Azi voi folosi timpul cu precădere pentru a dezvolta unele baze din care apoi vor rezulta anumite aspecte la care vom ajunge mâine – baze care vor reprezenta extinderi ale celor expuse ieri.
Omul intră prin naștere, sau să spunem, prin concepție în viața fizică, în viața pe care o petrece între naștere și moarte în planul fizic. Să ne gândim cum intră omul în această viață fizică așa cum am prezentat-o de ani de zile. Știm că omul este într-un anumit sens o confluență a celor trei regnuri naturale inferioare – regnurile mineral, cel vegetal și cel animal – și că el se ridică peste aceste trei regnuri, care sunt legate în el ca într-o simbioză. Dar el crește în aceste trei regnuri ca ființă sufletesc-spirituală. Astfel încât putem spune: Omul crește coborând în plan fizic în regnurile mineral, vegetal și animal, și devine om. După moarte el urcă din nou. Pentru clarvederea spirituală lucrurile stau cam la fel: așa cum se desfășoară creșterea în regnurile existenței fizice, ceva asemănător se petrece și în domeniul spiritual. La toate descrierile de felul acesta pe care le dau, trebuie să aveți mereu în vedere că rămâne valabil tot ce am spus deja despre creșterea omului în lumea spirituală după trecerea prin poarta morții și că tot ce expun în continuare se adaugă la cele deja știute. Putem spune: Omul crește în lumea spirituală în așa fel încât este preluat de către regnul moral, regnul estetic, regnul înțelepciunii sau al adevărului. Numai că, bineînțeles, când vorbim în viață despre regnul moral, despre regnul binelui, despre regnul esteticii, despre regnul frumosului și despre regnul adevărului, al înțelepciunii, atunci ne referim la aceste lucruri mai mult sau mai puțin într-un mod abstract. În lumea spirituală însă, forțele în care omul crește și pe care le părăsește din nou când intră în existența fizică, sunt cu totul concrete, sunt adevărate forme de existență spirituală. Noi le reunim numai cu aceste nume. Ceea ce îl preia pe om atunci când urcă în lumea spirituală, se găsește întru câtva ca rest în aura sa aici, pe Pământ. Omul crește ca ființă fizică în plan fizic, în regnurile mineral, vegetal și animal, după ce a părăsit regnurile înțelepciunii, frumosului, moralității. Dar radiațiile în jos ale acestor trei regnuri spirituale mai pătrund în aura sa; astfel încât întregul om, dacă îi asociem și partea sa spirituală, trăiește în primul rând în ceea ce este mineral, vegetal, animal, fizic-uman, dar apoi și în ceea ce îl învăluie într-o anumită măsură, traversându-l cu radiațiile lor, țesându-l lăuntric și coborând din cele trei regnuri spirituale, care-l iradiază, îl luminează. Putem acum să concretizăm printr-un desen care trebuie să fie schematic, cum stau lucrurile de fapt cu ceea ce este legat de natura omului. Ceea ce voi desena acum, va fi cu totul schematic, dar vă poate explica multe dacă îl veți lua temeinic în considerare. Pentru a reda cât se poate de clar lucrurile, voi reprezenta mai întâi tot ceea ce ține de Eu în felul acesta (verde). Tot ce aparține de trupul astral, în galben, tot ce aparține de trupul eteric, în violet, iar ce aparține de trupul fizic, în roșu.
Să examinăm acum omul în mod schematic. Să-l examinăm așa cum se află el în Cosmos ca om moral, cu alte cuvinte ca om care participă la forțele morale ale Cosmosului. Apoi să-l privim ca om care participă la impulsurile estetice ale Cosmosului. Iar apoi să-l observăm așa cum participă el la impulsurile de înțelepciune. După aceea, să conturăm întru câtva o fiziologie psihică – iertați-mi cuvântul format într-un mod oarecum absurd, dar veți înțelege ce vreau să spun prin asta – care este, bineînțeles, luată în sens imaginativ.
