Dacă facem o comparație între modul cum vorbește omul, în prezent, despre problemele sufletești și cele corporale cu modul în care se vorbea, de exemplu, în Grecia despre aceste probleme – nu este nevoie să ne referim la timpuri și mai vechi – vom găsi că în Grecia se ținea mult mai mult seama de relația dintre sufletesc și corporal; este foarte important să ne clarificăm faptul că în cadrul concepției grecești nu putea fi vorba de o interpretare materialistă a legăturii dintre sufletesc și corporal. Când se vorbește azi despre faptul că o anumită circumvoluție frontală este un centru al vorbirii, se interpretează situația în mod materialist. De cele mai multe ori se crede că sunetul vorbit este produs mai mult sau mai puțin în locul respectiv al creierului, în mod pur mecanic. Sau cel puțin, dacă nu este chiar materialist, el gândește contextul în așa fel, încât cel care cunoaște adevărata situație, trebuie să conceapă afirmația ca fiind mai mult sau mai puțin materialistă. Grecul vorbea cu mult mai multă profunzime despre relația intimă dintre sufletesc și corporal, fără a avea simțiri materialiste colaterale, pentru că el mai avea încă un sentiment viu despre faptul că atunci când vorbim despre lucrurile lumii exterioare, vorbim despre acestea înțelegând că ele sunt manifestări, revelații ale spiritului. Omul de azi care vorbește despre centrul vorbirii din creier, nu se gândește la faptul că acest centru al vorbirii a fost construit de către ceva spiritual, că ceea ce avem material în fața noastră, nu este decât un semn, ca un simbol, ca o parabolă a ceva spiritual care se află ascuns dincolo de el, făcând abstracție de ceea ce se desfășoară ca spiritual în sufletul uman. Grecul se gândea întotdeauna la acest fapt: întregul om așa cum se află în lumea fizică trebuie gândit ca o parabolă, ca un simbol al spiritual-sufletescului ce se află dincolo de el. Trebuie să admitem categoric că această reprezentare nu este ușoară pentru cei mai mulți oameni de azi, pentru că sufletul, chiar dacă involuntar, aderă în prezent cu putere la reprezentări materialiste. Luați în considerare, cel puțin în mod aluziv, ceea ce am spus în ultima conferință: capul omului este format, de fapt, în lumea spirituală, este prestructurat în lumea spirituală; capul a fost format, în principal, între ultima moarte și nașterea actuală. Și, nu-i așa, am vrea să-l cunoaștem pe omul care nu va spune în prezent: Doar se știe foarte precis că în timpul sarcinii, capul ia naștere în trupul mamei și este o nebunie să spui că el se formează în principal în lungul timp care se află între ultima moarte și această naștere sau concepție. – Cel care gândește în prezent foarte materialist, și, aproape am putea spune că el gândește în mod firesc astfel, trebuie să privească afirmația de mai sus mai mult sau mai puțin ca pe o nebunie.
Dar, vedeți dumneavoastră, dacă vă reprezentați lucrurile în modul următor, ajungeți totuși la posibilitatea de a obține gânduri corespunzătoare.
Desigur, înainte de concepție, tot ceea ce se petrece în legătură cu capul omului este invizibil; bineînțeles că nici un meteor nu zboară, venind din înălțimi cerești în trupul mamei. Dar forțele care sunt în cauză, și anume forțele formatoare, forțele modelatoare ale capului uman sunt active în timpul dintre moarte și o nouă concepție. Imaginați-vă o formă de cap invizibilă configurată, pe care numai o desenăm vizibil; așadar, liniile pe care eu le sugerez acum, sunt atunci desigur, invizibile. Toate acestea sunt numai forțe (vezi desenul).
Aceste forțe nu trebuie să fie închipuite ca și cum ar avea forma capului. Dar sunt forțe care determină, care condiționează aceasta formă fizică a capului. În timpul pregătirii capului uman în trupul mamei, materia îmbracă aceste forțe: materia se depune în sensul acestor forțe. Nu forma capului este configurată, ci capul este configurat după forma care este transpusă din depărtări cosmice în trupul matern. Acest lucru este adevărat. Pe aceste forme se depune materia fizică, și atunci, desigur, el devine vizibil. Într-o anumită măsură materia cristalizează în jurul anumitor forțe modelatoare invizibile. Este ușor de înțeles că intră în joc și forțele legate de ereditate, dar principalele forțe modelatoare ale capului sunt de origine cosmică, sunt anumite forțe de cristalizare în jurul cărora se depune materia în trupul matern.
