Să ne gândim din nou mai întâi la aceia care se află afară, pe marile câmpuri ale evenimentelor prezentului:
Spirite ale sufletelor voastre, păzitori activi,
Fie ca aripile voastre să poată aduce
Iubirea imploratoare a sufletelor noastre
Oamenilor pământeni încredințați pazei voastre,
Pentru ca, unită cu puterea voastră,
Rugăciunea noastră să radieze ajutând
Sufletele pe care cu iubire le caută.
Iar pentru aceia care în urma acestor evenimente au trecut deja prin poarta morții:
Spirite ale sufletelor voastre, păzitori activi,
Fie ca aripile voastre să poată aduce
Iubirea imploratoare a sufletelor noastre
Oamenilor sferelor încredințați pazei voastre,
Pentru ca, unită cu puterea voastră,
Rugăciunea noastră să radieze ajutând
Sufletele pe care cu iubire le caută.
Și fie ca spiritul, pe care noi îl căutăm prin strădania cunoașterii noastre spirituale, spiritul care a trecut prin Misteriul de pe Golgota spre mântuirea Pământului, spre libertatea și progresul omenirii, să fie cu voi și cu grelele voastre sarcini!
Iubiții mei prieteni, putem realiza astăzi din nou câteva considerații aforistice care pot fi completări dintr-o direcție sau alta a celor discutate în ultima vreme. Primul aspect asupra căruia aș dori să vă atrag atenția este modul în care găsim realitățile și entitățile lumilor spirituale atunci când ne înălțăm în lumile spirituale, și după ce am făcut primii pași în lumile spirituale. Aș dori să pornesc de la a explica în ce constau dificultățile de înălțare în lumile spirituale. Aceste dificultăți sunt realmente considerabile, și pe cât de sigur este că drumul pe care îl urmăm prin meditațiile noastre, prin întreaga muncă lăuntrică a sufletelor noastre, trebuie să ducă în lumea spirituală, la fel de sigur este și la fel de ușor este, de asemenea, de a confunda oarecum în ce constă particularitatea acestor experiențe sufletești care duc sufletul în lumile spirituale. Pentru început, este dificultatea că noi suntem obișnuiți să judecăm tot ceea ce experimentăm cu sufletul în conformitate cu trăirile pe care ni le-am însușit din lumea sensibilă exterioară. Oarecum, noi nu cunoaștem nimic altceva decât ceea ce ne-am însușit din lumea senzorială exterioară. Acum intrăm în lumea spirituală, și aici totul este într-adevăr altfel decât în lumea sensibilă. Și pentru că totul este altfel, există în primul rând dificultatea de a aduce ceea ce vrem să vedem în domeniul atenției noastre. Ca să spunem așa, întreaga lume spirituală s-ar putea afla în fața noastră, dar noi nu am vedea nimic. Aceasta din cauză că atâta timp cât zăbovim în stare de veghe în trupul nostru pământesc, noi nu suntem capabili să ne retragem organele spirituale din acest trup pământesc, să le retragem din legătura lor cu trupul pământesc.
Să abordăm acum o comparație, pe care eu am ales-o deja adesea, pentru a cuprinde cu privirea separarea sufletescului de corporal. Eu am spus adesea că din ceea ce este omul aici în viața obișnuită, se poate cunoaște la fel de puțin nemurirea sa, pe cât de puțin se poate cunoaște din apă care sunt însușirile hidrogenului și oxigenului. Hidrogenul, care se află în apă în unire cu oxigenul, la fel cum se află partea noastră nemuritoare în corporalitatea noastră, nu ne arată nimic din însușirile sale atâta timp cât nu este separat; el își ascunde toate aceste însușiri. Tot așa își ascunde sufletul însușirile în măsura în care este unit cu trupul.
Viața obișnuită dintre naștere și moarte ne educă în privința raportării noastre la lumea sensibilă exterioară în așa fel încât noi să avem în stare de veghe organele spirituale legate de corporalitate, așa cum este hidrogenul legat de oxigen, în apă. De aceea, în viața noastră dintre naștere și moarte sufletului nu îi este posibil să se separe de trup, decât atunci când iese din el de la adormire până la trezire, pentru a pătrunde în lumile spirituale. În acest răstimp dintre adormire și trezire sufletul pătrunde realmente în lumile spirituale, este înlăuntrul acestora. Acolo el își extrage noi forțe din lumile spirituale pentru parcursul cotidian, dar în el rămâne obișnuința de a percepe doar cu organele corporale, iar în momentul în care sufletul și-ar intensifica atât de mult forța încât să poată percepe înlăuntrul spiritualului, el se trezește. Căci sufletul este legat prin forțele sale de trup, este legat de trup prin capacitățile sale de dorință. Iar în clipa în care puterile ar fi atât de intensificate încât el să se poată mișca singur, el își dorește să se întoarcă înapoi la trup, dacă trupul mai este capabil de viață. De aceea, după moarte, noi trebuie să învățăm mai întâi să ne orientăm treptat.
