La un adevăr ca acela pe care l-am evocat ieri, nu este vorba numai să le preluăm în noi în mod teoretic-abstract și să știm într-o oarecare măsură că lucrurile sunt așa, ci de a ne pătrunde cu adevărat de urmările pe care le au aceste fapte pentru întreaga noastră viață omenească. Și aceste urmări sunt foarte importante. Astăzi aș vrea să schițez numai câte ceva din ceea ce aș denumi cu termenul de urmări. Multe lucruri s-ar putea spune în acest sens, totuși trebuie să pornim de la un punct oarecare, sau cel puțin să avem în vedere un curent de gânduri sau de voință, care rezultă din astfel de premise ale științei spiritului.
Să evocăm încă odată ceea ce am spus ieri. Putem contempla douăsprezece sectoare senzoriale ca fiind un fel de zodiac uman. Curgând prin toate aceste sectoare senzoriale, există apoi cei șapte curenți vitali: respirația, încălzirea, hrănirea, secreția, menținerea (conservarea), creșterea, reproducerea (vezi desenul de la pagina 130).
Pentru înțelegerea deplină a problemei, trebuie să ne clarificăm faptul că adevărul adevărat este cu totul altul când ne referim la aceste lucruri decât ceea ce spune despre ele știința materialistă. Gândirea materialistă gândește, de exemplu, că simțul gustului și simțul înrudit cu el, acela al mirosului sunt legate numai de zonele restrânse care se află în împrejurimile limbii și mucoasei nazale. Acest lucru nu este corect. Organele materiale ale simțurilor sunt oarecum numai capitalele din domeniul simțurilor. Domeniile corespunzătoare simțurilor se întind cu mult mai mult. Și cred că, de exemplu cel care a făcut unele observații asupra sa privitor la simțul auzului, știe că de auzit nu auzim numai cu urechile, ci cu un domeniu mult mai extins al organismului. Sunetul trăiește într-un domeniu mult mai întins al organismului și la fel trăiesc și celelalte simțuri în domenii cu mult mai extinse. Simțul gustului și simțul înrudit cu acesta al mirosului trăiesc, de exemplu, în mod clar perceptibil în ficat și în splină; ele se întind, așadar, mai mult decât este acceptat de obicei în știința materialistă. Și dacă aceasta este situația, veți recunoaște că între organele vitale care fac să circule forțele lor de viață încontinuu prin întregul organism și diferitele sectoare senzoriale există relații intime, astfel încât pot spune că structura interioară, structura spiritual-sufletească-materială a unui om este dependentă în multe direcții de felul în care se plasează un organ vital față de sectoarele senzoriale. Și așa cum în astronomie vorbim de faptul că Saturn se află în Berbec sau că Soarele se află în Leu, putem vorbi și despre faptul că impulsul secretoriu al vieții poate fi găsit, de exemplu, în sfera vizuală, în sensul că are ceva de-a face cu sfera vizuală, sau că sectorul de creștere are o legătură cu sfera auditivă. Dar oricare sector senzorial poate avea ceva de-a face cu orice sferă; căci sectoarele vitale se află la diferiți oameni în relații diferite cu sectoarele senzoriale. Aici, în interiorul omului, se găsesc cu adevărat relații asemănătoare cu cele observate la cerul înstelat.
Dacă vă gândiți că sectoarele senzoriale sunt în om ceva relativ stabil – ele sunt stabilizate prin faptul că tind spre organele materiale, simțul văzului spre ochi, deși el are un domeniu mai larg, simțul auditiv spre ureche etc. – și că dimpotrivă, toate procesele vitale sunt mobile, parcurgând în mod continuu întregul organism, atunci veți presupune pe drept cuvânt în tot ceea ce se întâmplă prin simțuri drept ceva aflat relativ în repaus. Iar în tot ceea ce se întâmplă prin procesele vitale și prin organele care le dirijează veți presupune ceva mobil, ceva ce este în mișcare în om.
Dacă luăm în considerare cele spuse ieri, faptul că viața senzorială actuală era prezentă în timpul vechii Luni mai mult sub formă de procese vitale, ajungem să conștientizăm faptul că în perioada lunară trebuie să ne reprezentăm omul ca fiind mult mai mobil în întreaga sa viață decât omul zilelor noastre. Omul lunar era mai mobil, interior mai mobil. Omul terestru se raportează la ceea ce trăiește la nivelul conștienței sale, așa cum se raportează între ele semnele zodiacale aflate în repaus. La suprafața omului s-a făcut liniște în perioada Pământ, așa cum este liniște în zodiac. În perioada lunară, ceea ce este în prezent viața senzorială, era atât de mobilă în om cum este mobilitatea actuală din sfera planetară, acolo unde planetele se află mereu în poziții diferite unele față de altele. În timpul perioadei lunare omul era schimbător, se afla mereu în metamorfoză. Am atras adesea atenția asupra faptului că, dacă în prezent omul urcă din nou prin inițiere la o cunoaștere care este, de exemplu, imaginativă, viața conștienței sale devine din nou mobilă în relația cu viața senzorială terestră actuală.Totul se mișcă atunci din nou; numai că omul trăiește acest fapt într-o conștiență suprasensibilă. Și așa trebuie să fie preluate și cunoștințele din această sferă. Am expus în diferite rânduri cum trebuie să facem mai mobile noțiunile noastre, reprezentările noastre, dacă vrem să pătrundem în mod viu în ceea ce se cunoaște prin conștiența suprasensibilă. Noțiunile lumii sensibile sunt ca și cum s-ar afla închise într-o cutiuță și fiecare dorește să le aibă în acest fel, așezate frumos una lângă alta, în timp ce pentru știința spiritului sunt necesare noțiuni care se transformă una în alta, care sunt mobile, care trec unele în altele. Vedeți astfel ceva din urmările celor pe care le putem expune ca fapte.