Trebuie reținut că ceea ce se vede este materie adăugată întru câtva printr-un fel de cristalizare. Liniile de forțe vin din Cosmos. Puteți să vă reprezentați partea materială a capului ca și cum ați avea un magnet iar pilitura de fier s-ar ordona în jurul anumitor linii de forță; da, pilitura de fier se ordonează după liniile de forță invizibile ale magnetului. Tot atât de invizibil precum sunt radiațiile emanate de magnet trebuie să vă reprezentați și forma capului așa cum acționează dinspre Cosmos. Și așa cum pilitura de fier își dispune firicelele ordonate de linia magnetică, tot așa se ordonează ceea ce furnizează mama de formele cosmice care sunt încorporate în cap.
Dacă vă bazați pe această reprezentare, vă veți putea forma un gând despre faptul că se lucrează la capul uman în timpul dintre moarte și o nouă naștere și a faptului că forțele modelatoare sau formatoare pentru restul organismului sunt date de domeniul terestru – dar, iarăși, numai mult sau mai puțin –, de la ceea ce se află în condițiile ereditare de-a lungul generațiilor. În această măsură omul are o origine terestră și una cosmică; originea cosmică cu privire la partea capului în axa principală, originea cosmică cu privire la restul organismului. În aceste lucruri intervin cele mai profunde taine, și nu se pot discuta întotdeauna decât unele aspecte privitoare la acest subiect; în aceste procese acționează taine de o profunzime incomensurabile, care dau răspuns nu numai pentru apariția omului, ci, de fapt, și pentru cea a întregului Cosmos.
În felul acesta putem deja concepe omul, din acest punct de vedere, ca pe un fel de ființă dublă. Și pentru că este un astfel de ființă dublă, trebuie să facem în studierea sa o deosebire marcantă între tot ce aparține capului și este legat de cap și ceea ce aparține restului trupului și este legat de acesta.
Acum ajungem la un aspect care, mai ales pentru epoca noastră, creează mari dificultăți înțelegerii. Căci, în prezent, se dorește explicarea tuturor lucrurilor în același mod, tragerea acestora pe același calapod. Acest lucru nu este posibil atunci când ești atent la realități, iar știința materialistă cuprinde cel mai puțin realitățile în vedere! Tot ce aparține trupului uman, excluzând capul, trebuie să fie considerat în sensul că acest trup uman – exceptând capul – este o prezentare plastică, un simbol al forțelor spirituale aflate dincolo de acesta. Tot ceea ce este legat de cap nu este în același sens o prezentare plastică, ci mai mult o prezentare simbolică. În cazul imaginii, ceea ce se află în imagine mai are încă o mare asemănare cu ceea ce se află la baza ei, decât la simplul semn. Pictorul, sculptorul, încearcă să reproducă în imagini anumite asemănări cu originalul; cel care scrie ceva, dă în litere foarte puțină asemănare cu originalul, în extremis, literele sunt semne; tablourile, sculpturile sunt imagini, acestea mai au încă multe legături cu originalul.
Deosebirea de care ne ocupăm aici, nu este atât de mare ca între o imagine și o scriere, dar lucrurile sunt asemănătoare. Restul trupului, deci fără cap, este mai mult o imagine; tot ce ține de cap este mai mult un semn pentru ceea ce se află la baza acestuia. Între ceea ce vedem cu ochii fizici la cap și ceea ce stă la baza capului există o asemănare mai mică decât între ceea ce vedem cu ochii fizici la restul trupului și ceea ce se află la baza lui. Acest lucru este puternic exprimat deja la o contemplare a trupului eteric; încă și mai mult la o contemplare a trupului astral sau chiar și a Eului. Așadar în cazul capului avem de a face mai mult cu semne, în forme, în expresie etc.; la restul trupului avem de a face mai mult cu imagine-copie, cu o asemănare mai mare între ceea ce văd ochii noștri fizici și ceea ce se află spiritual la bază ca forțe, ca forțe suprasensibile și invizibile. Această deosebire trebuie făcută; căci, în prezent există tendința ca amândouă să fie considerate în același fel. Omul afirmă cu cea mare plăcere: „Tot ce este trecător, este numai simbol”. Aceasta este corect – dar simbol în diferite grade. Aș vrea să consider întregul om ca pe un simbol al suprasensibilului, dar așa: trupul este un simbol plastic; dar într-un sens superior este simbol chiar și capul. Acest lucru se leagă de faptul că restul trupului este format mai mult prin forțele terestre în mijlocul cărora trăim între naștere și moarte, iar capul este determinat mai mult de acele forțe în mijlocul cărora trăim între moarte și o nouă naștere, respectiv înainte de o nouă concepție. Dacă însă vrem să contemplăm omul total cu privire, pe de o parte, la parcurgerea vieții dintre naștere și moarte, iar pe de altă parte, a vieții dintre moarte și o nouă naștere, trebuie, în orice caz, să mai avem în vedere un lucru, ceva care rămâne mereu strict suprasensibil la om, chiar și aici în lumea fizică.
