apărând din conlucrarea fondului originar bun din sufletul omenesc și iubirea activă ne îndreptățește perspectiva de viitor, care se poate exprima prin faptul că orice suflet, oricât de jos a coborât de la înălțimea vieții spirituale, nu este pierdut pentru această viață spirituală. Cel de al treilea impuls este speranța că orice suflet omenesc poate regăsi drumul spre divin-spiritual. Aceste trei impulsuri – putem spune – Francisc de Assisi le-a auzit rostite, i-au apărut în fața ochilor de nenumărate ori în timpul inițierii sale în Misteriile colchice. În timpul vieții ca Francisc de Assisi, a predicat foarte puțin despre credință și iubire. El era însă încorporarea acestei credințe și a acestei iubiri. Acestea erau încorporate oarecum în el, apar în el ca un simbol viu în fața lumii din vremea sa. În centrul tuturor sta însă capacitatea de acțiune. Nu credința, nu speranța erau cele care acționau. Pe ele trebuie să le avem, desigur, în noi, însă cea care acționa era iubirea. Ea stă în centrul celorlalte, ea este de fapt cea care a purtat evoluția morală a omenirii spre divin; îndeosebi, cea care a acționat în cazul lui Francisc de Assisi a fost iubirea.
Cum s-a manifestat, cum a evoluat în cazul lui Francisc de Assisi această iubire, despre care știm că era rodul inițierii sale în Misteriile colchice? Am văzut că în el s-au manifestat virtuțile cavalerești ale vechiului spirit european. Inițial, el era un băiețandru cu aptitudini cavalerești. În individualitatea sa străbătută de impulsul lui Christos, cutezanța, vitejia s-au metamorfozat în iubire aplicată, activă. Vedem cum în iubirea care se manifestă în cazul lui Francisc de Assisi reînvie oarecum vechea cutezanță, vitejia de odinioară. Iubirea este vechea vitejie, este curajul transpus în spiritual!
Ar fi interesant să vedem acum în ce măsură cele spuse aici corespund și cursului istoric al evoluției omenirii. Să mergem câteva secole mai înainte de era creștină. În cadrul principalului popor care a dat numele celei de-a patra epoci postatlanteene, deci la poporul grec, întâlnim pe filosoful Platon. Platon, printre altele, a scris și despre morală, despre virtutea omului. El a scris în așa fel despre morală, încât putem recunoaște că de fapt, în ceea ce privește lucrurile cele mai înalte, în tainele propriu-zise, a fost foarte rezervat, iar ceea ce nu a avut voie să spună a pus-o în gura lui Socrate. Platon descrie – într-o epocă în care în evoluția europeană nu acționase încă impulsul lui Christos – virtuțile cele mai înalte pe care el le recunoștea, virtuți pe care grecul considera că omul moral trebuie să le dețină înainte de orice altceva. Platon descrie mai întâi trei virtuți principale. O a patra o vom cunoaște puțin mai târziu. Prima dintre cele trei virtuți este înțelepciunea. Platon considera înțelepciunea o virtute ca atare. Noi am argumentat în modurile cele mai diverse de ce stă ea la baza vieții morale. În India, la baza vieții oamenilor stătea înțelepciunea brahmanilor. În Europa aceasta a cedat locul altor însușiri, însă a continuat să trăiască în Misteriile nordice, unde brahmanii europeni trebuiau să repare ceea ce fusese alterat prin acea trădare din timpul vechii perioade atlanteene. Înțelepciunea stă, așa cum vom vedea mâine, în spatele oricărei moralități; și, tot în rând cu înțelepciunea, Platon menționează, corespunzător Misteriilor sale, curajul, deci o însușire ce ne întâmpină în special la populația europeană. Ca o a treia virtute el numește chibzuinta sau cumpătarea, adică opusul cultivării pasionale a instinctelor omenești inferioare. Acestea sunt cele trei virtuți principale ale lui Platon: înțelepciunea, curajul sau vitejia și cumpătarea sau chibzuința – care înseamnă stăpânirea impulsurilor senzoriale ce acționează în om. Apoi, ca o a patra virtute, Platon menționează echilibrul armonios al celor trei virtuți de mai sus, pe care el îl numește dreptate (sau simțul echității).
Iată cum descrie unul dintre cele mai remarcabile spirite ale epocii precreștine ceea ce, la acea vreme, era considerat a fi cel mai important lucru din natura umană. Pentru populațiile europene, curajul și vitejia sunt străbătute de impulsul lui Christos și de ceea ce noi numim „eul” nostru. Curajul, care la Platon apare ca virtute, aici este spiritualizat, devenind iubire. Cel mai important este să vedem cum pătrund impulsurile morale în neamul omenesc, felul cum cele descrise mai înainte devin cu totul altceva. Dacă nu vrem să aducem un afront moralei creștine, nu trebuie să enumerăm virtuțile astfel: înțelepciune, vitejie, chibzuință și dreptate, căci ni s-ar putea replica: Dacă veți avea toate aceste virtuii și iubire nu veți avea, nu veți putea ajunge niciodată în împărăția cerului.
Să reținem epoca în care s-a revărsat în omenire un astfel de curent, un astfel de impuls, prin care, așa cum am văzut, înțelepciunea și curajul s-au spiritualizat și au reapărut ca iubire. Dar să încercăm să răspundem și la întrebarea: Cum s-au format înțelepciunea, cumpătarea sau chibzuința și dreptatea? Vom înțelege atunci misiunea deosebită a mișcării antroposofice în epoca actuală.