O altă urmare este aceasta: veți recunoaște că viața senzorială liniștită care este comparabilă cu cercul zodiacal poate exista numai când omul trăiește în sfera Pământului. Cele douăsprezece sectoare senzoriale au un singur simț pentru viața din trupul pământean, așadar, dintre naștere și moarte. Viața dintre moarte și o nouă naștere este în esență diferită, iar faptul uimitor este că acele sectoare senzoriale pe care le privim ca fiind superioare, pierd această importanță a superiorității după ce am trecut în sfera spirituală după moarte. Amintiți-vă ce am spus în Știința ocultă despre relația de la om la om în timpul dintre moarte și o nouă naștere, despre faptul că aceste relații sunt mijlocite într-un mod mult mai interiorizat decât aici pe Pământ. Acolo nu este necesar simțul Eului așa cum îl avem aici pe Pământ, nu ne este necesar nici simțul gândirii și nici cel al vorbirii așa cum le avem pe Pământ. Dimpotrivă, avem nevoie mai mult de simțul auditiv deja transformat; dar acesta este transformat în spiritual, el este cu adevărat spiritualizat. Prin simțul auditiv spiritualizat pătrundem în muzica sferelor. Dar spiritualizarea simțului auditiv poate fi recunoscută deja prin faptul că tot ceea ce auzim aici printr-un mediu total sensibil terestru și anume, prin aerul fizic, acolo este auzit fără aerul fizic. În afară de aceasta auzim totul inversat, curgând dinspre sfârșit spre început. Tocmai datorită faptului că simțul auditiv este legat aici, pe Pământ, de elementul fizic al aerului, putem să ne imaginăm extrem de greu că lucrurile trebuie reprezentate pentru simțul auditiv ca într-o privire retrospectivă. Reprezentarea unei melodii în sens invers prezintă cu adevărat dificultăți. În concepția spirituală acest lucru nu reprezintă nici o dificultate. Dar simțul auditiv se află întru câtva la graniță; în starea spiritualizată simțul auditiv este încă cel mai asemănător cu cel din lumea fizică.
Ajungem apoi la simțul caloric, care este deja foarte mult transformat în lumea spirituală, și mai mult este transformat simțul vizual și încă și mai mult, simțurile mirosului și cel al gustului căci ele joacă un mare rol în lumea spirituală. Tocmai ceea ce aici numim simțuri inferioare, joacă în lumea spirituală un rol important. Numai că ele sunt foarte spiritualizate. Și mai joacă un rol important în lumea spirituală simțul echilibrului și cel al mișcării. Un rol mai mic îl joacă simțul vieții, iar simțul tactil nu joacă nici un rol.
Putem spune, așadar: Când prin moarte ne integrăm în lumea spirituală, Soarele apune oarecum în simțul auditiv. Acesta se află la granița orizontului spiritual. Simțul auditiv este într-o anumită măsură secționat la orizont, iar dincolo Soarele răsare în simțul auditiv spiritual și trece apoi prin simțurile spiritualizate ale simțului caloric, ale simțului vizual, ale simțurilor gustativ și olfactiv, care sunt deosebit de importante dincolo pentru percepția spirituală. Iar simțul echilibrului ne poartă prin depărtări cosmice, întrucât nu percepem numai un echilibru interior, ci ne simțim în echilibru și cu ființele ierarhiilor superioare în al căror domeniu urcăm. Simțul echilibrului joacă aici un rol important. Aici, în organismul nostru fizic el este ascuns, este un simț inferior, dar acolo joacă un mare rol, căci recunoaștem prin el dacă ne aflăm în echilibru între un înger și un arhanghel sau între un spirit al personalității și un arhanghel, sau între un spirit al formei și un înger. Echilibrul în care ne aflăm față de diferite ființe ale lumii spirituale ne este mijlocit tocmai prin simțurile inferioare spiritualizate. Iar mișcările pe care le facem – în lumile spirituale noi ne aflăm în continuă mișcare – ne sunt mijlocite de către simțul mișcării spiritual, acum întors spre exterior. Nu mai avem nevoie de simțul vieții, întrucât plutim oarecum în viața generală; este elementul în care ne mișcăm ca spirite, așa cum se mișcă înotătorul în apă.
Oarecum sub orizont se află simțurile inferioare, care slujesc aici în viața fizică pământeană numai pentru percepțiile interioare din organism. Dar așa cum Soarele, când apune, se duce la semnele zodiacale aflate sub orizont, tot așa și Soarele vieții noastre merge la semnele zodiacale aflate sub orizont atunci când murim. Iar când ne naștem din nou el răsare în semnele zodiacale – simțul tactil, simțul vieții, simțul vorbirii, simțul gândirii, simțul Eului – pentru a percepe ceea ce există în viața pământeană în lumea fizică.
Și mai spiritualizate decât aceste simțuri inferioare sunt organele vitale. Câte cineva care vrea să reprezinte o concepție mistică deosebit de înaltă, vorbește despre procese vitale „inferioare”. Desigur, aici, ele sunt inferioare, dar ceea ce aici este inferior, este superior în lumea spirituală; căci ceea ce trăiește în organismul nostru, este ca imaginea în oglindă a ceea ce trăiește în lumea spirituală. Această frază este foarte ciudată. Dacă vă imaginați omul limitat cumva la zodiacul simțurilor sale, și vă reprezentați stelele organelor sale vitale, atunci în afara omului există în lumea spirituală entități spirituale importante care se oglindesc, se reflectă în om. Putem spune: Există în lumea spirituală ceva care se oglindește în cele patru procese vitale, în secreție, în menținere, în creștere, în reproducere și există ceva în lumea spirituală care se reflectă în respirație, încălzire, hrănire. Ceea ce se reflectă în pătrimea secreție, menținere, creștere, reproducere, este în lumea spirituală ceva înalt, care ne preia, în care trăim și acționăm după moarte pentru ca organismul nostru să poată fi pregătit pentru viitoare încarnare. Tot ce este inferior în organismul nostru fizic, corespunde unui nivel superior care nu poate fi perceput decât prin imaginațiune. Aici se află o întreagă lume care poate fi percepută prin cunoaștere imaginativă, o lume care este dăruită imaginațiunii și care se reflectă întru câtva de dincolo de zodiacul senzorial în organismul uman. Este ca și cum v-ați imagina că Soarele, Venus, Mercur și Luna ar fi imagini oglindite a ceva ce se află în afara zodiacului; Există contraimagini ale Soarelui, ale lui Venus, Mercur și a Lunii, care se află în afara cercului zodiacal și care numai se oglindesc în interiorul cercului zodiacal în aceste corpuri cerești.
