Îmi exprim marea satisfacție pe care mi-o prilejuiește faptul că vom putea fi din nou împreună și de asemenea satisfacția, cu nimic mai mică, rezultată din constatarea că în timpul în care nu am putut fi împreună clădirea noastră [Nota 1] a progresat într-un mod atât de frumos. Trebuie să exprimăm cele mai frumoase mulțumiri tuturor prietenilor care au colaborat cu dăruirea atât de necesară la sarcinile acestei clădiri, și facem acest lucru în privința strădaniei care vrea să slujească în sensul nostru, timpului actual. O exprim azi ca un salut, pentru că fiecare etapă a progresului realizat în lucrările noastre, care a mai cumulat câteva luni, constituie ceva foarte important în cadrul mișcării noastre spirituale. Acum, în aceste timpuri grele, în care putem spune că destinele mișcărilor spirituale sunt dependente de incertitudinea viitorului, noi trebuie să menținem vie, înainte de orice, conștiența importanței veșnice a ceea ce se întâmplă cu o astfel de lucrare ca aceea care ia naștere aici. Orice ne-ar aduce viitorul, important este că s-a participat cândva la o astfel de lucrare, că tot ceea ce este legat de o astfel de lucrare a trecut printr-un număr de suflete și inimi omenești, că a fost văzut de un număr de ochi omenești și că prin aceasta a devenit activ în cursul evoluției strădaniilor omenești. Putem spera că pentru dragii noștri prieteni care colaborează aici, ceea ce a trecut prin sufletele lor va putea deveni rodnic în modul cel mai variat și afară, în lume. Și va trebui să poarte roade frumoase pentru că este legat din capul locului de spiritul progresului și de continuarea acțiunii și strădaniei timpului nostru.
Mi-a produs o profundă satisfacție de exemplu faptul că, la prima plimbare, am putut trece pe lângă casa înălțată în apropierea portalului vestic [Nota 2]. Este un lucru important și faptul că această casă se află aici în cadrul domeniului nostru, și este important faptul că a putut fi construită aici. Căci ea se află aici ca un fel de protest viu împotriva a tot ceea ce a fost creat în stilul și modul arhitectonic vechi, și care nu mai are, de fapt, chemarea de a se îmbina, așa cum este, în mersul evoluției prezentului. Această căsuță se află aici și ca vestire a ceva nou. Iar faptul că în cercul nostru s-a găsit înțelegere pentru construirea acestui lucru nou este cu mult mai important decât s-ar putea crede la început. Faptul că această casă se află aici are o mare importanță! Orice se mai obiectează încă împotriva acestui mod de a construi, împotriva acestui stil arhitectural, el este totuși modul de a construi, este stilul arhitectural al viitorului. Iar când încercăm să cunoaștem nostalgiile artistice ale timpului nostru găsim că pretutindeni există o tendință neclară, iar în această strădanie nelămurită, nu se știe ce se urmărește. Se va observa că de fapt, în întunericul actual, se caută ceea ce năzuim noi aici. Se va afla că trebuie să ne deprindem cu formele care se dezvoltă aici, ieșind la lumină din cadrul științei spiritului. Oricât ar fi de șocante poate unele dintre formele noastre arhitecturale, ele vor apărea ca un rezultat de la sine înțeles al simțirii și sentimentului prezentului și al viitorului apropiat. Iar în prezent, când există atâtea lucruri care trebuie să ne trezească durerea, există totuși pentru noi acest lucru care ne înalță, faptul că ne este îngăduit să realizăm, în destinul atât de nedeterminat al prezentului, ceea ce este atât de necesar viitorului omenirii.
Aș dori ca azi și mâine să folosesc timpul pentru a discuta cu dumneavoastră ceva în privința a ceea ce poate indica sufletul relativ la tot ce își are rădăcinile în adâncurile sale, le are în așa fel încât multe lucruri neinteligibile pentru propriul suflet vin din adâncurile omului; și vin în așa fel încât destinul omenesc lăuntric depinde de ceea ce tălăzuiește din suflet în sus și face atât de dificilă adevărata cunoaștere de sine. Cu cât ne apropiem mai mult de această cunoaștere de sine, cu atât mai mult se adună unii nori care tulbură viața. Așadar dorim să discutăm despre natura umană, despre ceea ce este nedeterminat, adeseori atât de imposibil de definit din natura umană.
