Când se vorbește, ca de exemplu că în Faust-ul lui Goethe, despre marea și mica lume, despre Macrocosmos și Microcosmos, aceasta se referă la întregul Univers și la om: întregul Univers ca lumea cea mare, iar omul drept lumea cea mică. Relațiile dintre Cosmos și om sunt foarte variate, foarte complicate, așa cum am văzut până acum din multe aspecte menționate cu diferite ocazii. Aș vrea să amintesc azi unele lucruri despre care am vorbit în decursul timpului și să leg aceste lucruri pe care ni le vom aminti de o observație privind relația dintre om și Univers. Vă aduceți aminte că atunci când vorbim despre simțurile noastre, despre ce este omul ca posesor al simțurilor, spuneam: Aceste simțuri își au primii germeni în timpul vechii evoluții saturniene. Acest lucru îl găsiți expus în diferite cicluri de conferințe și ne referim mereu la ele. Este lesne de înțeles că nu ne este îngăduit să ne imaginăm că simțurile, așa cum au apărut în prima lor formă, în primul germene, erau așa cum sunt astăzi. Aceasta ar fi desigur, o nebunie. Este chiar deosebit de greu să ne reprezentăm simțurile care existau în timpul vechii evoluții saturniene, sau, mai târziu, în evoluția Vechii Luni. Pe atunci, ele erau încă cu totul diferite de modul în care sunt azi. Asupra acestui fapt aș vrea să arunc acum o lumină, asupra felului cum erau aceste simțuri în timpul Vechii Luni, când își parcurgeau cel de al treilea stadiu evolutiv – Saturn, Soare, Lună.
Forma pe care o au azi simțurile umane, față de felul cum erau în timpul evoluției lunare, este cu mult mai moartă. Simțurile erau pe atunci mult mai vii, erau organe mult mai pline de viață. În schimb, ele nu erau adecvate pentru a sta la baza vieții deplin conștiente a omului; ele erau adecvate numai pentru vechea clarvedere asemănătoare visului a oamenilor lunari pe care aceștia o desfășurau excluzând orice libertate, orice impuls de acționare liberă, sau de dorință liberă. Așadar simțurile încă nu erau o bază pentru o conștiență ca aceea pe care o avem în epoca Pământului; ele constituiau numai baza pentru o conștiență mai atenuată și mai imaginativă decât conștiența pământeană actuală și asemănătoare cu conștiența actuală de vis. Omul, așa cum este el în prezent, acceptă existența a cinci simțuri. Noi știm însă că acest lucru nu este justificat, căci în realitate trebuie să deosebim douăsprezece simțuri umane. Cele șapte simțuri pe care trebuie să le mai numim în afara celor cinci, sunt tot atât de justificate pentru perioada evoluției Pământ, ca și cele cinci simțuri care sunt mereu menționate. Pe cele din urmă le știți: simțul văzului, simțul auditiv, simțul gustului, simțul mirosului și simțul pipăitului. Cel din urmă se mai numește adeseori și simțul tactil, fără a se mai face deosebirea pe care unii o fac totuși în prezent, între simțul tactil și simțul caloric. Aceste două simțuri erau considerate la un loc în timpul trecut. Ele sunt, bineînțeles, cu totul diferite. Prin simțul tactil noi percepem dacă un obiect este tare sau moale; simțul caloric este cu totul altceva. Dar când ai cu adevărat un simț pentru relația omului cu restul lumii, atunci trebuie diferențiate douăsprezece simțuri pe care le vom enumera azi din nou.
Simțul tactil este într-o anumită măsură simțul prin care omul intră într-o relație cu aspectul cel mai material al lumii exterioare. Prin simțul tactil omul se lovește într-o oarecare măsură de lumea exterioară, prin el omul are continuu de a face cu lumea exterioară în modul cel mai grosier. Totuși, procesul care are loc la pipăire se desfășoară în interiorul pielii omului. Ceea ce se desfășoară pentru ca el să aibă o percepție adecvată obiectului de care se lovește, se întâmplă bineînțeles în piele, în interiorul trupului. Așadar procesul, fenomenul pipăitului se desfășoară în om.
