Rezultatul obținut din considerațiile bazate pe știința spirituală, pe care l-am expus în ultimul timp chiar de mai multe ori, cu privire la relația dintre capul uman și restul trupului – în care apoi am implicat și capul – cu întregul Univers, acest rezultat are o semnificație cu bătaie extrem de lungă. Dumneavoastră știți cum am prezentat acest lucru. Am spus că ceea ce omul poartă drept cap împreună cu tot ce ține de acesta este o formă transformată, metamorfozată și că ceea ce s-a transformat în acest cap este restul trupului din încarnarea anterioară. Așadar când privim întregul trup al încarnării noastre actuale, vedem cum acesta poartă în sine forțele care îl pot transforma în așa fel încât să devină cap, împreună cu tot ce-i aparține acestuia, având douăsprezece perechi de nervi cranieni, ș.a.m.d. Iar acest cap care se dezvoltă din întregul nostru corp, îl vom purta în încarnarea noastră viitoare. Dimpotrivă, în timpul dintre moartea care va urma vieții noastre actuale și nașterea noastră în încarnarea viitoare, trupul nostru va fi prelucrat pentru încarnarea viitoare, parțial din forțele lumii spirituale, în măsura în care luăm în considerare timpul dintre moarte și o nouă naștere și parțial din forțele lumii fizice, atunci când luăm în considerare timpul de la concepție până la nașterea noastră într-o nouă încarnare.
Asemenea adevăruri nu trebuie luate în același mod ca adevărurile vieții obișnuite sau ale științei obișnuite, ci ele trebuie luate ca adevăruri care poartă în sine semnificații, ca adevăruri care se raportează la contexte vaste. Referitor la adevărurile vieții obișnuite, noi ne descriem întru câtva pe noi și ambianța noastră; referitor la adevăruri ca acelea pe care le-am menționat, noi citim ambianța noastră și pe noi înșine în contextul universal. Adevărurile vieții obișnuite și cele ale științei obișnuite sunt ca și cum am descrie formele diferitelor litere care se află pe o pagină sau, cel mult, mai explicăm și gramatical legile după care se unesc ele în cuvinte. Ceea ce vrem să spunem cu celelalte adevăruri amintite poate fi comparat cu citirea, fără a folosi o anumită descriere a formelor literelor și fără a urmări aspectul gramatical sau modul cum ele se combină pentru a da naștere la cuvinte. Gândiți-vă totuși cât de diferite sunt conținutul celor pe care le citim și ceea ce se prezintă ochilor pe pagină. Tot astfel, când prezentăm un adevăr ca acela pe care tocmai l-am prezentat, nu avem în vedere numai ceea ce afirmăm, ci întreaga semnificație cu bătaie lungă a unui astfel de lucru pentru poziția omului în Univers. Prin aceasta noi citim întru câtva adevăruri spirituale profund vii, care nu au nimic de-a face cu formele capului sau ale trupului pe care le studiază anatomia, fiziologia sau pe care le vedem în viața de toate zilele când se vorbește despre forma umană. Putem înțelege omul dacă nu ne rezumăm la descrierea lui, așa cum o fac viața obișnuită și știința, ci atunci când îl citim.
Potrivit cu această premisă și în sensul ei, ne vom mai întoarce odată privirea spre cele expuse în ultimele săptămâni. Ne vom referi la cele douăsprezece simțuri ale omului [Nota 46]. Să ni le mai aducem o dată în centrul atenției.
Simțul Eului: Vă rog să vă mai aduceți o dată în fața ochilor cele spuse de mine cu privire la acest simț al Eului. Acest simț al Eului nu este același lucru cu perceperea Eului propriu. Cu acest simț al Eului noi nu ne percepem Eul propriu, acel Eu pe care l-am primit abia pe Pământ, ci cu simțul Eului noi percepem Eurile celorlalți oameni. Așadar noi percepem cu acest simț al Eului tot ceea ce ne întâmpină în lumea fizică fiind înzestrat cu un Eu.
Al doilea este simțul gândirii. Simțul gândirii nu are nici el de-a face cu propriile noastre formări de gânduri. Când gândim noi înșine, această gândire nu este o activitate a simțului gândirii, ci este cu totul altceva. Vom mai vorbi despre aceasta. Simțul gândirii se referă la aptitudinea de a înțelege gândurile altor oameni, de a le percepe. Așadar acest simț al gândirii nu are de-a face cu formațiunile de gânduri proprii.