Apoi, în afara domeniului simțurilor umane există ceva în suprasensibil ce poate fi perceput numai prin inspirație, o lume a inspirației. Și aceasta se oglindește în respirație, în încălzire, în nutriție; așa cum s-ar reflecta Saturn, Jupiter, Marte, din contra-părți spirituale de dincolo de cercul zodiacal. Și există o înrudire profundă între ceea ce în om există ca natură inferioară a sa și ceea ce există afară, în Univers. Există astfel de contraimagini ale proceselor vitale fizice. În felul acesta putem delimita domeniul simțurilor omului și procesele sale vitale.
Dacă ajungem acum la ceea ce este superior vieții, în domeniul sufletesc propriu-zis în care există elementul astral al omului și Eul său, atunci ieșim din domeniul senzorial și din domeniul spațialului și temporarului și intrăm în domeniul spiritual. Numai datorită faptului că există o anumită legătură între Eul nostru aici pe pământ și cele douăsprezece sectoare senzoriale, Eul trăiește în conștiența care este purtată prin sectoarele senzoriale. Sub această conștiență se află o altfel de conștiență, o conștiență astrală care, așa cum este constituit omul actual, are o relație intimă cu domeniul vital al omului, cu sfera vieții. Eul are o relație intimă cu sfera simțurilor, iar conștiența astrală cu domeniul vieții. Așa cum prin Eul nostru sau în Eul nostru știm despre zodiacul nostru, prin conștiența noastră astrală care, în prezent, este încă inconștientă, știm despre procesele noastre vitale. Însă în prezent, omul nu și-o poate încă dezvălui în stare normală, ea se află încă dincolo de prag. Căci această cunoaștere este, în trupul fizic, o cunoaștere interioară despre fenomenele vitale. Numai în situații anormale se întâmplă uneori ca starea de conștiență să cuprindă domeniul viului, sfera vieții, ca aceasta să urce în conștiența obișnuită. Ea este atunci, pentru omul actual, ceva maladiv, iar medicii și cercetătorii naturii stau uimiți în fața acestor erupții maladive ale naturii umane, când conștiența care se află jos și care în prezent mai este acoperită de conștiența cu douăsprezece sectoare se face simțită în sus, când planetele își pot face simțite viața în zodiac prin aceea că subconștientul dă semnale întru câtva în sus. Procesul trebuie să fie dezvoltat în mod real așa cum este descris în: Cum dobândim cunoașterea lumilor superioare?, – și atunci el este corect. Dar când se emit semnale în sus fără a urma acest drum, atunci este ceva maladiv.
În ultimul timp, a apărut o carte interesantă scrisă de un medic care vrea să pătrundă deja în astfel de probleme. Orice gând de știința spiritului îi este inaccesibil acestui om, el gândește încă totul în concepție materialistă. Dar el este atât de liber în cercetarea sa, încât mai ales în ultimul timp s-a atașat de acest domeniu. Mă refer la cartea: «Despre mecanismul gândurilor» de Carl Ludwig Schleich [Nota 13]. Acolo veți găsi comunicări extrem de interesante din practica medicală. Să luăm comunicarea cea mai simplă dată acolo: O doamnă vine la medic pentru o consultație. În aceeași clipă se pune în mișcare rotița unui ventilator. „Ah”, spune doamna, „asta este o muscă mare, mă va mușca”. Foarte curând după aceasta ochiul începe să i se umfle. După puțin timp rezultă o umflătură la ochi, care atinge dimensiunea unui ou de găină. Medicul o liniștește, spunându-i că nu este chiar atât de grav, defectul se poate ameliora repede.
Cu acea conștiență legată în zodiacul uman de cele douăsprezece sectoare senzoriale, omul nu poate interveni atât de profund ca să modifice ceva în sfera sa vitală. Cu subconștientul, atunci când dă semnale în sus în conștiența obișnuită de zi, omul intervine în sfera vitală. Noțiunile, reprezentările, așa cum le avem în conștiența obișnuită nu coboară încă la omul actual la această adâncime a proceselor vitale. Numai uneori tălăzuiește în sus mai mult sau mai puțin, uneori chiar destul de puternic. Dar cu ceea ce în prezent este conștiența exterioară normală omul nu poate – și să-I mulțumim lui Dumnezeu – să intervină în procesele sale vitale, altfel s-ar putea aranja frumos cu câte un gând din acesta. Gândurile omenești nu sunt atât de puternice încât să poată interveni în fapt. Oamenii însă nutresc în prezent și gânduri care, dacă ar interveni în sfera vieții – ca acest gând al doamnei care a izvorât din subconștient în sus în procesele vitale – ar determina ca mulți oameni să umble cu fețele umflate dar și cu alte stări mult mai rele. Așadar există sub suprafața omului care este legată de zodiac, un subconștient care se află în legături foarte intime cu procesele de viață; acesta acționează atunci în mod extensiv în stări anormale. Schleich povestește, de exemplu, un caz foarte interesant: o tânără vine la un medic și spune că ar fi păcătuit. Conform rezultatului examenului medical, acest lucru este exclus, dar ea își menține afirmația. Ea refuză să spună cu cine a păcătuit. În lunile următoare, ea ajunge în adevăr, în stare de bună speranță a gravidității; apar toate simptoamele, care devin vizibile, atât cele fizice, exterioare, cât și cele interne. În lunile mai avansate când se aude deja bătaia inimii copilului, la examinare se aude distinct, pe lângă pulsul cvasi-gravidei, bătaia inimii copilului. Totul se continuă în mod corect, numai că în a noua lună de sarcină nu apare nici un copil! Se intră în luna a zecea și, în sfârșit, se ajunge la concluzia că trebuie să fie vorba despre cu totul altceva. Trebuie făcută operația. Nu se găsește nimic, chiar nimic! A fost o sarcină isterică cu toate urmările simptomatice fizice. Acest fapt este deja descris în prezent de medic și este bine că este descris; căci aceste lucruri vor constrânge oamenii să gândească altfel asupra relațiilor umane decât au făcut-o până acum.