Ceea ce este propriu omului și rămâne strict suprasensibil, este desemnat din timpuri relativ primordiale, cu trei cuvinte cărora li s-a asociat întotdeauna o mare semnificație tipică, care din când în când devin fraze goale, ca și multe alte cuvinte, dar care nu trebuie să fie fraze goale atunci când sunt luate cu sensul lor deplin: Omul se aclimatizează în cadrul evoluției sale integrându-se adevărului, frumuseții și binelui. Adevărul, frumosul, binele sunt cele trei noțiuni despre care se vorbește, așa cum am spus, mult, din timpuri imemoriale, relativ primordiale. Chiar și un mod superficial de observare vă poate dezvălui un anumit context cu privire la aceste trei idei. Ceea ce se desemnează în mod obișnuit ca adevăr este legat de viața de reprezentare, ceea ce se desemnează drept frumos cu viața afectivă, ceea ce se desemnează drept bine cu viața volițională. Se poate spune și că de viața volițională se leagă moralitatea. Orice savurare estetică sau evidențiere estetică, așadar, tot ce este estetic se găsește în legătură cu viața afectivă. Tot ce este conform cu adevărul este legat de viața de reprezentare.
Lucrurile sunt desigur concepute întotdeauna într-un sens mai îngust. Căci unul interferează cu altul. Ele sunt însă mereu lucruri semnificative ale adevărului. În timp ce omul se adaptează vieții morale, vieții estetice, vieții adevărului, el se dezvoltă aici în plan fizic. Dar numai un materialist cras ar putea avea părerea că ceea ce se înțelege prin ideile: moralitate, estetic, conform cu realitatea, ar putea face referire la ceva fizic palpabil. Aceste trei lucruri indică întru totul ceva suprasensibil, în timp ce omul trăiește aici, în lumea fizică.
Din acest punct de vedere este important să se cunoască rezultatul științei spiritului, care iese la lumină când ne întrebăm: Cum ajunge să existe ceea ce năzuiește omul ca adevăr, ceea ce el năzuiește el ca savurare sau creație artistică, estetică, sau cum se realizează ceea ce trebuie să năzuiască el drept moralitate? Vedeți, tot ce este conform cu adevărul se leagă mai întâi, pentru lumea fizică, de forțele care se dezvoltă prin capul fizic. Și anume, în așa fel încât ceea ce este conform cu adevărul se bazează pe interacțiunea dintre capul fizic și lumea exterioară pământeană; bineînțeles, cu orientarea spre Cosmos, dar lumea exterioară pământeană. Se poate spune, așadar: În ceea ce este conform cu adevărul se află o relație a capului nostru cu lumea exterioară.
Cum stau lucrurile acolo unde se ia în considerare ceea ce este conform cu frumosul, esteticul? Toate lucrurile din această categorie se bazează pe relații, pe condiții. Ceea ce este conform cu adevărul se bazează pe relația dintre cap și lumea exterioară; dar ce fel de relație este implicată în cazul esteticului, al artisticului? Aici intră în discuție relația dintre cap și restul organismului. Este foarte importantă clarificarea în mod corespunzător a acestui aspect. Pentru cuprinderea adevărului în lumea fizică este necesară conștiența de veghe deplină, necondiționată. Cel care admite fără reținere visele ca fiind adevărate în același sens în care recunoaștem adevărul în plan fizic, este nesănătos, nu? Așadar pentru conștiența de veghe deplină se ia în considerare capul nostru ca organ. Iar ceea ce trebuie dezvoltat pentru conștiența adevărului și cu ajutorul acestei conștiențe se bazează în primul rând pe relația dintre cap și lumea exterioară, bineînțeles și pe relația pe care o putem obține dintre cap și spiritualul din lumea înconjurătoare, dar este vorba de lumea noastră ambientală. Pentru estetic se ia în considerare ceea ce trăiește în cap și ceea ce trăiește în restul organismului; căci esteticul se realizează prin aceea că, sau capul visează despre ceea ce se întâmplă în restul organismului, sau restul organismului visează despre ceea ce se întâmplă în cap. Este o inter-relație care nu se epuizează în viața de reprezentare obișnuită, și care are deja la bază ceva subconștient; care se bazează, de fapt, pe aceea că atunci când savurăm ceva frumos trupul nostru se află într-o interacțiune intimă, mai mult subconștientă, cu capul nostru. Acest lucru tălăzuiește încoace și încolo; este o mișcare de du-te vino a aceluiași element pe care altfel îl avem în fața noastră în vis. Și acest lucru este esențial la savurarea estetică: visarea capului despre conținutul restului trupului, sau visarea restului trupului despre conținutul capului. Și atunci scoatem din nou acest lucru din interiorul nostru în conștiența de veghe. Această conștiență de veghe este al doilea stadiu. Ceea ce se află în mod ocult la baza oricărei savurări estetice, a artisticului, este acest du-te vino dintre cap și restul organismului. În savurările estetice inferioare, capul visează despre trup, iar în savurările estetice superioare sau cele mai înalte, trupul visează despre cap.