Să comparăm acum ceea ce a fost indicat drept ultima activitate a sufletului deja într-o conferință publică, anume capacitatea de amintire [Nota 73], cu ceea ce intervine atunci când omul învață să privească în lumea spirituală. Este ceva care ne eliberează, într-un anumit sens, de corporalitate. Și tocmai științele naturii, dacă se vor dezvolta în continuare, vor arăta că în procesul de amintire avem un proces pur spiritual, și că realmente privirea înapoi la o trăire anterioară este un proces spiritual. Însă acest proces spiritual are un ajutor important, anume ajutorul trupului nostru, ajutorul pe care îl oferă trupul. Lucrurile stau așa: Atunci când ne aflăm în trup cu sufletul nostru, ceea ce încredințăm capacității noastre de amintire este realmente, pentru început, ceva în imagini, este ceva întru totul asemănător celei pe care noi o numim cunoaștere imaginativă. Dar la modul în care procedăm noi în viața obișnuită, noi imprimăm în corporalitate ceea ce urmează să menținem ca amintire. Dar când avem o trăire oarecare, noi ne raportăm mai întâi cu simțurile la această trăire, avem imaginea pe care ne-am făcut-o. Această imagine se imprimă mai întâi în corporalitatea noastră; în trupul nostru ia naștere o pecete, și anume o pecete pe care o putem compara cu pecetea unui sigiliu. Este important să ne clarificăm faptul că o asemenea amprentă, o asemenea pecete, rămâne. Dar reprezentarea pe care și-o fac adesea științele naturii exterioare în această privință, este puerilă. Poți citi la unii sau alții că o anumită reprezentare este configurată într-o anumită parte a creierului, iar o altă reprezentare într-o altă parte, ș.a.m.d. Dar lucrurile nu se petrec așa, ci în sensul că pecetea făcută în corporalitatea noastră despre o amintire, este realmente neasemănătoare cu ceea ce ne amintim noi mai târziu. Căci privind lucrurile clarvăzător, în fond avem un fel de pecete în forma capului omenesc, care se continuă întru câtva în restul omului. Indiferent ce trăim, noi punem o astfel de pecete în noi; anume, pecetea este întipărită în trupul eteric. Dacă noi am putea scoate pecetea de acolo, am avea realmente un spectru subțire, ca de umbră, al capului nostru și al continuării sale. Și dacă am avea o altă amintire, am vedea din nou o imagine de umbră a unui cap, împreună cu prelungirea sa. Dar acestea sunt, în orice caz, întru totul neasemănătoare cu ceea ce trăim noi atunci când viețuim o amintire. Pe cât de multe amintiri avem, pe atât de multe spectre ca de umbră se află înlăuntrul nostru. Acestea confluează și se întrepătrund. Iar ceea ce rămâne, privit din exterior, ar fi o asemenea imagine de umbră și atunci s-ar putea descrie că una dintre ele arată așa, și alta altfel.
Pentru ca o amintire să se înfăptuiască realmente, sufletul omului trebuie să se raporteze mai întâi la această pecete rămasă în trup, și să o descifreze așa cum descifrăm noi acele semne ciudate care se află pe hârtie, și care sunt întru totul neasemănătoare cu ceea ce trăim ulterior în suflet, atunci când citim ceva. Un astfel de proces de citire, un proces de citire subconștient, trebuie să desfășoare sufletul pentru a transpune aceste peceți de sigiliu în ceea ce viețuim noi apoi în adevărata amintire. Presupuneți că ați trăit ceva la vârsta de opt ani și vi-l amintiți astăzi. Procesul real este acela că dumneavoastră, determinați de ceva anume, sunteți îndrumați cu sufletul dumneavoastră înspre acest căpșor cu prelungirile sale, care s-a imprimat pe atunci; pe acela îl descifrează astăzi sufletul dumneavoastră. Iar din ceea ce este această trăire rămâne în trup la fel de puțin pe cât rămâne ceea ce viețuiți dumneavoastră după ce ați citit o carte, înlăuntrul acelei cărți. Dacă recitiți cartea, atunci trebuie să reconstruiți din nou sufletește acest proces. Or el se petrece fără ca noi să-l observăm. Însă cel care nu a învățat să citească, nu poate descoperi din astfel de semne ceea ce exprimă ele. Și tot așa stau realmente lucrurile cu procesul nostru de amintire; el este o citire lăuntrică. În sufletul omenesc se petrec multe lucruri care se desfășoară sub pragul conștienței, și cărora omul nu le dă deloc atenție. În măsura în care ne dăruim amintirii noastre, în om se desfășoară un proces infinit de complicat. Atunci se înalță continuu din întunericul crepuscular al vieții, altfel întunecate, pecețile eterice, și în această înălțare și în descifrarea peceților se află ceea ce viețuiește omul ca proces lăuntric de amintire.