Un alt caz: la Schleich se prezintă un bărbat care se înțepase în cursul dimineții la birou cu un toc; se vedea o oarecare zgârietură. Schleich o examinează. Nu era ceva prea grav. Omul spune: „Da, dar eu știu, simt deja în tot brațul, este o otrăvire a sângelui, brațul trebuie amputat, altfel trebuie să mor de septicemie”. Schleich răspunde: „Eu nu pot totuși să-ți amputez brațul dacă nu ai nimic la braț. Cu siguranță nu vei muri de septicemie.” Din prevedere îi curăță rana și-l lasă să plece. Omul însă era într-o stare atât de proastă, încât Schleich care era un om foarte bun, l-a vizitat seara acasă. Pacientul este obsedat numai de gândul că trebuie să moară. Dar chiar și mai târziu când i-a fost analizat sângele, nu s-a putut constata nici o urmă de septicemie. Schleich îl liniștește din nou; dar în timpul nopții omul moare. El moare cu adevărat! Moarte datorită unor cauze psihice!
Eu pot să vă asigur că din cauza gândurilor pe care și le face omul sub influența zodiacului său, cu siguranță nu poate muri. Aceste gânduri nu coboară suficient de adânc. Iar celălalt caz pe care vi l-am relatat mai înainte – mă refer la sarcina isterică –, aceasta nu poate rezulta din simple gânduri, dar nici de murit nu se poate muri la gândul că ar exista o septicemie.
Cu privire la acest ultim caz, în care o moarte adevărată a rezultat aparent din imaginație, știința actuală trebuie să aștepte lămurirea din partea științei spiritului. Și poate putem să chibzuim puțin chiar în legătură cu acest caz cum stau de fapt lucrurile. Avem de a face cu un om care se zgârie cu un toc cu care scria și care moare aparent din cauza imaginației pe care o preia din acest fapt. Dar mai avem de a face și cu ceva cu totul diferit: Omul care moare aici are și un trup eteric, în acesta moartea exista înainte ca el să se fi zgâriat. În acesta trăia moartea. Așadar în dimineața în care el a plecat la birou, moartea era deja exprimată în trupul său eteric, ceea ce înseamnă că el preluase acele procese interioare pe care le are cineva atunci când moare, numai că acestea s-au transpus foarte încet în trupul său fizic. Iar stângăcia pe care a făcut-o el, nu ar fi făcut-o dacă în el nu ar fi sălășluit deja moartea. Sub influența acestei stări interioare i s-a întâmplat să se înțepe, o înțepătură cu totul lipsită de importanță. Dar din aceasta s-a urcat la rândul ei, din subconștientul său în sfera sa vitală, conștiența: eu mor. Exteriorul a fost numai un ornament, o capcană. Pentru că a existat capcana, gândul a tălăzuit în sus în conștiența de veghe. Moartea nu are nimic de a face cu procesul închipuirii, existent în conștiența de zi, nu are absolut nimic de a face cu aceasta; ci moartea se află în proces.
Prin astfel de lucruri, cercetătorii naturaliști vor fi constrânși să pătrundă tot mai adânc în ceea ce poate dărui știința spiritului. Este ceva complicat să contemplăm chiar și numai relația dintre sfera planetelor și procesul vital, și aceea dintre sfera zodiacală și sectoarele senzoriale. Dar lucrul se complică și mai mult când urcăm la procesele conștienței, când intrăm așadar, în acele domenii care au numai o anumită legătură cu aceste sfere: Eul cu zodiacul, trupul astral cu sfera planetară a omului, cu această sferă vitală mobilă a omului. Dar noi nu ne apropiem de ceea ce este aici în legătură cu sfera mobilă a zodiacului, dacă ne reprezentăm faptele așa cum le reprezentăm în lumea fizică obișnuită, cum ni le reprezentăm prin zodiac: de acestea ne apropiem numai când căutăm să ne însușim o cu totul altfel de reprezentare. În cartea Cum dobândim cunoașterea lumilor superioare? există sfatul de a reprezenta lucrurile uneori retrospectiv, de a face retrospecție. Retrospecția înseamnă a-ți reprezenta procesele care în lume se desfășoară într-un anumit sens ca desfășurându-se în sens invers, în sensul opus.
