Dacă ne amintim cele discutate în ultimele două zile și readucem în fața sufletului nostru principalul rezultat atins, acesta constă în faptul că omul este, în fond, expresia unei naturi duble. Am văzut cum tot ceea ce animă sufletul uman în starea de conștiență de veghe, trebuie atribuit unor influențe, impresii care sunt – dacă expresia este luată în sens cosmic – impregnate omului din regiunea cerească, universală. Ceea ce se află în anumite regiuni mai profunde ale naturii umane, ceea ce nu urcă în viața normală în conștiență decât în vis, trebuie atribuit influențelor, impresiilor Pământescului, ale terestrului în sens îngust. Când observăm lumea în sensul științei spiritului, tot ce le apare simțurilor trebuie să apară ca o adevărată expresie a spiritualului.
Și cu privire la aspectul său, cu privire la manifestarea sa sensibilă, omul este cu adevărat o expresie a naturii sale duble. Cel mai bine ne putem actualiza acest lucru dacă observăm scheletul, pentru că aici el este cel mai pregnant; capul, partea de craniu și restul trupului, amândouă fiind legate, în fond, numai printr-o „legătură” scheletică. Capul este de fapt numai așezat deasupra. El poate fi îndepărtat. Acest lucru dă și exterior, în imaginea plastică, expresia acelei naturi duble; căci omul își are conștiența sa de veghe datorită capului său, craniul său; prin faptul că el are restul naturii, care la schelet îi este atârnată de cap, el are tot ce se desfășoară mai mult sau mai puțin în subconștient și care urcă în vise, dar urcă și prin aceea că el aduce la incandescentă, înflăcărează, străluminează conștiența de veghe obișnuită în fantezie creatoare a poetului, a artistului. Aici coacționează întotdeauna, chiar dacă este partea cea mai nobilă a naturii Pământești, totuși tocmai natura terestră, prin ceea ce este altfel conștiența obișnuită. Am văzut ieri cum din conștiența unei anumite culturi temporale, cultura ebraică a putut să indice tocmai cum au avut oamenii cunoștințe bogate, fundamentale privind legătura dintre starea de conștiență de veghe a omului cu fenomene supraterestre, cu fapte supraterestre. Am văzut cum, de fapt, ceea ce putem numi lumea gândurilor cosmice, care se exprimă în mișcările stelelor, își creează imaginea în ceea ce omul are ca stare de conștiență de veghe, ceea ce are el prin faptul că se folosește pentru conștiența de veghe în primul rând de organul capului său. Noi am studiat minunata încadrare a omului în Universul integral și totodată întru câtva în faptele cerești și cele Pământești.
Dacă vrem să apreciem corect tot ce este legat de aceste fapte esențiale, pline de semnificație, trebuie să ne debarasăm de prejudecăți. Și o astfel de prejudecată ahrimanică există mai cu seamă la cei care vor să fie într-un anumit sens mistici. Este prejudecata care se exprimă într-o anumită simțire și care constă în aceea că se spune: Pământescul este lipsit de valoare, ceva ce trebuie învins, depășit cu orice preț, el este materialul grosier și comun despre care un om care tânjește cu adevărat după lumea spiritului nici nu vorbește; lucrul spre care trebuie să te străduiești este spiritualul! Așa sunt resimțite lucrurile, chiar dacă adeseori mai există și reprezentările cele mai confuze privitor la acest spiritual și se alcătuiesc chiar imagini senzoriale despre acesta. Din această cauză afirm că aceea ce se ia în considerare se exprimă mai mult ca un fel de simțire plină de prejudecăți. Însă cineva nu va înțelege niciodată nici entitatea omului și nici a Cosmosului, dacă vrea să trăiască în această simțire plină de prejudecăți. Căci această simțire o poți avea numai când contempli Pământul ca om ce trăiește pe Pământ în trup fizic, într-un mod unilateral, și plecând de la această contemplare a Pământului ai și nostalgia, desigur justificată, a ceva ce este supraterestru și pe care trebuie să-l parcurgi între moarte și o nouă naștere. Dar niciodată nu vei putea avea pe deplin un fel de sentiment al înțelegerii plenare a vieții dintre moarte și o nouă naștere, dacă vei vorbi despre lucrurile pământești așa cum am arătat. Căci oricât ar părea de paradoxal, este adevărat și veți putea extrage din anumite cicluri în care veți găsi expuse în detaliu: Același lucru pe care îl are în fața sufletului omul aflat între naștere și moarte, adică omul aflat în trupul fizic, când vorbește despre cer, îl are în fața sufletului cel mort, care se află între moarte și o nouă naștere, omul care trăiește în spirit și în suflet; atunci când el vorbește – în același sens – despre Pământ. Căci pentru oamenii care trăiesc în cer, lumea de dincolo este Pământul. Pentru ei, lucrul cel mai de preț la care privesc, este Pământul. Ei vorbesc despre Pământ așa cum vorbim noi despre cer. Este țara nostalgiilor lor, la care vor din nou să ajungă într-o nouă reîncarnare. Și dacă nu ai în vedere acest lucru capeți un sentiment fals despre felul cum trăiesc morții.
