Dacă privim încă o dată problemele discutate ieri, putem obține un rezultat global interesant. Desigur, este cam complicat să urmărim detaliile care au fost discutate ieri, dar cu siguranță vi s-a cristalizat acest rezultat: că cele douăsprezece domenii senzoriale ale noastre, așa cum am învățat să le cunoaștem, trebuie înțelese în sensul că în modelarea lor este implicat nu numai principiul desfășurării evoluției regulate, ci că sunt implicate și principiile ahrimanic și luciferic. Din aceasta vedem că trebuie să avem o atitudine mai obiectivă cu privire la aspectele ahrimanice și luciferice decât se întâmplă în mod curent, pentru simplul motiv că principiul ahrimanic și cel luciferic sunt implicate într-un mod atât de energic în modelarea noastră general umană. Acum, dacă ne amintim că ahrimanicul și lucifericul sunt păgubitoare în evoluția umană numai atunci când ele sunt deplasate, dacă nu apar la locul cuvenit, ne vom putea reprezenta și faptul că principiul ahrimanic pe care l-am putut urmări ieri la capătul de sus al seriei simțurilor și principiul luciferic pe care l-am urmărit la capătul de jos au intervenit într-un mod oarecum incorect, și nu așa cum fuseseră oarecum îngăduite în evoluție. Și în felul acesta iau naștere diferitele rătăciri ale omului. Aceste rătăciri trebuie să fie posibile, altfel omul nu ar merge putea pe căile sale în Univers din propria sa voință liberă. Trebuie să fie posibil de asemenea ca să ne putem rătăci în ceea ce putem avea oarecum numai prin forța lui Ahriman, și să ne putem rătăci în ceea ce putem avea numai prin puterea lui Lucifer, și de a găsi în atitudinea verticală continuă împotriva a ceea ce este ahrimanic și luciferic, în stăpânirea acestor forțe, calea corectă în evoluția noastră.
Multe lucruri s-ar putea explica dacă ar fi expuse în continuare adevăruri ca acelea schițate ieri; căci în aceste adevăruri se află cu adevărat cheile a nenumărate enigme ale vieții, cu care omul se confruntă chiar în prezent. Dar nu este posibil în prezent – chiar și în cercurile noastre – să vorbim despre aceste consecințe care rezultă, de fapt, din fundamente cu totul obiective ale științei spiritului, dar despre care astăzi nu se poate vorbi. Vrem să ajungem să vorbim și despre forțele de viață, despre impulsurile de viață despre care am arătat că ele sunt întru câtva ca un sistem planetar interior. Exact așa cum avem în vedere cele douăsprezece sectoare senzoriale, putem avea în vedere și domeniile vieții: respirația, încălzirea, hrănirea, secreția, menținerea, creșterea, reproducerea. Acestea sunt cele șapte impulsuri vitale, asemănătoare unui sistem planetar care se află în om, în opoziție cu sistemul zodiacal al celor douăsprezece domenii senzoriale. Dar la fel cum ahrimanicul și lucifericul au influență asupra sistemului zodiacal al celor douăsprezece domenii senzoriale și au produs altceva decât ar fi existat prin evoluția normală, tot așa este cazul și cu aceste șapte impulsuri vitale. Putem spune din nou: Aceste trei impulsuri vitale, cele exterioare, care pun omul mai mult în legătură cu lumea exterioară pot fi influențate ahrimanic, iar impulsurile vitale corespunzând procesului de viață interior pot fi influențate luciferic. Numai în centru secreția echilibrează într-o anumită măsură ceva care prin modelarea sa naturală este deja de la sine în echilibru.
În cazul respirației există ceva care ar putea fi desemnat astfel: Într-adevăr noi nu respirăm așa cum am respira dacă ar fi active în respirație numai impulsurile spiritual-sufletești, care continuă în mod regulat acele impulsuri despre care vorbește începutul Vechiului Testament, ca și cum în respirație nu ar fi prezentă decât forța lui Iahve. Noi respirăm în felul care corespunde transformării sistemului nostru respirator prin forțele ahrimanice, care de asemenea au intervenit în viața omenească în perioada atlanteeană. Noi nu respirăm pur și simplu, ci consumăm organismul nostru prin respirație. Și în acest consum se exteriorizează un anumit sentiment al bunăstării. De fapt, în decursul vieții noastre dintre naștere și moarte într-un anumit sens noi respirăm mai energic decât ne era destinat. Consumarea forțelor vitale este strâns legată de această influență ahrimanică. Exprimat puțin cam grosier, am putea spune: Am inspira mai puțin oxigen dacă nu ar exista influența ahrimanică, iar procesul de îmbătrânire nu ar avea loc atât de intens cum este în prezent, acest consum al organismului nostru care se exprimă prin îmbătrânire, în sensul că îmbătrânirea se vede, că nu este numai o trecere a anilor. Aceasta se leagă în multe privințe de această influență ahrimanică asupra procesului respirator.