Voi începe cu un exemplu cum există multe în vremea noastră. Știți bine că de mult timp se găsea o anumită plăcere în a te simți un adevărat copil al timpurilor noastre, iar aceste timpuri erau denumite „vremea decadenței”. Se simțea chiar că era ceva care aparținea sau care se cădea să fie al timpului nostru: a fi „decadent” (în text în limba franceză – n. tr.); pentru mulți oameni aceasta avea valoarea unui fel de Evanghelii: dacă nu voiai să fii un fățarnic, atunci trebuia să ai un fel de nervozitate. Dacă nu erai nervos, erai considerat realmente un fățarnic grosier sau un om oarecare ce nu era la înălțimea timpului. Nu puțini erau cei care simțeau așa în ultimele decenii. În orice caz, se considera că erai cu adevărat distins numai dacă erai decadent; noua noblețe, adevărata noblețe spirituală nu o aveai decât dacă erai decadent.
Să ne ocupăm azi mai întâi, ca exemplu, de tipul unui decadent, pentru a putea construi cu ajutorul acestui exemplu alte cunoștințe mai generale ce țin de concepția despre lume. Așa cum am spus, un tip. Nici nu-l vom trata altfel decât ca tip; căci, în prezent, există nenumărate astfel de cazuri, și ne-am putea ocupa tot atât de bine de un alt caz.
Vreau să tratez azi drept caz un om plecat relativ tânăr dintre noi, care a scris două cărți ce au făcut senzație. Prima se intitulează: «Sex și caracter», iar a doua a fost publicată de către prietenii săi după moartea sa și se intitulează «Despre ultimele lucruri». Mă refer la Otto Weininger [Nota 3], care a fost considerat de mulți oameni drept un adevărat geniu. «Sex și caracter», o carte groasă, a făcut multă, foarte multă vâlvă, iar aprecierile făcute despre această carte sunt foarte diferite. Există persoane care au prezentat-o ca pe o Evanghelie coborâtă întru câtva din spiritul originar al epocii actuale, care au afirmat că cele mai profunde adevăruri ale prezentului au fost exprimate aici, chiar dacă în mod unilateral, chiar dacă uneori incomplet, dar au fost totuși atinse în această carte. Există totuși și alți oameni, să spunem, ca de exemplu cei care sunt de profesie psihiatrii, și care afirmă că ambele cărți, «Sex și caracter» și «Despre ultimele lucruri», nu au ce căuta în nici o bibliotecă serioasă, cu excepția bibliotecilor ospiciilor, și anume nu în biblioteca din care citesc pacienții, ci în cea din care citesc medicii, pentru a putea studia cu ajutorul acestor două cărți un caz de demență tipică a prezentului.
Vedeți că nu se pot imagina aprecieri mai extreme decât acestea. Așadar de o parte o adorație mergând până la divinizarea unei opere mari, geniale, de cealaltă parte, o condamnare a acesteia ca un produs al nebuniei totale. În orice caz, unele lucruri spuse în această carte «Sex și caracter», sunt ciudate. Dar ele nu sunt surprinzătoare decât pentru cine s-a ocupat mai puțin intens de un anumit fel de gânduri pe care le-au adus la suprafață ultimele decenii.
Weininger spune: – desigur nu cu aceste cuvinte, întrucât eu trebuie să caracterizez pe scurt o carte care este atât de groasă – Felul cum a fost privit până acum omul, este o concepție ipocrită, o concepție pedantă. Și această concepție a crezut întotdeauna că pe lume există două feluri de oameni: bărbați și femei. Dar o astfel de prejudecată, că pe lume ar exista bărbați și femei, nu o poate avea decât un adevărat fățarnic. Cine înțelege cu adevărat lumea, se ridică deasupra acestei judecăți fățarnice; căci nu este adevărat – este de părere Weininger – că există bărbați și femei; căci există numai calități masculine și feminine. Calitățile masculine, el le desemnează cu M – el se exprimă foarte corect și diplomatic – iar cele feminine cu F. Dar, potrivit lui Weininger, nu există în lume nici un individ care să fie în întregime M sau în întregime F. Căci ar fi chiar rău dacă ar exista un individ care să trebuiască a fi caracterizat drept M sau F total. Căci, spune Weininger, ce este o femeie adevărată? O femeie adevărată nici măcar nu este ceva, ci este negarea acelui ceva, este nimicul. Totuși există astfel de indivizi care nu sunt de fapt pe lume în mod real, ci sunt prezenți numai ca maya. Acei indivizi care ar fi numai F, de fapt nu ar fi prezenți dacă nu ar fi decât F. Lucrurile stau mai degrabă așa încât fiecare individ uman are atât calități masculine cât și feminine. Când predomină oarecum aspectul M, individul face impresia unui bărbat; când predomină oarecum aspectul F, individul face impresia de femeie. Și pentru că încă mai există mult M în femeie, ea este ceva, și nu nimic. Caracterul fundamental al unui individ uman depinde întru totul numai de cantitatea de M și de F pe care le are în sine, de natura amestecului.