Simțul vorbirii: La rândul lui, nici acesta nu are nici o legătură cu formarea propriei noastre vorbiri, nimic de-a face cu aptitudinea care se află la baza propriei noastre vorbiri, ci este simțul necesar înțelegerii celor ce ni se spun de către alți oameni.
Simțul auzului sau al sunetului: Aici nu pot exista neînțelegeri.
Simțul caloric, simțul vederii, simțul gustului, simțul mirosului, simțul echilibrului: Eu am explicat aceste simțuri în mai multe ocazii și le-am explicat și în aceste expuneri.
Simțul mișcării, simțul vieții, simțul tactil.
Acestea sunt cele douăsprezece simțuri cu care noi percepem aici lumea fizică, lumea exterioară. După cum știți, dintre aceste simțuri gândirea materialistă consemnează numai simțul auzului, simțul caloric – pe care îl asociază însă simțului tactil –, simțul vederii, simțul gustului și simțul mirosului și, în consecință, vorbește despre cinci simțuri. În orice caz, știința mai nouă, fiziologia mai nouă, fiziologia simțurilor mai adaugă la acestea simțul echilibrului, simțul mișcării, simțul vieții și face deosebire și între simțul tactil și cel al căldurii. Despre un simț special al vorbirii, despre un simț special al gândirii – s-ar putea spune și simțul gândurilor – și despre simțul special al Eului, știința obișnuită și nici fiziologia obișnuită nu vorbește, pentru că prin specificul modului lor de gândire nici nu pot încă vorbi despre acestea. Gândirea și concepția materialistă despre lume se limitează la tot ceea ce este senzorial perceptibil. De fapt, există o contradicție când spunem ceea ce este senzorial perceptibil, și anume perceptibil prin cele cinci simțuri; dar știți cu toții ce se înțelege când se spune: Concepția obișnuită materialistă nu pune în valoare decât ceea ce este senzorial perceptibil, și din această cauză caută pentru simțuri și organele de percepție. Și pentru că nu-i stă la îndemână ca organ de percepție pentru simțul Eului, pentru simțul gândirii, pentru simțul vorbirii, ceva care s-ar putea compara cu urechea pentru simțul auzului sau cu ochiul pentru simțul văzului, ea nu vorbește despre simțurile: Eului, al gândurilor, al vorbirii. Pentru noi însă se naște întrebarea: Oare nu există cu adevărat organe pentru simțul Eului, pentru simțul gândurilor, pentru simțul vorbirii? Vom aprofunda azi cercetarea mai precisă a acestor lucruri.
Așadar prin simț al Eului înțelegem aptitudinea noastră de a percepe Eurile altor oameni. O afirmare deosebit de insuficientă și neîndestulătoare a gândirii moderne, este aceea că, de fapt, nici nu percepem Eul altor oameni, ci că asupra Eului celuilalt am trage întotdeauna mai mult sau mai puțin concluzii. Vedem cum spre noi vine ceva care stă vertical pe două picioare – așa admite acest mod de gândire –, care întinde întotdeauna un picior înaintea celuilalt sau îl pune alături de celălalt, are un trup care se sprijină pe cele două picioare, două brațe care pendulează sunt fixate la acesta și ele execută diferite mișcări în diferite scopuri; apoi pe trup este fixat un cap, care emite sunete, vorbește, are o mimică. Și dacă vedem ceva ca ceea ce am descris acum ieșindu-ne înainte, atunci conchidem: Acesta este purtătorul unui Eu. – Așa crede concepția materialistă. Aceasta este o absurditate totală, o absurditate adevărată, veritabilă; căci adevărul este că așa cum vedem culorile cu ochii, cum auzim sunetele cu urechile, noi percepem cu adevărat și Eul celuilalt. Fără nici un dubiu, îl percepem. Și această percepție este independentă. Așa cum nici văzul și nici auzul nu se bazează pe o concluzie, tot așa nici perceperea Eului celuilalt nu se bazează pe o concluzie, ci este cu adevărat un adevăr independent nemijlocit, care se obține independent de faptul că îl vedem, că auzim sunetele produse de el. Făcând abstracție de faptul că îi auzim vorbirea, că îi vedem culoarea pielii, de faptul că lăsăm să acționeze asupra noastră gesturile sale, făcând abstracție de toate acestea, noi percepem Eul celuilalt. Și pe cât de puțin are de-a face simțul vederii cu simțul auzului, tot pe atât de puțin are de-a face percepția Eului cu simțul vederii, cu simțul auzului sau cu oricare alt simț. Este o percepție a Eului de sine stătătoare. Înainte de a se recunoaște acest lucru, știința despre simțuri nu se va afla pe fundamente solide.