Și mai interior omului decât simțul pipăitului se află ceea ce am putea numi simțul vieții. Este un simț în interiorul organismului, la care omul abia începe să se gândească în prezent, pentru că acest simț al vieții acționează în mod înăbușit în organism. Când se deranjează ceva în organism, simțim deranjul. Dar acea coacționare armonioasă a tuturor organelor, care se exprimă în sentimentul vieții zilnice și este întotdeauna prezent în stare de veghe în această structură a vieții, de obicei nu se observă pentru că este revendicată ca fiind bun de drept. Acest simț este: a te ști pătruns de o anumită bunăstare, de sentimentul vieții. Atunci când sentimentul vieții este atenuat, omul caută odihna pentru a și-l reîmprospăta. Această atenuare și împrospătare o resimțim, dar în general suntem prea obișnuiți cu sentimentul vieții pentru a o simți întotdeauna. Dar există un simț clar prezent, simțul vieții, prin care noi simțim viul în noi la fel cum vedem cu ochii ceva ce se află în jurul nostru. Noi ne simțim pe noi cu simțul vieții așa cum vedem cu ochii. Și nu am ști nimic despre desfășurarea vieții noastre, dacă nu am avea acest simț interior al vieții.
Încă mai interior, corporal-interior, decât simțul vieții este ceea ce am putea numi simțul mișcării. Simțul vieții resimte într-o oarecare măsură starea generală a organismului ca bunăstare sau și ca stare neplăcută. Dar a avea simțul mișcării înseamnă: membrele organismului nostru se mișcă unul față de altul, iar noi putem percepe aceasta. Nu mă refer aici la situația când întregul om se mișcă – aceasta este altceva ci la situația în care îndoiți un braț sau un picior; când vorbiți se mișcă laringele; toate acestea, percepția mișcărilor interioare, a modificării poziției membrelor izolate ale organismului, sunt percepute cu simțul mișcării.
Mai departe trebuie să percepem ceea ce putem numi echilibrul nostru. Nici acestuia nu-i acordăm atenție. Când amețim și cădem, când leșinăm, simțul echilibrului este întrerupt la fel cum simțul văzului este întrerupt atunci când închidem ochii. Așa cum percepem modificarea interioară a poziției, tot așa conștientizăm și echilibrul nostru când ne aducem pur și simplu într-o relație față de sus și de jos, de stânga și dreapta și ne inserăm în lume în așa fel încât ne simțim în ea; simțim că acum stăm vertical. Așadar acest sentiment al echilibrului îl percepem prin simțul echilibrului.
Aceste simțuri se desfășoară în procesele lor în așa fel încât tot ce se întâmplă rămâne în interiorul organismului. Când pipăiți, de fapt vă loviți de obiectul exterior, dar nu pătrundeți în obiectul exterior. Dacă vă loviți de un ac, spuneți că acul este ascuțit, dar bineînțeles că nu pătrundeți în vârf dacă nu faceți decât să pipăiți, altfel vă înțepați, dar atunci nu mai este pipăit. Dar toate acestea nu se pot petrece decât în organismul dumneavoastră. Vă loviți de fapt de obiecte, dar ceea ce trăiți ca oameni care pipăie se petrece în limitele pielii dumneavoastră. Așadar ceea ce trăiți ca simț al pipăitului este corporal interior. Tot corporal interior este și ceea ce trăiți în simțul vieții. Nu trăiți felul cum decurg lucrurile aici sau acolo, în afara dumneavoastră, ci ceea ce este în lăuntru. La fel stau lucrurile și cu simțul mișcării: nu mișcarea, faptul că poți umbla încolo și încoace este înțeleasă prin acest simț, ci acele mișcări pe care le facem când ne mișcăm membrele în legătură cu organismul nostru sau dacă vorbim, mișcările lăuntrice, pe acestea le înțeleg eu drept simț al mișcării. Când mă mișc în afara mea, mă mișc și lăuntric. Trebuie să deosebiți în acest caz cele două aspecte: mișcarea mea înainte și poziția membrelor, cea interioară. Simțul mișcării este perceput, așadar, interior, ca și simțul vieții și simțul echilibrului. Nu percepeți nimic exterior în acest caz, ci vă percepeți pe dumneavoastră înșivă într-un echilibru.
În simțul mirosului ieșiți pentru început din dumneavoastră. Aici ajungeți deja în relație cu lumea exterioară. Dar veți avea sentimentul că în simțul mirosului ieșiți prea puțin în afară. Prin simțul mirosului aflați puțin despre lumea exterioară. Omul nici nu vrea să știe ce se poate afla despre lumea exterioară printr-un simț al mirosului mai intim. Câinele vrea deja s-o știe mai mult. Lucrurile stau astfel încât la început omul vrea să perceapă numai lumea exterioară prin simțul mirosului, dar el vine numai puțin în contact cu aceasta. Nu este un simț prin care omul să vrea să pătrundă prea mult în lumea exterioară.