Dacă observăm omul în măsura în care pătrunde în sfera moralității, ne vom aminti mai ales de cele expuse ieri: și anume, că grecii simțeau încă relația dintre sufletescul-spiritual cu fizicul mai mult decât este cazul în prezent. Datorită acestui fapt prezenta Platon, de exemplu, această relație particulară, modul cum este cuprins omul de impulsurile de moralitate care au ca punct de plecare universul spiritual. Platon spune: de fapt există patru virtuți. Omul integru este cuprins de moralitatea generală. Dar toate acestea trebuie luate cum grano salis. Bineînțeles însă că atunci când este cuprins întregul om, el va fi împărțit din nou după virtuțile individuale. Prima virtute despre care vorbește Platon este înțelepciunea – înțelepciunea luată acum ca virtute, nu ca știință. Întrucât această înțelepciune ca virtute este înrudită cu ceea ce este viețuit în adevăr, forțele care extrag înțelepciunea din sfera moralității se mai întorc și spre capul omului, astfel încât putem prezenta lucrurile și în felul următor: (desenul I). Platon a spus așadar: la omul moral,capul este cuprins de înțelepciune, pieptul de ceea ce s-ar putea numi bărbăție, temeritate, curaj, destoinicie, dar o astfel de destoinicie încât sunt incluse forțele bărbăției: o destoinicie sufletească.
Înțelept – cuvântul este înțeles în sens de virtute – este acel om care nu se lasă pradă poftelor sale animalice, ci are anumite idei provenite din morală, pe care le cuprinde și după care se orientează. Dar impulsul moral iradiază deja în corporal, chiar dacă acest impuls moral este cuprins în idei morale înțelepte. Din această cauză putem spune: Aici moralitatea radiază omul interior în așa fel încât ne putem imagina radierea în Eu (verde). Aceasta ar fi deci, sfera înțelepciunii moralității platonice.
Pieptul care învăluie inima, ar fi regiunea în care din sfera moralității radiază bărbăția, curajul, destoinicia sufletească. Putem spune: aici moralitatea – în timp ce continuă să radieze – cuprinde mai cu seamă astralul și vivifiază pieptul cu inima. Această radiere o putem desena așa (galben). Astfel încât avem: înțelepciunea ca virtute în cap (verde), bărbăția ca virtute în piept (galben).
O a treia virtute este ceea ce Platon numește chibzuință, prudența, Sophrosyne, și el o atribuie părții inferioare a trupului, ceea ce este corect. Partea inferioară a trupului este cea care dă naștere poftelor omului, dar omul care își stăpânește prin reflecția sa, și cu reflectare ulterioară asupra sentimentelor sale, poftele, este un om chibzuit. Simpla trăire a poftelor pe care o cunoaște și animalul nu este virtute, ci abia pătrunderea poftelor cu gradul de conștiență posibilă, este chibzuință. Acest lucru este apoi cuprins în trupul eteric, pentru că gândurile, chibzuință, curajul, în măsură în care sunt omenești, sunt cuprinse în trupul eteric. Trebuie să desenăm deci în felul următor (violet). Așadar, așa cum am arătat și ieri, sfera moralității cuprinde deja omul fizic ca întreg. Aici trebuie inclus și capul, am spus acest lucru ieri în mod clar.
Iar a patra virtute care curge acum în întregul trup fizic, despre care ieri v-am arătat că este de fapt invizibil, Platon o numește Dikaiosyne. Acest cuvânt trebuie să-l traducem ca dreptate, cu toate că în limbile moderne el nu se suprapune perfect cu aceasta; căci dreptatea trebuie s-o luăm în sensul că omul știe să se orienteze în mod drept, conform direcției, că el urmează în viață o direcție umană. Deci nu se înțelege numai cuvântul abstract dreptate, ci și ceea ce dă direcție, pricepere, orientare în viață. Putem spune: pătrunderea sferei moralității în întregul trup fizic este dreptate (roșu). Pe această cale am avea interpretat, în mod schematic, felul în care impulsurile morale radiază în interiorul aurei umane.
Acum să indicăm în mod schematic modul în care radiază în om impulsurile estetice. Aici lucrurile sunt oarecum deplasate, și anume cu o treaptă mai sus. Aici, ceea ce mai înainte am desenat încă în cap, trebuie desenat mai sus, astfel încât să-l învăluie parcă pe acesta. În domeniul estetic, Eul este învăluit, iar esteticul se scurge imediat în trupul astral, astfel încât avem impresia că în estetic, capul ar fi învăluit de Eu. Cine are puțin sentimentul și senzația frumosului, acela poate deja, fără a fi deosebit de clarsimțitor, să resimtă cum la privirea unei opere de artă oarecare, de fapt, trăiește în ambianța exterioară a capului. Dimpotrivă, cuprinderea directă a omului este în interiorul capului; aici este cuprins trupul astral, astfel încât ar trebui să desenăm radiațiile astfel.