Așa privește Weininger omenirea, și spune că totul ar depinde numai de asta: ca oamenii să facă efortul de a renunța în sfârșit la prejudecata conform căreia ar exista bărbați și femei. El afirmă că foarte multe lucruri depind de recunoașterea, în sfârșit, a faptului că fiecare individ uman este ceva prin aceea că el are calități masculine, că el este un M cu ceva în măsura în care are unele calități masculine, sau un F cu nimic, în măsura în care are calități feminine. Că, în fond, fiecare om este alcătuit, așadar, din ceva și din nimic.
Pe această concepție este fundamentată această întreagă carte groasă. Și tot ceea ce se întâmplă pe lume, de la viața umană individuală până la viața istorică, este examinat din acest punct de vedere, este examinat literalmente matematic. În acest fel Weininger găsește bineînțeles că trăsătura fundamentală a individului uman depinde în mare măsură de cuantumul, de cantitatea în care, de exemplu, intră F-ul în componența individului uman, în ce măsură este prezent acest nimic în amestecul uman. Dacă există o cantitate mare de F în amestecul individual, ia naștere un alt tip uman decât atunci când în amestec intră o cantitate mai mică.
Mă veți ierta că expun câte ceva din cursul gândurilor lui Weininger. Ați putea fi de părere că nici nu ar fi cu totul decent să expun astfel de lucruri. Dar nu trebuie să ne băgăm capul în nisip ca struțul, ci trebuie să cunoaștem lucrurile; iar eu descriu un tip. Mulți oameni gândesc astfel, și mulți dintre cei care gândesc astfel în prezent nu știu acest lucru. Așadar dumneavoastră trebuie să mă iertați: cele pe care le voi exprima acum nu sunt judecățile mele, ci judecățile lui Weininger.
Să admitem așadar: dacă în componența unui individ uman ar intra mult F, o anumită cantitate maximală, atunci avem de a face cu un tip uman care ni se înfățișează sub forma maya a femeii. Dacă în amestec se află o cantitate mai mică de F, atunci avem de a face cu un alt tip, care nu arată ca femeie decât exterior. Dacă F este în cantitate mare, avem de a face cu tipul mamei, dacă este în cantitate mai mică, avem de a face cu o hetairă, o curtezană. Astfel ne sunt date prin acestea două noi caractere fundamentale ale individualității umane: mama și hetaira. Mama este tipul cel mai rămas în urmă al omenirii; ea plutește în planurile cele mai de jos ale existenței și nu poate fi decât prietena bărbaților fățarnici, nu poate contribui cu nimic la progresul cultural, căci ea se apropie cel mai mult de nimic, pentru că în componența ei există cea mai mare cantitate de F. Dacă există o cantitate mai mică de F, obținem tipul acelei femei care poate deveni prietena bărbaților geniali, hetaira, așa cum se exprima Weininger, care poate participa la progresul cultural, care trăiește deja în regiunile mai înalte ale existenței.
Si cealaltă categorie de indivizi umani, bărbații – bărbați putem spune desigur, numai dacă folosim expresia venită din vechime – se împarte în cei care au mult M și cei care au mai puțin M. Cei care au mult M au marele privilegiu de a putea să se încarce cu mari păcate și de a comite mult rău; cei care au puțin M se află mai mult în regiunile joase ale existentei; ei au mai puțin capacitatea de a face răul, de a introduce păcatul în lume. Care este cea mai mare vină cu care se pot încărca indivizii care au mult M în natura lor? Care este, de fapt, cea mai mare vină care există în cadrul existenței noastre istorice, fizic limitate? V-am spus mai înainte că în teoria lui Weininger, F este de fapt nimicul. Dar cum poate exista în lume nimicul? Cum de se află în lume nimicul, F-ul? Ce este oare acest nimic, acest F atunci când îl cercetăm mai îndeaproape? El nu este nimic altceva decât vina bărbatului. Așadar F-ul nici nu are o existență adevărată, ci există numai prin vina M-ului, astfel încât nici nu ar exista femei dacă bărbații nu s-ar fi încărcat cu vina de a crea femeia prin pofta lor. Femeia este o creatură a vinei bărbătești. Aceasta este căderea în păcat a omenirii.
Dumneavoastră, toate cele care după aspectul exterior păreți să fiți femei, trebuie să vă reprezentați că, potrivit teoriei lui Weininger, ați fost aduse în existență prin vina bărbaților pe o cale ocultă oarecare, necunoscută! Acest lucru este expus, se poate spune în chip foarte genial, așa cum a fost concepută în diferite privințe genialitatea umană în ultimele decenii. Un critic a spus chiar despre producția literara a lui Weininger: Faptul că există spirite ca Weininger, dovedește că mai poți avea câte o bucurie în această viață a prezentului, acest prezent atât de fățarnic, atât de pedant!