Pe ceea ce v-am comunicat acum se bazează multe din ceea ce aș numi – iertată fie-mi formularea barbară a expresiei – neghiobia oamenilor cu privire la estetică. Nu-i așa, toți oamenii se străduiesc să ajungă la adevăr, de asemenea și la conștiinciozitate, la bine; dar cu privire la estetic, în cercuri largi este prezentă o mentalitate prostească. Sentimentul frumosului nu este considerat a fi necesar aici, în lumea fizică, în aceeași măsură în care sunt necesare adevărul și binele. Cineva care nu se străduiește să ajungă la adevăr are un defect uman; cineva care se opune binelui are și el un defect uman. Dar nu veți vedea un om care nu pricepe nimic din Madonna Sixtină – și trebuie să admiteți că există numeroși oameni care nu pot pătrunde în ceea ce este artistic la o asemenea operă de artă – catalogat ca fiind purtătorul unui defect uman. Este o conștiență general umană, să nu se facă acest lucru. Dar aceasta se bazează pe faptul că esteticul este în fond, ceva interior, care îl privește pe omul însuși, o interacțiune dintre capul său și restul trupului său și că omul este responsabil într-un anumit sens cu privire la estetic numai față de el însuși și față de nimeni altcineva. Unul care nu pune preț pe adevăr devine dăunător pentru restul omenirii; unul care nu acordă nici o valoare binelui devine dăunător pentru restul omenirii, și noi știm că și pentru lumea spirituală. Unul care este numai prostănac cu privire la frumusețe, pierde ceva pentru sine, dar nu dăunează restului omenirii în afara celor puțini care resimt ei înșiși ca nefiind ceva frumos faptul că atât de puțini oameni au ochii deschiși pentru frumusețe.
Despre bine, epoca noastră materialistă are, de fapt, cea mai greșită reprezentare; binele este considerat că ar ajunge la om aproximativ în același fel ca și adevărul. Dar acest lucru este o aberație. Binele înseamnă o inter-relație dintre trupul omului și lumea înconjurătoare, numai că acum întregului trup îi aparține și capul.
Așadar, aici lucrurile se întrepătrund în mod firesc! Când vorbim de strădania de a ajunge la adevăr, avem de a face cu capul în relația cu lumea exterioară; dacă vorbim despre strădania omului spre frumos, avem de a face cu relația dintre cap și trup; iar dacă vorbim de moralitate ne referim la relația dintre trup și lumea exterioară, dar în așa fel încât capul este luat în considerare ca aparținând trupului, așadar întregul om în relație cu o lume exterioară, dar de această dată numai cu cea spirituală; nu cu lumea exterioară fizică, ci cu ceea ce ne înconjoară ca forțe și puteri spirituale.
Dragi prieteni, dumneavoastră știți că atunci când vorbesc despre știința materialistă, vorbesc despre ceva justificat, nu despre ceva nejustificat; știți că am arătat în numeroase conferințe cât de justificat este materialismul în știința exterioară, atunci când își respectă granițele. Dar despre relația pe care o are moralitatea cu omul, acest materialism nu va putea spune încă mult timp ceva corect, pentru simplul motiv că știința noastră materialistă actuală suferă încă de o boală fundamentală care trebuie mai întâi eliminată. Eu am menționat în repetate rânduri această boală fundamentală; dar atunci când vorbești despre ea, pentru omul de știință actual sună ca și cum ai fi un diletant lamentabil.
Știți că știința actuală vorbește despre faptul că omul are două feluri de nervi: așa numiții nervi senzitivi, care au ca proprietate simțirea, percepția și nervii motorii care trebuie să mijlocească impulsurile voliționale, acțiunile voluntare. Deci nervi senzitivi, care pătrund dinspre periferie spre interiorul omului și nervi motori, care merg din interiorul omului spre periferie. Așadar un nerv care ar mijloci din creier ca eu să ridic mâna ar fi un nerv motric; când ating ceva, pe care-l simt ca fiind cald sau neted, ar fi vorba de un nerv senzitiv. Așadar anatomistul-fiziolog de azi admite două feluri de nervi. Aceasta este o absurditate deplină. Dar aceasta nu va fi recunoscută ca absurditate încă mult timp de acum înainte. Deși se știe din punct de vedere anatomic că nu există nici o deosebire între nervii motori și cei senzitivi, mult timp nu se va admite că nu există decât un fel de nerv și că și nervii motori nu sunt nimic altceva decât nervi senzitivi. Nervii motori nu servesc la trezirea voinței, ci servesc la perceperea procesului care este declanșat prin voință. Așadar, atunci când mișc o mână, pentru a avea o conștiență deplină, trebuie să percep mișcarea mâinii mele. Este vorba numai de un nerv senzitiv intern care percepe mișcarea mâinii. Cunosc, bineînțeles, foarte bine tot ce se poate obiecta împotriva acestei afirmații, cum stau lucrurile la bolnavii de măduvă osoasă și altele asemănătoare; dar atunci când înțelegi lucrurile în mod corespunzător, ele nu sunt obiecții ci tocmai dovezi în favoarea celor spuse de mine.