Prin simțul gustului, omul vrea deja să pătrundă mai mult în lumea exterioară. Trăim mult mai interior proprietatea zahărului, a sării, atunci când le gustăm. Exteriorul devine deja foarte interior, mai mult decât în simțul mirosului. Dar este deja mai mult relație cu lumea exterioară și cu lumea interioară.
Încă și mai mult se întâmplă aceasta în simțul văzului. În cazul simțului văzului preluați înăuntru mult mai mult din proprietății lumii exterioare decât în cel al simțului gustului. Dar și mai mult preluați prin simțul căldurii. Prin acesta intrați, de fapt, într-o relație foarte intimă cu lumea exterioară. Faptul că simțim un obiect ca fiind cald sau rece, semnifică o trăire intensă, și anume o trăire împreună cu obiectul. Dulcele zahărului, de exemplu, îl trăim mai puțin cu obiectul. Căci, în definitiv, în legătură cu zahărul vă privește ce devine el prin gustul dumneavoastră și mai puțin ce este afară. La simțul căldurii acest lucru nu-l mai deosebiți. În acest caz trăiți intens interiorul a ceea ce percepeți.
Într-un mod încă și mai intim vă puneți în relație cu interiorul lumii exterioare prin simțul auzului. Sunetul ne trădează deja foarte mult despre structura interioară a ceea ce este exterior, cu mult mai mult decât căldura, și cu mult mai mult decât simțul văzului. Acesta ne dă mai ales imagini ale suprafeței. Simțul auzului ne trădează, atunci când metalul începe să răsune, felul în care este el în propriul său interior. Simțul căldurii intră chiar și în interior. Când apuc ceva, de exemplu, o bucată de gheață, sunt convins că nu numai suprafața este rece, ci ea este rece în întregime. Când privesc ceva, văd numai culoarea suprafeței; dar când aduc ceva în starea de emitere a sunetului atunci percep întru câtva interiorul a ceea ce răsună.
Și mai intimă este percepția atunci când ceea ce răsună are și sens. Așadar simțului sunetului poate i-am putea spune mai bine simț al vorbirii sau simțul cuvântului. Ar fi pur și simplu absurd dacă s-ar crede că percepția cuvântului ar fi același lucru cu percepția sunetului. Ele sunt tot atât de diferite ca și gustul și vederea. În sunet noi percepem, de fapt, interiorul lumii exterioare, dar acest interior al lumii exterioare trebuie să se interiorizeze și mai mult atunci când sunetul trebuie să devină plin de sens în cuvânt. Astfel, pătrundem în mod viu în lumea exterioară, atunci când nu percepem numai ceva ce sună prin simțul auzului, ci când percepem ceva plin de sens prin simțul cuvântului. Dar, repet, când percep cuvântul nu trăiesc atât de intim în ființa exterioară ca atunci când prin cuvânt percep gândul. Aici, cei mai mulți oameni nu mai fac o deosebire. Dar există o deosebire între perceperea simplului cuvânt, a sunetului plin de sens și cea a gândului de dincolo de cuvânt. În definitiv, percepi cuvântul și când este separat de cel care gândește prin intermediul fonografului, sau chiar prin scriere. Dar în relația vie cu ființa care formează cuvântul, ceea ce mă transpune în mod nemijlocit prin cuvânt în ființa gânditoare, în ființa care-și reprezintă, solicită un simț și mai profund decât este simțul obișnuit al cuvântului, solicită simțul gândirii. Dar o relație încă și mai intimă cu lumea exterioară decât o dă simțul gândirii ni-l dă acel simț care face posibil să ne simțim una cu altă ființă, s-o simțim ca pe noi înșine. Aceasta este prezent când prin gândire, prin gândirea vie pe care o îndreptăm spre cineva, percepem Eul acestei ființe – simțul Eului.
