Să ne gândim din nou mai întâi la aceia care se află afară, pe marile câmpuri ale evenimentelor prezentului:
Spirite ale sufletelor voastre, păzitori activi,
Fie ca aripile voastre să poată aduce
Iubirea imploratoare a sufletelor noastre
Oamenilor pământeni încredințați pazei voastre,
Pentru ca, unită cu puterea voastră,
Rugăciunea noastră să radieze ajutând
Sufletele pe care cu iubire le caută.
Iar pentru aceia care în urma acestor evenimente au trecut deja prin poarta morții:
Spirite ale sufletelor voastre, păzitori activi,
Fie ca aripile voastre să poată aduce
Iubirea imploratoare a sufletelor noastre
Oamenilor sferelor încredințați pazei voastre,
Pentru ca, unită cu puterea voastră,
Rugăciunea noastră să radieze ajutând
Sufletele pe care cu iubire le caută.
Și fie ca spiritul, pe care noi îl căutăm prin strădania cunoașterii noastre spirituale, spiritul care a trecut prin Misteriul de pe Golgota spre mântuirea Pământului, spre libertatea și progresul omenirii, să fie cu voi și cu grelele voastre sarcini!
Iubiții mei prieteni, pentru început aș dori să vă amintesc ceva pe care l-am expus pentru majoritatea dintre dumneavoastră cu ocazia unor considerații precedente. Dacă sufletul omului se dezvoltă în sensul pe care l-am indicat suficient în conferințele publice, noi ajungem la un alt tip de imagine a lumii. Esențialul este că noi parcurgem oarecum cu sufletul nostru calea din lumea sensibilă în cea spirituală.
Prin aceea că noi ne dezvoltăm cu sufletul nostru, lumea fizică se transformă treptat pentru privirea noastră, într-o lume spirituală. S-ar putea spune că particularitățile lumii fizic-sensibile dispar treptat, și că în cadrul orizontului conștienței noastre apar formațiunile, entitățile și realitățile lumii spirituale. Acum, ceva important care se dezvăluie conștienței noastre în cel care se înalță în felul acesta, poate fi desemnat în următorul mod: Noi înșine devenim alții – desigur că pentru contemplarea noastră –, noi înșine devenim alții, iar lumea care se află împrejurul nostru, pentru contemplarea sensibilă, devine și ea acum, alta. Să rămânem pentru început la ceea ce ne este mai apropiat, la lumea Pământului nostru. În fond, omul știe realmente puțin despre lumea din afara Pământului, pe parcursul vieții sale pământești, atunci când rămâne la modul în care suntem concrescuți cu viața noastră pământească. Atunci, la pătrunderea în lumea spirituală – noi suntem atunci în afara trupului nostru –, rezultă, dacă privim înapoi la trupul nostru sau la întreaga noastră viață fizică sau, în general, la tot ceea ce suntem noi ca om, rezultă că, în fond, acesta devine tot mai bogat; acest om devine tot mai plin de conținut, el se extinde până la a deveni o lume. Omul crește devenind o lume tocmai când privim la el înapoi, în felul acesta. Acesta este adevărul a ceea ce a fost adesea subliniat: că pe măsură ce omul se dezvoltă spiritual, devine identic cu lumea. El vede o nouă lume, o lume înlăuntrul căreia el se află de obicei, ca și cum ar proveni din el însuși. El se extinde, devenind o lume. În privința Pământului, dispare ceea ce este solid, sau ceea ce, în contemplarea fizică obișnuită, apare drept munți, fluvii, ș.a.m.d. Acestea dispar, și noi învățăm treptat să ne simțim înlăuntrul Pământului – și eu accentuez: înlăuntrul Pământului –, ca într-un mare organism. Noi ieșim afară din propria noastră lume, și această lume lăuntrică, această realitate lăuntrică devine o lume largă, iar ceea ce ne-a înconjurat ca lume pământească, devine ființial, devine o ființă, în care trebuie să ne putem reprezenta, să ne gândim că ne aflăm înlăuntrul ei. Și în timp ce creștem așa în afara noastră, lumea noastră omenească se extinde totodată într-o lume largă; noi creștem totodată înlăuntrul organismului Pământului și ne simțim înlăuntrul său la fel cum s-ar simți degetul nostru – dacă ar dobândi conștiență – în organismul nostru.
