Aș vrea să încep expunerea de astăzi cu un fapt simplu care se află în fața ochilor tuturor. Dacă ne lăsăm privirea să zăbovească asupra fenomenelor naturale, acestea ne apar – dacă le observăm cu înțelegere, cu atenție – ca două domenii extrem de diferite; un domeniu al celei mai mari regularități, a celei mai mari ordini, și un domeniu al unor relații mai întâi aproape imposibil de întrezărit, al unei neregularități, a dezordinii multiple; cel puțin așa este ea percepută. Științele obișnuite ale naturii nu fac o deosebire clară între aceste două domenii ale existenței naturale, dar cu toate acestea ele sunt clar separate. Avem, pe de o parte, tot ce se petrece cu acea regularitate cu care răsare Soarele în fiecare dimineață, iar seara apune, cu care răsar și apun stelele, precum și tot ceea ce apare ca având o legătură oarecare cu răsăriturile și apusurile Soarelui: în mod regulat apar primăvara lăstarii de creștere și se dezvoltă în timpul verii, se ofilesc și pier toamna. Și vedem multe alte lucruri asemănătoare în natură care trebuiesc percepute ca prezentând o mare regularitate și ordine.
Dar există un alt domeniu al naturii, care nu poate fi perceput în mod asemănător. Nu putem aștepta o furtună în același mod în care așteptăm răsăritul Soarelui dimineața și apusul Soarelui seara; aceasta nu vine cu aceeași regularitate. Siguranța cu care spunem: mâine la ora zece vom vedea Soarele într-un anumit loc pe bolta cerească, nu o putem avea pentru a spune că vom vedea într-un anume loc pe bolta cerească o anumită formațiune de nori sau în a spune cum va arăta acea formațiune de nori. De asemenea, nu vom putea spune cu siguranța cu care anunțăm un anumit pătrar al Lunii, că la cutare dată construcția din Dornach va fi surprinsă de o furtună sau de o vreme ploioasă. Se va putea calcula cu o anumită precizie când vor avea loc peste veacuri eclipse de soare sau eclipse lunare; dar nu se poate indica cu aceeași precizie producerea unor cutremure sau a unor erupții vulcanice.
Vedeți aici două domenii ale existenței naturale separate; unul care apare cu o regularitate mare, ce poate fi pătrunsă de rațiunea noastră, și un altul care nu poate fi resimțit la fel, el manifestându-se cu mare neregularitate. Iar ceea ce numim natură în general, este de fapt o confluență a marii regularități și a neregularității, căci în orice clipă impresia generală pe care o avem despre existența naturii este determinată de ceea ce se petrece cu mare regularitate și de evenimentele care se amestecă în această desfășurare regulată a lucrurilor și ne pot face surprize și care, de fapt, se repetă mereu, cel puțin până la un anumit grad.
În mod repetat, în contextele cele mai variate ale expunerilor noastre, ne-am gândit la un adevăr profund: acela că omul, față de macrocosmos, este un microcosmos, că într-un anumit sens regăsim în om ceea ce găsim în afară, în Univers. Așadar ne putem aștepta ca și în om să găsim ceva ca acele două domenii, un domeniu al marii regularități, și un domeniu al unei anumite neregularități. În viața umană aceasta se va putea însă exprima în mod diferit de cel în care se afla afară, în natură; dar și în om va trebui să ne amintească ceva de dualitatea regularitate-neregularitate, ordine-dezordine din natură. Și acum gândiți-vă la ceea ce am încercat să prezentăm ieri cu ajutorul unui exemplu tipic.