Vedeți dumneavoastră, trebuie să deosebim într-adevăr simțul Eului care percepe Eul celuilalt, de perceperea propriului Eu. Acestea nu se deosebesc numai prin faptul că o dată percepem Eul propriu, iar altă dată percepem Eul celuilalt, ci se deosebesc și în privința proveniențelor. Structura germinativă de a putea percepe ceea ce poate ști fiecare despre celălalt, ne-a fost implantată deja pe Vechiul Saturn împreună cu structurile simțurilor. Așadar faptul de a putea percepe pe altul ca Eu v-a fost implantat împreună cu celelalte structuri-germeni ale simțurilor încă de pe Vechiul Saturn. Eul dumneavoastră l-ați obținut însă abia în timpul evoluției Pământului actual; acest Eu ce vă însuflețește interiorul nu este același lucru cu simțul Eului. Acestea două trebuie foarte net deosebite unul de celălalt. Când vorbim de simțul Eului, vorbim de facultatea omului de a percepe un alt Eu. Dumneavoastră știți că nu am vorbit niciodată decât cu deplină recunoaștere despre adevărul și măreția științei materialiste. Am ținut aici conferințe [Nota 12] pentru a recunoaște pe deplin știința materialistă; dar trebuie în adevăr să aprofundezi cu multă iubire această știință materialistă pentru a o cuprinde cu dragoste și în părțile ei de umbră. Modul cum gândește această știință materialistă despre simțuri, ajunge abia acum la o anumită ordine. Abia azi fiziologii încep să facă deosebire între simțul vieții, simțul mișcării, simțul echilibrului și să separe simțul căldurii de simțul pipăitului. Știința materialistă exterioară nu deosebește celelalte lucruri care mai sunt expuse aici. Așadar vă rog să deosebiți ceea ce numiți trăirea Eului dumneavoastră propriu, de capacitatea de a percepe un alt Eu. Referitor la percepția celuilalt Eu prin simțul Eului – aceasta o spun din iubire profundă pentru știința materialistă, pentru că această iubire pentru știința materialistă te face apt să străvezi cu adevărat lucrurile – știința materialistă suferă astăzi chiar de stupizenie. Ea devine stupidă când vorbește despre modul în care se comportă omul atunci când pune în mișcare simțul Eului. Această știință materialistă vă învață că atunci când un om întâlnește alt om, el trage în mod inconștient din gesturile făcute de celălalt, din nimica sa și din tot felul de semne, ceea ce ar fi o concluzie inconștientă asupra Eului celuilalt. Aceasta este o absurditate totală, în realitate, așa cum percepem nemijlocit o culoare, noi percepem și Eul celuilalt atunci când îl întâlnim. A crede că noi conchidem asupra Eului prin percepția corporală este ceva cu totul neinteligent, pentru că ne face nesimțitori față de faptul real că în om există un simț profund pentru cuprinderea celuilalt Eu. Așa cum cu ajutorul ochiului sunt percepute lumina, întunericul și culorile, tot așa sunt percepute nemijlocit prin simțul Eului și celelalte Euri. Este o relație senzorială cu celelalte Euri. Acest lucru trebuie trăit. De asemenea, așa cum culoarea acționează asupra mea prin ochi, și celălalt Eu acționează prin simțul Eului. Când va sosi timpul, vom vorbi despre organul de simț al Eului așa cum se vorbește despre organul de simț pentru simțul văzului, pentru simțul mirosului. În aceste cazuri din urmă este mai ușor să indicăm o manifestare materială decât pentru simțul Eului. Dar toate sunt la fel de reale.
Când meditați oarecum asupra simțurilor, puteți spune: În aceste simțuri se diferențiază organismul tău. El se diferențiază cu adevărat, căci a vedea nu este percepție a sunetelor, a percepe sunete nu este a auzi, a auzi nu este percepție a gândurilor, iar percepția gândurilor nu este pipăit. Acestea sunt domenii diferite ale ființei umane. În aceste domenii senzoriale avem de a face cu douăsprezece domenii diferite ale ființei umane. Vă rog să rețineți că fiecare este un domeniu în sine; căci datorită acestei separări putem desena într-un cerc totalitatea acestei duzini și în acest cerc putem deosebi douăsprezece domenii separate (vezi desenul).