Iar pieptul este cuprins în așa fel la frumos, încât această tălăzuire în sus și în jos pe care am descris-o ieri poate avea loc, încât acum etericul aduce la incandescență pieptul. Iar adevăratul frumos acționează astfel încât în afara aurei capului, a capului și a pieptului nu trebuie să fie luat nimic în considerație. Așadar partea în care trăiește sophrosyne, nu trebuie deloc luată în considerare pentru contemplarea frumosului. Epoca noastră materialistă excelează însă tocmai prin aceea că a atras atât de mult sfera sexuală în domeniul artistic – o aberație a epocii noastre materialiste –, căci la contemplarea frumosului aceasta nu intră deloc în discuție, ci este exclusă. Astfel încât numai partea cea mai joasă a contemplării artistice, care nu mai aparține regnului artei, ar trebui s-o transpunem în planul fizic (roșu).
Acum să folosim aceeași schemă pentru om, în măsura în care el se străduiește să ajungă la adevăr. Aici, lucrurile sunt din nou deplasate, întru câtva deplasate în afară. Am spus ieri că la strădania pentru adevăr sunt străbătute Eul și trupul astral, iar adevărul se revarsă imediat în partea eterică a capului, acolo unde sunt produse gândurile. Acum trebuie să desenez în așa fel încât aici, pentru cap, să desenez direct pătrunderea eterului în trupul eteric al capului, unde sunt produse gândurile. Dimpotrivă, dacă vom cuprinde adevărul – acest lucru se observă abia după inițiere – el acționează mai întâi în afara aurei, prin Eu și prin trupul astral, se revarsă apoi în partea eterică a capului, iar pieptul este aici pătruns de viață, ca trup fizic (roșu). Dacă vrem să simțim adevărul – și trebuie să-l simțim – atunci el trebuie să radieze în jos, în piept; spiritualul trebuie să fie trăit ca și moralitatea.
Așadar toate acestea sunt pentru planul fizic, toate acestea trăiesc în aura planului fizic. La aura planului fizic, participă lumea în care intrăm după moarte. Așa cum noi suntem legați prin organismul nostru fizic de forțele lumilor minerală, vegetală, animală, tot așa suntem legați de forțele lumii spirituale prin sfera moralității, prin sfera estetică, prin sfera înțelepciunii.
Aș vrea să vă expun azi unele lucruri care aparțin acestui context, deși unele detalii sunt în prezent cu totul altfel abordate – poate că în viitor ele vor fi altfel abordate –, vreau totuși să le spun pentru că ele fac parte din acest context. Se poate spune că în timp ce aici suntem legați de devenirea fizică prin trupul fizic, suntem legați prin creier de ființe elementale, și anume de cele care aparțin sferei înțelepciunii. Ceea ce în desenul II este deja în interior și este desenat galben, în desenul nr. III este încă afară. Mai departe în afară se află verdele, care în desenul nr. II înconjoară capul. În acest verde, în care trăiește Eul și în care împreună cu noi trăiesc ființele elementale, în acest verde care, în cazul contemplării estetice, înconjoară capul nostru, plutește nemijlocit în jurul capului nostru, aici am găsi ființele elementale despre care vorbesc miturile și legendele și cărora le dau nume: elfi, spiriduși, etc.; acestea înconjoară capul nostru atunci când savurăm ceva din punct de vedere estetic.
Aici (desenul III) ne mai înconjoară însă ființe și mai spirituale, care aparțin sferei astrale. Dacă am vrea eventual să reprezentăm un om cum se adaptează la sfera realității atunci când se trezește din somn, acest lucru s-ar putea exprima prin anumite cuvinte, relativ la modul cum îl cuprind percepția, adevărul; felul cum este el cuprins aici, cum este primit aici ar putea fi reprezentat prin anumite cuvinte. Cuvintele nu sunt încă prea bune, în prezent; mai târziu ele vor deveni poate mai bune; totuși eu vreau să prezint prin anumite cuvinte [Nota 9] modul în care se adaptează omul, după ce se trezește, trăirii în această sferă, în sfera înțelepciunii-adevărului. Spiritelor care-l înconjoară și îl cuprind, li s-ar putea spune:
În felul aceasta s-ar putea vorbi spiritelor care-l cuprind aici pe om, în timp ce el se trezește la viața de înțelepciune.