Am atras atenția în repetate rânduri că trebuie evitată pedanteria și credința că principiul de bază care afirmă că „în spiritual, totul este inversat” ar putea fi aplicat în mod simplu, încât să spună: Îți reprezinți corect lumea spirituală dacă ți-o imaginezi în mod invers față de cea fizică. Dintr-o aplicare abstractă a unei astfel de propoziții nu va rezulta nimic deosebit. Trebuie luate în considerare faptele în detaliu, dar este adevărat că acest principiu fundamental, așa cum l-am pomenit aici, este valabil pentru multe aspecte. Astfel, de exemplu, cel care trăiește cercetând în lumile spirituale, va putea cunoaște o țară minunată în care oameni izolați se găsesc printre alți oameni. Ceilalți oameni printre care se găsesc oamenii izolați, sunt oameni normali, ca și oamenii tereștri credincioși – eu spun oamenii pământeni credincioși – Aceștia sunt cei care au un anumit sentiment față de ceea ce este terestru. Dar printre aceștia ceilalți, unii trăiesc izolați în această țară despre care vorbesc, care contestă cu totul ceea ce este pământesc, contestă orice materie, orice substanță și ei spun că nu ar exista decât spiritualul și că ar fi o superstiție să vorbești despre materie. Țara despre care vă povestesc nu se află însă aici, în lumea fizică, ci este un ținut spiritual pe care-l descoperi atunci când îți îndrepți atenția spre anumite părți ale lumii spirituale, să spunem, de la mijlocul secolului al XVIII-lea până la mijlocul secolului al XIX-lea. Pe atunci mai trăiați cu toții în lumea spirituală, se poate spune că cel puțin în prima parte mai trăiam cu toții în lumea spirituală și eram în așa fel în lumea spirituală încât în medie aveam ca suflete simțiri legate de lucrurile cerești în care ne aflam și despre cele pământești la care ne străduiam să ajungem și de faptul că Pământul constituia un „dincolo”. Dar acolo au existat și alții, care considerau vorbirea despre cele pământești ca pe o superstiție, care susțineau că nu ar exista decât spiritualul, iar orice lucru pământesc, material, ar fi himeră. Apoi, acești oameni, bineînțeles, au fost și născuți. Ei au avut numele Ludwig Büchner [Nota 6], Ernst Haeckel [Nota 7], Carl Vogt [Nota 8], etc. Acești oameni pe care dumneavoastră îi cunoașteți suficient în privința vieții lor în lumea fizică, sunt aceia care tocmai în ultimul stadiu al pregătirii pentru intrarea în lumea fizică declarau orice lucru material ca fiind o superstiție, care nu recunoșteau decât spiritualul ca singur adevăr pentru că pe acesta îl aveau în jurul lor și pentru că nu voiau să privească spre ceva ce nu exista în jurul lor, și care se afla în lumea de dincolo. Veți întreba: Cum se face că acești oameni s-au născut apoi și s-au dezvoltat devenind treptat suflete care vorbesc despre materie ca despre singurul lucru existent? – Această întrebare o veți pune, dar ar putea să vă fie inteligibil acest lucru, căci acești oameni, înainte de a se naște nu au arătat interes pentru materie și acest lucru le-a rămas; căci cine desemnează materia ca fiind ceva absolut și nu ca ceva care este numai expresie a spiritualului, acela nu înțelege nimic referitor la materie și nu ești materialist când reprezinți materialismul așa cum au făcut-o personalitățile amintite, nu ești materialist prin aceea că înțelegi lucrul material ca pe ceva material, ci tocmai prin faptul că nu înțelegi materialul ca fiind material. Așadar în această privință nu s-au schimbat, și anume, ei nu au prezentat o înțelegere pentru viata materială.