Încălzirea este legată prin influență ahrimanică de un proces amplificat de arderi din organismul nostru, mai mare decât ar avea loc printr-o evoluție normală; consumul este ardere. De fapt, noi ne consumăm, ne ardem pe noi înșine.
Hrănirea este și ea legată prin influență ahrimanică de o depunere, astfel încât ceea ce preluăm ca hrană nu este numai prelucrat, ci într-o anumită măsură este depozitat în organism aproape ca un material străin. Formarea grăsimii, depunerea de grăsimi, este procesul cel mai frecvent care aparține acestui aspect. Această depunere de grăsimi este un proces care trebuie clarificat aici în ceea ce privește partea sa ahrimanică. El ar putea fi, bineînțeles, explicat și sub aspectul său luciferic, dar asta ne-ar conduce la un alt capitol. Așadar depunerea, posibilitatea de a depune materiile hrănitoare, astfel încât ele să rămână, să devină într-un anumit sens materii străine; consumul, arderea, depunerea, toate acestea pot fi atribuite influenței lui Ahriman în cadrul acestor trei impulsuri vitale. – Secreția elimină ceva într-un mod precis.
Menținerea suferă o influență luciferică. Toate forțele modelează procesul nostru interior de menținere, iar ceea ce ia naștere aici, este asemănător depunerii. Toate structurile pe care le avem în noi pentru încapsulare, osificare, sclerozare trebuie considerate ca aparținând acestui domeniu. Cu un termen general am putea vorbi despre durificare. Noi ne durificăm organismul în cursul vieții. Acest lucru se întâmplă printr-o influență luciferică, el este legat și de influența luciferică. Căci pe aceste procese de durificare le resimțim, de fapt, ca pe un anumit sentiment durabil de bunăstare în organism, până când ele nu depășesc atingerea unui anumit scop, după care devin scleroză sau alte stări patologice. Abia după ce acest proces depășește un anumit punct, noi nu-l mai resimțim ca pe o bunăstare, ci ca pe o boală, fie sub formă de scleroză, fie sub formă de cataractă sau ceva asemănător.
Și procesul de creștere suferă o influență luciferică, ce se manifestă în sensul că în lipsa acestei influențe luciferice omul ar crește fără ca între naștere și moarte să intervină vreo discontinuitate specială. Dar pentru că există influența luciferică, tocmai în primele stadii de creștere, chiar în primele perioade de creștere ea este foarte puternică și transformă simplul proces de creștere în proces de maturizare. Maturizarea, maturitatea sexuală, este o transformare luciferică a simplului proces de creștere. Și toate lucrurile care se leagă de această maturizare arată că predispoziția primordială a evoluției, care nu conduce la această discontinuitate a maturizării, l-ar împinge pe om într-o creștere continuă. Maturizarea la sexul feminin și la cel masculin și toate aspectele care se leagă de aceasta, modificarea ce are loc în anii maturizării până la schimbarea vocii, toate acestea sunt legate de influența luciferică amintită.
Efectul produs de influența luciferică asupra reproducerii face din reproducere o generare, o posibilitate de reproducere fizică exterioară. În mod primordial, prin puterile divin-spirituale progresive, omul a fost predispus să se reproducă numai pe sine însuși, căci el trebuie să se reproducă mereu pe sine, nu-i așa? Pentru a putea crește, trebuie ca anumite părți să ia mereu naștere din nou: are loc o reproducere interioară. Faptul că la aceasta s-a adăugat reproducerea exterioară, faptul că reproducerea a devenit generare, se datorează influenței luciferice. Dumneavoastră știți că mai ales ultimul aspect – influența luciferică asupra reproducerii, a creșterii – este un aspect la care Biblia se referă foarte clar. Este suficient să citești Biblia și vei putea extrage cu adevărat din imaginile puternice, titanice care sunt prezente acolo cele care v-au fost expuse chiar acum. Așadar vedeți că avem și aici o coacționare a lucifericului cu ahrimanicul.