Prin această reprezentare retrospectivă, pe lângă alte câteva efecte, se obține treptat o aptitudine a puterilor spirituale de a pătrunde într-o lume inversată față de lumea fizică. Aceasta este lumea spirituală. Ea este inversă față de lumea fizică în multe privințe. Am atras deja atenția că nu trebuie numai să întoarcem pur și simplu în mod abstract ceea ce există în lumea fizică, dar că sub imperiul forțelor pe care le dezvoltăm trebuie să le dezvoltăm și pe cele care se asociază cu reprezentarea retrospectivă. Ce urmează din aceasta? Că oamenii sunt dependenți de faptul, că dacă nu vor să ajungă la o uscare completă în cultură, dacă vor să pătrundă într-un fel de concepție spirituală despre lume, ei sunt constrânși să-și imagineze o lume inversată. Căci conștiența spirituală începe abia acolo unde procesul vital sau procesul senzorial se desfășoară cu adevărat inversat. Oamenii vor trebui, așadar, să se obișnuiască în viitor cu reprezentarea inversată. Atunci ei vor obține în această reprezentare inversă lumea spirituală așa cum în prezent obțin lumea fizică prin reprezentarea obișnuită. Faptul că ne putem reprezenta lumea fizică, își are originea în sensul modului nostru de reprezentare.
Așadar, dacă aș vrea să continui – eu am vorbit numai despre zodiacul uman, despre cele douăsprezece sfere senzoriale, despre sferele planetare vitale –, ar trebui să vă îndrum într-un cu totul altfel de mod de reprezentare: într-o reprezentare orientată în sens invers.
Dumneavoastră știți că oamenii prezentului nu sunt deosebit de înclinați să preia știința spiritului și s-o pătrundă cu adevărat. Ei încă o refuză, pentru că sunt obișnuiți cu reprezentările materialiste. Pentru cel care a trecut numai puțin pragul în lumea spirituală, afirmația că lumea nu se mișcă decât înainte și nu înapoi, este tot atât de necugetată ca atunci când cineva afirmă: Soarele merge întotdeauna într-un anumit sens, el nu poate să meargă înapoi! – Da, într-adevăr el merge pe partea cealaltă înapoi, în timp ce face aparent acest drum (desenează).
Putem să ne închipuim cu ușurință că un om închistat în modul actual de reprezentare ar putea avea o adevărată oroare față de reprezentarea inversată, față de reprezentarea lumii inversate. Dar dacă nu ar exista această lume inversată, nu ar exista nici conștiența. Conștiența este deja o știință a spiritului. Acest lucru este contestat de materialiști. Un astfel de om al prezentului ar putea avea, așadar, o adevărată oroare față de reprezentarea inversată și am putea gândi că ar pune la un moment dat întrebarea: Oare nu este ilogic să-ți reprezinți mersul lumii în sens invers? – și că ar putea ajunge totuși la ideea: Nu este deloc ilogic. – În adevăr nu este ilogic să despletești o dramă în sens invers, de la actul al cincilea spre început, și tot atât de puțin ilogic este să urmărești mersul lumii în sens invers. Dar pentru obișnuințele actuale ale gândirii este ceva îngrozitor. Dacă un om care trăiește cu totul în obiceiurile de gândire ale prezentului pune o astfel de întrebare, el ar putea să adulmece ceva special chiar din această formulare a întrebării – el, pentru care este o realitate că lumea nu poate fi imaginată invers, că este cu totul de necrezut că lumea ar merge înapoi. Ne-am putea gândi un astfel de gânditor singuratic care s-ar osteni cu problema reprezentării inversate și care ar trage din imposibilitatea reprezentării inversate concluzii filozofice deosebite cu ajutorul obișnuințelor actuale de gândire.
Mai putem face și o altă presupunere. V-am atras deja atenția asupra faptului că pentru simțul acustic devine greu, în special în constelația în care apune Soarele, să-ți reprezinți inversarea. Simțul acustic a cunoscut cu privire la aspectul muzical unele modificări în cursul timpului. Istoricii de obicei nu observă aceste modificări mai fine, dar pentru viața interioară a omului ele sunt mai importante decât transformările grosiere care sunt consemnate în istorie. De exemplu, pentru transformarea simțului auzului este deosebit de important faptul că în epoca culturală greco-latină era resimțită ca deosebit de plăcută, de simpatică consonanța octavei, iar în secolele al XI-lea, al XII-lea, al XIII-lea, era deosebit de iubită cvinta. În acea vreme ea era numită „sunetul dulce”. Aceeași simțire pe care o are omul de azi pentru terță, omul o avea în secolele amintite față de cvintă. În felul acesta constituțiile se modifică într-un timp relativ scurt.
S-ar putea, așadar, ca cineva care are o ureche deosebit de muzicală să se izbească de desfășurare inversată a reprezentărilor – căci muzica aparține domeniului celui mai profund a ceea ce avem în planul fizic –, pentru că o ureche muzicală, tocmai pentru faptul că resimte adânc, cu mare satisfacție în plan fizic într-o direcție, să se scandalizeze de reprezentarea inversată. Desigur, acest lucru este posibil numai într-un timp în care materialismul este la cotele pe care le mai are încă în prezent. Cel care nu este foarte înzestrat pentru muzică, nu va ajunge atât de ușor la această dilemă. Dar un om muzical, care este fundamental materialist prin obiceiurile sale de gândire, poate fi condus prin aceasta să spună: Este imposibil ca având acest cap omenesc, să-ți poți reprezenta lucrurile în sens inversat. – În felul acesta, el se împotrivește lumii spirituale. Am putea chiar presupune că undeva ar putea exista un astfel de gânditor.