Vedeți aici un domeniu în care există o inversare deplină, o inversare reală fată de lumea spirituală, fată de ceea ce crezi în lumea fizică în conformitate fenomenelor. Dar așa cum am spus nu este îngăduit să extinzi acest principiu fundamental în mod abstract la toate lucrurile. Spun toate aceste lucruri anume pentru a nu se concepe caracterul de lume de dincolo al pământescului din timpul vieții noastre între moarte și o nouă naștere, pentru a nu se înțelege opoziția care se exprimă în vechea mitologie greacă prin cele două cuvinte „Uranos” și „Gaia”, ca și cum unul ar fi lucrul absolut valoros și celălalt de o valoare neglijabilă; dimpotrivă, lucrurile trebuie înțelese ca și cum ar exista doi poli opuși în cadrul unui lucru unitar. Uranos este într-un anumit fel circumferința, iar opusul polar al acesteia este punctul central, Gaia. La început, grecii nu s-au gândit deloc la aspectul sexual, îngust, al omului sau al pământescului, atunci când vorbeau despre Uranos și Gaia, ci ei se referau la această opoziție pe care am caracterizat-o acum – ceresc, terestru –, la această opoziție ca atare s-au gândit ei.
A trebuit să expun acest lucru pentru că altfel nu s-ar putea obține o înțelegere pentru ceea ce am de spus mai departe. Și așa, este foarte greu să faci azi accesibile omenirii anumite adevăruri mai profunde. Dar se poate totuși atinge o problemă, chiar și numai superficial, și chiar așa se va și întâmpla, în măsura în care este posibil.
În considerațiile pe care le avem de făcut, vă rog, așadar, să mențineți în atenție în ce sens are omul o natură dublă, și cum se exprimă această natură dublă prin aceea că el este alcătuit din cap și din restul trupului. Capul omului își parcurge partea cea mai importantă a modelării sale, întreaga sa formare, de fapt, încă în timpul dintre ultima moarte și nouă naștere. Bineînțeles, capul fizic este produs în plan terestru; dar nu despre aceasta este vorba, ci de faptul că forma pe care o primește, modul în care este el format, sunt legate de forțe aflate departe în trecut. Omul obține realmente din cer capul format, căci toate forțele care acționează aici între moarte și o nouă naștere există pentru a forma capul omului. Chiar dacă acest cap trebuie să parcurgă calea nașterii fizice și a eredității fizice, omul îl primește din cer. Astfel încât, în ceea ce privește forma trupului, omul este un produs al lui Uranos și al Gaiei: capul este rezultatul unor forțe cerești, restul trupului este rezultatul unor forțe pământești: Uranos și Gaia.
Apoi omul intră în existență, și după naștere în el este foarte evident acest lucru, atât de evident încât se poate spune: aici este introdus în lumea fizică ceva care, în ceea ce privește capul, este o amprentă a acelor forțe care acționează în cer, iar în ceea ce privește trupul, este o imagine a forțelor care acționează pe Pământ. După ce omul a fost născut, acest lucru este deosebit de puternic exprimat. Pentru cel care poate străvedea cu o cunoaștere profundă omul, există un contrast puternic între cap și restul trupului. La copilul mic, există într-adevăr un contrast puternic. Trebuie numai să învățăm a observa asemenea lucruri fără idei preconcepute; atunci vom observa că există un mare contrast între cap, domeniul lui Uranos în om, și restul trupului, domeniul Gaiei în om.