Aici, problema se pune altfel decât în cazul forțelor care se află întru câtva mai adânc în om decât forțele simțurilor. Simțul văzului este legat de ochi, este un anumit sector în organismul uman. Simțul auzului este legat de organul auzului, cel puțin în partea sa principală; dar el nu are nevoie numai de acesta; în organism se lucrează, se aude cu un sector mult mai mare decât prin ureche; dar urechea este sectorul cel mai normal al auzului. În toate aceste sectoare senzoriale viața circulă în mod egal. Ochiul trăiește, urechea trăiește ceea ce se află și trăiește la baza întregului; ceea ce se află la baza simțului tactil, trăiește, totul trăiește. Viața sălășluiește în toate simțurile, trece prin toate sectoarele senzoriale.
Dacă vom contempla în continuare această viață, ea se prezintă la rândul ei ca fiind diferențiată. Nu există o singură forță a vieții. Trebuie deja să deosebiți faptul că simțul prin care percepem viața este altceva decât ceea ce voi discuta acum. Eu discut acum despre viața însăși, așa cum curge ea prin noi; aceasta se diferențiază la rândul ei în noi înșine în felul următor (vezi desenul). Cele douăsprezece sectoare senzoriale trebuie să ni le imaginăm ca și cum ar fi în repaus în organism. Însă viața pulsează prin întregul organism și ea se diferențiază la rândul ei. Avem aici mai întâi ceva care trebuie să existe într-un fel oarecare în toate organismele vii: respirația. Acea relație cu lumea exterioară care este respirația, trebuie să existe întru câtva în orice ființă vie. Nu pot intra acum în detalii pentru a arăta cum se diferențiază acest proces la animale, plante și om; dar în orice organism viu există într-un fel oarecare, respirația. Respirația omului este permanent reînnoită prin ceva pe care el îl preia din lumea exterioară; acest lucru este valabil pentru toate sectoarele senzoriale. Simțul mirosului nu ar putea acționa, simțul văzului nu ar putea acționa și nici simțul sunetului dacă ceea ce primește viața prin respirație nu ar reveni tuturor simțurilor. Ar trebui așadar să adaug în dreptul fiecărui simț, pe schița noastră, „respirație”. Desigur, se respiră; iar ceea ce este produs ca proces vital prin respirație revine tuturor simțurilor.
În al doilea rând putem deosebi căldura. Ea pătrunde odată cu respirația; dar ea este altceva decât respirația. Încălzirea, încălzirea interioară este un al doilea mod de întreținere a vieții. Un al treilea mod de întreținere a vieții îl constituie hrănirea. Avem, așadar, trei feluri de a întâmpina viața din afară cu procese vitale: respirația, încălzirea și hrănirea.
Tuturor acestora le aparține lumea exterioară. Respirația presupune o substanță, în cazul omului și al animalelor, aerul, încălzirea presupune o anumită căldură a ambianței, cu care intrăm într-o relație. Gândiți-vă cât de imposibil ar fi să trăiți interior având căldura corespunzătoare dacă temperatura din mediul ambiant ar fi mai mare sau mai mică! Gândiți-vă că ar fi cu 100 de grade mai scăzută: încălzirea dumneavoastră nu ar mai fi posibilă, ea ar înceta: sau cu o sută de grade mai mare: aceasta nu ar avea drept consecință numai faptul că ați transpira! La fel de necesară este și hrănirea, în măsura în care privim procesul vieții ca fiind un proces al Pământului.
Acum să pătrundem mai adânc în procesele vitale. Găsim mai întâi procesul care aparține deja mai mult interiorului, ceea ce am putea numi transformarea, interiorizarea a ceea ce a fost preluat din afară. În conformitate cu modul în care am denumit mai înainte aceste lucruri, am vrea să desemnăm această transformare din nou cu același expresii. În știința încă nu există termeni pentru aceasta; ei trebuie mai întâi concepuți, pentru că nu se face diferența între toate aceste lucruri. Transformarea interioară a ceea ce este preluat de afară, care este, așadar, subordonată unor procese pur interioare și ne-o putem imagina la rândul ei ca desfășurându-se în patru etape. Primul lucru care se petrece în interior după ingestia hranei, este secreția interioară. Vorbim despre secreție chiar și atunci când alimentul este doar împărtășit trupului, când devine o componentă a organismului. Nu există numai secreția spre exterior, ci și împărtășirea în interior a ceea ce este preluat prin substanța alimentară. Secreția constă în parte în eliminarea spre afară, dar acționează și în preluarea alimentului. Aceasta este o secreție realizată de organele care servesc alimentării: secreția în interiorul organismului. Ceea ce este astfel secretat în interiorul organismului trebuie să fie menținut în procesul vieții, acesta fiind la rândul lui un proces vital în sine, pe care trebuie să-l numim menținere sau conservare. Însă pentru ca viața să se poată menține, ea nu trebuie numai să păstreze ceea ce preia, ci trebuie să îl și mărească. Orice ființă vie este supusă unei multiplicări interioare; acesta este un proces de creștere în sensul cel mai larg; procesul de creștere aparține vieții, menținerii și creșterii.
