Pentru a putea distinge lumea spirituală în toată realitatea ei şi deveni obiect de cunoaştere, omul trebuie să învingă anumite obstacole care se află în sufletul său şi care se opun, la început, la această cunoaştere. Aici este vorba de o sarcină deosebit de dificilă, deoarece aceste obstacole, fiind practic prezente în viaţa interioară, nu sunt percepute de conştienţa obişnuită. Aşa se face că sufletul, la început necunoscător al unei mari părţi a propriei sale vieţi, este pus în faţa necesităţii de a dobândi, puţin câte puţin, cunoaşterea de sine însuşi, precum şi aceea a fiinţelor şi evenimentelor lumii exterioare.
Înainte de a fi recunoscută de suflet, lumea spirituală îi este acestuia cu totul străină, însuşirile lumii spirituale neavând nimic comun cu ceea ce rezultă din experienţele sufletului în lumea sensibilă. Prin urmare, pus în faţa lumii spirituale, sufletul ar putea să nu vadă decât neantul absolut. El ar putea avea impresia că priveşte în golul unui abis imens şi pustiu. Or, în străfundurile iniţial inconştiente ale sufletului există într-adevăr un asemenea sentiment. Fără a-şi da seama, sufletul este stăpânit de un sentiment care se aseamănă cu aversiunea sau cu teama. Dar ceea ce e important în viaţa sufletului nu e numai obiectul conştienţei, ci şi ce există în mod efectiv în el, fără ştirea lui. Dacă sufletul „respinge” pe cale intelectuală existenţa lumii spirituale, dacă încearcă să „demonstreze” că ea nu există, aceasta nu înseamnă că „motivele” pe care le invocă au o valoare intrinsecă în mod obligatoriu convingătoare, ci mai curând că el caută un fel de amăgire împotriva sentimentului amintit. În realitate, nu negăm lumea spirituală şi posibilitatea de a ajunge la cunoştinţe transcedentale deoarece suntem în stare să dovedim „nonexistenţa” ei, ci fiindcă dorim să ne pătrundem de gânduri care să ne scape de „teama lumii spirituale”. Nu ne putem elibera de această dorinţă de a avea un anesteziant materialist împotriva „fricii de lumea spiritului” decât cu condiţia să conştientizăm existenţa vieţii sufletului aşa cum am descris-o. „Materialismul” ca „fenomen de spiritofobie” este un capitol important al psihologiei.
O dată reuşite eforturile de a pătrunde în realitatea spiritului, când am înţeles că evenimentele şi fiinţele lumii sensibile nu sunt altceva decât expresia exterioară a evenimentelor şi fiinţelor suprasensibile sau spirituale, „frica de lumea spiritului” nu ne mai sperie. Această înţelegere apare deja în momentul în care vedem cum corpul omului, obiect de percepţie sensibilă şi, de asemenea, singurul obiect pentru studiul ştiinţific, este expresia unui corp subtil, suprasensibil (corpul eteric), în care corpul sensibil (sau fizic) este ca un sâmbure mai dens în interiorul unui nor.
Corpul eteric este al doilea organism al entităţii omeneşti. El formează baza vieţii corpului fizic. Or, în ceea ce priveşte corpul său eteric, omul nu este separat de lumea exterioară în aceeaşi măsură în care este separat corpul său fizic de lumea exterioară fizică. Prin lume exterioară, când este vorba de corpul eteric, nu trebuie înţeleasă lumea exterioară fizică, obiect al percepţiei sensibile, ci o ambianţă spirituală tot atât de suprasensibilă în raport cu lumea fizică cât este corpul eteric al omului în raport cu corpul său fizic. În calitate de fiinţă eterică, omul se află într-o lume eterică (elementară).
Când omul devine conştient de faptul real, dar ignorat de el în viaţa obişnuită, că în calitatea sa de fiinţă eterică se află într-o lume elementară, această conştienţă este cu totul alta decât cea din viaţa obişnuită. Ea apare în cazul clarvederii. Clarvăzătorul cunoaşte ce există în componenţa vieţii, dar este ascuns pentru conştienţa obişnuită. În conştienţa sa obişnuită, omul se numeşte pe sine însuşi „eu”, denumind astfel fiinţa care este reprezentată de corpul său fizic. În lumea simţurilor un suflet sănătos se recunoaşte pe sine datorită faptului că se percepe pe sine însuşi ca o fiinţă distinctă de restul universului. Sănătatea sufletului ar fi alterată dacă omul ar considera ca făcând parte din „eul” său evenimente sau fiinţe ale lumii exterioare. În calitate de om, el îşi dă seama că trăieşte; ca fiinţă eterică în lumea elementară situaţia este alta. Aici „eul” propriu se amestecă cu anumite fenomene şi anumite fiinţe ale anturajului. Trebuie ca fiinţa omenească eterică să se regăsească pe ea însăşi într-o lume interioară aşa cum suntem obişnuiţi să o considerăm în viaţa curentă. În lumea elementară există forţe, evenimente şi fiinţe care, deşi într-un anumit sens aparţin de „lumea exterioară”, sunt totuşi solidare cu „eul”. În calitate de fiinţă eterică, omul este pătruns de substanţa elementară care îl înconjoară. În lumea fizică sau sensibilă suntem atât de uniţi cu gândurile noastre, încât putem să le considerăm ca făcând parte din „eu”. Forţele şi fenomenele mediului ambiant înconjurător eteric pătrund tot atât de intim în organismul eteric al omului ca şi gândurile în organismul fizic. Dar ele nu se comportă ca gândurile, trăiesc cu şi în suflet ca nişte fiinţe. Rezultă că cunoaşterea ocultă cere o forţă interioară superioară celei care îi permite sufletului să se menţină independent faţă de unele gânduri. Pregătirea pentru adevărata clarvedere constă în principal într-o întărire a sufletului, astfel încât individualitatea lui să fie nu numai garantată în raport cu gândurile, dar să fie de asemenea garantată şi în raport cu forţele şi fiinţele lumii elementare, care apar în conştienţa sa ca făcând parte din el însuşi.