Acea personalitate tipică putea gândi logic bine, când era vorba de a gândi logic, putea calcula, putea emite judecăți, putea să vadă fenomenele naturii într-o anumită legătură, putea inspecta și gândi lumea până la un anumit grad într-un fel ordonat și putea acționa în consecință: avea așadar tot ceea ce vine din regularitatea acționării rațiunii noastre, a receptivității noastre și a impulsurilor noastre voliționale. Pe lângă acestea, personalitatea despre care vorbim avea o altă viață, care s-a exprimat în cele două lucrări pe care le-am discutat. O viață despre care ați putut vedea, din puținul pe care l-am relatat din conținutul cărților, că s-a desfășurat furtunos, neregulat față de ceea ce oferă rațiunea obișnuită, ordonată a omului. Acolo jos în suflet erau furtuni, furtuni adânci care se desfășurau în modul pe care l-am putut descrie ieri. Și într-adevăr, așa cum în mersul regulat al Soarelui și al Lunii, în germinarea, ofilirea și moartea plantelor intervin furtunile și vânturile care vin și trec, tot așa și în mersul ordonat a ceea ce se dezvoltă din capul și din inima umană intervin acele furtuni care trebuie să ne apară ca niște vise treze sau ca fulgerări geniale care trec ca niște tresăriri și se descarcă asemănător cu furtunile. Dar nu vă veți îndoi de faptul că ceea ce a apărut la Otto Weininger numai într-un mod extrem, radical, paradoxal, se găsește ca predispoziție structurală în fiecare suflet uman. Aceasta se găsește în fundalul oricărui suflet uman. La sufletele obișnuite, care nu au predispoziții de a fi atât de geniale precum găsea că este Weininger, aceasta se manifestă sub formă de vise, dar întotdeauna ca vise. Orice om visează, iar visele sunt în definitiv ceea ce izvorăște din adâncurile trupului astral, ajungând la revelare prin faptul că acest trup astral se oglindește în trupul eteric. În orice natură umană este prezentă conștiența trează a stării de veghe, pe care un om ca Weininger o numește conștiența fățarnică, conștiența pedantă, dar și cealaltă conștiență în care se manifestă visele.
Aceste vise, despre această întreagă lume a viselor nu trebuie să se spună că este prezentă numai atunci când știm, noaptea, că visăm sau că am visat. Omul visează tot timpul. Visarea adevărată – ceea ce se numește visare adevărată – numai atunci când observi un timp visarea continuă. Dar în realitate, visăm tot timpul. Și dumneavoastră care vă aflați în această sală, pe scaune, pe lângă faptul că în dumneavoastră trăiesc gândurile ce sunt exprimate în această conferință, după cum sper, dumneavoastră visați cu toții. Cu toții visați în străfundurile sufletului dumneavoastră. Iar visarea din timpul nopții se deosebește de cea de acum numai prin aceea că acum celelalte gânduri le aveți într-un mod mai conștient, mai puternic, și ele predomină la cei mai mulți, cred eu; pe când atunci când conștiența de veghe este atenuată și nu poate fi percepută și în același timp se întrerupe și somnul, atunci, pentru un timp, poate urca la suprafață ceea ce acum se visează în subconștient. Prin aceasta apare un vis conștient. Dar viața de vis este continuă, permanentă.
Efectiv, există o astfel de opoziție în natura umană între regularitatea gândirii obișnuite și neregularitatea vieții de vis. Iar când cineva nu are această regularitate a gândirii obișnuite, dacă nu știe să ia lucrurile în mod rațional și le ia o dată într-un fel, altădată în alt fel, nu ca Soarele care în fiecare dimineață răsare la ora potrivită, atunci el nu este sănătos din punct de vedere spiritual. Pe lângă această conștiență sănătoasă, în suflet, în fundul sufletului, avem celălalt domeniu, domeniul furtunilor, domeniul iregularităților.
Există într-adevăr în noi o reproducere a mersului constelațiilor pe bolta cerească în forțele care alcătuiesc conștiența trează. Nu am avea o conștiență de veghe dacă nu am avea-o de la mersul stelelor de pe cer. Dar forțele care sunt active afară, pe care le observăm în fenomenele meteorologice, în vânt și în furtuni, acționează profund, în adâncul sufletescului, în viața sub- și inconștientă a omului – puteți prelua acest lucru și dintr-o observație pe care am făcut-o în ciclul de conferințe «Conducerea spirituală a omului și a omenirii». Microcosmic, noi reproducem cu adevărat în această privință macrocosmosul.