În timp ce omul se trezește la viața frumuseții, spiritele îl înconjoară – aceasta v-o pot prezenta deja mai bine. – Această invocare se adresează, așadar, spiritelor care trăiesc în sfera Eului:
Aici (desenul I), avem de-a face cu acționarea spre interior a întregii sfere a lumilor: moralitatea. Eu am spus: întregul Univers acționează asupra întregului om. Trebuie să reprezentăm aceasta astfel:
Aveți aici modul triplu în care omul este cuprins în aura sa de către lumea ambientală.
Cum este cuprins omul înțelepciunii de spiritele care-l înțeleg?
Voi, care din cercul luminos radiați în cap,
Cuprindeți-l acum după modul pur al spiritelor.
Evaporați confuza rătăcire a creierului său;
Clarificați îndoiala strădaniei arzătoare angoasate
Conduceți-i interiorul abătându-l de la calea întoarsă.
Patru sunt țelurile trăirii zilnice;
Fără teamă aduceți-l la acestea.
Mai întâi străduiți-vă plini de lumină spre chip,
Apoi, fixați bine puterile de luptă ale spiritului.
În curând, întărită-i mintea descurajată,
Eliberat el își poate împlini ziua,
Împliniți datoria cea mai adevărat-a spiritelor
Purtați-l spre aceasta prin sfânta lumină.
Sfera estetică în care Faust se cufundă, își capătă expresia mai cu seamă în actul al treilea al celei de a doua părți, în unirea cu Helena, cu frumusețea:
Voi care înconjurați capul în cerc aerian,
Arătați-vă aici în modul nobil al elfilor,
Îmblânziți lupta înverșunată a inimii,
Îndepărtați săgețile amare incandescente ale reproșului,
Curățați-i interiorul de spaima trăită.
Patru sunt pauzele răgazului nocturn
Acum umpleți-le prietenește, fără margini.
Mai întâi culcați-i capul pe perna răcoroasă
Apoi îmbăiați-l în rouă din râul Lethe;
Articulate sunt curând membrele rigidizate-n crampe,
Când, întărit, el se-odihnește înspre ziuă
Împliniți cea mai frumoasă îndatorire a elfilor
Redați-l iar luminii sfinte.
Sfera moralei:
Voi ce capul iradiați cu forța faptei,
Arătați-vă-n curând în lucrarea corectă a Universului.
Distrugeți cu îndrăzneală strâmtorarea absurdului,
Înnobilați vigoarea-ntunecată a focului dorințelor,
Ce răpește ființa sa destinului spiritual.
Patru sunt căile patimii omenești,
Smulgeți-le ambianța maladivă.
Învingeți gemetele focului simțurilor,
Luminați ceea ce moare în plăcere,
Însuflețit vă va întâmpina
Ceea ce adună forță pentru veșnicii.
Încercați străduința acționării Universului
Treziți-l la viața plină de har.
Vedeți, abia atunci când te apropii în mod spiritual de lucruri și cuprinzi cu adevărat spiritualul, apar unele aspecte în profunzimea lor deplină. Căci acum apare dintr-o dată în fața noastră în cea de a doua parte, Faust – pe care Goethe îl prezintă înconjurat de cercul elfilor – așa cum se află omul estetic în sfera estetic-spirituală. Și în paralel cu aceasta este situarea în sfera înțelepciunii-adevărului și în sfera moralității.
Când cuprinzi aceste lucruri trebuie să iei într-adevăr în ajutor întru câtva și sentimentul. În această privință îți amintești cuvintele lui Nietzsche [Nota 10]: „Lumea este profundă și gândită mai adânc decât ziua!”. Aici, ziua înseamnă trăirea fizică, percepția fizică, experiență fizică. „Lumea este profundă și gândită mai adânc decât ziua!” Așa este în adevăr și mai ales dacă adăugăm acestei lumi și omul în întregul său; acest om care trăiește pe drumul lumii evoluției sale și relativ la care de fapt, putem cuprinde încă prea puțin în existența noastră actuală. Asta înseamnă: pe noi înșine ne percepem prea puțin în-existența noastră actuală. Există atât de multe lucruri, atât de infinit de multe lucruri în cele din care am provenit, pe care cândva va trebui să le cunoaștem la parcurgerea sferelor Jupiter,Venus și Vulcan, și există atât de multe lucruri în noi care mai trebuie încă să devină în decursul evoluției noastre pământene! Abia treptat ne integrăm în sus din ceea ce încă mai răsună ca ecou din reprezentările noastre actuale spre ceea ce, fiind mai mult spiritual, este cu greu cuprins de către om, spre ceea ce este greu de cuprins de omenirea de azi prin reprezentările obișnuite. Dacă vom contempla omul așa cum trăiește el azi pe pământ, atunci există în el, s-ar putea spune, sub formă de germeni, ceea ce va dezvolta în timpul perioadelor Jupiter, Venus și Vulcan. Dar tot așa omul este și un rezultat al sferelor Saturn, Soare, Lună, Pământ. Am spus ieri: ceea ce ține de înțelepciune, de adevăr a fost stabilit ca plan încă de pe Vechiul Soare și va fi încheiat pe Jupiter. Să ne reprezentăm acest lucru și grafic.