Cartea nu este scrisă la modul neserios; nu este un produs pur și simplu beletristic. Bărbatul care a scris aceasta carte și-a dat doctoratul la o universitate cu prima ei parte – nu cu întreaga carte, ci cu primele două, trei foi. Așadar primele foi au fost acceptate ca disertație de doctorat la o universitate. Mai târziu, el a mai schimbat câte ceva. Bineînțeles că ceea ce scrii în mod genial trebuie să transpui un pic în pedant, atunci când faci o teză de doctorat și, desigur, el putea face și acest lucru. Așadar ea a fost luată foarte în serios și apoi au fost construite unele teorii. Cartea a stârnit mare vâlvă și nu numai atât, ci a avut și o mare influență.
Să privim acum ceva mai îndeaproape omul. De la început, Weininger a fost ceea ce se numește un copil dotat, el avea încă de la prima vârstă gânduri istețe, care îi bucură atât de mult pe părinți. Era un copil serios care se ocupa de lucruri spirituale. Când a intrat la școală, nici nu se poate spune că nu le-ar fi convenit profesorilor, nu-i așa, aceasta este de la sine înțeles; dar profesorii nu-i puteau intra lui în voie! Weininger trebuia să facă mereu altceva decât voiau profesorii să obțină de la el, mai cu seamă după ce a intrat la gimnaziu. În timp ce profesorii, după părerea lui, spuneau lucruri foarte plicticoase, el citea fel de fel de lucruri pentru sine. În practică, acest lucru îl fac de fapt și alții, îl lasă pe om să vorbească, căci el tot nu spune altceva decât ceea ce este scris și în carte, așa încât acest lucru poate fi citit mai pe scurt acasă, nu-i așa, iar sub bancă...
Când scria compuneri, i se întâmpla să dea naștere, în parte, uimirii, dar, în parte, și repulsiei în profesorii care corectau textele. El nu voia să accepte nimic din scoală. Când, mai târziu, a ajuns la universitate, el s-a dovedit a fi un om foarte înzestrat, care avea idei deosebite despre multe lucruri care erau predate acolo. Apoi a primit influențe literare puternice din diferite direcții. L-au influențat mult cele mai diferite direcții spirituale de la sfârșitul deceniului al nouălea al secolului al XIX-lea. Desigur că o acțiune profundă a exercitat asupra lui și societatea în care se afla. El a trăit la Viena la sfârșitul secolului al XIX-lea, într-un cerc de persoane despre care se spune pe drept cuvânt că printre ele se aflau multe genii, dar tocmai genii decadente. Se spunea despre acest cerc că cei mai înzestrați dintre ei, când aveau douăzeci de ani, îl considerau pe Rafael a fi un tâmpit. Bineînțeles că există oameni care la douăzeci de ani se consideră genii desăvârșite și reformează lumea în fiecare zi. El făcea parte dintre aceștia, dar tocmai ca om genial, înzestrat cu idei. Căci, în definitiv, ceea ce v-am spus sunt totuși idei. Oricât de eronate le-ați putea considera, ele sunt idei. Sunt chiar idei noi.
Apoi, au acționat asupra lui Weininger anumite teorii rasiale, care devin influente în epoca noastră. El era evreu și a cunoscut de timpuriu evoluția omenirii orientată după Misteriul de pe Golgota și s-a ocupat mult de Christos. În acest sens, el și-a format o teorie foarte ciudată. Pe de o parte, pentru el, Christos era evreu, dar tocmai pentru că era evreu, considera el că a putut să depășească în modul cel mai intens iudaismul. Era o transformare radicală, cea pe care credea el că o observă în evoluția omenirii, și a exercitat o influență puternică asupra lui Weininger. Și așa cum mai înainte combătuse cu un anumit pesimism chiar iudaismul său, el a fost stimulat de gândul de a trece dincolo, de a deveni creștin, de a-L imita pe Christos, de a parcurge schimbarea. Și atunci, în ideile sale s-a revărsat ceva despre un Christos modern, numai că spre deosebire de Christos care a eliberat omenirea de păcat, de păcatul ereditar, Weininger credea – el nu a exprimat acest lucru, dar așa cum se vede, acest lucru îl frământa în sufletul său – că, datorită faptului că el considera că a înțeles lucruri mai profunde, el putea mântui omenirea modernă de tot ce este feminin, de orice F. Abia atunci, istoria omenirii s-ar putea dezvolta mai departe, când ea ar fi mântuită de orice F, nu numai de orice păcat; căci dacă nu ar mai exista F-ul, nu ar mai exista bineînțeles nici păcatul M-ului, căci F-ul nu este altceva decât păcatul M-ului. Și acest lucru, Weininger îl vedea ca pe un fel de împlinire a creștinismului, faptul că el, ca evreu, ar putea mântui omenirea de F; acest lucru îl considera el, într-un sens, ca fiind misiunea sa.