În prezent, se conștientizează prea puțin aceste lucruri, căci trăim în perioada pe care a pregătit-o omenirea pentru a ne limita tot mai mult la planul fizic, pentru a deveni materialiști, iar fenomenul spiritual însoțitor al materialismului este simpla cultură a rațiunii, a rațiunii care nu are spiritualitate. Dar, așa cum am spus-o aici în mod repetat, omenirea va trece și de aceasta epocă. Iar Mișcarea bazată pe știința spiritului ar trebui să pregătească ceea ce trebuie să vină din nou ca o intervenție spirituală.
Dar lucrurile nu au fost întotdeauna așa, în sensul că oamenii nu au trăit întotdeauna atât de lipsiți de spirit ca azi, când sunt lipsiți de spirit în măsura în care au o slabă conștiență a faptului că există o legătură între ceea ce omul face aici pe Pământ, în toate evenimentele, în toate faptele existentei terestre, și lumile spirituale. Acest lucru se exprimă prin aceea că, în prezent, în organizările umane se acordă prea puțină atenție felului în care intervin lumile spirituale în lumile fizice. Amintiți-vă numai că am arătat odată [Nota 4] felul în care a vrut Pompiliu Numa, al doilea rege al Romei, să rezolve organizările de pe planul fizic. Acest lucru este povestit în mod simbolic, dar dincolo de această povestire simbolică se află un fapt important. El s-a adresat nimfei Egeria din lumea spirituală, care i-a spus cum trebuie să se desfășoare epocile, și atunci el a desemnat epoca lui Romulus ca fiind prima, pe a sa ca fiind a doua, adăugând încă cinci pentru a ajunge la șapte, și în cadrul acestui ansamblu de șapte putem găsi într-un mod uimitor cum această istorie regală a Romei s-a constituit cu aceeași regularitate cu care se construiesc cele șapte elemente componente ale organismului nostru. În timpuri mai vechi exista tendința de a amenaja planul fizic în așa fel încât această amenajare să corespundă cerințelor lumii spirituale, să fie într-un fel o copie a ceea ce se petrece în lumea spirituală. În prezent, oamenii nu țin seama de asta.
Am menționat de mai multe ori că, în prezent, oamenii nu mai au sentimente de pietate nici față de acea orânduire care este timpul Paștilor, sărbătoarea de Paști. Deja unii oameni se gândesc sa mute duminica Paștilor fixând-o într-o zi fixă, să nu-i calculeze data după mersul stelelor așa cum se face acum, ci s-o fixeze, de exemplu, ca primă duminică din luna Aprilie, căci registrele de conturi sunt mai ușor de ținut în ordine, afacerile sunt mai ușor de desfășurat printr-o asemenea reglare a sărbătorii decât atunci când, în fiecare an, în aceste registre apar alte date pentru Paști. Dar aceasta este numai un exemplu evident pentru nenumărate situații care ar putea fi aduse în prezent ca dovezi pentru cât de puțin simț au oamenii azi pentru a crea, în aranjamentele lor în plan fizic, o imagine a ceea ce se întâmplă în lumile spirituale și se exprimă în lumea stelelor. Dar lucrurile nu au stat întotdeauna astfel. Au existat și timpuri mai vechi ale omenirii în care mai exista clarvederea atavică – în care exista o conștiență profundă a faptului că omul trebuie să trăiască aici, pe Pământ, în așa fel încât viața sa și conviețuirea dintre oameni să reflecte, să copieze anumite lucruri care se petrec în lumea spirituală și se extind în lumea stelelor.