Apoi vieții îi aparține aici pe Pământ, producerea întregului; procesul de creștere cere numai ca o componentă s-o producă pe celelalte. Reproducerea este un proces superior simplei creșteri deoarece produce un individ asemănător.
În afara acestor șapte procese nu mai există nici un alt proces interior. Viața este alcătuită din șapte procese. Însă nu le putem numi sectoare, ci acestea revin tuturor celor douăsprezece sectoare, aceste șapte procese vitale dau viață ansamblului. Din această cauză, atunci când avem în vedere relația dintre acestea șapte și cele douăsprezece, trebuie să spunem că există: 1. respirație, 2. încălzire, 3. hrănire, 4. secreție, 5. menținere, 6. creștere, 7. reproducere, dar astfel încât ele se află într-o relație cu simțurile, circulă întru câtva prin toate simțurile, că aceasta este mișcare (vezi desenul). În măsura în care vorbim despre un om viu, trebuie să-l prezentăm ca având douăsprezece sectoare senzoriale separate, prin acestea pulsând viața septuplă, viața mișcată în sine în șapte feluri. – Dacă adăugați celor douăsprezece semnele zodiacale, veți obține macrocosmosul; dacă le adăugați sectoarele senzoriale, obțineți microcosmosul. Dacă celor șapte procese vitale le adăugați semnele planetelor, obțineți Macrocosmosul; dacă scrieți numele celor șapte procese vitale, obțineți Microcosmosul. Așa cum se raportează în Macrocosmos planetele în mișcarea lor la imaginile zodiacului prin care trec, tot astfel procesul vital viu trece mereu prin sectoarele senzoriale aflate în repaus, le traversează. Vedeți dar că în anumite privințe omul este un Microcosmos.
Dacă ar veni acum un mare cunoscător al psihologiei actuale și al psihologiei experimentale așa cum este ea concepută în prezent, ar spune: Așa ceva este un fel de joc distractiv; căci relații pot fi găsite între toate lucrurile. Și dacă aranjez totul în așa fel încât să acceptați ca sectoarele senzoriale să fie douăsprezece, obțineți cele douăsprezece zodii; dacă împărțiți procesul vital în șapte părți, obțineți cele șapte planete. – Pe scurt, se poate crede că toate aceste lucruri au fost aranjate printr-o fantezie oarecare. Însă nu este cazul, chiar că nu este deloc așa; ceea ce există în prezent în ființa omului s-a format încet adăugându-i-se din afară sau dezvoltându-se din interior. Așa cum se află simțurile azi în om, ele nu existau în perioada Vechii Luni. Am spus că ele erau mult mai vii. Ele constituiau baza pentru vechea clarvedere asemănătoare visului din timpul Lunii Vechi, în prezent, simțurile sunt mult mai moarte decât erau în perioada Vechii Luni, sunt mai separate de procesul vital unitar în divizarea sa în șapte. Procesele senzoriale ele însele erau în perioada Vechii Luni mai mult procese vitale. Dacă, în prezent, vedem și auzim, acestea sunt deja procese aproximativ moarte, procese foarte periferice. Percepția nu era atât de moartă în timpul Vechii Luni. Să alegem un simț, de exemplu, simțul gustului. Cred că știți cu toții cum este acesta pe Pământ. În timpul Vechii Luni el era altceva. Atunci, gustatul era un proces prin care omul nu se despărțea de lumea exterioară ca acum. Acum, zahărul este afară, omul trebuie mai întâi să-l deguste și să realizeze un proces interior. Aici trebuie deosebite net subiectivul de obiectiv. În timpul Vechii Luni acesta era un proces mult mai viu, iar subiectivul și obiectivul nu se deosebeau atât de tare. Procesul gustatului era încă mai mult un proces vital, asemănător să spunem, cu respirația. În timp ce respirăm, în noi se petrece ceva real. Noi inspirăm aerul, dar în timp ce inspirăm aerul, se întâmplă în noi ceva cu întreaga formare a sângelui; căci toate acestea aparțin respirației, în măsură în care respirația este unul dintre cele șapte procese vitale și nu se poate face astfel separarea. Așadar aici, exteriorul și interiorul trebuie luate împreună: aer afară, aer în interior și în timp ce se desfășoară procesul respirator, se desfășoară un proces real. Acest lucru este mult mai real decât atunci când gustăm. Avem aici o bază pentru conștiența noastră actuală; dar gustatul pe Veche Lună era mai mult un proces de vis, așa cum azi este pentru noi procesul respirator. În prezent, noi nu suntem atât de conștienți în procesul respirator ca în procesul gustativ. Dar procesul gustativ era pe Vechea Lună așa cum este în prezent procesul respirator. Omul nici nu avea pe Vechea Lună mai mult din procesul gustatului decât avem noi în prezent din respirație și nici nu voia să aibă mai mult. Omul nu era încă un degustător rafinat și nici nu putea să fie, căci el își putea desfășura procesul gustativ numai în măsura în care în el însuși se producea un efect legat de menținerea sa, de existența sa ca ființă lunară.