Forţa care îi permite sufletului să se menţină independent în lumea elementară se află în viaţa omenească obişnuită. Sufletul nu ştie la început nimic de această forţă, dar o posedă. Pentru a deveni conştient de ea, el trebuie să se pregătească pentru aceasta, să-şi însuşească această forţă interioară, care se dobândeşte în timpul pregătirii pentru clarvedere. Cât timp omul nu se decide să elaboreze în sufletul său această forţă interioară, el are o frică explicabilă să recunoască existenţa lumii spirituale care îl înconjoară şi în mod inconştient recurge la iluzia că lumea spirituală nu există sau cel puţin că nu poate fi cunoscută. Această iluzie îl eliberează de frica instinctivă că o lume spirituală exterioară şi reală poate pune stăpânire pe „eul” său, absorbind sau inhibând individualitatea sa.
A-ti da seama de realitatea descrisă mai sus, înseamnă a recunoaşte existenţa unei fiinţe omeneşti eterice „în spatele” omului fizic sau sensibil şi cea a unei lumi suprasensibile eterice (elementare) în spatele lumii materiale.
În lumea elementară, conştienţa clarvăzătoare întâlneşte o realitate autonomă până la un anumit punct, aşa cum conştienţa fizică găseşte în lumea sensibilă gânduri care nu se menţin prin ele însele şi sunt ireale. Familiarizându-ne cu această lume elementară, ajungem să ne dăm seama de legăturile care unesc acele fiinţe mai mult sau mai puţin autonome. Aşa cum diferitele membre ale corpului fizic, considerate separat, au autonomia lor relativă, însă nu sunt totuşi decât părţile aceluiaşi ansamblu, care este organismul fizic, tot aşa i se prezintă conştienţei oculte fiinţele individuale ale lumii elementare ca fiind componentele vii ale unui mare corp spiritual, care sfârşeşte prin a fi recunoscut ca fiind corpul elementar (suprasensibil) al pământului.
Progresul clarvederii este rodul unei cunoaşteri mai intime a lumii elementare. Această lume este însufleţită de fiinţele cele mai diferite. Cel mai bun mijloc de a exprima mişcarea acestor forţe reale este redarea particularităţilor lor multiple prin imagini. Există aici fiinţe care au afinităţi cu tot ceea ce ţinde spre durată, spre fixitate, spre gravitaţie. Le putem considera „suflete ale pământului”. (Şi dacă, lăsând la o parte orice vanitate intelectuală, nu ne temem că am recurs la o imagine destinată pur şi simplu să interpreteze realitatea, le putem numi „gnomi”.) Se găsesc, de asemenea, şi fiinţe care, datorită complexităţii lor, pot fi numite sufletele aerului, ale apei şi ale focului.
Apar apoi şi alte entităţi. Acestea au aparenţa de fiinţe elementare, totuşi în esenţa lor elementară rezidă ceva superior substanţei lumii eterice. Dar trebuie să recunoastem că suntem incapabili să pătrundem adevărata natură a acestor fiinţe cu ajutorul gradului de clarvedere care este suficient pentru lumea elementară, tot aşa cum nu putem înţelege adevărata natură a omului prin simpla conştienţă fizică.
Fiinţele care în limbaj metaforic pot fi numite suflete ale pământului, ale apei, ale aerului şi ale focului, au activitatea lor în interiorul corpului eteric al pământului. Aici ele au misiunea lor. Fiinţele superioare despre care a fost vorba au, dimpotrivă, o activitate care depăşeşte sfera pământească. Dacă învăţăm să le cunoaştem mai bine, datorită experienţei oculte, ne ridicăm spiritualiceşte cu conştienţa noastră dincolo de sfera pământească. Vedem atunci cum s-a format pământul dintr-un alt pământ, anterior, şi cum germenii spirituali care se dezvoltă acum în el vor permite în viitor naşterea unui fel de „nou pământ”. În lucrarea mea Ştiinţa ocultă am explicat de ce s-ar putea numi lumea care ne-a precedat „vechea Lună” şi „Jupiter” cea către care se îndreaptă evoluţia pământească. Esenţialul este de a vedea în „vechea Lună” o lume de mult dispărută, a cărei transformare a dus la apariţia pământului actual, şi, în sens spiritual, în „Jupiter” o lume viitoare, către care tinde lumea pământească.