Pentru germenii depuși pe Soare se va atinge o anumită încheiere pe Jupiter; astfel încât putem spune: de la Soare la Jupiter este dezvoltarea propriu zisă a adevărului; pe Jupiter ea va fi devenit cu totul interioară și atunci va fi în întregime înțelepciune: adevărul devine înțelepciune!
Pe Vechea Lună începe apoi ceea ce conține sfera estetică. Aceasta va fi încheiată pe Venus. Putem desena acest lucru astfel: aici e Luna, încheierea e Venus; avem aici, așadar, dezvoltarea frumuseții. Vedeți cum se împletesc aceste evoluții.
De fapt, toate acestea se află în subteranele noastre, în subconștient, tot ce este conținut în acești doi curenți și încă și al treilea; căci în decursul evoluției Pământului începe ceea ce putem numi sfera moralității. Ea își atinge încheierea pe Vulcan. Așadar avem un al treilea curent, și el împletit: curentul moralității. La acestea se mai adaugă un al patrulea curent care va fi încheiat atunci când Pământul va fi atins scopul evoluției sale. Cu Pământul începe moralitatea. Dar el încheie la rândul său o ordine superioară, o ordine care a început deja pe Vechiul Saturn; avem în felul acesta o ordine, un curent de la Saturn la Pământ și aceasta se numește dreptate, în sensul în care am explicat cuvântul mai sus. Dumneavoastră știți că pe Saturn au fost structurate pentru prima oară simțurile. Aceste simțuri l-ar dispersa pe om în toate direcțiile. Știți că noi deosebim douăsprezece simțuri – iar simțurile, în timp ce evoluează prin epocile Soare, Luna și Pământ, simțurile l-ar purta pe om spre dreptate, în care va fi inclusă și dreptatea morală atunci când va fi cuprinsă de natura morală a Pământului; dreptatea morală este prezentă abia pe Pământ. Ceea ce acționează interior ca element central, față de elementul periferic al simțurilor, este sfera sau curentul dreptății.
Tot ceea ce prezentăm în felul acesta este conținut în om și știți cu toții, că în orice moment numai o mică parte este cunoscut omului din tot ce acționează, trăiește și țese în el. Dar acționează, trăiește și țese în temeliile sale. Se poate pune aici întrebarea: Oare, așa cum pare adeseori, omul cuprinde chiar numai atât de puțin din modul cum se află el într-un curent extins al existenței și cum se ridică la suprafață din acest curent extins al existenței, și cum de știe el atât de puțin din tot ce este el în realitate?
Conștiența nu este chiar atât de limitată numai la cercurile de inițiați, ci mai ajunge și la ceilalți oameni. Și există cu adevărat oameni care, am spune, simt uneori printr-un fel de dar natural în momente binecuvântate, cum radiază în sus ceea ce acționează și trăiește în curenții în care se află omul. Acest lucru apare în cele mai variate moduri. Există oameni care resimt aceste adâncuri mai mari din om într-un sens mai înalt decât este adeseori cazul concepției religioase exterioare, ipocrite. Se vorbește adeseori despre vină și anumiți pastori caută să dea profunzime omului prin aceea că-i infiltrează o conștiență de vină. Dar aceasta este numai o cuprindere superficială. Și superficialitatea este uneori justificată, dar totuși se poate merge mai adânc. Iar oameni mai profunzi simt, legată de ceea ce este altfel numai o conștiență de vină, această sonoritate și luminare ascendentă a unei activități din fundamentele existenței umane. Dacă oamenii nu ar avea o asemenea timiditate și o asemenea teamă de a se cunoaște pe ei înșiși, ei s-ar cunoaște mult mai frecvent. Dar deja sufletul inconștient reprimă ceea ce acționează în străfunduri, pentru că omul are în mod inconștient o sfială și o teamă de el însuși, de extinderile și de profunzimile sale. Dacă însă radiază și luminează în sus, atunci lucrurile sunt ca și cum tot ce radiază și luminează în sus ar avea un caracter de sfinx. Și se poate simți profund împreună cu oamenii care au aceste trăiri dintr-o experiență sufletească interioară.