Dacă revedeți acum cele spuse despre cele douăsprezece domenii senzoriale și despre cele șapte procese vitale, întru câtva despre zodiacul intern și despre sistemul planetar interior al omului, veți ajunge să constatați că o știință care dezvăluie aceste lucruri trebuie să fie altfel constituită decât ceea ce se numește în prezent, în mod obișnuit, știință. Știința actuală, cunoașterea actuală ajunge numai la partea exterioară, la suprafața lucrurilor. Dar trebuie să ne formăm concepte, reprezentări care se află la pragul lumii spirituale. Nu este necesar să te afli în interiorul lumii spirituale, ci trebuie numai căutată prin știința spiritului formarea de reprezentări care se află la pragul lumii spirituale și se va simți că această știință, această cunoaștere devine mult mai activă, devine lăuntric mai intensă, că ea este cu adevărat aptă să pătrundă în ceea ce acționează în ființe, așadar, pentru cazul nostru: ceea ce acționează în însuși omul. Trebuie întru câtva să trăim împreună cu Cosmosul, nu numai să ne instalăm pur și simplu ca spectatori, lăsând ca el să acționeze asupra noastră. Trebuie trăit ceea ce acționează în ființe, ceea ce trăiește, țese în ele. În adevăr , prin știința spiritului nu se obține numai o altă știință, ci un alt fel de știință. Dacă aveți atitudinea unui anatomist sau a unui fiziolog actual, nu puteți separa în procesul respirației partea care este întru câtva normală de partea ahrimanică, pentru că acestea se petrec concomitent, pentru că într-un anumit sens trebuie să te strecori în procesul respirator și să-l trăiești. Atunci trăiești deja intervenția celor două impulsuri, a celor două forțe. Această cufundare în lume este ceva ce s-a pierdut pentru lumea noastră contemporană și în foarte mare parte s-a pierdut de către știința actuală. Am subliniat în repetate rânduri că se crede atât de ușor că această știință activă, interior activă care se afundă în lucruri, astfel încât nu se ajunge numai la suprafață, ci la forțe, fie nu a fost niciodată o știință, fie ea s-a pierdut de mult pentru omenire. Acest lucru nu este valabil. Căci ea nu s-a pierdut chiar de foarte mult timp pentru omenire. Este suficient să te întorci numai câteva secole înapoi, și atunci ai deplina posibilitate să studiezi cum într-un timp nu prea îndepărtat această știință era lăuntric activă. Luați procesul vital. El este mai întâi un proces integral, el ne constituie. Dar în el intervin șapte impulsuri – cu adevărat un sistem planetar. V-am atras atenția că va trebui să ne obișnuim cu unele aspecte paradoxale, dacă vom vrea să avem o cunoaștere adevărată.
Eu am spus: Ceea ce se întâmplă în om și ceea ce caută darwinismul actual în om, nu va fi considerat ca o explicație a ceea ce se întâmplă în om, ci tocmai ca o explicație a Macrocosmosului, a Universului. Și invers: În ceea ce, afară, sunt procese astronomice, în acestea se va găsi explicația pentru ceea ce există în om. Aici însă trebuie să te afli în procesul cosmic în mod viu, aici trebuie cu adevărat se te cufunzi. Aici nu trebuie să privești procesul cosmic de la suprafață. A privi numai în mod exterior Soarele, Luna, pe Marte, pe Jupiter, pe Mercur etc. așa cum ei trec pe cer, aceasta este o privire la suprafață; trebuie trăit ceea ce fac planetele în trecerea lor prin Cosmos; acest lucru este necesar, a trăi forțele care radiază în mod diferențiat, adică de la fiecare planetă altfel, astfel încât acolo, afară, există forțe diferențiate. Dar dacă este corect că Universul explică ce există în noi, atunci nu vă va fi prea departe gândul, care este corect, că atunci când cunoști într-un mod cu adevărat viu forțele care își au sediul în planete, în această înțelegere trebuie să se afle ceva care face inteligibilă viața omului. A înțelege viața umană prin cunoaștere vie plecând de la Univers, este ceea ce se vrea prin știința spiritului actuală, dar care a existat și mai de mult. Nu este necesar să ne întoarcem prea departe în Evul Mediu, și găsim sentințe uimitoare, tipărite mai târziu, care în mod obișnuit nu sunt înțelese sau sunt explicate, în prezent, într-un mod aproximativ exterior, care însă indică faptul că în secole nu prea îndepărtate mai era prezentă o știință vie, care era pe atunci de natură atavică:
O, tu, Soare, un rege al acestei lumi, [Nota 47]
Luna primește sexul tău
Mercur vă împreunează fix
Fără protecția lui Venus nimic nu reușiți
Marte, ca bărbat, și-alege,
Harul lui Jupiter vă este mereu prezent
Ca Saturn, bătrân și moșneag,
Să se vădească în multe culori.