Să observăm viața până la primul moment crucial important, până la aproximativ șapte ani, până la schimbarea dentiției. Noi știm că aceasta este primul segment important al vieții omului. Acest timp este foarte important, căci acum vine paradoxul care trebuie înțeles în mod corect. Căci în această perioadă dintre naștere și schimbarea dentiției omul este, de fapt, înțeles foarte greșit de către cei care-l observă fizic. Am atras atenția asupra acestui fapt în mod repetat, din alte puncte de vedere. În primii săi șapte ani de viață omul este privit ca și cum ar fi deja sau masculin, sau feminin. Dintr-un punct de vedere superior, acest lucru este complet greșit. Numai materialismul actual este de această părere, din care cauză el observă întotdeauna exteriorizările din cursul primilor șapte ani de viață ca exteriorizării sexuale, ceea ce ele nu sunt. Va fi mult mai sănătoasă, cândva, o concepție care va ști că în primii șapte ani de viață copilul nu este de fapt o ființă sexuată, ci una asexuată. Exprimat în mod comun, se poate spune că lucrurile arată numai ca și cum omul ar fi, în primii șapte ani, deja masculin sau feminin. Acest lucru pare astfel pentru că în materialism nu există în plan fizic o altă deosebire bine delimitată între ceea ce omul numește azi în mod greșit în primii șapte ani, ca fiind masculin –și numește astfel și mai târziu – și la fel, ceea ce numește el feminin. Căci el consideră că ceea ce este mai târziu este urmarea a ceea ce există deja; însă acest ceva nu există. Acum, vă rog să preluați într-adevăr ceea ce eu am spus, în mod intens în simțirea dumneavoastră, pentru a nu cădea în eroarea de a introduce imediat judecăți de valoare, după modelul practicat azi în alte domenii unde nu se mai judecă obiectiv, ci se judecă după un sistem de valori, acolo unde lucrurile trebuie înțelese numai obiectiv.
Ceea ce în primii șapte ani arată a fi bărbătesc – și aici vă rog să luați în considerare ceea ce am spus despre Uranos și Gaia –, nu este bărbătesc ca atare, ci este numai exterior modelat astfel încât ceea ce acționează numai asupra capului, forțele cerești, să acționeze mai departe și să formeze omul și silueta umană în conformitate cu ceea ce este extraterestru, după cele cerești. Nu este deloc bărbătesc, ci este format după Uranos, după extraterestru! Eu am spus: în mod preferențial, capul omului este ceresc, restul trupului pământesc. Dar pământescul primește o iradiere cerească, precum și ceea ce este ceresc primește o iradiere pământească. Totul se află în interacțiune; dar precumpănește când una, când alta. S-ar putea spune că ceea ce este ceresc adumbrește la un soi de oameni trupul și-l face așa încât se spune că el este bărbătesc. Dar aceasta nu are de a face cu sexualitatea, este numai o organizare care este mai mult uraniană; pe când o altă organizare la alți indivizi este mai mult terestră, ține mai mult de Gaia. Omul nu este deloc o ființă sexuată în primii șapte ani; aceasta este o iluzie. Organismele se deosebesc prin aceea că într-un caz acționează mai mult cerul, în celălalt mai mult Pământul. Eu am spus din capul locului că pentru o observare a lumii, ceea ce este pământesc are tot atâta valoare ca și ceea ce este ceresc, pentru a nu da loc la judecăți de valoare astfel încât să se creadă, în sensul lui Weininger, că femininul ar fi minimalizat prin aceea că dintr-un punct de vedere mistic sublim, el ar fi numai pământesc sau Gaia. Fiecare este polul celuilalt, dar încă nu are nimic de a face cu sexul.
Ce are loc în ființa umană, în organizarea umană în timpul primelor șapte ani? Trebuie să înțelegeți tot ce spun în sensul că el are loc în mod preponderent, căci există însă întotdeauna și aspectul opus, dar ceea ce descriu eu este prezent în mod principal. În primii șapte ani există permanent acțiuni de forță, curenți care se îndreaptă de la restul trupului spre cap. Există, fără îndoială, și curenți care se îndreaptă de la cap spre restul trupului, dar aceștia sunt slabi în această perioadă în comparație cu acei curenți puternici care se îndreaptă dinspre trup spre cap.
Faptul că acest cap crește, în primii șapte ani, că el continuă să se formeze, acest lucru se datorează faptului că restul trupului își trimite forțele în cap; în primii șapte ani, trupul se înghesuie în cap, iar capul se adaptează organizării corporale. Acesta este lucrul esențial al dezvoltării umane; anume că în primii șapte ani, capul se adaptează organizării corporale. De aici rezultă și particularitatea care poate fi observată când ai un simț fin pentru modificarea feței umane în primii șapte ani de viață, anume această iradiere în sus a restului organizației corporale. Observați cum este fața copilului și cum după schimbarea dentiției ea a devenit cu totul alta, în expresia căreia s-a revărsat într-o oarecare măsură întregul trup.