Această experiență este făcută de om, și ea este exprimată foarte adesea de către oamenii care simt mai profund, de către naturile având predispoziții poetice. Astfel, omul compară foarte adesea trezirea sa de dimineață cu trezirea naturii de afară, și chiar viața sa din cursul zilei cu înălțarea Soarelui, iar crepusculul de seară cu nevoia sa de a dormi, care intervine împreună cu oboseala. Astfel de comparații provin din sentimentul că omul se află înlăuntrul naturii terestre. Dar astfel de comparații nu au prea multă valoare, pentru că ele nu exprimă ceea ce se petrece propriu-zis. Eu am spus adesea că dacă ar fi să alegem o comparație care să exprime realmente starea de lucruri, ar trebui să alegem o alta decât aceea prin care comparăm parcursul naturii de afară cu parcursul adormirii și trezirii noastre. Noi trebuie mai degrabă să comparăm viața noastră din răstimpul a douăzeci și patru de ore cu parcursul anual al Pământului [Nota 77]. Numai atunci când preluăm întreg parcursul anului, este comparația justificată cu ceea ce se petrece în noi printr-o veghe unică și un somn unic în decursul a douăzeci și patru de ore. Și este incorect să comparăm starea de veghe a omului de la trezire până la adormire cu vara; ci noi trebuie să comparăm tocmai această stare de veghe cu iarna din natura pământească exterioară, iar vara trebuie comparată cu starea de somn a omului. Astfel încât am putea spune, dacă e să facem această comparație, că omul adoarme, ceea ce înseamnă că pătrunde în vara existenței sale personale, iar când se trezește, el se desfășoară în iarna existenței sale personale; iar starea de veghe ar corespunde oarecum cu ultima parte a toamnei, cu iarna, și cu prima parte a primăverii. Și de ce ar corespunde aceasta realității? Pentru că atunci când ne dezvoltăm într-adevăr în sensul indicat la a deveni o parte componentă a întregului organism al Pământului, trebuie să observăm realmente că în timpul verii ceea ce este spirit al Pământului, doarme; vara este adevărata stare de somn a Pământului, atunci marea conștiență a spiritului Pământului se retrage. Primăvara, Spiritul Pământului începe să adoarmă, și el se trezește toamna, după primele geruri; atunci el gândește, el își are starea sa de gândire în stare de veghe. Acesta este mersul zilei spiritului Pământului de-a lungul anului.
Când privim înapoi la omul care doarme, atunci vedem realmente cum această adormire a omului – prin aceea că Eul și trupul astral ies din trupul fizic – înseamnă că ia într-adevăr naștere un fel de activitate vegetativă în organismul din care au ieșit trupul astral și Eul. Ieșirea lor determină o activitate înlăuntrul omului. Noi simțim realmente primele stări ale somnului ca pe un început al unui proces vegetativ, și somnul se desfășoară în așa fel încât pentru privirea clarvăzătoare corpul se îmbibă cu o creștere vegetală, pe care noi o putem vedea într-adevăr prin cunoașterea imaginativă. Numai că această vegetație crește altfel decât vegetația Pământului. Aceste lucruri pot fi relatate și se poate medita mult asupra lor, și atunci se poate înainta tot mai mult.