Așadar nu există aceste două feluri de nervi, care bântuie în prezent în știința materialistă, ci numai un singur tip de nervi. Așa numiții nervi motori există numai pentru ca mișcarea să poată fi percepută; ei sunt și nervi de percepție, în timp ce nervii de percepție aflați în interior se întind spre periferia trupului pentru a percepe. Totuși, așa cum am spus, acest lucru va fi recunoscut abia treptat; și abia atunci se va putea recunoaște în ce relații se află moralitatea cu voința și nemijlocit cu omul întreg, pentru că moralitatea acționează cu adevărat nemijlocit asupra a ceea ce numim Eu. De aici se acționează, apoi, în jos în trupul astral, în trupul eteric și de aici în trupul fizic. Dacă se comite, așadar, o faptă din moralitate, în pulsul moralității radiază cumva Eul, și de aici în trupul astral, de aici în trupul eteric și de aici în trupul fizic. Aici el devine mișcare, devine ceea ce face omul în exterior, ceea ce poate fi de fapt, perceput prin intermediul așa numiților nervi motori.
Moralitatea este cu adevărat ceva care acționează direct din lumea spirituală în om, care acționează mai puternic din interiorul lumii spirituale decât, de exemplu, frumusețea și adevărul. În cazul adevărului, adevărurile pur spirituale se află într-o sferă în care trebuie să-și spună cuvântul și adevărurile fizice. Într-un mod asemănător cu percepția fizică obișnuită, mijlocită prin simțuri, adevărurile spirituale pătrund în noi pe calea ocolită a capului. Impulsurile morale, chiar dacă le concepem cu totul spiritual ca idei morale, nu vin prin intermediul capului, ci ele ating întregul om. Acest lucru trebuie reținut ca realitate.
Pentru a înțelege pe deplin acest lucru, este foarte important să avem în vedere cum se manifestă deosebirea dintre cap și restul trupului uman. Capul omului este în așa fel întocmit, încât la el se iau în considerare mai ales trupul fizic și trupul eteric; ele sunt aici foarte pregnante pe plan fizic. Dacă am în fața mea în plan fizic un astfel de cap, trebuie să-mi spun: Da, acesta îmi exprimă ca semne: formă fizică, trup fizic, trup eteric; dar trupul astral deja mai puțin, iar Eul, acesta rămâne aproape complet în afară, este aproape în întregime sufletesc pentru cap, nu poate pătrunde foarte puternic în forțele modelatoare ale capului. Așadar la cap, Eul este de fapt foarte sufletesc; el saturează, pătrunde sufletește cu forțe întăritoare capul, însă ca element sufletesc este destul de independent. La restul trupului lucrurile nu stau la fel. Aici, fizicul și etericul sunt mult mai puțin prezente în trupul fizic, și sunt mai mult active Eul și trupul astral, oricât de paradoxal, de ciudat ar suna acest lucru; căci Eul este prezent în circulația sângelui. Toate aceste forțe care există reglând circulația sângelui, sunt de fapt o expresie exterioară a Eului. Și tot ce trăiește altminteri în trup este într-o măsură foarte mare expresia astralului, în timp ce ceea ce este fizic în trupul fizic – vreau să spun ceea ce este stăpânit de forțe fizice, ceea ce este subordonat forțelor fizice, chiar și ceea ce este dominat de forțe eterice – nici nu poate fi perceput în mod nemijlocit.
În această privință oamenii se vor înșela, desigur, foarte mult. Dacă se iau criteriile materialiste, fiecare va spune: Faptul că omul respiră, este un proces fizic; aerul pătrunde în el; ca urmare a respirației are loc în sânge un anumit proces, etc., toate sunt numai procese fizice, dar forțele care se află la bază vin, în procesele chimice, din sânge, de la Eu. Fizicul propriu zis se observă mult mai puțin tocmai la trupul fizic uman. Forțele fizice se exprimă în trupul omului când, copil fiind, de exemplu, mai întâi merge de-a bușilea și apoi trece treptat la poziția verticală. Acesta este un mod de învingere a gravitației; aceste relații particulare ale echilibrului și ale acțiunii gravitației există întotdeauna în el. Dar acest lucru nu este fizic vizibil, ci este ceea ce în știința spiritului numim trupul fizic: de fapt, sunt forțe fizice, dar ca atare, ele sunt forțe invizibile. Este ca la o balanță: să presupunem că pe fiecare platan se află câte o greutate. Forțele care acționează aici nu sunt sforile de care atârnă greutățile, ci ele sunt invizibile, dar sunt totuși forțe fizice. Așa trebuie să gândim în mare parte ca forțe ceea ce numim la trupul fizic al omului ca fiind fizic.