Apoi vine vremea cuprinsă între aproximativ al șaptelea până la al paisprezecelea an de viață a omului, până la maturizarea sexuală. Atunci se întâmplă exact lucrul opus: o curgere continuă a unui curent de forțe ale capului înspre organism, spre interiorul trupului; acum trupul se adaptează capului. Este foarte interesant de perceput felul în care are loc o revoluție completă în organism: un curent ascendent de forțe ale trupului spre cap în primii șapte ani, care-și găsește sfârșitul în schimbarea dentiției, iar apoi o inversare, un curent descendent de forțe. Abia prin această coborâre a curentului de forțe omul devine o ființă sexuată. Abia acum, omul devine o ființă sexuată. Iar ceea ce face din organele care anterior erau organe cerești sau pământești organe sexuale, vine din cap, este spirit. Organele fizice – putem exprima lucrurile chiar așa – nu sunt predeterminate pentru sexualitate; ele trebuie să fie adaptate pentru sexualitate. Iar cine susține că ele ar fi adaptate de la început pentru sexualitate judecă numai după părerea exterioară. Ele sunt în așa fel încât sunt adaptate unele cerescului, altele pământescului. Ele sunt imagini. Caracterul sexual le este imprimat abia prin ceea ce vine prin curentul ce pornește din cap între cel de al șaptelea și cel de al paisprezecelea an. Abia atunci omul devine o ființă sexuată.
Este deosebit de important ca aceste lucruri să fie reținute; căci în practică apare în orice clipă situația în care unii oameni vin cu copii cât de mici și se plâng de faptul că aceștia comit necuviințe sexuale. Acest lucru nu este deloc posibil înainte de șapte ani, căci ceea ce există atunci nu are nimic sexual, nu are această semnificație. Și nu ar putea fi obținută o vindecare pe calea medicinii, ci pe o cale normală, prin aceea că astfel de lucruri nu ar mai fi desemnate prin nume necorespunzătoare îmbrăcându-le într-un înveliș de noțiuni necorespunzătoare. Ar trebui să se obțină din nou acea, aș spune, nevinovăție sfântă, pe care o aveau cei vechi cu privire la aceste lucruri, cărora nu le-ar fi trecut prin minte să vorbească despre sexualitate la copii, datorită științei lor atavice primite din lumea spirituală. Eu m-am mai referit la aceste probleme din alte puncte de vedere.
Dacă însă veți lua în considerare adevărurile importante pe care le-am putut obține din lumea spirituală despre om și legăturile sale cu lumea terestră și ceea cerească, veți vedea clar cum un om ca Weininger corespunde, în mod caricatural, anumitor idei justificate. Căci dacă el ar străvedea lucrurile așa cum au fost ele expuse aici, ar putea spune cu o anumită justificare: Omul este introdus din lumea spirituală în cea fizică, în așa fel, încât abia prin ceea ce obține capul său din lumea fizică în timpul primilor șapte ani, devine din ceea ce este ceresc în el, masculin, iar din ceea ce este terestru, feminin. Va trebui să revenim mai târziu asupra anumitor curenți și fortificări care sunt importante pentru dezvoltarea umană în anii mai târzii. Acum ar fi bine să ne concentrăm asupra dezvoltării umane în timpul primilor paisprezece ani. Prin astfel de lucruri veți obține o reprezentare a faptului că viața exterioară este de fapt o viață Maya, o viață în marea iluzie. Căci este cu adevărat o iluzie, și nimic altceva decât o iluzie, afirmația că oamenii sunt introduși în lume ca bărbătesc și feminin. Abia elementul terestru pe care îl obțin în primii șapte ani cu capul lor, acesta îi face pe Pământ ființe sexuate.