Sa luăm un exemplu: vechii evrei aveau ca an bisericesc, adică anul care era luat în considerație, anul lunar de 354 ⅜ zile. Aceasta este ceva mai scurt decât anul solar; astfel, întotdeauna când se numără anii lunari, rămâne un rest de câteva zile – căci anul lunar nu acoperă anul solar. După un anumit timp, rămân de compensat tot mai multe zile în plus. Atunci se fac unele compensări. Însă aceste compensări între anul lunar și anul solar se făceau în antichitatea ebraică într-un anumit fel, foarte special. Voi face doar câteva referiri la acest mod de calcul, căci nu ne interesează acum să cunoaștem în detaliu această problemă, ci ne interesează să aducem în fața sufletelor noastre întregul spirit al lucrurilor și sensul lor. Printre vechile practici ebraice, exista așa-numitul an jubiliar (an sfânt). După 49 de ani solari – aceasta înseamnă ceva mai mult de 50 de ani lunari – se intercala un an care era un an de împăcare, de reconciliere generală. În astfel de ani de reconciliere se iertau anumite lucruri pe care cineva i le putea reproșa altcuiva. Celui care făcuse datorii, acestea se puteau sau trebuiau să-i fie iertate, cel care își pierduse averea trebuia s-o primească înapoi, și altele asemănătoare. Era un an al echilibrării, un an al împăcării după șapte ori șapte ani solari, după 49 de ani lunari, de fapt cincizeci și jumătate, dar se poate spune cincizeci de ani, pentru că anul durează un timp și din aceasta cauză i se poate considera doar începutul. Așadar perioada jubiliară dura 345 de zile, perioadă în care se puteau acumula tot felul de lucruri, care erau apoi iertate. Dacă se ia în considerație faptul că trebuia realizată o echilibrare între anul lunar și cel solar și că prin aceasta, de 7 ori 7, reprezentând 49 de ani solari, intrau în 50 de ani lunari, se poate spune că acest an jubiliar este ordonat după numărul șapte. Așadar la baza acestui an jubiliar – sau an sfânt – se afla o anumită concepție a ciclului bazat pe numărul șapte. Pentru a aduce în fața sufletului întregul spirit al problemei, ne vom concentra azi asupra următorului aspect. Să ne îndreptam atenția asupra faptului că în antichitatea ebraică se trăia astfel încât se spunea: Trăiești de-a lungul zilelor, o zi după alta, trăiești 354 de zile, apoi începe un an nou. Și trăiești 49 de ani, respectiv 50, de 50 de ori unul după altul, apoi începe un an jubiliar special pentru omenire. Și acum, gândiți dumneavoastră, tot ce trăia omul se petrecea în așa fel încât în continuu exista aceasta senzație asociată, se știa: au trecut 7, 8, 9 ani de când a fost un an jubiliar și trebuie sa așteptăm atât timp până să apară un nou an jubiliar. Dar acest lucru nu se face în mod arbitrar, ci este reglementat întru totul în așa fel încât are la bază o împărțire ocultă după numere.
Nu vă veți îndoi de faptul că cei care trăiau de exemplu în cel de-al 24-lea an după un an jubiliar, calculau 24 de ani în urmă până la anul jubiliar precedent și înainte 26 de ani până la următorul an jubiliar, și în felul acesta se simțeau integrați în perioada dintre anul jubiliar anterior și cel următor. Acesta este un anumit mod de a te întoarce în timp, adică în acest caz sufletul omenesc este preocupat de ceva care este inserat într-o anumită ordine numerică. Această ordine numerică trece asemănător cu un curent continuu prin suflete. Sufletele s-au obișnuit în decursul mileniilor să simtă acest lucru, respectiv să trăiască cu ceea ce am descris acum. Da, acest lucru se imprima vieții. Ceea ce retrăiești mereu în repetiții aparține vieții, aceasta formează, configurează sufletele astfel încât, urmărindu-se sufletul ebraic vechi, s-a găsit că în acesta exista o conștiență a unei astfel de configurări, a unei astfel de trăiri lăuntrice în răstimpul dintre doi ani jubiliari. Fiecare zi se inserează în felul acesta într-un anumit mod în ordinea temporală. Sufletul se obișnuiește cu o anumită ordine care este condiționată pe de o parte de 354, iar pe de altă parte, de 49 (7 ori 7), respectiv 50, și el poartă cu sine acest lucru.
Acest lucru poate fi comparat cu faptul că în copilărie învățăm să calculăm și că mai târziu putem folosi calculul; atunci îl stăpânim. Aceasta creează o anumită configurație a sufletului. Să reținem acest fapt și să ne îndreptăm acum atenția asupra unui alt lucru.