Avem aici un exemplu de maxime care trebuie să arate ce puteri sunt întru câtva localizate nu exterior, nu numai în planete privite la suprafață, ci ceea ce sunt entitățile vii interioare ale planetelor. Puterile întregului sistem planetar sunt exprimate în aceste aforisme, dar în așa fel încât, atunci când le cuprinzi, fac inteligibil modul în care acționează ele în om.
Ce este exprimat în astfel de sentințe? Aș vrea cumva să inversez ceea ce este exprimat aici. Noi trăim în trupul fizic între naștere și moarte; acesta se leagă în mare și în general de forțele pe care le primește Pământul de la Soare. Dar el mai are nevoie și de alte forțe, pentru ca neamul omenesc să existe cu adevărat. Pentru ca neamul omenesc să nu existe pur și simplu așa cum este el făcut de către Soare, ci pentru a se putea și reproduce, pentru ca neamul să fie păstrat, trebuie ca forțele să plece de la Lună:
Luna primește sexul tău.
Dar cele două impulsuri de forță, cel solar și cel lunar, sunt ținute laolaltă prin impulsul lui Mercur:
Mercur vă împreunează fix –
Prin aceasta, întregul proces devine din ce în ce mai spiritual. Existența noastră fizică, faptul că ne aflăm aici pur și simplu ca formă umană, depinde de Soare, din această cauză Soarele este regele acestei lumi ca Soare înțeles fizic. Numai prin faptul că Christos a coborât și a venit din Soare pe Pământ, este Soarele și spiritual. Dar așa cum este Soarele mai întâi trup fizic, el ne dă posibilitatea ca noi să trăim ca oameni fizici pe Pământ.
Luna primește sexul tău
Trece în spiritual. Apoi trece și mai mult în spiritual:
Mercur vă împreunează fix
Și trece încă și mai mult în spiritual:
Fără protecția lui Venus nimic nu reușiți
Adică trebuie să existe aici ceea ce vine ca impulsuri venusiene și iradiază întregul, parcă încălzind, făcând totul incandescent. De la Marte pleacă ceea ce este necesar impulsului venusian, pentru ca el să se lege de acesta și în care să-și aibă suportul. Încă și mai spiritual, dar spiritual în fizic, este ceea ce pleacă de la Jupiter: „harul lui Jupiter”. Și omul intră în existență în cadrul neamului omenesc așa cum este el, abia prin acesta, pentru ca ceea ce acționează întotdeauna ca forță a lui Saturn, care este forța cea mai veche și care acum acționează întru câtva la periferia cea mai exterioară, acționează din spiritual-sufletesc în așa fel, încât și în om spiritualul-sufletesc poate impregna în întregime fizicul. Căci prin Soare noi nu am fi decât carne și sânge. Prin Saturn noi nu suntem pur și simplu carne și sânge, ci carne și sânge iradiate și încălzite de suflet și de spirit. Sufletul se vădește a fi în noi, prin forța saturniană care este cea mai veche, „bătrân și moșneag”.
Ca Saturn, bătrân și moșneag,
Să se vădească în multe culori.
Căci incarnatul nostru a imprimat sufletesc-spiritualul în fizic: în culoarea pielii noastre, în incarnatul nostru se află în realitate toate culorile.
Ca Saturn, bătrân și moșneag,
Să se vădească în multe culori.