Pentru cine abordează aceste lucruri nu numai cu capul, ci și cu întreaga înțelegere a inimii, trebuie acum să se ivească întrebarea peste care nu se poate trece prea ușor: Cum se face oare că omul trăiește în Maya, în iluzie? Are acest lucru importanță? Oare, luat în fond, nu este ceva care te poate întrista, faptul că omul trăiește în iluzie? Nu ar fi fost mult mai corect din partea divinității și a zeilor dacă ei nu l-ar fi lăsat pe om să trăiască în iluzie, ci l-ar fi lăsat să privească în așa fel în lume încât să nu trebuiască să caute adevărul dincolo de aparențe și să nu fie nevoit să trăiască în iluzie? De ce trebuie oare ca omul să trăiască mai întâi în iluzie? – Această problemă ar putea genera o concepție despre lume foarte pesimistă, faptul că omul trebuie să trăiască în iluzie. Există, desigur, motive bine întemeiate pentru care omul trebuie să trăiască în iluzie; căci dacă omul s-ar naște de la bun început în adevăr, dacă adevărul i-ar fi dat prin naștere, dacă el nu ar trebui să-l caute, omul nu ar putea deveni niciodată o personalitate, nu ar putea deveni niciodată liber. Omul nu poate cuceri libertatea decât în cadrul sferei Pământului. Dar acest lucru îl poate face numai prin aceea că în strădania terestră el devine o personalitate. Faptul că îl întâmpină în exterior mai întâi ceea ce este încă aparență, și că el trebuie să caute partea interioară a acestui exterior, aceasta descătușează în interiorul său forțele care, treptat, îl fac o personalitate liberă în cursul a numeroase reîncarnări. Vă puteți limpezi aceste lucruri cu ajutorul unei comparații. Să luăm o carte valoroasă oarecare, să spunem «Divina Comedie» a lui Dante. Teoretic, și numai teoretic, ne putem imagina foarte bine că omul ar ajunge în cu totul alt mod la cunoașterea «Divinei Comedii», decât în mod obișnuit. Cum ajunge azi omul la cunoașterea «Divinei Comedii» a lui Dante? Fie prin aceea, că îi este recitată de cineva, că o aude, așadar, exterior în sunete care nu au nimic de a face cu conținutul «Divinei Comedii», fie că o citește. Dacă o citește, el nu are în realitate în fața sa nimic altceva decât semne, care nu au nici cea mai mică legătură cu conținutul «Divinei Comedii». Teoretic, ar putea exista tot atât de bine și alte semne. Da, în felul acesta învață azi omul să cunoască conținutul unei lucrări valoroase. Din exterior el învață să-i cunoască prin recitare, dar vorbirea nu are nimic de a face cu conținutul lucrării, așa cum a țâșnit din capul lui Dante, este numai o mijlocire exterioară. Dar teoretic – și nu numai teoretic țin eu să subliniez – ar fi posibil să ajungem și pe altă cale la conținutul «Divinei Comedii»: Din interior spre exterior, pur și simplu prin aceea că la o anumită vârstă, conținutul ar urca în sufletul nostru, în conștiența noastră trează, printr-un vis. Acest lucru nu este numai teoretic, ci s-ar putea foarte bine, dacă lumea nu ar fi astfel organizată încât noi să fim obligați să trecem mai întâi prin Maya. Dacă n-ar trebui să trecem prin Maya, atunci lucrurile s-ar prezenta astfel: Cele ce au fost deja produse, să spunem, de Homer, Dante, Platon etc., le-am vedea înălțându-se într-o bună zi ca pe un vis. Noi nu ar trebui să ne procurăm printr-o mijlocire exterioară cunoașterea lor. Rafael nu ar fi trebui să-și picteze tablourile, ci ar fi trebuit numai să le conceapă în mod viu, în spiritul său, iar cei care trăiesc în urma lui le-ar putea lăsa să se ridice din ei înșiși, fără a primi nimic altceva decât un fel de direcție spre Rafael.
Ceea ce vă povestesc acum nu este nici măcar o ipoteză, ci pe vechea Lună așa se întâmplau lucrurile, totul era mijlocit în acest fel. Acolo era într-adevăr așa. Pe Lună nu se învăța cititul, totul lua naștere din interior. Trebuia numai ca acele lucruri să fie existat odată acolo, însă după aceea ele se ridicau din interior. Dar liber nu puteai fi. Erai pur și simplu ca un automat al timpurilor trecute. În acel timp străvechi totul lua naștere în interiorul omului. Atunci nu puteai deveni o personalitate liberă. Noi nu obținem cunoștințele noastre pentru a repeta ceea ce există deja în afara noastră, ci pentru a deveni personalități libere. Numai prin faptul că ne consolidăm în contact cu ceea ce mai întâi nu are nici o legătură cu motivul venirii noastre pe lume, devenim personalitate liberă. Acesta este progresul de la perioada lunară la cea actuală a Pământului, faptul că atunci nu eram ființe libere, ci totul se ridica în noi ca imaginațiune. Iar acum trebuie să ajungem la ele în exterior. Iar prin faptul că acum parcurgem procesul spiritual care constă în aceea că citim sau auzim, devenim personalități libere. Când se spune că omul își dobândește cunoștințele de dragul lor, acest lucru nu este întru totul corect. Omul își dobândește cunoștințele pentru ca el să devină o ființă personală liberă. Aceasta este unul din lucrurile pe care trebuie să le reținem.