Ceea ce vă spun eu dumneavoastră, nu este ceva închipuit, ci ceva pe care îl dă la iveală cercetarea ocultă. Dacă noi începem să ne fortificăm sufletul în ceea ce privește forțele sale lăuntrice, prin ceea ce noi am numit procese de meditare și concentrare, atunci intervine ceea ce am indicat eu; atunci nu se formează ceea ce ar trebui să numim noi amintire, ci noi dezvoltăm forțe lăuntrice, însă ceea ce este întipărit atunci, este întipărit afară, în eterul care întrețese lumea, este întipărit obiectiv în lume. În timp ce medităm, în timp ce ne concentrăm, noi întipărim în procesul obiectiv al lumii. La fel este, în fond, și atunci când ne dăruim doar prin studiu celor pe care ni le poate oferi știința spirituală, pentru că ea tratează despre lucruri suprasensibile. Dacă noi înțelegem realmente gândurile pe care ni le oferă știința spirituală, noi ne desprindem într-o măsură atât de mare de noi înșine, încât activitatea noastră de gândire devine o colaborare cu eterul cosmic, pe când atunci când gândim gânduri obișnuite, le întipărim doar în noi înșine.
Acum veți înțelege cum se ajunge că acela care vrea realmente să înainteze cu sufletul său, acordă o importanță infinit de mare la ceea ce trebuie numit repetarea aceluiași proces de gândire. Dacă ne concentrăm o dată asupra unui gând oarecare, aceasta produce o întipărire volatilă în eterul cosmic. Dar dacă noi nutrim iar și iar același gând, zi de zi, în sufletul nostru, atunci întipărirea se reface mereu. Și acum, trebuie să ne punem întrebarea: Dacă noi facem mereu aceeași întipărire în eterul cosmic, dacă repetăm mereu meditația, ce se petrece de fapt, unde anume facem această întipărire? – Ca să răspundem la această întrebare, trebuie să mă refer și la altceva.
Dacă cineva caută cu adevărat calea în lumea spirituală, este așa că atunci când el începe să devină cu adevărat clarvăzător, aceste trăiri clarvăzătoare apar într-un mod cu totul caracteristic, anume în așa fel încât el observă cu claritate că trăiește ceea ce este acolo dar că, în fond, acestor trăiri le lipsește ceva. Deci eu presupun acum că cineva are cu adevărat trăiri clarvăzătoare. Ulterior, după ce el a ieșit din aceste trăiri clarvăzătoare și și le amintește, atunci își spune: S-ar putea ca eu să nu am chiar nimic de a face cu toate acestea. Căci el are impresia că lucrurile pe care le-a trăit în mod clarvăzător ar fi desprinse de noi. Și înainte de toate, omul nu poate descoperi deloc în ce măsură are ceva de a face cu aceste trăiri. Acesta este aspectul cel mai important. De aceea este atât de ușor să se considere aceste trăiri ca simple visătorii. Observi că ai ceva de a face cu ele abia atunci când vezi că ești oarecum întâmpinat de o altă înfățișare a propriei tale sine, atunci când observi: Ceea ce ai trăit tu este de fapt asemănător propriilor tale trăiri, și ceea ce a fost trăit acolo nu ar fi putut fi trăit dacă tu nu ai fi fost acolo. Pentru a clarifica și mai mult aceste lucruri vreau să mă exprim în modul următor. Presupuneți că aveți un vis care vă redă o trăire din cea mai fragedă tinerețe. Atunci când vă treziți din vis, veți recunoaște că acestea sunt trăirile dumneavoastră de vis deoarece în ansamblul imaginilor apare ceea ce ați trăit dumneavoastră cândva; și atunci știți că visul trebuie să aibă ceva de a face cu dumneavoastră. Așa este și cu trăirile clarvăzătoare. Noi ajungem treptat să descoperim următoarele: De fapt, este un altul care visează acolo, dar totodată ești tu însuți. Noi învățăm să ne recunoaștem în ansamblul trăirilor clarvăzătoare.
Acesta este un eveniment desigur foarte important, cel în care facem descoperirea că noi ne-am aflat înlăuntrul unei sume de trăiri, dar că am fost noi înșine înlăuntrul lor. Noi trebuie să ne descoperim mai întâi în trăirile clarvăzătoare. Și atunci constatăm: Tu nu ești numai în trupul tău, ci ești și afară, în lume. Și este o trăire infinit de importantă această trăire care ne arată: Tu ai ceva pe care îl susțin și îl poartă spiritele Ierarhiilor superioare, pe care el îl nutresc și îngrijesc. Omul își spune: Eu sunt aici, în trupul meu, eu locuiesc în învelișul meu corporal, dar eu sunt totodată și în lumea spirituală, susținut și purtat de spiritele Ierarhiilor superioare. Atunci nu trebuie să ne deranjeze legea conform căreia o ființă nu poate fi simultan în două locuri, căci aceste legi nu sunt valabile în lumea spirituală. Eu sunt în mine însumi, și sunt totodată cel care se află în lumea spirituală și îngăduie trăirilor să se desfășoare în mine. Te simți ocrotit înlăuntrul Ierarhiilor superioare. Știi că ești o asemenea ființă dublă și descoperi treptat că ceea ce ești ființial spiritual nu se află deloc, în fond, în lumea sensibilă, ci în lumea spirituală, și că ceea ce se află în lumea sensibilă este o umbră aruncată din lumea spirituală. Te strecori într-o corporalitate spirituală, iar prin aceasta ești în afara ta, și te privești din afară. Cel care nu vrea să se familiarizeze cu astfel de contradicții aparente, acela nu poate ajunge la conceptele pe care i le poate limpezi lumea spirituală. Căci acesta este aspectul important, anume că te descoperi în afara ta însuți, în măsura în care ești o ființă sensibil-senzorială.