Cât de frumos este exprimat în următoarea producție lirică felul cum înaintea unui suflet uman trăiește ca în visuri ale vieții sufletești ceea ce se ridică din străfundurile umane. Imaginați-vă un om care are în urma sa munca și povara zilei, care s-a dus la odihnă, dar din odihnă, din întuneric, el simte cum se ridică, parcă palpabil, ca într-un vis sufletesc puternic străfundurile din sine. Un poet polonez descrie astfel aceste trăiri:
Și’n vraja tainică a nopții,
Aici, în fața palatului meu,
Clădit din păienjenișul viselor mele,
Crescură în nemărginire
Flori nemaiauzite cu ochii morți
Ai unei Meduze cu rânjet veninos
În roua saturată cu lumina Lunii –
Când Luna își trimise razele în odaia mea
Și se-așeză pe patul istovirii mele, –
Atunci mă trezi din somn
Pofta fără limite,
Care în bâlbâială nebună face să-mi tresară buzele
Iar ochii-mi străluciră în febră fierbinte
După animalul din tine!
Mea culpa, mea maxima culpa!
Vina mea, marea mea vină! –
Aceste frumoase cuvinte lirice ale lui Jan Kasprowicz [Nota 11] sunt, în fapt, o trăire cu totul minunată, întrebătoare, dar totodată atingând ceva din răspuns. Întrebătoare, pentru că întru câtva în această producție lirică trăiește amintirea zilei trecând prin estetic în sfera morală – mea culpa, mea maxima culpa. Nu trebuie să ne intimidăm față de interogarea care ia naștere aici din viața ascunsă care curge în valuri. Aceste lucruri nu sunt potrivite pentru a stârni teamă, ci pentru a aprinde întrebări. „Florile nemaiauzite cu ochi morți asemănătoare unei Meduze cu rânjet veninos” sunt ființe interogative formate din regnul vegetal, configurații întrebătoare. Iar despre felul în care aceasta se leagă de Lună, este suficient să ne amintim numai de curenții lunari și atunci înțelegem că lumina Lunii reunește prin curgerea lor tăcută, realitatea fizică exterioară cu trăirea spirituală. Avem de-a face aici, într-adevăr, cu o minunată trăire a spiritului:
Și’n vraja tainică a nopții,
Aici, în fața palatului meu,
Clădit din păienjenișul viselor mele,
Crescură în nemărginire
Flori nemaiauzite cu ochi morți
Ale unei Meduze cu rânjet veninos
În roua saturată cu lumina Lunii –
Când Luna își trimise raza în odaia mea
Și se-așeză pe patul istovirii mele, –
– amintiți-vă de cea de a treia adresare către spiritele moralității –
Atunci mă trezi din somn
Pofta fără limite,
Care, în bâjbâiala nebună face să-mi tresară buzele
Iar ochii-mi străluciră în febră arzătoare
După animalul din tine!
Mea culpa, mea maxima culpa!
Apoi gândiți-vă la intervenția luminoasă a sferei morale care învinge gemetele focului simțurilor, care luminează ceea ce moare în plăcere, care va fi întâmpinată în mod sonor de ceea ce câștigă forță pentru eternități.
Când vrei să încerci să pătrunzi în toate profunzimile de care este legat omul trebuie să recurgi deja la sentiment. Căci numai în felul acesta obții o reprezentare a modului în care participă omul la regnurile spiritualității-moralitate, estetică, la ceea ce ține de reprezentare și ceea ce ține de adevăr – întocmai cum atunci când pășește în lumea fizică, el participă la lumea minerală, la cea vegetală și la cea animală. Omul este om prin toate aceste regnuri, iar ființa umană coboară prin ceea ce este mineral, vegetal, animal, uman și urcă în sferele moralului, esteticului și a înțelepciunii-adevăr. Și omul este inserat în curentul existenței, care îmbrățișând în chip minunat sferele evolutive ale lui Saturn, Soarelui, Lunii și Pământului, ale lui Jupiter, Venus și Vulcan și legând prin aceasta laolaltă diferitele tipuri de forțe, îl înzestrează pe om în cursul evoluției sale cu tot ce-i este repartizat din impulsurile mai profunde ale Cosmosului.