Celălalt lucru de reținut poate fi luat în discuție printr-o întrebare: De fapt, la ce servește această repetare a lumii exterioare în noțiunile și reprezentările noastre? De ce repetă omul în gândurile și reprezentările sale încă o dată lumea exterioară, căci acest lucru nu poate interesa lumea exterioară, ca noi s-o repetăm! – Veți reține în modul cel mai precis gândul, dacă vă îndreptați gândirea asupra următorului aspect: Aici este un om. Dacă el ar fi fost ucis în tinerețe, nu ar fi aici. Prin faptul că el este aici, în afară de lumea exterioară mai trăiește și lumea experienței sale în lăuntrul său, într-o anumită măsură ca o repetare a lumii, o imagine a lumii. Dar acest lucru ar fi putut lipsi cu desăvârșire, dacă el ar fi fost ucis în tinerețe. Partea exterioară nu s-ar schimba prin aceasta. Când intervine el, este altceva, dar pentru lumea exterioară, tot ce trăiește în cunoașterea noastră pură este simplă repetare. Dacă am fi niște automate impulsionate din afară pentru a face ceea ce realizăm între naștere și moarte, atunci cunoașterea noastră ar fi întru totul de prisos. Așadar am face și ceea ce se întâmplă datorită nouă, și am avea în cunoaștere un fenomen inutil, cu totul paralel. Puteți însă să vă formați după cele spuse, reprezentarea că omul poartă cu sine, în cunoaștere, ceva ce de fapt se adaugă naturii, Universului, însă naturii, Universului îi poate fi relativ indiferent că i se mai adaugă ceva. Natura și-ar fi putut face la fel de bine automate care să nu urmărească cu gânduri și noțiuni ceea ce se întâmplă. Căci în afară nu se schimbă nimic dacă urmărim evenimentele lumii, dacă noi creăm imagini-copii ale acestora cu ajutorul gândurilor și noțiunilor noastre. Când fotografiați cu un aparat de fotografiat un peisaj, atunci în afara peisajului mai există și o fotografie, dar peisajului îi este cât se poate de indiferent dacă ea există sau nu. Ceva cu totul asemănător se află și la baza reprezentărilor noastre. Ele se adaugă. De ce oare natura nu este astfel organizată? – ne-am putea întreba. Noi toți care ne-am obișnuit cu gândirea, care am îndrăgit gândirea așa de mult, nu punem această întrebare, pentru că vedem în gândire ceva obișnuit, ca mâncatul și băutul; din această cauză întrebarea nu se pune pentru noi. Dar știți câți oameni sunt afară în lume, care ar fi foarte bucuroși dacă n-ar trebui să gândească, dacă ar putea lucra ca mașinile, pentru care gândirea este prea grea, și care, de fapt, fug de orice gând? Avem din nou exprimarea întrebării: De ce natura nu a alcătuit omul astfel încât el să nu aibă în stăpânirea lui gândirea? La o parte a acestei întrebări am răspuns deja. Prin gândirea lor, oamenii devin personalități libere. Dar unei astfel de întrebări i se răspunde întotdeauna în foarte multe feluri. Nu este singurul lucru care să ne ducă la înțelegere.
Să admitem că am fi astfel organizați încât ne naștem copii, Cerul ne dă capul, Pământul ne dă trupul, iar prin intermediul ierarhiilor, al îngerilor, al arhanghelilor etc., am fi plasați la locul unde am face ceea ce avem de făcut, dar nu ne-am uza prin dezvoltarea unei vieți sufletești cu toate suferințele și chinurile care o alcătuiesc adeseori. Să admitem că am fi astfel; aceasta ar avea o urmare importantă. Am putea fi astfel numai dacă ne-am naște o singură dată și am muri o singură dată, dacă nu ar trebui să existe vieți terestre repetate. O plantă care crește, fără a dezvolta în floarea ei un rod, trăiește o singură dată. Ea se poate dezvolta mai departe în germene. Prin faptul că noi dezvoltăm o viață sufletească, dezvoltăm germenul pentru viața pământească următoare. În aceasta se află germenul. Dacă nu am dezvolta o viață sufletească odată cu dobândirea cunoștințelor, viața noastră ar trebui să se încheie o dată cu moartea noastră pământeană. Așadar noi purtăm în noi, nu o repetare a ceea ce este afară, ci viitorul îl purtăm pe măsură ce ne modelăm viața sufletească prin cunoaștere. Tot ceea ce noi dezvoltăm în noi prin cunoaștere reprezintă germenul real al viitorului. În procesul nostru de cunoaștere se dezvoltă adevăratul germene a ceea ce va fi viitorul.