Cu astfel de gânduri și simțiri, el atinse vârsta de douăzeci, douăzeci și unu de ani. El a scris într-un timp relativ scurt această carte extrem de groasă «Sex și caracter», în care se găsește prelucrată multă erudiție și știință a prezentului, impregnate cu idei de felul celor la care m-am referit. A urmat apoi un timp în care a început să gândească la felul în care un geniu ca el încă nu poate fi înțeles în prezent. El credea că trebuie să renunțe la toți indivizii la care F-ul joacă un rol oarecare, așadar, la toți aceia care după aspectul exterior nu sunt femei, dar care conțin o cantitate importantă de F și a priori nu îl pot înțelege pe Weininger. Aceștia reprezintă mult, mult peste jumătate din omenire. „Femeile nu mă vor înțelege niciodată”, i-a spus Weininger tatălui său. Ele au o natură cu totul rece.
Apoi, după ce i-a apărut cartea, a fost cuprins de nevoia de drumeție. Simțea nevoia să călătorească și atunci a plecat în Italia. Acum se poate face o descoperire uimitoare, căci acolo și-a așternut pe hârtie ideile sale, în cursul călătoriei până în Sicilia, iar aceste idei au fost publicate postum în lucrarea «Despre ultimele lucruri», publicată de prietenul său Rappaport.
În aceasta se găsesc idei uimitoare, încă mult mai radicale decât cele exprimate în cartea «Sex și caracter»; idei mai radicale, dar având un caracter foarte particular, idei care îmbracă cumva întreaga viață umană, exprimate aforistic. În orice caz, ceea ce se spune acolo, de exemplu, despre boli, este suficient pentru a convinge orice medic că Weininger era complet nebun. Dar, în mod paradoxal, toate ideile adunate în: «Despre ultimele lucruri» sunt de fapt ca o cunoaștere imaginativă. Ele sunt construite după modul cunoașterii imaginative. Să alegem una dintre ele: La om apare răul, apare neurastenia. Să observăm neurastenia – crede Weininger – da, vom găsi că neurastenia crește pretutindeni în natură, căci întreaga lume vegetală este neurastenie întrupată! Ea este parabola neurasteniei. Dacă în om precumpănește ceea ce în lumea vegetală se află la locul său, atunci omul devine neurastenic, căci omul este într-un anumit sens o plantă, și el este neurastenic în măsura în care ceea ce este vegetal devine dominant în el. Paradox! O idee care nu este deloc lipsită de sens, prezentată într-un mod paradoxal! Se poate spune: Ceva care trebuie menținut în cadrul cunoașterii imaginative este deformat prin cunoașterea rațională și devine, din această cauză, o caricatură.
Tot așa, spune el, în om trăiește răul; dar să ne uităm afară: pretutindeni unde sunt câini, trăiește răul. Câinele este simbolul răului. Așa cum omul este o plantă și prin aceasta un neurastenic, el este de asemenea ca un câine, și prin acesta rău. De exemplu, este cu totul adevărat că în om este concentrat tot restul naturii; tot ceea ce este răspândit afară, în natură, există în om, se întâmplă în el. În legătura cu aceasta, din sufletul lui Weininger ies remarci spirituale pline de sensibilitate: el se află pe un munte care erupe foc. Eu nu voi repeta acum comparația pe care o face; dar el vede Soarele asfințind și spune aproximativ următoarele: Acest Soare care apune este suportabil numai aici, pe acest sol, pe acest fundament, unde avem în același timp sub noi, craterul; altfel el ar fi deranjant.
Vedeți, acest suflet simte într-un mod uimitor; acolo unde alte suflete au simțiri minunate, grandioase în fața apusului Soarelui, lui nu-i este suportabil decât dacă situația devine contrast. Și tot așa, multe alte lucruri sunt în acest suflet cu totul altfel decât la alți oameni. Interesant este felul cum descrie ce se observă când întâmpini oamenii privindu-i în ochi, cum dintr-un ochi privește o ființă, din celălalt o altă ființă. El realizează exact lucrurile; are o vedere imaginativă, dar o aduce la suprafață într-un mod demențial de deformat.
După aceea se întoarce acasă, este numai o lamentare, mai ales în ultimul timp, cu privire la neînțelegerea oamenilor, se întreabă cât va mai dura până când lumea va putea înțelege lucrurile scrise de el. Tatăl său este cu totul convins – în ciuda faptului că fiul se mutase pentru că nu putea locui cu familia – că are de a face cu un tânăr genial, nu observă nimic cât de cât anormal la el, deși este de la sine înțeles că nu era de acord cu ideile sale; dar dacă toți părinții care nu pot fi de acord cu ideile fiilor sau fiicelor ar vrea să-i considere nebuni din această cauză, ar rezulta, nu-i așa, ceva frumos pe lumea asta!