Când ajungem la eteric, și în acest domeniu rămân încă destul de multe lucruri neobservate, căci atunci când acționează percepția senzorială este vorba de fenomene fizice care au o desfășurare în eteric, ca de exemplu când gustul acționează în nervii gustativi. Dar luate în fond, toate acestea sunt procese foarte subtile.
Ajungem apoi la ceea ce se desfășoară în mușchi și în celelalte, care din punct de vedere exterior este perceput ca simbol, ca imagine, dar care depinde de forțele astrale. Și ceea ce se desfășoară în nervi este dependent de astral.
Ajungem apoi la circulația sangvină, la forțele Eului. Eul și trupul astral sunt activi în tot ce avem prin ereditate și succesiunea de generații, dar ele nu sunt active în același fel în capul uman, mai ales Eul. Se poate spune că Eul este foarte activ în cap, atunci când omul este treaz; dar niciodată el nu desfășoară de fapt, în cap, o activitate interioară ca în restul trupului, ca în sânge, iar sângele care urcă la cap este dependent și el de restul trupului. Datorită acestui fapt, am spus că lucrurile nu pot fi separate în felul acesta. Unul intervine în celălalt. Dar ceea ce este impulsul sângelui nu vine din cap, ci este presat în cap. Acesta pleacă de la Eu, în măsura în care este dependent de trup.
Se poate spune astfel: Dacă privim capul unui om, lucrul cel mai izbitor, mai important, este ceea ce este presat spre exterior în trupul fizic și în trupul eteric. Dacă privim la restul trupului, cel mai important este ceea ce pulsează în el și ceea ce-l întărește venind de la Eu și de la trupul astral. Așadar dacă luați această opoziție, pe de o parte capul și, pe de altă parte, restul trupului, am avea la cap predominant trupul fizic și trupul eteric și relativ independent și inundându-le pe acestea, trupul astral și Eul. În restul trupului am avea Eul și trupul astral care acționează tocmai în procesele fizice; restul se află, de fapt, la bază ca schelet fizic și eteric care în mod obișnuit nu sunt luate în considerație. Eul este cu adevărat fizic în circulația sângelui.
Cum acționează însă asupra noastră ceea ce numim oarecum aura moral-eterică? Ea acționează mai întâi asupra întregului om. Dar ea acționează asupra Eului, iar acesta acționează în fapt în restul trupului, de exemplu în sânge. Moralitatea acționează asupra sângelui. Nu trebuie să aveți în vedere prea mult sângele fizic care există pentru a umple locul în spațiu acolo unde acționează forțele Eului, ci trebuie conceput sângele în sensul celor spuse mai înainte. Așadar moralitatea acționează asupra Eului. Se întâlnește oarecum ceea ce acționează în sângele nostru ca forțe ale Eului cu forțele moralității. Când omul se află aici, în lumea fizică, lucrurile se prezintă după cum urmează: ceea ce pulsează în sângele său, se întâlnește în plan spiritual cu forțele care intervin din sfera morală și anume, în așa fel încât impulsul moral propriu zis izgonește ceea ce urcă întru câtva din sânge. Imaginați-vă, așadar, că am avea aici un curent sangvin, iar aici curge Eul și acționează moralitatea (vezi desenul). Atunci moralitatea trebuie să acționeze mai întâi în sens contrar Eului care curge, trebuie să fie forța opusă acestui Eu curgător. Așa se și întâmplă. Când cineva se află sub un impuls moral puternic, atunci este prezentă o acțiune directă a impulsului moral asupra sângelui. Aceasta precede chiar percepției procesului moral prin cap. Din această cauză, Aristotel care vedea încă mai precis aceste lucruri, nu numai pe cele fizice ci și pe cele morale, a spus ceva admirabil și anume, că moralitatea se bazează pe o promptitudine, că ea nu este așadar legată cu privire la propria ei activitate de judecata intelectuală.
Vorbind radical, capul privește ca spectator. Avem, așadar, în timp ce umblăm pe plan fizic, o interacțiune între anumite forțe care se află la baza pulsației noastre sangvine și impulsurile morale care pătrund în noi venind dintr-o lume spirituală. Această interacțiune se bazează în principal pe aceea că noi ne aflăm cu întregul nostru trup în stare de veghe; ea este legată de faptul că ne aflăm în stare de veghe. Eul trebuie să pulseze în sânge cu adevărat ca Eu conștient. Veți spune poate, ca o paranteză: Da, dar în somn Eul și trupul astral sunt totuși ieșite din trupul fizic și din cel eteric. Dacă aici sunt activi mai ales Eul și trupul astral, în timpul somnului ei nu mai sunt prezenți. Dar formele și mișcările rămân totuși! Cu siguranță, ce este mai important se află în exterior, dar de fapt acest lucru l-am subliniat în repetate rânduri – a fi în exterior se referă mai ales la partea capului. Am spus în mod expres, interacțiunea dintre Eu și trupul astral. Atunci când nu acționează asupra capului, ea este cu atât mai intensă cu privire la restul organismului. în restul organismului Eul și trupul astral nu sunt atât de separate.