Acum se naște o întrebare: Care este organul pentru percepția Eului celuilalt? Ce anume din noi percepe Eul celuilalt, așa cum noi percepem cu organul vederii culorile, sau ceea ce este întunecat sau luminos, așa cum percepem cu urechile sunetele? Ce anume percepe Eul celuilalt? Percepția Eului își are și ea organul ei, așa cum îl au percepția vizuală sau cea a sunetelor pe al lor. Numai că organul perceperii Eului este întru câtva modelat în așa fel încât punctul său de plecare se află în cap, dar întregul domeniu al restului trupului,în măsura în care depinde de cap, constituie organul pentru percepția Eului celuilalt. Cu adevărat, întregul om conceput ca organ de percepție, în măsura în care el este format aici fizic-sensibil, este organ de percepție pentru Eul celuilalt. S-ar putea spune întru câtva și că organul pentru perceperea Eului celuilalt este capul, în măsura în care de el depinde întregul om, iar capacitate sa de percepție a Eului radiază prin întregul om. Omul, în măsura în care este liniștit, în măsura în care este forma umană liniștită având ca punct central capul, este organ de percepție pentru Eul celuilalt om. Astfel, organul de percepție pentru Eul celuilalt om este organul de percepție cel mai mare pe care-l avem, iar noi înșine suntem ca om fizic cel mai mare organ de percepție pe care-l avem.
Acum ajungem la simțul gândurilor. Care este organul de simț pentru gândurile celuilalt? Organ de percepție pentru gândurile celuilalt este tot ceea ce suntem noi, în măsura în care simțim în noi mobilitate, viață. Așadar, dacă vă gândiți că în întregul dumneavoastră organism aveți viață și că această viață este o unitate – deci nu în măsura în care sunteți formă, ci în măsura în care purtați în dumneavoastră viață –, atunci această viață purtată în dumneavoastră a întregului organism, în măsura în care se exprimă în fizic, este organ pentru gândurile care ne întâmpină din afară. Dacă nu am fi configurați așa cum suntem, nu am putea percepe Eul celuilalt; dacă nu am fi vivifiați așa cum suntem, nu am putea percepe gândurile celuilalt. Lucrul despre care vorbesc acum nu este simțul vieții. Nu faptul că noi percepem interior starea vieții noastre generale este aici problema – aceasta ține de simțul vieții –, ci măsura în care purtăm în noi viața. Și acest viu din noi, tot ceea ce este în noi organismul fizic al vieții noastre, aceasta este organ de percepție pentru gândurile pe care ni le adresează celălalt.
În măsura în care avem forța de a ne mișca, de a putea executa toate mișcările pe care le avem prin interiorul nostru, când de exemplu, mișcăm mâinile, când întoarcem capul sau îl mișcăm în jos sau în sus, noi executăm mișcări ce pleacă din interiorul nostru. Așadar, în măsura în care avem aceste forțe de a pune trupul în mișcare, la baza acestei mobilități se găsește organismul nostru fizic. Acesta nu este organismul fizic al vieții, acesta este organismul fizic al capacității noastre de mișcare. El este în același timp și organul de percepție pentru vorbire, pentru cuvintele pe care ni le exprimă celălalt. Noi nu am putea înțelege cuvintele dacă nu am avea în noi un aparat fizic de mișcare. Cu adevărat, în măsura în care din sistemul nostru nervos central, pornesc nervii spre procesul nostru global de mișcare, se află în acest proces și aparatul simțului pentru cuvintele care ne sunt adresate. În felul acesta se specializează organele de simț. Întregul om: organ de simț pentru Eu; viul care se află la baza fizicului: organ de simț pentru gândire; omul mobil în sine: organ de simț pentru cuvinte.
Și mai specializat este simțul sunetului. Cu toate că lui îi aparține mai mult decât ceea ce-i atribuie în mod obișnuit fiziologia, simțul sunetului este totuși mai specializat. Despre simțul sunetului nu este necesar să vorbesc. Dacă luați un manual obișnuit de fiziologie a simțurilor veți putea găsi descrise simțul sunetului și organul simțului sunetului. – Mai greu este ca cineva să găsească, în prezent, un organ descris pentru simțul căldurii, pentru că, așa cum am spus, acesta este pus la un loc cu simțul tactil. Dar simțul căldurii este, de fapt, un simț foarte specializat. În timp ce simțul tactil este răspândit peste tot organismul, simțul căldurii este răspândit numai aparent peste tot corpul. Sigur că influențele căldurii au acces pe toată suprafața organismului, dar ca simț, ca percepție a căldurii, simțul căldurii este foarte concentrat pe trunchi, în zona pieptului. – Specializarea apoi în organele pentru simțul văzului, gustului, mirosului este cunoscută desigur din observațiile proprii sau din ceea ce știe să spună știința obișnuită.