A existat așadar o știință, care este păstrată în astfel de aforisme stângace, neîndemânatice, care este o știință veche ce s-a pierdut în superficialitatea noastră actuală, și care trebuie căutată din nou. Acolo unde se sfârșește a patra epocă postatlanteeană, începând cu secolele al XV-lea, al XVI-lea, se stinge și această știință veche atavic-clarvăzătoare, și în locul ei apare știința pur fizică, care rămâne la suprafață, care nu se mai cufundă în lucruri. Prin știința spirituală trebuie căutată din nou știința care se cufundă în lucruri. Pe atunci se vorbea așa. Acum vorbim așa cum am încercat să caracterizăm ieri și azi cele douăsprezece domenii senzoriale, cele șapte impulsuri vitale ale noastre, mișcările vitale în modul lor de a se afla în activitatea spirituală a lumilor. În felul acesta va apărea din nou știința despre om dispărută, înțeleasă altfel, înțeleasă în mod deplin conștient, în timp ce ceea ce se află în aforismele citate nu era deplin conștient. Acei oameni care au cunoscut aceste aforisme, le cunoșteau din tradiții vechi. Dacă ar fi fost întrebați oamenii care au simțit cu adevărat în ei puterea unui astfel de aforism, de unde o au, ar fi spus: Da, cunoaștem aforismul: O, Soare, un rege al acestei lumi, Luna primește sexul tău...etc., și dacă se înțelege ce se află în el, atunci se înțelege procesul vital al omenirii; dar cum se ajunge la înțelegerea acestora, noi nu putem ști. – Așa ar fi spus ei.
Acest lucru a fost predat de entități spirituale în vremuri de demult prin procesul prin care s-a scris în rime ceea ce a coborât prin inspirație divină din lumea spirituală pe Pământ, fără ca acesta să fie un proces pe deplin conștient. În vorbire s-a păstrat înțelepciune străveche, aceasta se află în conceptele și ideile pe care le-a format vorbirea. Din această cauză a avut loc și faptul că odată cu procesul de materializare a științei, cu procesul de materializare a cunoașterii, s-a produs și nemai-înțelegerea spiritualității vorbirii. Dacă ne-am întoarce noi înșine acum până în secolele al VIII-lea, al IX-lea, al X-lea, am găsi – dacă nu am lua în considerație acea „fable convenue” care trece, în prezent, drept istorie, ci am observa istoria adevărată – am găsi că oamenii erau conștienți de faptul că vorbirea este ceva legat de procesele lumii spirituale. Ei nu au spus-o, tocmai în Europa nu au spus-o chiar așa cum o spunem noi în prezent: caracteristica omenirii de a avea vorbirea este un proces care decurge din procesul evolutiv continuu al planului divin-spiritual și din procesul rezultat din influența lucifericului și ahrimanicului. Nu au spus-o așa. Dar un sentiment subconștient al acestui lucru l-au avut, prin faptul că știau că așa cum este utilizată vorbirea în viața curentă, ea este ceva pe care omul nu îl posedă în mod cu totul corect. Ea trebuie înnobilată prin faptul că se reunesc întru câtva cele mai înalte adevăruri în aforisme sfinte, care se și păstrează cu sfințenie. Din această cauză toate adevărurile erau formulate tocmai în astfel de aforisme. Eu am ales niște aforisme neîndemânatice, un mănunchi de aforisme care poate fi găsit și în timpurile mai târzii, când cea de a patra epocă postatlanteeană era deja în declin; dar totuși această neîndemânare are o anumită solemnitate. Prin ceea ce se revărsa în astfel de aforisme trebuia să fie paralizată influența ahrimanică. Prin sentimentul de sfințenie care era resimțit în ele trebuia să i se opună ahrimanicului un sentiment care paraliza tocmai acest element ahrimanic. Aici aveți echilibrul. Ahrimanicul care vine din afară este menținut în echilibru printr-un sentiment sfânt venit dinlăuntru.
Din această cauză a existat și acea atitudine specială față de vorbire în timpurile mai vechi, care apoi s-a pierdut cu totul și a făcut loc unei relații exterioare cu vorbirea, cu spiritul vorbirii.