Dar când moralitatea se întâlnește în sfera noastră sangvină cu forțele Eului, ea se infiltrează totuși în așa fel încât trece prin cap. Din această cauză am spus mai devreme: Aici capul aparține întregului. Această înseamnă că omul trebuie să fie treaz. Căci dacă el ar dormi, iar Eul și trupul astral ar fi ieșite din cap, moralitatea nu ar putea să se infiltreze în cap, în trupul fizic prin spiritual, ci ar trebui s-o facă prin fizic și eteric cu care ea nu are de a face. Acest lucru ar fi imposibil.
Dumneavoastră puteți să vă convingeți de ceea ce spun acum, dacă sunteți cu totul cinstiți cu persoana dumneavoastră, printr-un lucru foarte simplu. Întrebați-vă dacă în somn sau în vis sunteți cu adevărat moral – dacă moralitatea nu este o reminiscență din trupul fizic! Cu moralitatea în vis, cu ceea ce se numește moralitate, lucrurile stau uneori rău, nu? Poate fi ceva amoral, cu alte cuvinte unitatea de măsură a moralității să nu fie nici măcar aplicabilă, așa cum este cazul în lumea plantelor. Dar impulsul moral ca atare, poate avea valoare numai pentru conștiența de veghe. Așadar vedeți cum în moralitate avem de a face cu o acțiune a lumii înconjurătoare spirituale direct asupra acelor forțe care în noi sunt radiație a Eului.
Să trecem acum la frumusețe, la ceea ce acționează estetic. Noi știm deja: ea se bazează pe o interacțiune a capului cu restul organismului. Capul visează despre restul organismului, iar restul organismului visează despre cap. Dacă cercetăm ceea ce se află la bază, găsim că tot ce este estetic vine,
de asemenea, din anumite impulsuri ale ambianței spirituale care stimulează în noi aceasta acțiune. Cei despre care am spus că reprezintă elementul prostesc, sunt puțin receptivi la aceste impulsuri; ei nu se lasă mișcați de ceea ce, în interior, provoacă această interacțiune. Dar aceste impulsuri nu acționează asupra Eului, ci ele acționează direct asupra trupului astral, în timp ce impulsurile morale acționează direct asupra Eului. Iar acel inconștient care se află în moral, care alcătuiește trăsătura conștiinței inconștiente, pe jumătate subconștiente, se bazează tocmai pe faptul că moralul trece prin cap și – întrucât Eul nu este atât de intens legat de cap – pătrunde în partea subconștientă a trupului, cuprinde întregul om. Ceea ce vine dintr-o sferă estetică acționează acum nemijlocit asupra trupului astral. Și acționează în așa fel încât ia naștere acel joc particular dintre trupul astral intens legat de tot ce este mobilitate, fie mobilitate nervoasă, fie musculară a trupului, și trupul astral mai puțin legat de mobilitatea musculară și nervoasă a capului. Trupul astral are o altă relație cu capul decât cu restul organismului. Prin aceasta, omul are două astralități: o astralitate întru câtva mai liberă în cap și o astralitatea mai legată de procesele fizice în restul trupului. Iar astralitatea legată și cea liberă se întrepătrund prin impulsurile estetice. Este o întrepătrundere și o întrețesere.
Adevărul este și el ceva suprasensibil, dar acționează direct în cap. Adevărul ca atare are de a face nemijlocit cu activitățile capului,cu procesele acestuia. Dar particularitatea a tot ce este adevăr, este aceea că el acționează asupra omului și este cuprins în așa fel încât se scurge direct în trupul eteric. Puteți deduce aceasta din multe discuții pe care le-am avut. În timp ce adevărul trăiește sub formă de gânduri în om, el trăiește în trupul eteric, trăiește cu gândurile în trupul eteric. Adevărul cuprinde nemijlocit partea eterică a capului și se transmite aici ca adevăr, părții fizice a capului.