Apoi, într-o zi își ia o cameră în casa în care a murit Beethoven. După câteva zile în care a locuit acolo, el se împușcă în acea locuință în mod planificat, după ce făcuse cunoscut unui grup de tineri prieteni că se va împușca, pentru că acest lucru corespunde individualității sale. Avea atunci aproximativ douăzeci și trei de ani. El se împușcă în casa unde a murit Beethoven.
Vedeți că avem în fața noastră o personalitate uimitoare, o personalitate totodată tipică. Există mulți oameni construiți astfel, chiar dacă acesta este numai un exemplu la care anumite idei sunt formate într-un mod special. Există mulți indivizi în prezent care sunt alcătuiți ca Weininger. Pentru psihiatri este de la sine înțeles că atât cartea «Sex și caracter», cât și «Despre ultimele lucruri» țin de demență. Psihiatrul compară biografia lui Weininger cu aceste idei și găsește, bineînțeles, pretutindeni, însemnele anormalului. De abia există câte un om la care să nu poți găsi astfel de însemne. Asta se întâmplă într-adevăr mai mult din punctul de vedere subiectiv, numai că psihiatrul nu știe acest lucru. Dar, așa cum am spus, se poate lesne dovedi că există o anomalie chiar și în faptul că cineva se împotrivește profesorilor săi așa cum o făcea Weininger, când citea cărți sub bancă în timp ce profesorul expunea cu totul altceva. Este o trăsătură care dă de gândit, aceea de a te considera că ești profet, este o trăsătură care dă de gândit aceea de a te muta în casa în care a murit Beethoven, pentru a te împușca acolo! Astfel de trăsături sunt numeroase la Weininger și trebuie spus: Este un lucru potrivit să scrii un studiu psihiatric despre Weininger, numai că astfel de lucrări s-ar putea scrie despre mulți oameni. El este totuși întru totul corespunzător. Ceea ce însă atrage atenția în mod foarte serios și important este faptul că trebuie să vedem o anumită trăsătură de bază, un anumit caracter de bază al gândurilor deformate, caricaturale din «Sex și caracter» și din «Despre ultimele lucruri». Poți admite liniștit că totul este ceva demențial, dar trebuie să ne intereseze felul cum sunt alcătuite gândurile.
Când cauți să înțelegi acest caracter fundamental conform științei spiritului, care este riguroasă și justă, trebuie să spui: Vedem cum tot ce se întinde în afară, în lume, ca macrocosm, este ca o parabolă a felului în care omul este un microcosmos ce poartă în sine tot ce există în afară. Când la Weininger apare gândul – chiar și într-un mod deformat, caricatural – că planta ar fi neurastenie întrupată iar câinele ar fi răul întrupat, am putea spune că el este conceput după modelul cunoașterii imaginative, ca și cum cineva ar deforma cunoașterea imaginativă corectă, transformând-o într-o caricatură; dar el este conceput după modelul cunoașterii imaginative. Și totuși, în fond, acest Weininger este un om cu totul inutilizabil pentru viață, un om care nu poate fi luat în considerare în vreun fel, pentru viață! Căci, în fond, aceste două cărți nu pot învăța pe nimeni ceva, și este caracteristic pentru timpurile noastre faptul că oamenii literelor găsesc mult mai mult interes la asemenea probe de forță decât atunci când întâlnesc cunoașterea imaginativă așa cum trebuie ea să fie. Acest lucru nu-i interesează. Dar dacă aceasta le iese în cale sub formă de idei demențiale, atunci îi interesează.