La scurt timp după intrarea în cea de a cincea epocă postatlanteeană, s-a anunțat materialismul modern. În timpurile mai vechi vorbirea era privită în așa fel, încât ea acționa ca un fel de gest, era ceva care indica spre adevăr, dar care nu era ea însăși adevărul. Am încercat de mai multe ori să clarific ce se înțelege prin aceasta. Când se spune: câine, sau lup, sau miel, acestea sunt expresii ale vorbirii. Teoreticienii lingviști de azi nu mai ajung să se înțeleagă pentru că după părerea lor acestea nu înseamnă nimic. Căci dacă avem în față un astfel de patruped îl numim câine, dacă mai există un alt patruped din aceeași specie îi spunem tot câine. Cuvântul le desemnează pe amândouă ca patrupede, îl desemnează pe câinele izolat și totodată pe toți cei având aceeași denumire de „câine”. Oamenii resimt în prezent această dilemă: că, de fapt, cuvântul plutește în aer. Pentru că ei nu mai văd spiritualul în lucruri – spiritualul nu este nimic pentru ei –, și ceea ce înseamnă cuvântul a devenit un nimic. Am lămurit problema spunând: Oamenii pretind că acesta ar fi un simplu nomen, un cuvânt: miel, sau lup. Dar te poți convinge că acesta nu este un simplu nomen, un simplu cuvânt, dacă încerci să izolezi un lup și să-l hrănești numai cu carne de miel, adică materie-miel, până când întreaga sa materie a fost schimbată, reînnoită. Atunci în el nu se mai găsește nimic din vechea materie de lup. Oare prin aceasta lupul a devenit în întregime miel? Cu siguranță că nu! „Lupul” mai este și altceva decât materia sa. Părerile materialiste sunt atât de absurde, încât ele sunt foarte ușor de respins. Căci printr-o abordare ca cea arătată chiar acum, materialismul este desigur, imediat eliminat din lume. Dar dacă nu mai poți avea în vedere ce este caracterul de lup din lup și caracterul de miel din miel, atunci nu te mai înțelegi nici cu privire la cuvinte.
Dar sarcina acestei a cincea epoci postatlanteene a fost mai întâi aceea de a deveni materialistă. Materialismul trebuie să fie întru câtva introdus. Din această cauză, pentru această a cincea epocă postatlanteeană trebuie începută în mod corect inaugurarea, aș spune, inițierea lumii cu materialismul, cu simțirea, gândirea și percepția materialiste. Acest lucru trebuia să se întâmple din două părți. Mai întâi trebuiau îndrumați oamenii spre a înțelege cum mântuirea omenirii – sigur că este vorba numai de mântuirea curentului materialist în cea de a cincea epocă postatlanteeană, dar aceasta este explicată întotdeauna ca având o valoare generală –, se află în tratarea pur materialistă a lumii. În vremurile în care mai aveau aforisme ca cele citate, lumea nu era abordată ca fiind numai materială; pe atunci te simțeai încă într-o realitate vie, care se revărsa din întreaga viață a sistemului planetar ce se exprimă într-un astfel de aforism. Iar înțelegerea pentru un astfel de aforism o poți avea. Dar omenirea trebuie să primească ceea ce mai înainte ea nu avusese: tratarea exteriorității, a mecanicului, a materialului, pentru a găsi mai întâi cel mai important lucru, cel mai apropiat lucru important pentru cea de a cincea epocă postatlanteeană. Căci știința spiritului trebuie să între în cea de a cincea epocă postatlanteeană în timpul nostru actual; dar judecând după piedicile care îi vin în întâmpinare, veți putea aprecia că ea nu se va pune repede în valoare, și că importanța ei deplină va fi obținută abia în cea de a șasea epocă de cultură. Aceasta este situația. Căci în cea de a cincea epocă postatlanteeană ea va avea ca adversar cel mai puternic, tot ce ține de materialism. Acesta este un aspect.
Celălalt aspect este că vorbirea va fi greșit interpretată, că acelor cuvinte care nu înseamnă nemijlocit numai calități senzoriale nu li se va acorda un caracter real, de adevăr. Acest lucru trebuia odată prezentat omenirii. Trebuia să i se spună omenirii odată: Limbajul vostru formează cuvinte, dar aceste cuvinte au avut un timp care s-a terminat, care a trăit în prejudecăți, în superstiții și care erau considerate a fi desemnări pentru realități. În adevăr, voi trebuie să vă eliberați de conținutul cuvintelor, căci cuvintele înseamnă idoli. – Prin aceasta a introdus Bacon, Baco de Verulam [Nota 48] – și ca o misiune trasată de lumea spirituală – înțelegerea greșită a vorbirii în epoca noastră postatlanteeană, eliminarea din omenire a sentimentului că vorbirea ar conține ceva spiritual. Toate noțiunile de conținut, noțiunile colective, el le numea idoli, și el împărțea acești idoli în mai multe genuri; căci el a făcut acest lucru chiar într-un mod foarte temeinic.