Acum suntem în măsură să putem spune unde se înscriu meditațiile noastre. Amintirile noastre obișnuite se întipăresc în noi înșine; acolo ia naștere mereu ceva ca o pecete de sigiliu, asemănătoare cu partea de sus a omului, cu capul său, și câteva prelungiri ale acestuia. Atunci când medităm sau aducem în fața sufletului nostru reprezentări ale științei spirituale, întipărim și atunci ceva, dar aceste întipăriri merg înspre celălalt care suntem noi, pe care tocmai l-am descris. Înspre celălalt merg aceste reprezentări. Dacă trăim ceva la Berlin sau la Nürnberg, așa cum toate trăirile își pun amprenta în același trup, la viețuirea spirituală lăuntrică totul se îndreaptă înspre acela care suntem noi înșine. Acolo se imprimă totul. Astfel încât în măsura în care noi ne comportăm realmente în sensul celor gândite sau simțite, sau trăite de noi spiritual-științific, noi lucrăm tocmai la omul nostru suprasensibil, așa cum lucrăm la omul nostru fizic atunci când ne raportăm la trăirile obișnuite. Acum veți înțelege că pentru munca la omul suprasensibil sunt necesare forțe lăuntrice puternice. Atunci când ne amintim de acele lucruri care au acționat asupra noastră din exterior prin culoare, sunet ș.a.m.d., este mai ușor să înțelegem lucrurile, pentru că suntem sprijiniți de trup. Prin aceea că o culoare oarecare face impresie asupra noastră, în noi este declanșat un proces corporal. Atunci când e să ne dăruim reprezentării spirituale pure, trebuie să renunțăm la orice suport corporal și trebuie să ne încordăm lăuntric sufletul; acesta trebuie să primească forțe tot mai puternice, pentru ca el să se fortifice în sine, pentru ca el să poată pune într-adevăr o amprentă asupra eterului cosmic exterior.
Atunci, când căutăm în acest mod legătura noastră cu omul nostru propriu-zis, care e mereu prezent, ajungem într-o legătură cu individualitatea noastră omenească, cu ceea ce suntem noi realmente ca oameni. Acum, ceea ce suntem noi realmente ca oameni trăiește înlăuntrul entităților Ierarhiilor superioare, așa cum trăiește trupul nostru în procesele naturii senzoriale. Așa cum suntem o porțiune a existenței noastre terestre, tot așa suntem și o porțiune a existenței spirituale, a ceea ce are loc în procesele dinlăuntrul lumii Ierarhiilor superioare.
Acum doresc să indic altceva, în completare. Prin aceea că suntem în legătură cu lumea spirituală, noi suntem în legătură cu cele mai variate spirite ale Ierarhiilor superioare. Dintre acestea fac parte spirite cu care doar noi, ca individualități omenești, avem o legătură, și care nu sunt ființe aparte care să aibă o funcție în lume. Însă noi aparținem și de acele entități care au o funcție în lume; de exemplu, fiecare aparține de un spirit al poporului. Așa cum suntem legați prin procesul nostru în întregime sensibil de natura sensibilă înconjurătoare, tot așa suntem legați în sus cu toate aceste spirite care pătrund suprasensibil, în jos, în lumea fizic-senzorială. Și așa cum noi ne raportăm aici la lucrurile exterioare și ne facem gânduri și reprezentări despre ele, tot așa își fac entitățile Ierarhiilor superioare gânduri și reprezentări prin aceea că noi suntem pentru ele, obiectele acestora. Noi suntem obiecte pentru entitățile Ierarhiilor superioare, noi suntem împărăția lor, asupra căreia își fac gânduri. Aceste gânduri sunt mai mult de natură volitivă.
Prin modul în care se raportează aceste Ierarhii superioare la noi, se diferențiază aceste entități, și o diferență importantă ne poate deveni limpede dacă luăm în considerare modul în care se desfășoară evoluția unor astfel de entități ale Ierarhiilor superioare, de exemplu cea a spiritelor popoarelor. Noi parcurgem aici, între naștere și moarte, o evoluție, prin aceea că Eul nostru devine tot mai matur, prin aceea că a aflat tot mai multe despre lume. Un om care este încă tânăr nu a putut afla atât de multe ca un altul, care a îmbătrânit. La fel stau lucrurile și cu entitățile Ierarhiilor superioare, numai că parcursul evoluției lor este întru câtva altfel decât parcursul evoluției noastre.