În cazul Pământului, plantele cresc din sol. Altfel stau lucrurile dacă observăm această „creștere vegetală” la om. Aici, plantele cresc în așa fel încât ele își au rădăcinile în afară, și cresc înlăuntrul omului; așadar noi trebuie să căutăm inflorescențele lor înlăuntrul omului. Acest om este, într-adevăr, foarte frumos – vreau să spun, așa cum îl vede cel devenit clarvăzător, în timpul somnului. El este asemănător unui întreg Pământ, care lăstărește și încolțește, înlăuntrul căruia crește vegetația. Ceea ce prejudiciază priveliștea este faptul că noi avem totodată impresia că trupul astral roade rădăcinile. Și așa se prezintă parcursul somnului. În timp ce lumea animală consumă și digeră de sus în jos ceea ce crește în timpul verii, noi aflăm că de fapt trupul nostru astral acționează la fel ca lumea animală, numai că el roade rădăcinile. Și dacă nu ar fi așa, noi nu am putea dezvolta acel miez pe care îl ducem prin poarta morții. Ceea ce-și însușește trupul astral în acest mod, reprezintă ceea ce ducem noi în realitate ca rezultat al vieții prin poarta morții. Eu descriu lucrurile așa cum apar ele în fața conștienței clarvăzătoare. Și la fel cum vine iarna peste roadele pământului și îngheață aceste roade ale pământului, aș spune că tot așa este, atunci când trupul astral și Eul se cufundă în trupul eteric și cel fizic, o înghețare a ceea ce a apărut în organismul nostru în timpul nopții ca vegetație, ca o creștere vegetală spirituală.
În ceea ce am desemnat eu drept spirit al Pământului, care este realmente o entitate personală, la fel ca noi înșine, numai că duce o altă existență – căci pentru el un an este o zi –, înlăuntrul acestui spirit al Pământului devine limpede tot ceea ce am expus eu despre impulsul de pe Golgota [Nota 78], pentru că înlăuntrul lui găsim forța vivifiantă care nu se afla în Pământ înainte de Misteriul de pe Golgota; în această forță noi ne simțim ocrotiți, preluați de spiritul care a trecut prin Misteriul de pe Golgota. Și în felul acesta dobândești certitudinea că acest spirit s-a revărsat într-adevăr în Pământ prin Misteriul de pe Golgota. Devenim conștienți de aceasta dacă ne putem realmente cufunda în starea în care Pământul este pentru noi o ființă căreia îi aparținem noi înșine, așa cum un deget al nostru aparține organismului nostru. Și lucrurile nu pot fi deloc altfel, decât că pentru oamenii timpului nostru adâncirea ocultă în Univers preia trăsătura adâncirii religioase în ceea ce străbate și spiritualizează Universul ca Divinitate. De aceea lucrurile stau așa, că adevărata cunoaștere a lumii spirituale nu poate lua niciodată omului sentimentul religios, ci dimpotrivă, îl poate doar aprofunda.
Am vrut să dau doar o indicație în privința modului cum arată realmente lucrurile atunci când ajungem la lumea de imagini a realității spirituale; căci ceea ce apare conștienței noastre fizice cotidiene, este doar o imagine aparentă, este doar un miez lăuntric. Însă trebuie să spun imediat că acest mod de a spune este incorect, deoarece cuvintele nu sunt ușor de găsit pentru aceste realități importante, iar ceea ce ne apare nouă drept noi este mereu în noi, atunci când noi suntem cu sufletescul nostru în afara trupului nostru. De aceea nu este corect să spunem: Este un miez, deoarece un fruct are coaja în afară, iar ceea ce este valoros, înăuntru. Dar așa cum de multe ori în spiritual lucrurile stau invers, așa se află la om ceea ce este valoros, în afară, iar ceea ce este coajă, înăuntru: lăuntrul este de tip coajă, iar spiritualul este ceea ce poate fi desemnat din punct de vedere spațial drept înveliș, drept coajă. Atunci când parcurgem calea în lumea spirituală, aflăm că omul nu este o ființă simplă, ci una complicată. Noi ne-am însușit de multă vreme ideea că prin ceea ce poartă omul în sine el participă la toate lumile care-i sunt omului accesibile. Cu trupul nostru fizic, noi facem parte din lumea fizică; cu sufletescul, aparținem de lumea sufletească; cu spiritualul nostru, de lumea spirituală. Noi pătrundem în aceste trei lumi. Noi știm că atunci când omul parcurge drumul din lumea spirituală, el se viețuiește realmente pe sine, ca într-un fel de multiplicare. Acesta este faptul înspăimântător, că unitatea noastră comodă se divide, și că noi dobândim realmente sentimentul că aparținem mai multor lumi. Acum, lucrurile pot fi privite din diverse puncte de vedere. Eu vreau să afirm astăzi un anumit punct de vedere prin aceea că vă indic ceea ce a fost pus în repetate rânduri la baza ultimelor mele conferințe.