În mod curios a apărut în ultimul timp o carte: Christian von Ehrenfels [Nota 14], «Cosmogonia». Primul capitol al acesteia se intitulează: «„Reversia”, un paradox al cunoașterii noastre». Aici Ehrenfels dezvoltă pe numeroase pagini, așa cum face un filozof actual, problema: cum ar fi dacă s-ar încerca cealaltă față, reprezentarea părții asimetrice a desfășurării lumii, cum ar fi să gândim înapoi. El ajunge cu adevărat să gândească înapoi, să gândească corect înapoi. El încearcă apoi să vadă cum ar putea să se descurce cu paradoxul, și-și pune diferite cazuri speciale ale acestei gândiri inversate. Aș vrea să vă prezint un exemplu de astfel de gândire inversată. El ia în considerare mai întâi o desfășurare care nu se realizează înapoi, ci înainte:
„Dacă în lumea obișnuită, s-ar desprinde de pe un perete înalt al unui munte, ca urmare a umidității și înghețului, un fragment de masă stâncoasă compactă; la survenirea unei perioade de topire a gheții, acesta și-ar pierde echilibrul. El se prăbușește de-a lungul peretelui, se izbește de fundul stâncos și se desface în multe bucăți. Să urmărim una din aceste bucăți, cum se rostogolește în josul versantului, pierzând la ciocnirea cu diverse pietre mai multe așchii și rămânând în sfârșit în repaus într-un val de pământ. Pe acest parcurs, ea a cedat întreaga sa energie cinetică sub forma de încălziri ale locurilor de pământ și de stânci de care s-a lovit și a aerului care a opus rezistență mișcării sale. – Cum ar arăta acest proces, cu siguranță nu rar – în lumea inversată?”
„O piatră se află pe un val de pământ. Brusc valurile de căldură aparent haotice din substratul pe care este piatra se adună într-un mod atât de ciudat încât îi comunică pietrei un avânt puternic pe o direcție oblic în sus. Aerul nu-i opune nici o rezistență. Dimpotrivă. Ca urmare a unor tranzacții calorice uimitoare din propria sa rezervă îi creează o cale liberă, o evită de la sine în mișcarea sa pe direcția oblic în sus și favorizează chiar această mișcare prin valuri de căldură mici, dar care se însumează în vederea atingerii unui scop. În mișcarea sa, piatra lovește o proeminență a unei stânci. Datorită acestui fapt, ea nu pierde nici o așchie din structura sa și nici o parte din vigoarea mișcării sale. Dimpotrivă. Întâmplător, o altă pietricică este azvârlită prin valuri calorice ale pământului și ale aerului cumulate spre locul impactului și – ia uite! – pietricica este adusă atât de aproape de piatra noastră prin valurile de căldură – și atât de presată de aceasta, iar suprafețele aparent sparte neregulat – suprafețele celor două bucăți se potrivesc atât de bine între ele, încât intră în activitate forțele de coeziune, iar pietricica se contopește cu piatra într-o masă compactă, și fragmentul acum mărit stimulat prin valuri de căldură provenind din proeminența stâncii de care s-a lovit, își poate continua cu viteză sporită și aparent dirijată în vederea unui scop, calea sa pe direcția oblică în sus.”
Așa cum piatra s-a desfăcut mai înainte în bucăți, aceasta se adună acum din nou. Totul merge împreună, se reașează în contact cu proeminența stâncii. Totul se reechilibrează, merge înapoi etc. Acest lucru autorul îl descrie foarte precis. Așadar el gândește procesul în sens invers. El mai dă și alte exemple în care gândește procesul în sens retrospectiv. Se vede că el se chinuiește foarte mult, că face un efort deosebit.
„Un iepure aleargă într-o zi însorită de iarnă prin zăpadă și lasă urme care în multe locuri sunt repede spulberate de vânt, dar care, pe anumiți versanți cu expoziție sudică unde zăpada se topește sub influența radiației solare și îngheață seara din nou, pot fi văzute încă timp de săptămâni până când, odată cu venirea dezghețului general, dispar complet. ‹În lumea inversată› ar lua mai întâi naștere urmele iepurelui, dar nu ca un întreg, ci fragmentar, ici și colo, mai întâi ca niște crestături în zăpada înghețată (sau și mai mult în gheața care se rarefiază devenind zăpadă), apoi după săptămâni, în timp ce crestăturile se adâncesc treptat și se apropie în forma lor de amprenta labelor iepurelui, în locurile intermediare, datorită faptului că prin unde de căldură sunt aruncați din zăpada afânată fulgi, – până când, în sfârșit, tot șirul de imprimări se termină, iar acum iepurele cu capul spre partea posterioară și cu partea lui posterioară înainte este azvârlit în lung împotriva elanului mușchilor săi, tot prin valuri de căldură, cu atâta măiestrie, încât tot timpul o labă ajunge să cadă în teaca pregătită a urmei din zăpadă. – Minunea încă nu s-a terminat: De câte ori laba iese din această teacă, adâncitura se umple atât de precis cu zăpada afânată, aparent tot prin aporturi orientate de căldură, încât se instalează o conformitate deplină cu ambianța, și pe calea parcursă de iepure se întinde în curând, într-o netezime perfectă, câmpul de zăpadă, ca și cum niciodată n-ar fi fost altfel.”
Vedeți câte eforturi face. Și acum își mai spune: dacă trebuie să faci un efort atât de mare numai pentru un iepure, ce efort ar trebui să se facă, spune el, în cazul unei întregi vânători cu gonaci!
„Se observă ușor că sunt în esență aceleași lucruri de necrezut ca în exemplele din natura anorganică, numai că amplificate până la grotesc, la imensitate. – Și acesta este încă un caz simplu, de formare de urme prin ființe organice. Actualizați-vă urmele pe care le lasă în urma sa nu un iepure, ci o întreagă suită de vânătoare de iarnă cu mulți vânători, gonaci, câini, mulți iepuri, mai multe căprioare, vulpi și cerbi în zăpadă, cum se încrucișează aceste urme, se acoperă, cum unul calcă în picioare urma celuilalt astfel încât în urmă rămân suprafețe pe alocuri netezite etc. Să inversăm acum aceste fenomene, observați acum cum prin cauza aparent de același fel, valuri calorice de proveniență haotică, se formează diferite trasee de urme și acum fiecare ființă este presată, împinsă, aruncată exact spre traseul care corespunde, căprioara pe acesta, cerbul pe celălalt, fiecare vânător spre urma de încălțăminte care-i corespunde, întotdeauna prin ciudatele șocuri calorice venind de la pământ, din aer, din interiorul organismelor respective – și se obține abia atunci o reprezentare palidă privitoare la amploarea noțiunii ‹formarea de urme› în lumea noastră directă, dar nu și în cea inversată.”