Putem aborda o ființă a Ierarhiilor superioare atunci când vorbim despre spiritul poporului italian. Acest spirit al poporului italian își parcurge evoluția sa, și noi putem indica realmente cu exactitate un moment în care acest spirit al poporului a depășit o etapă importantă. Noi știm că legătura dintre spiritul poporului italian și italianul individual este de așa natură încât spiritul poporului italian acționează prin sufletul senzației italianului. Însă această acțiune prin sufletul senzației este mai întâi așa că spiritul poporului acționează oarecum numai asupra sufletescului, și că acest spirit al poporului intervine tot mai mult abia mai târziu, în evoluția sa ulterioară, cu voința sa, în modul în care se manifestă sufletul prin corporalitatea fizică. Dacă urmăriți istoria italiană, veți găsi un an important, 1530. Acest an este cel în care spiritul poporului italian a devenit atât de puternic, încât începe să acționeze asupra corporalității, și de aici începe să dezvolte într-un mod cu totul specific caracterul național. Din punct de vedere ocult, lucrurile se prezintă așa că spiritul poporului dobândește o voință mai puternică; el începe să se imprime până în corporalitate și să configureze caracterul poporului până în corporalitate. În timp ce Eul nostru devine tot mai independent de trup, spiritul poporului parcurge evoluția opusă. După ce el a acționat asupra sufletescului un timp, începe să acționeze până în corporalitate.
La spiritul poporului francez găsim același lucru, dacă ne raportăm cam pe la anul 1600, iar la spiritul poporului englez aproximativ la anul 1650. În timp ce mai înainte spiritul poporului cuprinsese doar sufletescul, de atunci înainte el a cuprins și corporalitatea. Voința sa devine mai puternică, iar sufletul poate opune o rezistență mai mică unei configurări naționale a sa. De aceea, caracterul național începe să se contureze puternic începând din aceste perioade. Aceasta provine din faptul că spiritul poporului coboară. El este situat la o înălțime mai mare atunci când acționează mai mult în sufletesc, și el coboară atunci când acționează mai mult în corporalitate. Avem așadar o coborâre a spiritului poporului pe peninsula italiană cam în jurul anului 1530, în Franța la începutul secolului XVII, iar în Anglia la mijlocul secolului XVII. Shakespeare a acționat înainte ca spiritul poporului să parcurgă această etapă. Acesta este aspectul important. De aici, ruptura specifică răspândită în concepția englezilor față de Shakespeare, care are drept consecință faptul că Shakespeare este mai apreciat în Germania decât în Anglia. Căci avem de a face cu o coborâre tot mai deplină a spiritului poporului înspre oamenii individuali.
Dacă privim acum la evoluția spiritului poporului german, percepem ceva asemănător în răstimpul aproximativ dintre anii 1750 și 1850. Dar aici trebuie să constatăm că, în mod curios, acest spirit al poporului coboară, dar el urcă apoi din nou. Și acesta este aici aspectul important. Noi putem urmări procesul care s-a desfășurat la popoarele vestice numai prin aceea că vedem spiritele popoarelor coborând, și cuprinzându-și popoarele. La poporul german vedem cum spiritul poporului coboară și el pe la mijlocul secolului XVIII, dar urcă din nou la mijlocul secolului XIX, astfel încât aici există un cu totul alt raport. Se ia doar un avânt pentru a configura caracterul german într-un caracter eminent al poporului, dar aceasta se desfășoară doar un răstimp. Căci după ce a întreprins ceva aici în acest sens, spiritul poporului urcă din nou pentru a acționa din nou asupra sufletescului.
Perioada de înflorire a vieții spirituale germane are loc în răstimpul în care spiritul poporului coborâse cel mai mult. Este de la sine-înțeles că spiritul poporului rămâne cu poporul său. Dar acum el se menține din nou în înălțimile spirituale. Aceasta este particularitatea spiritului poporului german. El a mai coborât și înainte, dar l-a eliberat apoi din nou de la o naționalizare prea puternică. La poporul german nu poate interveni deloc o asemenea cristalizare în privința naționalității ca la popoarele occidentale, datorită particularității spiritului poporului german. De aceea, esența germană trebuie să rămână întotdeauna mai universală decât esența altor popoare. Aceste lucruri sunt legate, realmente, cu adevăruri mai profunde ale lumii spirituale. Dacă spiritual poporului german ar fi fost căutat în timpul lui Goethe, el ar fi fost găsit cam la același nivel unde ar fi fost găsite spiritele popoarelor englez, francez sau italian. Dacă e să-l căutăm în ziua de azi, trebuie să ne înălțăm mai mult. Vor veni iarăși timpuri în care el va coborî, și vor veni iarăși timpuri în care el se va înălța. Oscilația încoace și încolo este particularitatea spiritului poporului german.