Atunci când privim viața omenească spre interior, trebuie să o gândim divizată, iar atunci când ieșim afară din trup, omul se prezintă realmente desfășurat în cele patru elemente componente ale sale. Avem pentru început puterea care stă la baza amintirilor noastre. În amintire, noi lăsăm să învie în fața conștienței noastre ceea ce noi am trăit deja în timpuri anterioare. Această amintire aduce în viața noastră o coerență, astfel încât această viață dintre naștere și moarte este o unitate. În al doilea rând, este ceea ce noi numim gândirea noastră, reprezentarea noastră. Eu nu pot să dezvolt mai mult aici aceste concepte, căci nu despre aceasta este vorba acum aici; dar capacitatea de reprezentare este ceva care se desfășoară în prezent. Și dacă mergem mai departe, ajungem la simțire, și dacă mergem și mai departe ajungem la voire. Și dacă privim în noi înșine, propriul nostru lăuntru ne apare ca amintire, gândire, simțire și voire. Acum putem pune întrebarea: Care este diferența esențială dintre aceste patru funcțiuni ale sufletului? Psihologia obișnuită enumeră aceste funcțiuni, dar ea nu face diferențe în continuare. Dar la adevăr se ajunge abia atunci când poate fi abordată esența acestor patru funcțiuni ale sufletului, și atunci se ajunge la faptul că voința este oarecum cea mai tânără dintre activitățile noastre sufletești; simțirea este mai în vârstă, gândirea este și mai în vârstă, iar activitatea exercitată în amintire este cea mai în vârstă dintre activitățile noastre sufletești. Veți înțelege mai clar aceste lucruri dacă vă voi expune și următorul punct de vedere.
Noi am vorbit în repetate rânduri despre faptul că omul nu s-a dezvoltat numai pe Pământ, ci că această evoluție a fost precedată de vechea evoluție lunară, de vechea evoluție solară și de vechea evoluție de pe Saturn. Omul nu a apărut abia pe Pământ, ci el a trebuit să treacă, pentru a deveni ceea ce este el acum, prin această evoluție, prin stadiile Saturn, Soare și Lună. Acum, vedeți dumneavoastră, ceea ce dezvoltăm noi în voința noastră, așa cum cunoaștem noi acum această voință, este un produs al Pământului pentru oameni, și el de fapt nici nu este încă încheiat în dezvoltarea sa; este un produs întru totul al Pământului. În timpul dezvoltării lunare, omul nu era încă o ființă care să voiască în mod autonom; Îngerii voiau pentru el. Voința a iradiat oarecum în om abia în timpul dezvoltării Pământului. Însă simțirea a fost deja însușită din timpul evoluției lunare, gândirea din timpul evoluției solare, iar amintirea din timpul vechii evoluții pe Saturn. Și dacă dumneavoastră aduceți laolaltă ceea ce vă spun eu acum cu cele exprimate în Cronica Akasha [Nota 79] și în Știința ocultă, veți obține o corelație importantă. În timpul evoluției pe Saturn, au luat naștere primii germeni pentru trupul fizic al omului, în timpul evoluției solare, pentru trupul eteric omenesc, în timpul evoluției lunare pentru trupul astral omenesc iar în răstimpul evoluției Pământului se constituie Eul omenesc.
Acum să considerăm o dată în sine, ceea ce numim noi activitate de amintire. Ce este amintirea? În suflet rămâne ceva din imaginea unui eveniment pe care l-am trăit, așa cum în cartea pe care o citim rămâne ceva din ceea ce a gândit cel care a scris cartea. Atunci când aveți o carte în fața dumneavoastră puteți citi tot și gândi tot ce a gândit cel care a scris cartea – uneori nu se poate face nici acest lucru, dar acum nu discut aceasta. Amintirea este o activitate de citire subconștientă; ceea ce rămâne sunt semne pe care le-a imprimat trupul eteric în trupul fizic. Atunci când dumneavoastră ați avut o trăire cu ani în urmă, dumneavoastră ați parcurs ceea ce era de aflat în acea trăire. Ceea ce rămâne sunt impresiile pe care le face trupul eteric în trupul fizic; și atunci când dumneavoastră vă amintiți acum, amintirea este o citire subconștientă.