Așadar el se forțează mult pentru a obține reprezentările de care are nevoie. Acestea împing în sus câte ceva din subconștientul omului actual. Vedeți cât de conformă cu realitatea este apariția științei spiritului, căci așa cum am arătat și cu ajutorul altor exemple, tendința spre aceasta există în sufletul omului. Se poate deja spune că, deși este urmărit numai în sens spiritual, se fac eforturi de a înțelege cel puțin într-o măsură oarecare aceste procese privite retrospectiv. Așadar avem de a face aici cu un astfel de gânditor, căci el este un gânditor, asta nu poate fi contestat. Este cu totul logic să ne reprezentăm aceste lucruri, spune autorul, dar este de necrezut totuși ceea ce se obține. Pentru noi aceasta înseamnă că ele contravin obiceiurilor sale de gândire, adică, în ultimă instanță că el nu-și poate reprezenta lumea spirituală. Și apoi el conchide: „Da, chiar mai mult! Să ne transpunem în situația în care un complex de realități asemănător ‹lumii inversate› ne-ar fi cu adevărat impus prin constrângerea nemiloasă a experiențelor ca fapt.”
Așadar omul se mai transpune în situația – așa cum își vede iepurele afară în lumea fizică sau vânătoarea sa cu gonaci –, în care s-ar putea întâmpla odată în lumea fizică, singura realitate pentru el, să vadă situația inversată. Să admitem că s-ar impune cuiva, ca ieșind cu adevărat în lumea fizică exterioară, să constate că există o lume în întregime inversată:
„Cum ne-am comporta față de ea, cum am încerca s-o interpretăm? Acel proiect al gândirii – la care am făcut aluzie mai înainte – având principiul retroacțiunii care și-ar absorbi forma în viitor, ar trebui să-l respingem ca fiind absurd, deși materialul experienței acumulate ne-ar împinge mereu din nou spre el”.
El spune că ar fi totuși îngrozitor dacă nu am putea gândi acest lucru, dacă ne-ar fi interzis să-l gândim, și totuși le-am vedea! Atunci el își închipuie lucrul înspăimântător pe care ar trebui să-l vadă cu adevărat dacă ar pătrunde în lumea spirituală. Ar fi un lucru înspăimântător dacă i s-ar impune să-l vadă în lumea fizică așa cum și-l reprezintă el!
„Nu ne-ar rămâne aici nici o alternativă: – începuturile aparent spontane ale modelării formelor (aici oameni, acolo vulpi, acolo trandafiri etc.) ar trebui să le considerăm numai aparent spontane, în fapt, mai mult aduse în realitate prin asocieri teleologice, precalculate în vederea unui scop al particulelor materiale și al direcției mișcării lor, – la fel și jocul ciudat al convergenței căilor lor de alunecare spre succesiuni de forme tot mai puține și inferioare”.
Așadar el își imaginează totul raportându-se la formele unitare darwiniste de la începutul Pământului.
„Dar care ar fi scopul acestei forțe creatoare ante-văzătoare, ante-calculatoare? – Poate oare trezirea bruscă a formei și a tranziției ei treptate în lipsa de formă să fie un ultim scop? – Nu, și din nou nu! – Scopurile întregului trebuie să fie de natură opusă”.
Și apoi se întreabă: Cum mi-ar apărea o astfel de lume dacă aș vedea-o cu adevărat? Și își răspunde: „Lumea experimentată este gluma grotescă a unui demon de neînțeles al lumii căruia îi este furnizat totul prin noi, cu excepția cunoașterii.”
Pe aceasta el și-o păstrează pentru sine, căci aici, spune el, nu se poate intra. Cunoștințele sunt obiceiurile sale de gândire, aici el nu poate intra, el le păstrează pentru sine. Dar lumea pe care el ar trebui s-o vadă inversată, ar fi spectacolul grotesc al unui demon al lumii, al diavolului; ar fi lumea diabolică. El se teme de ceea ce ar trebui să-i apară ca diavol. – Aici ați viețuit într-un suflet ceea ce am spus adeseori: ceea ce determină reținerea față de lumea spirituală, este teama. El o exprimă: în clipa când ar vedea o lume fizică asemănătoare lumii spirituale, ar considera aceasta ca fiind paradoxul unei ființe demonice. Astfel, el se teme de acest lucru.
„Dincolo de granițele lumii noastre de experiențe trebuie să guverneze o altă lege universală, mai cuprinzătoare! – Aceasta înseamnă: chiar și o lume ‹inversată›, nu ne-am osteni s-o cuprindem, în ultimă instanță, după principii întoarse pe dos?”
Ce ar face, așadar, bunul Ehrenfels, dacă ar fi transpus cu adevărat într-o lume care pentru el s-ar strădui să fie una fizică? El ar spune: Nu, pe aceasta eu nu o cred; vreau să mi-o reprezint după aspectul celălalt, nu vreau s-o las să fie valabilă. Așa procedează oamenii și cu lumea spirituală: ei nu vor să o accepte ca fiind valabilă, dacă văd lucrurile altfel decât în prezent.
„Noi am considera-o (această lume) ca pe o excepție, ca pe o enclavă, ca pe un curent potrivnic în mersul general al Universului – iar acestui mers cuprinzător al Universului i-am atribui din nou acele trăsături fizionomice care ni se par credibile pentru el.”
Așadar ne-am stabili undeva, și am spune: Nu, prin această lume ne amăgește un demon, dar noi nu credem în ea; noi ne-o reprezentăm totuși sub celălalt aspect; ne-o reprezentăm așa cum suntem noi obișnuiți să o facem.