Așadar avem de a face cu adevărat cu cunoaștere imaginativă, care însă apare ca o caricatură. De fapt, ce găsim aici? Întrucât un caracter ca al lui Weininger nu este utilizabil pentru viață, trebuie să putem ajunge dincolo de ceea ce este aparent. Prin ce a devenit Weininger tocmai acest om straniu? Vedeți, dacă s-ar fi observat – spun asta ca o ipoteză, căci nu am observat personal cazul Weininger, dar ceea ce exprim ca ipoteză este cu siguranță corect – dacă Weininger ar fi fost observat în timpul somnului, pe când mai avea încă un somn sănătos – pe care în orice caz trebuie să-l fi avut pentru un timp – s-ar fi găsit că în Eu și în trupul său astral, care în timpul somnului erau în afara trupului fizic, erau prezente veritabile intuiții și imaginații cu adevărat grandioase din lumea spirituală. Dacă am observa așadar acest Eu și acest trup astral separate de trupul fizic și de cel eteric, am percepe un suflet genial, grandios, cu minunate intuiții și imaginațiuni care sunt perfect corecte. Acest suflet, înțeles în mod corect, ar fi putut fi cu adevărat un mare învățător pentru timpul nostru; dar el nu ar putea acționa ca învățător decât lăsând trupul fizic și cel eteric să doarmă, iar elevii să fi perceput numai ceea ce Eul și trupul astral al acestui învățător aveau de spus în starea de somn. Dar Weininger însuși nu era în măsură să perceapă acestea. El nu era trezit pentru a percepe asta, el nu parcursese ceea ce numim în timpurile noastre o inițiere. Așadar el însuși nu știa nimic despre ceea ce trăia în Eul său și în trupul său astral când se afla în afara trupului fizic și al celui eteric. Dacă Weininger ar fi fost să devină un om care să poată însemna mult pentru contemporanii săi în perspectiva spirituală – cum ar fi trebuit să fie? El ar fi trebuit să devină astfel încât să-și poată aduce prin inițiere până la contemplare, marile sale predispoziții care puteau ieși la iveală numai când Eul și trupul astral erau în afara trupului fizic și celui eteric, în așa fel încât să se poată afunda apoi în trupul fizic și în trupul eteric, pentru a putea contempla cu forțele și facultățile pe care le avea în trupul fizic și în cel eteric ceea ce percepea el în afara trupului fizic și a celui eteric. Cu alte cuvinte, dacă el ar fi fost treaz aici față de lumea fizică, el ar fi trebuit să privească la marile sale idei ca la inspirații și imaginațiuni. El nu ar fi trebuit să creadă că le-a adus la suprafață așa cum aducem la suprafața adevăruri matematice, din trupul nostru fizic.
În locul acestui lucru s-a întâmplat altceva, și anume: gândiți-vă că acesta ar fi trupul fizic, aceasta trupul eteric, și aceasta trupul astral al lui Weininger (se desenează). Dacă cineva ar fi observat acest trup astral împreună cu Eul, ar fi văzut cele mai frumoase și mai importante lucruri. El le-a avut. Acum însă, acest trup astral și Eul se cufundă în trupul fizic, se află în interior. În loc ca omul să se poată separa și să privească la astral, acest astral se presează, se înghesuie în trupul fizic și devine în fizic atât de viu pe cât de viu este la un om normal numai ceea ce el are în trupul astral. Așadar ceea ce trupul astral posedă ca mari imaginațiuni, ceea ce ar trebui sa rămână în trupul astral, se înghesuie în trupul fizic. Astfel, în loc ca masa creierului să fie structurată așa cum este normal pentru omul ciclului actual, îi este întipărită ca într-o masă de ceară moale ceea ce ar trebui să rămână ca imaginațiune numai în trupul astral. Imaginați-vă că masa creierului ar fi cu adevărat ca untul sau ca ceara. În loc să aibă forma pe care trebuie s-o aibă la om, în așa fel încât trupul astral să se cufunde numai ca aerul care l-ar străbate și l-ar lăsa nemodificat, în creier este presat ceea ce trebuie să rămână în trupul astral. Acest lucru se exprimă acum în creier, iar omul exprimă ca om fizic ceea ce el trebuie să exprime ca om spiritual.
Și datorită cărui fapt s-a întâmplat asta? Datorită cărui fapt acționează acest trup astral, îndesându-se oarecum în trupul fizic, ceea ce nu trebuie să facă? Datorită cărui fapt se întâmplă asta?
Dragi prieteni, faptul că se întâmplă așa are motivele sale întemeiate; căci ceea ce a ajuns să se exprime în prezent la Weininger ca intuiție și imaginațiune sunt adevărate idei ale viitorului! Vă rog să nu vă lăsați tulburați, în sensul că ați putea crede că tot ceea ce s-a spus aici despre masculin și feminin ar fi idei ale viitorului. Acestea nu sunt idei ale viitorului, ele sunt deja idei caricaturale îndesate în creier. Dar, în realitate, acestea nu sunt pur și simplu acel M + F. Când sunt observate separat aici, în interior, ele sunt ceva de o desăvârșită măreție, ceva pe care omenirea actuală încă nu-l înțelege, ci îl va înțelege abia în viitor, când se va revărsa cu adevărat asupra sa ceva care va face ca oamenii să nu stea față în față pur și simplu, așa cum stau în prezent, prin sex, ci vor sta față în față mai mult ca oameni. În aceste idei există într-adevăr un element al viitorului atunci când ele sunt observate separat și când sunt explicate prin fenomenul de înghesuire în trupul fizic. Dar noi trebuie să numim „viitor” toate ideile; căci în timp ce dumneavoastră trăiți aici în secolul al douăzecilea, dezvoltați idei pentru secolul al douăzecilea; dar în străfunduri, în trupul astral și în Eu există deja ideile de care aveți nevoie pentru încarnarea dumneavoastră viitoare, pe care trebuie să le luați de aici ca roade. Acestea sunt prezente puțin în fiecare om, numai că acum nu ies la iveală. Așa cum germenul este în plantă, tot așa sunt deja prezente și ideile incarnării viitoare în interior și ele acționează în creier. Ceea ce la Weininger fac acum trupul astral și Eul separat în trupul său fizic și în cel eteric, este făcut în mod incorect, căci acestea ar trebui să fie pregătite abia în intervalul dintre moarte și o nouă naștere, o dată cu construcția viitorului trup. Atunci ar fi corect dacă s-ar imprima în trupul viitor.