La spiritul poporului rus, lucrurile stau așa că, de fapt, el nu coboară pentru a cristaliza caracteristica poporului, ci rămâne mereu ca un fel de nor care plutește deasupra poporului, astfel încât el trebuie căutat mereu sus, și de aceea acest popor va putea parcurge o evoluție spirituală numai atunci când va consimți să-și unească propria sa ființă cu ceea ce este elaborat în Vest, pentru ca în legătură cu vestul să întemeieze o cultură, deoarece el nu poate niciodată dezvolta o cultură din sine însuși.
Toate acestea trebuie înțelese în acest mod. Iar întreaga mobilitate a esenței germane provine de acolo că germanul nu este atât de concrescut cu spiritul poporului său, cum este cazul în vestul Europei. De aici provine și imensa dificultate de a înțelege cu adevărat esența germană. Aceasta poate fi înțeleasă numai dacă oamenii sunt în măsură să accepte că poate exista o ființă a unui popor al cărui spirit al poporului de fapt intervine doar sporadic în evoluția poporului. Ceea ce expun eu prin aceste cuvinte face parte dintre cele mai dificile capitole în privința înțelegerii devenirii istorice, de aceea nu trebuie să fim dezolați dacă ele apar unora ca fiind contradictorii. Însă noi trăim într-o epocă în care trebuie să încercăm să înțelegem cu adevărat pe ce se bazează adversitatea care apare atât de limpede în Europa tocmai în zilele noastre purtătoare de destin. Căci la toate cele pe care le trăim, dacă privim mai în amănunt, se asociază, în fond, ceva care s-ar putea realmente numi drept de neînțeles, ceva care iese în evidență numai când privim mai cu atenție. Desigur că germanii vor observa abia acum că, în fond, oamenii îi urăsc extrem de mult. Dar dacă privești lucrurile mai cu atenție, vei observa că la baza a ceea ce este urât mai mult se află tocmai cele mai bune însușiri ale ființei germane. Însușirile proaste nu atrag ura oamenilor în mod deosebit.
Dacă vrem să pătrundem cu privirea în taine, trebuie să privim lucrurile în corelația lor. S-ar putea spune că dacă cineva spune așa ceva în Germania, aceasta dovedește că există și un șovinism german: De ce ar trebui altfel să vorbească germanul elogiator și lăudând, despre esența germană?! – Dacă așa ar sta lucrurile, atunci aceste conferințe nu s-ar ține, și eu nu aș vorbi așa despre esența germană. Dar despre faptul că nu este nevoie de un șovinism german pentru a caracteriza această esență germană într-un astfel de mod încât din caracteristica sa să se vadă că ea se diferențiază de restul esenței europene – și nu în dezavantajul său – vă poate arăta limpede următoarea caracterizare a esenței germane, pe care doresc să v-o împărtășesc aici. Ernest Renan îi scrie lui David Friedrich Strauß [Nota 74]: „Eram în seminar la St. Sulpice, prin anul 1843, când am început să cunosc Germania prin lucrările lui Goethe și Herder. Mi s-a părut că intru într-un templu, și din clipa aceea tot ceea ce considerasem până atunci ca fiind măreție vrednică de Divinitate mi-a mai făcut doar impresia unor flori de hârtie uscate și îngălbenite... Germania are cel mai bun titlu legal național, anume un rol istoric de cea mai mare importanță, un suflet, aș spune, o literatură, oameni de geniu, o cuprindere particulară a aspectelor divine și umane. Germania a înfăptuit cea mai importantă revoluție a timpurilor mai noi, Reforma; în afară de aceasta, în Germania s-a înfăptuit de un secol una dintre cele mai frumoase dezvoltări spirituale pe care o cunoaște istoria, o dezvoltare care, dacă îmi este îngăduit să vorbesc așa, a adăugat spiritului omenesc o treaptă în privința profunzimii și extinderii, astfel încât cel care rămâne neatins de această dezvoltare se raportează la cel care a parcurs-o ca unul care cunoaște numai matematica elementară la cel familiarizat cu calculul diferențiat.”
Așadar așa i-a scris Ernest Renan lui David Friedrich Strauß în anul 1870. Eu nu vreau să mă refer mai în amănunt la acest schimb de scrisori, care de altfel este extrem de interesant. Vreau doar să mai menționez că Renan a scris pe atunci că ar exista doar două posibilități: Prima, aceea că Franței i s-ar lua din teritoriu. Aceasta ar însemna: Răzbunare până la moarte față de tot ceea ce este german, înfrățire cu toate tovărășiile posibile. Cealaltă posibilitate ar fi ca Franța să fie lăsată așa cum este, și atunci partidul care susține pacea ar dobândi supremația și ar spune că noi, francezii, am înfăptuit o mare prostie, că vrem să ne corectăm greșelile, și atunci mântuirea omenirii este salvată.