Procesele tainice ce se desfășoară în organism pentru ca trupul eteric să poată imprima semnele care stau la baza amintirii, au fost configurate în timpul evoluției de pe vechiul Saturn. Și realmente așa stau lucrurile că noi purtăm în organismul nostru acest organism tainic de pe Saturn; acesta se manifestă în așa fel încât noi putem vedea în el o entitate în care trupul eteric poate înscrie prin semne ceea ce are el ca trăiri exterioare, pentru a le extrage apoi iarăși în amintire. Faptul că omul exercită această activitate subconștientă de scriere o are, în esență, prin aceea că în primii săi șapte ani de viață corpul, anume ceea ce urmează să primească imprimările în corpul fizic, este încă maleabil. De aceea, așa cum am atras, de exemplu, atenția în lucrarea mea despre Educarea copilului [Nota 80], copilul nu trebuie maltratat prin aceea că i se exersează memoria. În primii șapte ani de viață, este vorba ca organismul maleabil să fie lăsat în seama propriilor sale forțe elementare, și noi să nu îl maltratăm. De aceea, să-i povestim copilului pe cât de mult este posibil, dar să nu acordăm o valoare prea mare faptului ca el să-și formeze deja memoria, ci să-l lăsăm în seama lui însuși în privința formării memoriei. Iar în această privință, știința spirituală va fi de o importanță imensă pentru viața pedagogică.
Așa cum capacitatea de amintire face parte dintre părțile componente cele mai vechi ale naturii omenești, tot așa aparține activitatea care stă la baza gândirii celor despre care se poate spune că au fost configurate pe Soare. Deci și această activitate este relativ veche. Forțele solare conțin ceea ce organizează trupul eteric din om în așa fel încât el să poată exercita această activitate particulară a gândirii, a reprezentării. Vedeți de aici că trebuie să mergem departe, foarte departe în Cosmos, dacă vrem să răspundem la întrebarea: De ce își poate omul aminti, și de ce poate el gândi? Pentru aceasta trebuie să ne întoarcem până la evoluția de Saturn și evoluția solară a Pământului.
Atunci când cuprindem cu privirea activitatea de simțire a omului, este suficient să ne întoarcem până la evoluția lunară, iar în cazul activității volitive până la evoluția Pământului. În felul acesta veți înțelege unele lucruri. Oamenii care poartă în mod deosebit amprenta încarnărilor lor anterioare, care nu sunt maleabili, ci conturați cu o oarecare rigiditate, sunt oameni la care se comprimă multe în organism. Sunt oameni care au o memorie aproape automată, dar ei nu vor putea dezvolta prea multe aspecte productive din gândirea lor. Așadar pe când dumneavoastră trebuie să puneți în legătură cu trupul fizic capacitatea de amintire a omului, cu trupul eteric activitatea de gândire și cu trupul astral activitatea de simțire a omului, va trebui să aduceți în legătură cu Eul activitatea de voire a omului. Omul își spune sieși Eu numai datorită faptului că este o ființă volitivă. Dacă ar gândi doar, viața s-ar desfășura pentru el doar ca un vis. Acum, aș spune, noi suntem o corelație organică a unor activități lăuntrice care s-au imprimat în acest mod în decursul evoluției în ființa noastră sufletească. Eu am spus în legătură cu voința noastră că ea s-a constituit abia în decursul evoluției Pământului, și că pe Lună, pentru oameni voiau Ierarhiile spirituale superioare, anume Îngerii. Prin aceasta, întreaga voință a omului în timpul evoluției lunare a fost în așa fel încât dacă o aducem din nou în conștiența clarvăzătoare, zărim într-adevăr la om o treaptă superioară, dar având totuși o voire involuntară, așa cum avem aici pe Pământ în dezvoltarea animală. Animalul urmează cu necesitate ceea ce se stârnește și se agită în el; el se află oarecum înlăuntrul voinței comune a entității speciei sale.