La fel au stat lucrurile și cu procesul văzului în timpul perioadei lunare. Atunci nu se privea un obiect exterior, nu se percepea o culoare în exterior, ci ochiul trăia în culoare, iar viața era întreținută prin culorile care veneau prin ochi. Ochiul era un fel de organ de respirație a culorilor. Alcătuirea vieții era dependentă de relația în care se afla omul cu lumea exterioară prin ochi în procesul de percepției al ochiului. În epoca lunară, omul se extindea, se lărgea când pătrundea în albastru, se restrângea când îndrăznea să pătrundă în roșu: erau procese de extindere-restrângere. Acest lucru este legat de percepția culorilor. În felul acesta, toate simțurile mai aveau o relație cu lumea exterioară și cu lumea interioară, așa cum o au în prezent procesele vitale.
Cum era pe Vechea Lună simțul Eului? Eul s-a adăugat interior omului abia pe Pământ, pe Lună acesta nu putea avea, așadar, un astfel de „simț”; nu putea fi perceput un Eu, simțul Eului nu putea fi nicidecum prezent. – Și gândirea așa cum o percepem în prezent, așa cum am descris-o mai înainte, gândirea vie este legată de conștiența noastră din perioada Pământ. Simțul gândirii așa cum există în prezent, încă nu exista pe Lună. Nu existau nici oameni vorbitori. Sensul în care percepem în prezent vorbirea celuilalt, nu exista încă pe Lună, așadar nu exista nici simțul cuvântului. Cuvântul a trăit mai întâi în Logos, răsunând în întreaga lume, și trece prin ființa umană de atunci. El însemna ceva pentru om, dar omul nu-l percepea încă drept cuvânt la altă ființă. Simțul auzului era însă deja prezent, dar mult mai viu decât îl avem în prezent. Ca simț al auzului el a ajuns acum, pe Pământ, la stagnare. Atunci când auzim, în general, noi rămânem perfect liniștiți. Când timpanul nu se sparge datorită unui sunet prea puternic, în organismul nostru nu se schimbă ceva substanțial prin auz. În organismul nostru rămânem pe loc; percepem sunetul, faptul de a răsuna. Nu așa stăteau lucrurile în perioada lunară. Sunetul ajungea la om; el era auzit; dar orice eveniment auditiv era însoțit de o înfiorare interioară, de o vibrație interioară, sunetul era trăit în mod viu; Și ceea ce este numit Logosul universal, era trăit, dar el nu era perceput. Așadar nu se poate vorbi de un simț, dar omul lunar trăia în mod viu această emisiune de sunete care se află în prezent la baza simțului auzului. Dacă ceea ce auzim acum ca muzică ar fi răsunat pe Lună, ar fi fost posibil nu numai dansul exterior, ci și un dans interior; organele interioare, cu puține excepții, s-ar fi comportat așa cum se comportă azi laringele meu și tot ceea ce este legat de acesta, mobil în interior atunci când trimit sunetul prin ele. Întregul om vibra interior în mod armonios sau dizarmonic percepând această vibrație prin sunet. Așadar era cu adevărat un proces care era perceput, dar care era totodată trăit în mod viu, un proces vital.