Planeta Mercur are, dacă socotim după astronomia actuală, o mișcare de revoluție în jurul Soarelui, care este mult mai rapidă decât mișcarea de revoluție a Pământului, astfel încât, dacă luăm în considerare mișcarea de revoluției a lui Mercur, obținem următoarea imagine: Pământul se mișcă încet în jurul Soarelui, iar Mercur repede. Acum aveți în vedere o revoluție a lui Mercur, pe care să o luăm de 354 de ori; putem să o luăm chiar de 354 ⅜; apoi să o luăm din nou de 49, respectiv de 50 de ori. Formați-vă așadar în mod simplu aceste numere. Gândiți-vă la o revoluție a lui Mercur ca și cum ar fi un fel de zi cerească, apoi 354 de astfel de revoluții ar fi ca un fel an ceresc lunar pe planeta Mercur, și pe acesta luați-l de 49, respectiv de 50 de ori. Atunci acesta ar fi un an jubiliar ceresc. Un an jubiliar ceresc este, bineînțeles, mult mai lung decât un an jubiliar terestru, dar el este calculat după Mercur.
Așadar noi calculăm acum referitor la Mercur exact la fel cum își calculau vechii evrei anul jubiliar după zilele lunare, respectiv terestre. Ei trăiau zilele terestre una după alta, de 354 ⅜ de ori. Acesta era un an. Luat de 7 ori 7 (49 respectiv 50) ne furnizează un an jubiliar al vechilor evrei. Acestuia îi corespunde o revoluție a lui Mercur luată de 354 ⅜ de ori, iar pe aceasta o luăm de 50, respectiv 49 de ori. Acesta este desigur un cu totul alt interval de timp, totuși la bază se află aceleași numere, numai că unitatea de timp este cu totul alta decât anul pământesc.
Acum să mai găsim un alt număr. Să-l alegem pe Jupiter. Acesta se deplasează mult mai încet, chiar foarte încet. El are nevoie de doisprezece ani pentru a da ocol o dată Soarelui. Mercur se mișcă mult mai repede decât Pământul, Jupiter mult mai încet. Să observăm o astfel de revoluție a lui Jupiter. De fapt, este vorba despre un an Jupiterian, dar îl luăm în considerare drept o zi, pentru că este pe bolta cerească, iar acolo toate măsurile pot fi luate în mare. Așa cum luam în considerare ziua noastră terestră, tot așa luăm în considerare o perioadă atât de lungă ca aceea în care Jupiter înconjoară Soarele, drept o zi. Atunci, dacă am lua această perioadă de 354 ⅜, am avea un an Jupiterian mare, așa cum alcătuim anul lunar, un mare an Jupiterian. Acum nu mai luăm această cifră de 7 ori 7, pentru că Jupiter necesită atât de mult timp. Acesta ar fi, deci, un an Jupiterian mare. În cazul lui Mercur am calculat un an jubiliar; în cazul lui Jupiter nu calculăm decât un an după aceeași metodă.
Să mai luăm în considerare încă o planetă care nu era cunoscută vechilor evrei; dar ei cunoșteau, în schimb, sfera și credeau că aceasta ar fi sfera de cristal exterioară, însăși bolta cerească. Ea a fost descoperită mult mai târziu, dar putem totuși vorbi despre Uranus. Numai că evreii credeau că aici, unde mai târziu a fost localizat Uranus, ar fi sfera. Iar legat de Uranus să luăm 49, respectiv 50 de revoluții (el se mișcă foarte încet). Și acum să comparam toate acestea cu anii tereștri.
Putem spune că aceștia ar fi un anumit număr de ani tereștri. Așadar dacă Mercur se rotește de 354 ⅜ ori 50 de ori în jurul Soarelui, aceasta ar da un anumit număr de ani tereștri. De 354 ⅜ revoluția lui Jupiter ar da de asemenea un număr precis de ani tereștri: un an Jupiterian mare. Iar 49 (50) de revoluții ale lui Uranus vor da și ele un număr de ani tereștri.