Așa cum în decursul evoluției lunare ființe spirituale de un rang înalt, așadar Îngerii, au voit pentru noi (în locul nostru), tot așa acționează acum ființe spirituale de un rang superior prin aceea că ne determină karma de la o încarnare la alta. Îngerii nu acționează în voința noastră, dar ei acționează în curentul continuu al karmei noastre. Și la fel cum omul care parcurgea evoluția lunară nu-și simțea voința ca fiind a sa proprie, ci ca fiind cea a Îngerilor, tot așa, noi, oamenii de pe Pământ, nu trăim cu părerea că ne-am alcătui noi karma; aceasta este reglată de către spiritele Ierarhiilor superioare. Numai atunci când voința noastră poate oarecum să tacă uneori, se poate întâmpla ca și pentru conștiența care încă nu a devenit clarvăzătoare să răzbată ceva din ceea ce rămâne în rest ascuns din parcursul karmei.
Rețineți ceea ce v-am spus, anume că în om se formează un miez care pătrunde prin poarta morții în împărăția spirituală: acest miez este purtătorul karmei noastre. Ceea ce va face fiecare dintre noi mâine, este determinat karmic în el deja de azi. Dacă noi nu am avea aici pe Pământ sarcina să ne dezvoltăm voința, ne-am putea stră-vedea karma. Și ne-am putea-o străvedea atât de departe, încât în anumite circumstanțe ne-am putea prevedea viața pentru următoarea perioadă. Dar în măsura în care în fluxul karmic intervine voința, ea ne întunecă perspectiva asupra a ceea ce se petrece cu noi în ziua următoare. Numai atunci când voința tace cu desăvârșire se poate întrezări ceva din ceea ce nu se petrece prin noi, ci cu noi. Vreau să dau un exemplu în acest sens, pe care l-a povestit Erasmus Francisci [Nota 81] și care se bazează pe realitate. Ca tânăr, Erasmus Francisci locuia la mătușa sa; și el a visat odată că un om, al cărui nume i-a fost spus în somn, va trage asupra lui, dar că el nu va fi împușcat, căci mătușa sa îi va salva viața. Așa a visat el. În ziua următoare, înainte să se întâmple ceva, el i-a povestit mătușii sale acest vis. Aceasta s-a neliniștit foarte tare din cauza acestui vis, și i-a spus că foarte recent a fost realmente împușcat cineva în vecinătatea ei, și l-a sfătuit insistent pe nepotul său să rămână mai bine acasă, ca să nu i se întâmple nimic rău. Ea i-a dat și cheia de la magazia cu mere, ca el să poată merge oricând să-și ia mere. El s-a dus în odaia lui și s-a așezat la masă, ca să citească ceva. Dar ceea ce citise era ceva care îl interesa mai puțin în acel moment decât cheia aflată în buzunarul său de la magazia cu mere, pe care i-o dăduse mătușa lui. El s-a hotărât să meargă la magazie. Dar abia se ridicase, când s-a auzit o împușcătură care era în așa fel îndreptată încât glontele a ajuns în locul în care se aflase capul său în timp ce citea. Dacă nu s-ar fi ridicat de acolo, glontele ar fi trecut prin mijlocul capului său. Slujitorul din casa învecinată, al cărui nume era realmente cel care-i fusese spus lui Erasmus Francisci în vis, și pe care nu-l cunoștea, acest slujitor nu știa că cele două puști pe care trebuia să le îngrijească, erau încărcate, iar atunci când el a început să le curețe, glontele a pornit, și dacă Francisci nu s-ar fi sculat în clipa aceea pentru a merge la magazia de mere a cărei cheie i-o dăduse mătușa sa, el ar fi fost negreșit împușcat. Visul a fost așadar o redare întocmai a ceea ce s-a petrecut în ziua următoare.