Așa stau lucrurile privind cuprinderea omului de către adevăr, frumos, bine, de către cunoaștere, estetică, moralitate. Cunoașterea, percepția, adevărul îl cuprind pe om în așa fel încât lumea exterioară acționează din afară nemijlocit – scurgându-se prin Eu și prin trupul astral, în măsura în care acestea participă în cap – până în trupul eteric. Aici, trupul eteric este cuprins în mod nemijlocit. Și pentru că omul cu conștiența sa nu se cufundă în trupul său eteric în felul acesta, adevărul îi apare ca ceva de-a gata. Tocmai acest fapt este ceea ce uluiește, ceea ce surprinde în inițiere, faptul că începi să simți adevărul, așa cum pulsează el în trupul eteric, tot atât de liber, cum simți altminteri pulsul moralității sau al frumuseții în trupul astral. Este uluitor, surprinzător, din cauză că îl aduce pe omul care a parcurs o inițiere oarecare, într-o relație mult mai liberă cu adevărul și prin aceasta într-o relație mult mai responsabilă cu adevărul. Dacă adevărul pătrunde în noi cu totul inconștient, atunci el este finit, iar cu logica obișnuită, noi spunem: asta e adevărat, asta nu e neadevărat. Atunci ai un sentiment de responsabilitate mult mai redus față de adevăr decât atunci când știi că adevărul este, în fond, dependent de sentimentele profunde de simpatie și de antipatie la fel ca și moralitatea și frumosul, astfel încât avem o anumită relație liberă față de adevăr.
Aici există din nou o taină și anume o taină subiectivă importantă, care se exprimă prin aceea că unii oameni care nu se apropie de trăirea inițierii într-un mod corect, demn, nu obțin un sentiment al adevărului prin dezvoltarea unui sentiment crescut al responsabilității, ci pierd sentimentul de responsabilitate pe care-l au față de adevărul impus cu sila și ajung într-un anumit element neadevărat. Aici se află multe lucruri importante în evoluția omului spre adevărul spiritual, care devin apoi, în starea de clarificare maximă, înțelepciune. În timp ce adevărul curge întru câtva prin Eu și prin trupul astral, el acționează direct în eteric, în trupul eteric al omului. Frumosul acționează în trupul astral; Eul este impregnat de moralitate; impulsul moral acționează în interiorul Eului. Venind din Cosmos, infiltrându-se în noi din Univers, adevărul nu mai are așadar decât să acționeze asupra trupului nostru fizic, adică în creierul fizic; în fizic el devine percepție. În timp ce se infiltrează în trupul nostru astral, venind de afară, din Univers, frumosul trebuie să mai acționeze și în trupul eteric și apoi în trupul fizic. Binele, impulsul binelui, acționează asupra Eului și trebuie să acționeze atât de puternic asupra acestuia încât reverberația să continue în trupul astral, în trupul eteric și în trupul fizic, unde el poate deveni abia atunci activ în trupul fizic.
Așa se raportează omul la adevăr, frumos, bine. În adevăr el își deschide nemijlocit Cosmosului trupul său eteric, mai întâi partea eterică a capului. În frumos el își deschide nemijlocit trupul astral Cosmosului. În moralitate, el își deschide nemijlocit Eul, Cosmosului. În adevăr avem ceva care este deja pregătit de mult timp pentru om – aceste lucruri le vom expune mâine în continuare și tot atunci și legile vieții dintre naștere și moarte, precum și ale vieții dintre moarte și o nouă naștere. În frumos, avem ceva care a fost pregătit de mai puțin timp; iar în moralitate avem ceva care abia acum își are începutul pe Pământ. Ceea ce trăiește în adevăr și se clarifică devenind înțelepciune, își are începutul deja în perioada Vechiului Soare, și-a avut apoi cumva punctul culminant în evoluția lunară, se adaptează mai departe în evoluția pământeană și în esență va fi desăvârșit în perioada la care ne referim ca evoluție jupiteriană. Atunci, ființa umană va fi atins cu referire la conținutul înțelepciunii o anumită încheiere deplină. Frumusețea care este un lucru interior pentru om, își are începutul în timpul evoluției lunare, se continuă în evoluția pământeană și își va găsi încheierea în timpul a ceea ce numim evoluția venusiană. Aceste lucruri sunt de așa natură încât acolo unde folosim denumiri din sfera ocultă, ele au deja o importanță justificată. Nu întâmplător spun „evoluția venusiană”; ea este denumită astfel cu privire la anumite procese determinante.
Despre moralitate nu se putea vorbi în timpul evoluției lunare, întrucât în privința a ceea ce făcea, omul de pe atunci era încă inserat într-o necesitate aproape naturală. Moralitatea începe de abia pe Pământ. Iar desăvârșirea ei va avea loc în timpul evoluției Vulcan, când tot ceea ce pulsează în procesele de foc ale sângelui va fi Eu purificat, Eu purificat de moralitate, Eu cuprins în întregime de moralitate: când forțele Eului omului și forțele morale vor fi unul și același lucru, iar sângele său, cu alte cuvinte căldura sângelui – căci partea materială nu este decât semnul exterior – va fi sfântul foc al lui Vulcan. Despre aceste lucruri vom vorbi în continuare mâine.