Faptul uimitor este că acestea dau întotdeauna același număr de ani tereștri. Același număr de ani tereștri se obține prin faptul că se iau 50, respectiv 49 de revoluții ale lui Uranus. Același număr de ani tereștri dacă se iau 354 ⅜ revoluții ale lui Mercur: este mereu un anumit număr de ani tereștri. La Uranus perioada de revoluție luată de 50 de ori; la Jupiter de 354 ⅜ la Mercur de 50 de ori 354 ⅜ așa cum am spus, dau un fel de an jubiliar al lui Mercur în Cosmos [Nota 5]. Toate trei furnizează același număr.
Ce resimțea însă vechiul evreu față de acest număr? Acest număr era – desigur în acesta intră și anumite neregularități care-și au importanța lor și pe care le putem trece cu vederea astăzi – acest număr era 4182. Toate trei numerele sunt 4182. În fiecare caz se poate spune că se obține aproximativ acest număr, căci se poate merge foarte precis pe 4182, pentru că neregularitățile se explică prin alte mișcări compensatorii, deci sunt 4182 de ani tereștri. Așadar, ce putea spune vechiul evreu? El putea spune: aici pe acest Pământ tu trăiești în sufletul tău ziua terestră de 354 de ori 50, și atunci este un an Jubiliar, un mare an al împăcării. Dar afară, în formarea gândurilor cosmice se întâmplă ceva. Când o ființă cosmică oarecare calculează revoluția lui Mercur ca pe o zi și simte apoi în Macrocosmos același lucru pe care-l simți tu aici, cu sufletul tău, față de anul Jubiliar, atunci această ființă din Cosmos ar simți așa încât ar spune: o revoluție Mercuriană ca o zi, luată de 354 ⅜ ori și de 49 respectiv de 50 de ori echivalează cu un an Jubiliar, calculat însă cu privire la Mercur; totodată, un an calculat referitor la Jupiter, și de 50 de ori revoluția sa în jurul bolții cerești, dau așadar, același număr, care se află la baza celorlalte două.
Antichitatea ebraică a calculat începutul Pământului – în mod justificat – în așa fel, – chiar dacă în prezent, noi plasăm un alt eveniment, acolo unde antichitatea ebraică calcula începutul Pământului – încât, dacă se calcula mai departe de la începutul Pământului 4182 de ani, a venit marele an al împăcării, când Christos a apărut în trup. Aceasta înseamnă că antichitatea ebraică își determina ordinea temporală în așa fel încât de la începutul evoluției Pământului până la apariția lui Christos în trup socotea un mare an jubiliar al lui Mercur, sau un an jupiterian, sau 50 de revoluții ale sferei exterioare, pe care o denumim astăzi traiectorie a lui Jupiter.
În toate acestea aveți un minunat exemplu al faptului că sufletul omenesc trebuia să se pregătească pentru marele an jubiliar cosmic, prin faptul că prin organizația socială de aici de pe Pământ, realizată în funcție de 354 ⅜ și de 7 ori 7, respectiv 50, el era acordat la a viețui ordinea de afară, din Univers, adică la a configura în sine formele necesare în acest sens.
Și dacă e să urmărim gândirea acelora care au crescut în sânul iudaismului, putem spune că acești oameni au presupus că Christos va coborî din Soare pe Pământ în conformitate cu gândurile ființelor infinit de sublime din Univers, și care pot fi indicate, interpretate din mersul regulat al stelelor. Și că acolo, afară, se gândește în conformitate cu legea lui 354 ⅜, a lui de 7 ori 7. Și lucrurile sunt în așa fel orânduite, încât cel care se orientează, de exemplu, în funcție de un ceas legat de planeta lui Mercur, trebuie să socotească perioada de revoluție a lui Mercur drept o zi, iar un an jubiliar de la începutul lumii și până la Misteriul de pe Golgota. Și așa cum gândește omul în conformitate cu zilele sale pământene, tot așa gândesc ființele cosmice, începând din momentul în care iudaismul consideră că s-a născut lumea și până la apariția Misterului de pe Golgota, după măsurile cosmice. Iar acolo sufletele au fost pregătite prin ordinea socială să gândească acest mare gând din cadrul devenirii Universului, să se formeze în acest sens. Aceia care aveau să înțeleagă în timpul apariției creștinismului, Misteriul de pe Golgota în privința încadrării sale în timp, trecuseră prin această pregătire, își formaseră sufletele în felul acesta. De aceea ei puteau ști că Misteriul de pe Golgota va veni. Aceștia au putut apoi redacta Evangheliile, căci înțelegerea a ceea ce stă la baza coborârii Spiritului cosmic solar pe pământ o asemenea înțelegere presupune ca sufletul să se fi pregătit pentru ea.