Eu am făcut această remarcă suplimentară pentru a vă arăta că Renan a scris ceea ce v-am citit eu din una dintre scrisorile sale într-o dispoziție lăuntrică în care el nu era deosebit de înclinat să accepte prea mult din ceea ce devenise esența germană în decursul evoluției omenirii. Dar el era înclinat să raporteze ceea ce cucerise omenirea în cadrul esenței germane la celelalte cuceriri ale omenirii, la fel cum se raportează matematica superioară la matematica elementară. Și nu e nevoie să fii șovin, ci doar să repeți ceea ce a fost scris de Renan în anul 1870.
Trebuie să știm așadar, atunci când vorbim despre relațiile omului cu lumile superioare, că în concret, în realitate, aceste relații sunt în așa fel încât omul le poate avea prin aceea că îl poartă pe celălalt în sine, că în sine trăiește acest celălalt, care se află în același raport cu lumea spirituală cum ne aflăm noi în corporalitate în raport cu lumea senzorială. Prin ceea ce este suprasensibil în noi, noi ne aflăm într-un anumit raport cu tot ceea ce este suprasensibil. Astfel că evoluția pe care o parcurgem prin aceea că viețuim până la capăt în suflet ceea ce a fost descris ca proces de meditație este realmente o evoluție vie, și nu una pur teoretică. Prin aceasta, sufletul nostru înscrie realmente ceva în lumile spirituale. Și el îl înscrie în ceea ce, în fond, suntem noi înșine. Dacă reflectăm într-o măsură corectă la aceasta, atunci conceptul de „a te afla înlăuntrul fluxului viu al științei spirituale” se unește cu conceptul „responsabilitate umană”, cu acest concept de „responsabilitate umană”, care trebuie să se instaleze realmente în sufletul cercetătorului spiritual. Căci noi știm că în evoluția ei istorică, omenirea parcurge ceva prin care se transformă. Până în zilele noastre, vechea clarvedere a dispărut, și noi știm că ceea ce exista mai înainte ca legătură cu lumea spirituală trebuie recucerit, și că știința spirituală este calea de a o recuceri. În vremurile vechi, omul se raporta în mod pur natural la corporalitatea sa în așa fel, încât el se afla totodată cu o parte a ființei sale înlăuntrul lumilor spirituale. Și pentru că astăzi el este cu mult mai intim legat de trupul său, el trebuie să tindă să dobândească o înțelegere a lumii spirituale din afara trupului său. Desigur că omul a avut în sine o moștenire care s-a atenuat tot mai mult, până când a scăzut complet în vremea noastră. De aceea, în vremea noastră trebuie să înceapă acea activitate care conduce sufletul în lumea spirituală.
Acum, gândiți-vă că ființa spiritului poporului german este de așa natură încât acest spirit al poporului parcurge mereu calea în jos, spre popor, și apoi din nou în sus, în lumea superioară. De ce procedează el așa în cazul unui popor? Din motivul că în felul acesta urmează să fie scoase la iveală tocmai în cadrul entității acelui popor forțele care conduc, în sensul cel mai eminent, în știința spirituală. Când spiritul poporului coboară, prin intermediul său se produce în lumea fizică un caracter viguros al poporului. Atunci când spiritul poporului se retrage, lăsând caracterul național să fluctueze, atunci poporul va trebui să parcurgă întotdeauna și el acest flux și reflux al spiritului poporului, fiecare om în trupul său, învățând să recunoască faptul că existența sa se desfășoară între lumea sensibilă și cea suprasensibilă.
Amintiți-vă ceea ce v-am spus aici cu opt zile în urmă, anume că întreaga istorie a literaturii ultimelor decenii ar trebui rescrisă, deoarece au fost uitate anumite personalități spirituale, care au o importanță cu mult mai mare decât cele despre care se știe ceva. Aceasta este perioada în care spiritul poporului s-a înălțat din nou. Acum, noi trebuie să ne unim, în sensul cel mai eminent, cu știința spirituală, pentru a găsi spiritul poporului în reînălțarea sa, sau, cu alte cuvinte, germanul trebuie să-și cunoască ființa, nu numai în lumea fizică, ci și în lumea suprasensibilă, pentru că aceasta se află înlăuntrul amândurora. Acesta este un alt motiv pentru care am spus și în conferințele publice că există o anumită înrudire lăuntrică între cultura spirituală germană și strădania după știința spirituală. Fichte [Nota 75] s-a putut dezvolta doar într-un timp în care spiritul poporului era coborât. De aceea, Fichte abia dacă poate fi înțeles în filosofia sa – sau este greșit înțeles. Această întreagă viață și țesere de concepte și idei care a pătruns în entitatea Eului ca în filosofia lui Fichte, a fost posibilă doar într-o vreme în care spiritul poporului coborâse la un nivel mai adânc. Acum trebuie să-l căutăm în înalturi, și noi îl putem găsi doar prin știința spirituală. Aceasta corespunde raportului spiritului poporului cu poporul german. În întreaga natură a evoluției germane, este cuprins ceea ce am numit eu un raport de o profundă înrudire între viața spirituală germană și calea care duce în știința spirituală. Îmi doresc ca aceste lucruri să poată fi realmente tot mai bine înțelese.