Vedeți despre ce este vorba: încarnarea actuală și cea viitoare nu sunt în concordanță. Ele se deranjează reciproc, ele nu se separă în mod ordonat. Încarnarea viitoare bântuie prin încarnarea actuală. Ceea ce în încarnarea viitoare ar fi ceva cu adevărat important și corect bântuie prin trupul actual pe care numai îl deranjează și iese la iveală prin caricaturizări.
V-am spus în repetate rânduri că în prezent trăim într-o perioadă a tranziției și vin timpuri în care oamenii ce trăiesc azi vor fi din nou încorporați. Atunci acești oameni vor trebui să stabilească o altă relație cu încarnările anterioare. Ei vor trebui să privească înapoi la încarnarea anterioară altfel decât acum, când fiecare este conștient numai de încarnarea sa actuală. Acest lucru se pregătește și acum se integrează unele neregularități. Și tocmai la indivizi ca Weininger, acest lucru apare ca o neregularitate dusă până la ultimele consecințe. Căci de ce murim noi de fapt? Pentru a putea trăi în încarnarea următoare! La multele lucruri care fac ca moartea să fie extraordinară se adăugă și acela că – mă refer acum la vieți împlinite – atunci când trăim într-o încarnare și trecem apoi prin poarta morții, ducem cu noi roadele vieții și ne construim existența noastră următoare cu aceste roade. Căci moartea aparține vieții la fel ca nașterea sau creșterea. La fel cum planta este, de fapt, omorâtă de germenul care se află în ea – germenul o aduce în stare de ofilire; mai întâi cresc frunzele, apoi florile, apoi fructele și apoi începe ofilirea – tot așa, pe noi ne omoară încarnarea viitoare. Dacă încarnarea noastră următoare este încâlcită, atunci ea poate contorsiona și ceva din ceea ce trebuie să se facă în mod corect în încarnarea actuală; de regulă ea aduce moartea încarnării actuale. Încarnarea următoare care bântuie în cea anterioară, la Weininger aduce moartea sub forma caricaturală, ca sinucidere. Această neconcordanță între ceea ce ar trebui să sălășluiască în liniște ca o încarnare viitoare în cea actuală și care în loc de asta bântuie prin cea actuală, induce caricatura morții, sinuciderea. La acest individ uman, nearmonizarea între trupul fizic și eteric pe de o parte, și Eul împreună cu trupul astral pe de altă parte se poate urmări până la această consecință.
Aș vrea să spun că am văzut pe un exemplu special, ceva ce în prezent trăiește în multe situații. Numai știința spiritului va putea înțelege acest lucru în felul acesta. Dar este important ca acolo unde apare un caz în prezent, să-l înțelegem, să insistăm asupra fenomenului. Pentru literații care nu înțeleg lucrurile, Weininger poate fi geniul prezentului, pentru psihiatri el este un nebun, pentru cel care vrea să înțeleagă timpurile, care vrea să se transpună cu o cunoaștere plină de iubire în evenimente, el este tipul caracteristic pentru viața de tranziție a timpurilor noastre, unul din tipurile cele mai interesante. Important este să pătrundem viața cu ajutorul unor asemenea exemple interesante. Căci aici lucrurile stau așa încât știința spiritului devine practică, pentru că trăim într-o vreme în care viața devine din ce în ce mai grea, în care oamenii au din ce în ce mai mult de a face cu ei înșiși, în care cunoașterea de sine va fi tot mai dificilă, iar acea ieșire la suprafață a ceea ce acționează și trăiește acolo în profunzimi și care ne face să părem adeseori atât de neînțeleși și împovărați cu depresii, va deveni tot mai apăsătoare.Trebuie să obținem o înțelegere a omenescului din cunoștințele științei spiritului.
Despre acestea vom vorbi în continuare mâine, configurându-le într-o temă mai amplă.