Vedeți dumneavoastră, aici se află un rezultat despre care putem spune că voința nu a avut niciun cuvânt de spus în privința sa, căci Francisci nu putea face nimic cu voința; el nu se putea ocroti pe sine însuși, dar a intervenit ceva în așa fel în karma omului încât el să trăiască mai departe. Și lucrurile au stat așa că spiritul care produce karma avea deja gândul salvator. Visul a fost o anticipare provenită de la spiritul care conduce karma, și care a privit asupra a ceea ce se petrece în ziua următoare, și deoarece la acest tânăr exista o anumită predispoziție sufletească ce cunoscuse o anumită aprofundare oarecum printr-o stare meditativă naturală a sufletului, a intervenit ceva pe care eu îl pot compara cu ceva din viața exterioară. Nu-i așa, omul este doar într-o măsură limitată profet în privința vieții pământești exterioare. Într-un anumit sens, noi suntem cu toții profeți pentru că știm cu toții că mâine pe la o anumită oră, se va lumina de ziuă, ș.a.m.d., sau că cineva, care merge astăzi pe câmp, poate prevedea cum va arăta mâine acest câmp; dar ceea ce nu poate el să prevadă este, de exemplu, dacă mâine va ploua pe acest câmp, ș.a.m.d. Așa stau lucrurile și în privința lăuntricului. Omul trăiește în conformitate cu voința sa, iar karma este cuprinsă în această voință. Și așa cum ne putem însuși o cunoaștere simțitoare a celor apropiate, tot așa poate interveni la anumiți oameni care viețuiesc o aprofundare lăuntrică a sufletului, un asemenea punct de lumină lăuntrică în privința acelor evenimente în fața cărora voința trebuie să tacă. Pentru studiul științei spirituale, este important să aruncăm uneori privirea asupra unor astfel de lucruri pentru că ele ne arată cum înlăuntrul omului trăiește ceva care indică în viitor, și pe care omul nu îl poate vedea cu conștiența sa obișnuită. Karma răzbate în afară prin voința care tace.
Toate lucrurile care pot apărea în fața sufletelor noastre în acest mod, prin cercetarea spiritual-științifică, sunt potrivite ca să ne arate cum ceea ce se numește marea amăgire constă cu precădere în aceea că omul nu poate cuprinde cu conștiența sa obișnuită ceea ce este el: anume, că omul aparține întregului Univers, în timp ce prin conștiența sa obișnuită i se arată de fapt doar coaja limitată înlăuntrul pielii, ș.a.m.d. Dar ceea ce i se arată lui înlăuntrul acestei porțiuni delimitate, este doar o secțiune a ceea ce este omul în realitate, iar omul este mare cât Universul. Și de fapt noi privim la calitatea noastră de om chiar și în viața obișnuită din afară. Dacă ne aducem astfel de lucruri clar în conștiență, noi putem să ne însușim treptat un sentiment al modului în care există în om ceea ce se numește trup eteric omenesc. Și realmente, deja în viața obișnuită se pot face observații care ne arată cum este situat înlăuntrul omului fizic acest al doilea om, omul eteric; numai că noi trebuie să observăm viața cu mai multă subtilitate decât o observăm în mod obișnuit. Gândiți-vă numai că stați leneși dimineața în pat, și că nu aveți deloc intenția să vă sculați, că ați prefera să rămâneți întinși și că vă vine greu să luați decizia de a vă scula. Dacă luați în ajutor numai ceea ce se află înlăuntrul dumneavoastră, vă vine greu să vă sculați. Dar gândiți-vă că vă vine gândul că în camera alăturată s-ar putea afla ceva pe care dumneavoastră îl așteptați de câteva zile. Apare acest gând în legătură cu ceva aflat în afara dumneavoastră, și atunci vedeți că acest gând poate produce o mică minune. Și veți vedea, dacă vă dăruiți întru câtva acestui gând, că veți sări chiar din pat! Ce s-a întâmplat? Prin aceea că, trezindu-vă, v-ați cufundat în trupul fizic, dumneavoastră simțiți ceea ce vă îngăduie să simțiți trupul fizic – dar acesta nu este potrivit să producă în dumneavoastră gândul ridicării din pat; trupul eteric a ajuns la o rezolvare de sine-stătătoare, pentru că dumneavoastră l-ați angajat prin ceva exterior: aici puteți vedea, realmente, cum ați opus trupul fizic celui eteric, și cum vă cuprinde trupul eteric și vă ridică din pat. Ajungem la un cu totul alt sentiment față de noi înșine, anume la sentimentul de a privi și diferenția cele două tipuri de acțiuni omenești pe care le realizăm. Sunt acțiuni pe care le facem în viața obișnuită, și acțiuni la care simțim că se afirmă o activitate lăuntrică. Acestea sunt observații mai subtile, care desigur că pot fi întotdeauna negate, dacă omul vrea să o facă. Noi trebuie să ne adaptăm observațiile față de viață și să vedem viața realmente în modul în care ni se oferă ea; atunci întreaga simțire a omului va fi orientată în direcția corectă. Trebuie să ne fie limpede faptul că nu se poate ajunge dintr-o dată în lumea spirituală, ci că suntem conduși treptat afară din lume, și ne înălțăm la cele pe care tocmai le-am expus, anume acolo unde ceea ce era mai înainte lume pentru noi, își pierde aspectul mort, încremenit, și devine ea însăși o entitate.