Simțul caloric era de asemenea un proces vital. În prezent suntem relativ liniștiți față de ambianța noastră: ea ne apare caldă sau rece. Noi trăim aceasta în liniște, pe Lună însă acest fapt era trăit în așa fel încât întreaga structură a vieții devenea altfel când căldura creștea sau scădea. Așadar era o trăire mult mai intensă asociată mediului ambiant; așa cum se trăia împreună cu sunetul tot așa se încălzea și se răcea omul în interior și resimțea această încălzire și răcire.
Simțul vederii: am descris cum se prezenta pe Lună. Se trăia împreună cu culorile. Anumite culori determinau dilatarea siluetei, altele restrângerea ei. În prezent un astfel de comportament îl simțim cel mult în mod simbolic. Noi nu ne mai micșorăm în fața roșului și nu ne mai extindem în fața albastrului; dar pe Lună făceam acest lucru. Simțul gustului l-am descris. Simțul mirosului era intim legat pe Lună cu procesul vital. Simțul echilibrului era prezent pe Lună, și era deja necesar. Simțul mișcării era chiar mult mai viu. În prezent, se vibrează numai puțin, îți miști membrele, totul a ajuns mai mult sau mai puțin la repaus, a devenit mort. Dar gândiți-vă ce avea de perceput acest simț al mișcării când aveau loc toate mișcările ca vibrarea prin sunet. Sunetul era perceput, trăit într-o vibrație comună, dar aceasta vibrare interioară trebuia să fie percepută la rândul ei prin simțul mișcării, când omul îl provoca el însuși și el imita la rândul lui ceea ce trezea în el simțul auzului.
Simțul vieții: Din tot ce am descris puteți conchide că simțul vieții nu putea să fi existat pe Lună în același sens cum există pe Pământ. Viața trebuia să fie mult mai mult trăită și resimțită ca ceva general. Viața interioară nu se delimita așa, prin piele. Se înota înlăuntrul vieții. Prin faptul că toate organele actuale de simț erau atunci organe vitale, nu era nevoie de un simț special al vieții, și pentru că toate erau organe vitale, trăiau și percepeau singure, simțul vieții nu era necesar pe Lună. Simțul pipăitului a luat naștere odată cu regnul mineral, dar este un rezultat al evoluției pământești, în sensul în care am dezvoltat pe Pământ simțul tactil prin intermediul regnului mineral, el nu a existat pe Lună; el ar fi avut acolo tot atât de puțin sens ca și simțul vieții.
Să numărăm acum câte simțuri transformate în organe vitale ne-au rămas: șapte. Viața este întotdeauna alcătuită din șapte componente. Cele cinci care se adaugă pe Pământ și completează numărul de doisprezece, pentru că devin sectoare liniștite ca și sectoarele zodiacale, lipsesc pe Lună. Numai șapte rămân pentru Lună, acolo unde simțurile sunt încă în mișcare, unde ele însele sunt încă vii. Așadar pe Lună, viața în care simțurile sunt încă afundate, se articulează din șapte componente.
Aceasta este numai o mică parte din ce trebuie spus pentru a arăta că la baza acestor lucruri nu există bunul plac, ci observarea vie a lumii supersensibile care în timpul existenței pământene nu cade de la început sub incidența simțurilor. Cu cât pătrundem mai departe și ne dăruim contemplării tainelor lumii, cu atât vedem că acest raport de doisprezece la șapte nu este un joc, ci că el străbate cu adevărat întreaga existență, iar faptul că trebuie exprimat în afară prin relația dintre constelațiile zodiacale nemișcate față de planetele mobile este de asemenea rezultatul unei părți din marea taină a numerelor din existența Cosmică. Raportul dintre numărul doisprezece și numărul șapte exprimă a taină adâncă a existenței, exprimă taina în care se află omul ca ființă senzorială față de ființa vie, față de el însuși ca ființă vie. Numărul doisprezece conține taina faptului că putem prelua un Eu. Prin faptul că simțurile noastre s-au ridicat la numărul de doisprezece, douăsprezece sectoare în repaus, ele devin baza conștienței Eului pe Pământ. Prin aceea că simțurile mai erau organe vitale în timpul Vechii Luni, omul nu putea avea decât trupul astral; atunci aceste șapte organe senzoriale ce alcătuiau încă organe vitale erau baza trupului astral. Numărul șapte există tot atât de tainic la baza trupului astral, pe cât se află numărul doisprezece tainic la baza naturii Eului, a Eului omului.