Vedem astfel un minunat exemplu cum este pregătit sufletul omenesc prin conviețuirea socială reglată spiritual de către inițiați, să înțeleagă un anumit eveniment și în general să îl cuprindă. Ce se exprimă în aceasta? Conștiența profundă a faptului că ceea ce trebuie să concepem și în conviețuirea socială prin conștiența noastră de veghe trebuie să aibă o anumită legătură cu lumea stelară. Nu putem înțelege Misteriul de pe Golgota, nu îl putem cuprinde cu rațiunea, dacă nu vedem legătura rațiunii însăși cu acel parcurs al gândurilor ce se exprimă în mișcările de revoluție ale stelelor, exprimate în cifre. Tot ceea ce este legat de conștiența noastră de veghe depinde în mod conștient sau inconștient – în acest caz conștient, reglat de către inițiați –, de mersul regulat al stelelor. Iar din adâncul sufletului nostru urcă la suprafață ceea ce se anunță în acest mod, cum am descris, în vise, sau în străfulgerări geniale cum sunt cele ale lui Weininger, care uneori nu corespund acestui mers al stelelor, ca la Weininger, urmând să se dezvolte abia într-o încarnare următoare, cum v-am expus ieri.
Și cu ce anume se leagă celălalt aspect? Pe când capul nostru gândește, așadar, conștient sau inconștient, inima noastră simte; pe scurt, tot ceea ce aparține conștienței de veghe, este corespunzător mersului stelelor, iar ceea ce este conștiență a noastră mai mult sau mai puțin de vis sau de fantezie sau uneori chiar conștiență genială, corespunde mai mult lumii elementale a proceselor Pământului, de care depind și furtunile, vijelia, grindina, cutremurele și celelalte. Și noi privim adânc în existența naturii care poate deveni astfel pentru noi ceea ce oamenii oarecum inițiați au spus-o deja dintotdeauna: Ce ar mai fi natura, dacă nu ar fi reglată de mersul regulat al Soarelui, al Lunii și al celorlalte stele, deci dacă ea nu s-ar desfășura într-o ordine regulată? Ce ar fi natura, dacă ar exista numai grindină, ploi, furtuni, vijelii, cutremure și vulcani? – Acești inițiați au spus dintotdeauna: Această natură cu toate fenomenele ei ar fi o somnambulă!
Și acum privim la mersul stelelor, ce ne apare în raporturile regulate ale cifrelor și în sens ocult, și știm că acolo avem aspectul macrocosmic al conștienței noastre de veghe. Apoi privim în lăuntru, la conștiența noastră de vis, la ceea ce se exprimă mai mult sau mai puțin prin această conștiență de vis, și acolo avem ceea ce se desfășoară în afară în manifestările neregulate ale Pământului nostru ca o imagine oglindită. Privim în sus la cer și la depărtarea stelelor și avem acolo expresia macrocosmică a conștienței noastre de veghe. Privim în jos la Pământul cu manifestările sale și avem o imagine, ca și cum natura ca somnambulă, ca visătoare somnambulă ar reflecta în afară ceea ce se desfășoară în adâncurile sufletului nostru. Spiritul nostru gândește astronomic. Viața noastră sufletească visătoare, plină de fantezie, adesea somnambulă, trăiește și se întrețese în conformitate cu marea conștiență somnambulă a naturii Pământului. Acesta este un adevăr profund.
Gândiți-vă până mâine în ce măsură aveți astronomie în conștiența dumneavoastră de veghe și meteorologie în subconștientul dumneavoastră. Ieri am abordat prin Otto Weininger un exemplu de viețuire a astronomiei în om, însă atenuată oarecum de către meteorologie. Despre aceasta vom mai vorbi mâine.