Și într-adevăr, dacă-ți arunci privirile asupra a ceea ce se petrece în prezent, asupra jertfelor imense care au trebuit aduse, asupra tuturor grijilor pe care au trebuit să le viețuiască oamenii în fața evenimentelor, ar trebui să ajungi la faptul că aici se manifestă ceva cu mult mai amplu decât poate fi înțeles cu înțelegerea exterioară. Și am putea cita, într-o altă formă, cuvintele Apostolului Pavel: Dacă El n-ar fi înviat [Nota 76], învățătura noastră ar fi moartă, și moartă ar fi și credința noastră! Pentru sf. Ap. Pavel aceste cuvinte constituiau o confirmare a ceea ce avea el de adus lumii, o confirmare a faptului că el putea vedea adevărata Înviere a lui Christos. Aceste cuvinte au fost de cele mai multe ori greșit înțelese. Față de ceea ce se petrece acum, trebuie să ne spunem că în aceste morți se exprimă totuși credința, mărturisirea fermă că omul este legat de altceva decât de ceea ce se află doar în lumea sensibilă. Nu are loc numai o adevărată aprofundare religioasă, ci se poate vedea că sufletele – chiar dacă nu au deplina conștiență a acestui fapt, depun tocmai în timpul nostru un protest intens împotriva întregului materialism, prin modul în care pătrund în moarte. Noi trebuie să spunem că pe lângă tot ceea ce constituie de altfel aceste evenimente, ele sunt și o muncă la învingerea modului de gândire materialist și a vieții materialiste, așa cum s-a dezvoltat ea treptat. Și din acest sentiment profund al evoluției timpului, sufletul omenesc trebuie să-și spună: Dacă atunci când Soarele păcii va străluci din nou, dispoziția lăuntrică materialistă și modul de gândire materialist vor ocupa Pământul, oare nu ar trebui să spunem că dacă pe fostele câmpuri de luptă la care pot privi în jos cei decedați nu se dezvoltă o dispoziție lăuntrică spirituală, toate aceste morți au fost realmente în zadar? Astfel că putem modifica spusele Apostolului Pavel, spunând: Toată suferința infinită ar fi fost zadarnică, și zadarnice ar fi fost toate trecerile prin moarte ale atâtor personalități aflate la vârsta tinereții, dacă pe tărâmul păcii s-ar răspândi o concepție materialistă despre lume și o viață materialistă. Iar aceste zile ar trebui să acționeze ca o faclă avertizatoare pentru cei care sunt încadrați în ele, pentru ca lumina ei să lumineze adânc în sufletele omenești, astfel încât în omenire să poată lua naștere o adevărată voință de a trăi în spiritual. Noi nu putem trăi suficient de profund ceea ce se petrece în zilele noastre. Și tocmai de aceea ar fi de dorit ca în cercul acelora care se declară adepți ai științei spirituale, privirea să fie extinsă de la orizontul îngust în care ea este ferecată de multe ori în ziua de azi, înspre un orizont tot mai larg. Căci numai atunci când se înțelege realmente legătura dintre ceea ce se desfășoară aici pe Pământul fizic și ceea ce se desfășoară în lumea spirituală, se poate dobândi un sentiment în privința sarcinilor care ne sunt puse dinainte prin timpul nostru actual.
Există oameni care afirmă cu ușurință că ceea ce se petrece acum nu trebuie să aibă nimic de a face cu ceea ce parcurg popoarele individuale ca evoluție spirituală a lor. Pentru acela care poate străvedea lucrurile în mersul lor real, tot ceea ce se desfășoară în lumea exterioară este o expresie a spiritualului. Și aceasta vrem să reținem tot mai mult, să încercăm mereu mai mult, ca tocmai prin acele sentimente care ne pot veni prin știința spirituală să ne desprindă sinea de cercurile înguste și să ne unim această sine desprinsă prin știința spirituală cu marile evenimente care se petrec; să uităm ceea ce ne privește doar pe noi ca personalități și să creștem împreună cu evenimentele zguduitoare pe care trebuie să le trăiască întreaga omenire în ziua de azi.
Este ceea ce am vrut să aduc la viață în dumneavoastră prin diferitele expuneri din cadrul acestor conferințe, și în privința cărora aș dori ca dumneavoastră să le gândiți în continuare, până când ne vom revedea în luna aprilie. Căci numai atunci când ceea ce a fost acum încercat prin marile evenimente și a urcat în lumea spirituală și acționează de acolo în jos este întâmpinat cu înțelegere, o înțelegere așa cum poate fi ea dobândită prin cunoașterea spirituală, se poate obține ceea ce ne cer evenimentele. Căci adevărat este:
Din curajul luptătorilor,
Din sângele bătăliilor,
Din suferința celor părăsiți,
Din faptele de jertfă ale poporului
Va crește rod spiritual –
Dacă sufletele își îndreaptă conștiente de spirit
Înțelegerea lor în Împărăția spiritului.