În felul acesta crește omul, cunoscând, împreună cu întreaga lume spirituală. El crește împreună cu acea lume despre care putem spune că el este o parte a ei, atunci când el și-a depus ceea ce are prin instrumentul trupului fizic și care constituie în esență viața sa între naștere și moarte. Prin aceea că noi pășim prin poarta morții, noi creștem într-o lume care este foarte asemănătoare cu cea despre care tocmai am vorbit, mai asemănătoare decât cea care se revelează cunoașterii superioare. Și atunci observăm ceva infinit de important: În această lume în care intrăm când am pășit prin poarta morții, dacă e ca noi să ne familiarizăm în mod corect cu această lume – la fel cum într-o cameră întunecată avem nevoie de lumină pentru a o lumina – noi avem nevoie acolo de ceea ce putem dezvolta aici pe Pământ în temeliile lăuntrice cele mai intime ale sufletului nostru. Viața pe Pământ nu este ceva pe care noi să-l considerăm ca fiind doar o închisoare, o carceră. Desigur că face parte din mersul firesc al evoluției ca omul să treacă prin poarta morții. E de la sine-înțeles că omul poate trăi în viața dintre moarte și o nouă naștere; dar întreaga viață există pentru ca fiecărei părți din noi să-i fie adăugat ceva necesar, ceva nou, și pe măsură ce noi parcurgem acest ciclu care există acum, viața de aici ar trebui să ne dea ceea ce se aprinde ca o faclă, și datorită căreia noi nu numai că trăim în această viață a spiritului, ci prin intermediul ei noi cunoaștem această viață și o viețuim stră-luminând-o. Lumina care ne iluminează este ceea ce e cucerit oarecum de noi ca element durabil între naștere și moarte pentru viața dintre moarte și o nouă naștere.
Despre aceasta s-a spus întotdeauna că tocmai în timpul nostru trebuie ca pe cât posibil de mulți oameni să înțeleagă că ceea ce înțelegem noi aici în lumea fizică, în trupul fizic, despre lumea spirituală, trebuie să fie ca o flacără strălucitoare pentru viața spirituală. Într-o anumită privință, toate greutățile pe care le-a avut de parcurs în prezent cea mai mare parte a omenirii, ar trebui să fie o avertizare pentru aprofundarea vieții sufletești, căci trebuie să fie așa ca din adâncurile sufletului omenesc să se înalțe ca un dor după lumile cărora le aparține omul ca suflet. Fie ca în timpul în care trăim acum să se pregătească acel dor prin care fiecare suflet își spune: Omul este și cu totul altceva decât ne apare el prin faptul că este îmbrăcat într-un trup. Fie ca ceea ce este trăit în felul acesta să fie ca o avertizare în sens bun, pentru aprofundarea, pentru adâncirea sufletului la simțirea spirituală, la vederea spirituală. Și tot din această conștiență a necesității aprofundării spiritual-științifice în vremea noastră și din conștiența că dificultățile timpului nostru ar trebui să fie o avertizare, încheiem și astăzi cu aceleași cuvinte cu care am încheiat mereu conferințele, înainte de a ne despărți. În speranța că vom putea continua aceste considerații după un răstimp nu prea îndepărtat, le încheiem astăzi prin cuvintele:
Din curajul luptătorilor,
Din sângele bătăliilor,
Din suferința celor părăsiți,
Din faptele de jertfă ale poporului
Va crește rod spiritual –
Dacă sufletele își îndreaptă conștiente de spirit
Înțelegerea lor în Împărăția spiritului.