Vedeți aici întreaga îndârjire a unui filozof împotriva a ceea ce trebuie să vină. Este bine să sesizăm progresul evoluției omenirii în astfel de puncte. Lucrurile sunt de așa natură încât ceea ce trebuie să se întâmple potrivit științei spiritului, se întâmplă. Și chiar dacă am arătat aici adeseori că după simptome variate, oamenii se apară și în prezent în conștiența lor superioară împotriva spiritului, ei încep în mod inconștient să se îndrepte spre el. Ei se mai înșeală numai, că încă îl contestă. Nu va mai dura mult până când ei nu vor putea să mai conteste acest spirit, căci deja se vor îndrepta gândurile pe cale de constrângere, ceea ce se poate vedea tocmai la un caz cum este «Cosmogonia» lui Christian von Ehrenfels. Am vrut să discut această carte aici și din motivul că va fi cu siguranță mult discutată în perioada următoare în calitatea ei de carte proaspăt apărută. Chiar dacă este scrisă într-un limbaj filozofic greu de citit, ea va fi comentată, mult și probabil foarte grotesc, pentru că legăturile nu vor fi totuși sesizate. Pentru ca să fie spus și ceea ce trebuie spus în mod corespunzător despre această carte, am vrut să atrag atenția asupra «Cosmogoniei» lui Christian Ehrenfels tocmai în acest context. Avem de a face cu un filozof care este profesor universitar, care a predat timp de mulți ani filozofia la Universitatea din Praga. Această carte a apărut în 1915. În Cuvântul introductiv la această carte el vorbește despre propria sa evoluție, despre filozofii mai vechi cărora le este mai mult sau mai puțin obligat pentru că l-au învățat una sau alta, cu care dintre ei se simte mai mult sau mai puțin de acord. La sfârșitul acestui Cuvânt introductiv, după ce a făcut cunoscut că i-ar datora lui Franz Brentano [Nota 15], și Meinong [Nota 16], așadar filozofilor mai vechi diferite influențe, el spune următoarele: „Dintre toate datoriile de recunoștință pe care le am, cea care cântărește cel mai greu aparține unei direcții care în concepția curentă se află departe de filozofie. – În viața mea, am dedicat o cantitate mult mai mare de energie psihică însușirii interioare a muzicii germane, decât literaturii filozofice.” – Această declarație o face ca profesor de filozofie! – „Și eu nu regret acest lucru, aflându-mă acum în a doua jumătate a celui de al șaselea deceniu al vieții” – deci este trecut cu mult de cincizeci de ani –, „ci văd în aceasta cu mult mai mult decât una din sursele productivității mele” – și el nu este productiv decât filozofic? – „Căci deși interpretarea muzicii făcută de Schopenhauer ar fi de înlăturat în această formă ca o obiectivare specială a voinței lumii, ea nimerește totuși, după cum mi se pare, potrivit intenției sale, miezul problemei. Muzicianul cu adevărat productiv se află mai aproape de spiritul lumii în manifestările sale decât alți muritori. Cel care, dintre acești ‹ceilalți› crede că înțelege limbajul metafizic al muzicii, resimte ca pe o datorie de maximă responsabilitate aceea de a traduce, pentru lumea în care trăiește, sensul perceput în mijloacele de înțelegere curentă a acesteia.
Dacă prin religie se înțelege o posesiune spirituală care oferă posesorului ei încredere în Univers, forță morală și ținută interioară, atunci muzica germană a fost pentru mine religie într-o epocă agnostică, lipsită de metafizică și de credință, din ziua în care m-am desprins interior în mod definitiv de dogma catolică, – în anul 1880 –, până în acele săptămâni – din primăvara lui 1911 –, în care mi s-au dezvăluit contururile învățământului metafizic pe care le-am expus aici.”
Și acest învățământ metafizic pornește de la paradoxul reversiunii, de la imposibilitatea inversării reprezentărilor.
„Da, muzica germană îmi este și azi religie, în sensul că, și în cazul când mi-ar fi combătute, respinse toate argumentele acestei lucrări, nu aș cădea în disperare –, rămânând totuși convins, cu încrederea în Univers din care a crescut această lucrare, de a fi pășit pe cărarea în esență corectă, – convins –, pentru că există muzica germană. Căci o lume care a dat naștere unei astfel de producții trebuie să fie, potrivit ființei sale interioare, bună și demnă de încredere.
Muzica Missei în si minor, muzica scrisă pentru oaspetele de piatră, simfoniile a treia, a cincea, a noua, muzica lui Tristan, a Inelului, a lui Parsifal, – aceasta muzică nu poate fi contestată căci ea este o realitate, – viață izvorâtoare. – Mulțumită creatorilor ei! – Slavă tuturor celor care au fost chemați să adape din Cornul lor vrăjit setea de veșnicie! – Cel mai bun lucru pe care mi-a fost dat să-l creez – și drept cel mai bun lucru eu consider cartea de față – este numai o slabă răsplată pentru plenitudinea pe care am primit-o de acolo – de la muzică.”
Și eu sunt convins, dragi prieteni, că acest mod particular de situare a sa față de lumea spirituală întreprinsă de un filozof, poate fi găsită numai la un spirit constituit în așa fel, și care se situează față de muzică în aceste vremuri materialiste, așa cum se situează Ehrenfels față de muzică. Căci ceea ce se întâmplă în sufletul uman, chiar dacă se adresează unor domenii foarte îndepărtate, se găsește într-o coeziune interioară profundă. Am vrut să vă prezint aici un exemplu al modului cum un credincios, nu numai un ascultător, un credincios al elementului muzical modern trebuie să-și lase sufletul să trăiască prin obiceiurile materialiste de a gândi, ca unul care nu se află tocmai în fața elementului muzical ca un astfel de credincios. Numai dacă cercetăm coerentele tainice din sufletul uman care aduc atâtea armonii și dizarmonii în viața sufletească omenească, ne putem apropia treptat de enigmele vieții și ale omului.