Mai întâi, spunea el, oamenii au cuvinte cu ajutorul cărora ei cred că desemnează ceva real; ele iau naștere simplu, numai prin faptul că oamenii trebuie să trăiască împreună prejudecăți, idoli ai neamului, ai poporului, Idola tribus. Apoi, omul încearcă, atunci când înțelege lumea, să amestece în mod eronat lucruri spirituale în modul său de a concepe. Ceea ce se naște în om drept cunoaștere, este ca o grotă; dar, în timp ce el introduce în această grotă lumea exterioară, el formează cuvinte pentru ceea ce el vrea să cunoască. În aceste cuvinte se găsește referirea, trimiterea spre neadevăr, spre nereal. Acestea sunt idolii peșterii: Idola specus. După aceea, iau naștere idoli, adică denumiri pentru inexistențe, pentru nerealități, prin faptul că oamenii nu sunt reuniți numai prin sânge în neamuri, în popoare, ci prin aceea că ei înșiși își creează comunități în care administrează câte ceva – ei administrează din ce în ce mai mult, iar, în final, vor administra totul; omul va ajunge până acolo încât el nu se va putea deplasa prin lume fără a avea în partea sa stângă un medic, iar în partea sa dreaptă un polițist pentru ca el să fie deplin „administrat”, nu-i așa? Potrivit lui Bacon se creează prin aceasta și anumite irealități. Aceste irealități care sunt create în acest caz și-și găsesc expresia în cuvinte, sunt idoli ai pieții, ai conviețuirii pe piață: Idola fori. Apoi, mai există idolii care iau naștere prin știință, care caută numai nume. Acești idoli sunt în număr extrem de mare. Căci dacă luați toate ciclurile noastre de conferințe, cu tot ce semnifică ele spiritual și le puneți în fața lui Bacon, toate cuvintele folosite pentru lucruri spirituale sunt astfel de idoli. Acești idoli sunt de fapt cei mai periculoși, crede Bacon, pentru că se crede a avea în ele protecție, și anume, o știință adevărată: acestea sunt Idola theatri. Acesta este teatrul lăuntric, pe care și-l construiește omul, un fel de spectacol de noțiuni tot atât de nereale ca și figurile de pe scenă. Tot ce este idol exprimabil prin cuvinte aparține acestor patru genuri.
Mântuirea omului referitor la cunoaștere constă – acest lucru a fost inaugurat de Baco de Verulam –, în străvederea acestor idoli, a caracterului de idol, caracterul idolatrie, caracterul de nimicnicie a idolilor, pentru a îndrepta privirea treptat numai spre adevăr. Dacă lași la o parte toate aceste genuri de idoli, atunci nu mai rămâne nimic decât ceea ce sunt cele cinci simțuri. De acest lucru se poate convinge oricine. Iar omenirea celei de a cincea epoci postatlanteene ar trebui avizată că acești idoli care se exprimă în cuvinte ne sunt necesari ca niște monede de schimb ale neamului, ale cunoașterii individuale, ale pieții conviețuirii sau chiar ale cercetărilor științifice, ale teatrului interior, dar că atunci când i-ai recunoscut în caracterul lor corect, când îi înțelegi în caracterul lor de idoli, caracterul lor de nimicnicie, să nu-i mai consideri decât ca nimicuri, iar ca adevăr să nu mai privești decât ceea ce poate fi apucat, ceea ce poate fi văzut cu ochii, ceea ce se poate cerceta în laboratorul de chimie, în cabinetul de fizică, în clinică. Cartea inaugurală clasică pentru acest mod de a privi lumea este conținută în scrierea importantă despre idoli [Nota 49] pe care Baco de Verulam a redactat-o pentru cea de a cincea epocă postatlanteeană. Și tocmai datorită unei astfel de scrieri, dumneavoastră vedeți că și ceea ce constituie o țintă spre care trebuie să te întorci dintr-un anumit punct de vedere, pătrunde în lume după o anumită ordine cosmică. Cea de a cincea epocă postatlanteeană trebuie să dezvolte materialismul; în acest scop trebuia să se întâmple ca, din lumea spirituală, să fie dat programul materialismului. Iar prima parte a acestui materialism este învățătura despre idoli, eliminarea prejudecății aristoteliene după care în cuvinte ar fi conținute categorii care înseamnă ceva pentru adevăr.