Acum aș vrea să fixez, la sfârșit, un gând care va deveni gândul diriguitor al conferințelor următoare, care ne va conduce apoi în regiuni importante ale existenței umane în lume.
Noi purtăm deci în noi tot ceea ce este cunoașterea noastră, fie cunoașterea cea mai naivă, fie cunoașterea abstractă – chiar atât de teribilă nu este deosebirea dintre cele două, numai că acest lucru nu este corect evaluat –, purtăm acest lucru în noi, adânc sub suprafață, dar suprasensibil, căci conținutul cunoașterii este, desigur, ceva suprasensibil. În realitate este o sumă de forțe, care odihnesc în noi. Trecem prin poarta morții; și ce se întâmplă atunci? Am descris acest lucru adeseori, dar acum aș dori să-l descriu încă odată din punctul de vedere al acestor forțe.
Ca oameni noi suntem alcătuiți din trup și cap. Capul nostru – poate fi el oricât de valoros, este totuși adevărat – capul nostru, de fapt, s-a „irosit”. Eu vorbesc mereu despre forțe, nu despre formele exterioare, și puteți, desigur, să lăsați trupul omului să putrezească sau să-l ardeți, forma de forță rămâne prezentă, ea nu se distruge, ea rămâne prezentă afară, la fel și spiritualul care se află la baza trupului. Dar capul dispare. Nu ajută cu nimic, așa cum am spus, puteți să-l considerați ca pe un element component oricât de valoros al organismului, cu capul nu se întâmplă, după moarte, nimic special. Aceasta nu se referă, bineînțeles, la conținutul sufletesc, ci la forma exterioară a capului. Căci ceea ce devine acum cu adevărat important pentru Cer la trecerea dintre moarte și o nouă naștere este ceea ce ați primit în timpul ultimei vieți de la Pământ și anume, restul trupului. Acesta este transformat împreună cu forțele sale într-un nou cap în timpul dintre moarte și o nouă naștere. Aici aveți capul, colo restul trupului. Acest cap a fost trup în viața dumneavoastră anterioară; trupul dumneavoastră actual va deveni un cap în viața dumneavoastră viitoare. Iar forțele pe care le dezvoltați prin intermediul capului în dumneavoastră, transformă forțele trupului dumneavoastră într-un nou cap, pentru viața următoare. Trupul vă este dat de Pământ în acest scop. Iar capul pe care-l purtați acum, este trupul din viața anterioară, transformat, căci metamorfoză există pretutindeni în viață. Nu numai frunza plantei se transformă în petală, nu este valabilă numai metamorfozarea formei celei mai joase, ci metamorfoza este valabilă în toate cazurile. Trupul dumneavoastră este un cap încă nedevenit, capul dumneavoastră este un trup transformat.
Acest gând aș vrea să-l abordez. Acum vă purtați capetele. Frenologii studiază capul după formele sale, dar această frenologie nu are mare valoare dacă nu se bazează pe inițiere, pentru că fiecare își are propriul său cap. Căci așa stau lucrurile – capul este moștenitorul trupului său din viața anterioară. Capul fiecărui om este diferit de capul oricărui alt om, iar trăsăturile tipice care se descoperă, sunt, în fond, numai constatări grosiere.
Gândiți-vă că există această minunată corelație: Omul are o natură dublă, dar în afară de acest fapt, el poartă cu sine în forma sa exterioară trecutul și viitorul. Reîncarnarea este aproape palpabilă în cazul capului, căci ceea ce găsim format în cazul capului este rezultatul vieții anterioare. Capul pe care îl vom purta în viețile noastre viitoare va fi transformarea trupului nostru. Metamorfoza este ceva care se află la baza existenței dacă scrutăm această existență în profunzimile sale. Când privesc astfel de lucruri ca acelea pe care le-am expus acum, putem vedea adânc de tot în devenire, în existența esenței lumii, a esenței omenirii. Eu am vrut să abordez, așa cum am spus, acest gând care va forma leit-motivul următoarelor conferințe: cum acționează o încarnare în cea următoare, cum acționează încarnarea anterioară în cea actuală prin faptul că există o metamorfoză între corporalitatea omului și capul acestuia.