Omenirea a înaintat, în prezent, foarte mult pe calea de a considera că este idol tot ce nu este senzorial perceptibil. Bacon este marele inaugurator al științei idolilor. De aceea, trebuie să fie ușor de înțeles că același cap care trebuia, așadar, să avizeze omenirea asupra caracterului de idol al vorbirii, a fost folosit de lumea spirituală pentru a inaugura și în sens practic ceea ce apare întru câtva ca un paradis materialist pe Pământ. În orice caz, totul trebuia să fie astfel înveșmântat ca să aibă cu adevărat un caracter paradisiac, dar un caracter paradisiac pentru mentalitatea materialistă care trebuia să apară în cea de a cincea epocă postatlanteeană. Din această cauză idealul practic trebuia să se înfățișeze ca o contraimagine. Un timp care gândește despre vorbire în acest fel, trebuie să-și vadă idealul în căutarea mecanicului până departe în sferele cerești cele mai accesibile. Din această cauză, din același cap din care a ieșit știința despre idoli, au luat naștere și idealurile materialismului pentru cea de a cincea epocă postatlanteeană. Găsim la Bacon un ideal azi încă neîmplinit: realizarea artificială a condițiilor meteorologice. Se va face! Și acest ideal din «Nova Atlantis » al lui Bacon se va împlini. Citim pentru prima oară la Bacon o indicație despre nave aeriene dirijabile, găsim la el pentru prima oară ideea submarinului. Între timp, acestea s-au realizat. Bacon este marele inaugurator și al materialisticii practice, până la aceste mecanisme practice care sunt valabile pentru cea de a cincea epocă postatlanteeană.
Întotdeauna când este vorba să indicăm caracterul de bază al unei anumite perioade, putem să arătăm cum pătrund în ea din străfundurile lumii impulsurile corespunzătoare. Teorii despre idoli, invenția de a stăpâni factorul meteorologic, de a naviga prin aer, de a naviga sub mare, toate acestea țin unele de altele. Aceasta este idee și ideal care sunt coerente și care pătrund astfel în cea de a cincea epocă postatlanteeană. Aceste lucruri trebuie judecate în mod obiectiv, trebuie să ne devină clar că atunci când nu folosim în mod greșit cuvântul, când nu-l privim ca idol și nici nu-l transformăm în idol, el poate fi folosit în alt fel. Evoluția omenirii este planificată. În mod planificat se manifestă treptat în evoluție diferitele impulsuri. Dar odată cu ceea ce apare astfel ca teorie a idolilor și ca «Nova Atlantida», se stinge și ceea ce mai exista ca ultimele resturi ale marii teorii atavice spirituale, a intuiției și a simțirii. Și acestea trebuie să fie recucerite cu o nouă știință spirituală care acum pătrunde în mod deplin conștient. În cea de a patra epocă atlanteeană a vechii Atlantide, cineva a înțeles acea idee care a apărut atunci, prin care vechea perioadă atlanteeană a intrat în materialismul ei. Dumneavoastră îl cunoașteți, l-am descris în scrierile noastre. Așa cum atunci, în cea de a patra epocă atlanteeană a trebuit să se nască materialismul vechii Atlantide ca idee într-un anumit cap al vechiului timp atlantean , tot așa, în cea de a cincea epocă postatlanteeană a trebuit să apară «Nova Atlantis» pentru a da ceva asemănător celei de a cincea epoci postatlanteene. De aceste lucruri nu te apropii dacă nu le tratezi ca pe faptele științifice. Dacă poți privi la subtilitățile istoriei lumii, atunci găsești și aceste legături mai profunde. Dar, în prezent, trebuie deja pusă la bază știința spiritului. Și istoria obișnuită este o „fable convenue”; în care nu se povestesc decât acele lucruri despre care vor să audă diferitele națiuni și popoare și cetățeni ai unei țări. Adevărata istorie trebuie să fie extrasă din lumea spirituală.
Iar la personalități care sunt întru câtva dătătoare de ton ca Baco de Verulam, lordul Bacon, la acestea este mult mai puțin importantă biografia decât ceea ce ne dezvăluie modul în care sunt ele încadrate în procesul evoluției generale a omenirii.