Acum putem cu adevărat să deosebim într-un anumit mod partea inferioară și partea superioară a vieții noastre senzoriale și astăzi vrem să mai facem o observație specială referitor la această deosebire. Să plecăm de la simțul vorbirii și să-l observăm. Eu am spus că în măsura în care purtăm în noi organicul mișcării, putem percepe cuvintele. Așadar acesta se află la baza simțului vorbirii. Dar noi putem să percepem, să înțelegem nu numai vorbele celuilalt, ci avem și o capacitate de vorbire, o posibilitate de vorbire; noi înșine vorbim. Și acesta este lucrul interesant și important, înțelegerea relației dintre capacitatea noastră de a vorbi și capacitatea noastră de a înțelege vorbirea; așadar, acum nu auzirea sunetelor, ci, vă rog să faceți deosebirea, înțelegerea vorbirii, a limbii. Simțul sunetelor și simțul vorbirii trebuie deosebite foarte precis. Așadar noi putem să înțelegem nu numai cuvintele celuilalt, ci putem vorbi și noi înșine. Cum se raportează una la cealaltă, vorbirea la înțelegerea vorbirii?
Când cercetăm omul cu mijloacele științei spiritului, găsim că ceea ce se află la baza înțelegerii cuvintelor și ceea ce se află la baza vorbirii sunt foarte îndeaproape înrudite între ele. Dacă vrem să privim la ceea ce se află, de fapt, la baza vorbirii atunci putem să mergem înapoi până la viața sufletească omenească, în care se află în mod incontestabil pentru oricine este rațional, punctul de pornire al vorbirii. Vorbirea își are originea în sufletesc și este impulsionată prin voință în domeniul sufletesc. Fără să vrem, fără să dezvoltăm un impuls volițional, nu se realizează, bineînțeles, nici o vorbă rostită. Dacă observăm omul de pe pozițiile științei spiritului când vorbește, în el se întâmplă ceva asemănător cu ceea ce se întâmplă când el înțelege ceea ce s-a vorbit. Dar ceea ce se întâmplă când omul însuși vorbește, antrenează o parte mult mai mică a organismului, mult mai puțin din organismul mișcării. Aceasta înseamnă că întregul organism de mișcare este luat în considerare ca simț al vorbirii, ca simț al cuvântului; întregul organism al mișcării este totodată și simț al vorbirii. O parte este luată și transpusă în mișcare prin suflet, atunci când vorbim – o parte a acestui organism al mișcării. Și această parte extrasă a organismului mișcării, își are organul principal în laringe, iar vorbirea este excitarea mișcărilor în laringe prin impulsurile voliționale. Ceea ce se petrece în laringe în timpul vorbirii proprii, ia naștere prin aceea că impulsurile voliționale ies din suflet și sunt transpuse în mișcare în organismul mișcării concentrat în laringe, în timp ce întregul nostru organism al mișcării este organism senzorial pentru percepția cuvintelor. Numai că atunci când percepem cuvinte păstrăm acest organism al mișcării în loc (în repaus). Tocmai prin faptul că îl ținem imobil, noi percepem cuvintele și le înțelegem. În mod instinctiv, fiecare om știe acest lucru într-un anumit sens; căci fiecare om face din când în când ceva instinctiv, ceea ce indică faptul că el știe în subconștientul său cele pe care le-am expus acum. Vreau să vorbesc în linii foarte mari. Gândiți-vă că eu fac această mișcare (mână ridicată ca pentru apărare). Aptitudinea de a face această mișcare, în măsura în care ea vine din întregul meu organism al mișcării – căci orice mișcare, cât de mică, nu este localizată numai într-o porțiune, ci vine din întregul organism al mișcării omului –, are un efect anume. În timp ce eu nu fac această mișcare, eu fac acel lucru de care am nevoie pentru a înțelege ceva precis care este exprimat de un alt om prin cuvinte. Eu înțeleg ce spune celălalt, prin faptul că în timp ce el vorbește, eu nu fac această mișcare, ci o inhib, prin faptul că eu nu-mi stimulez organismul mișcării decât într-o anumită măsură până în vârful degetelor, dar reprim mișcarea, așadar, o opresc, o fac să stagneze. În timp ce eu fac să stagneze aceeași mișcare, eu înțeleg ceva ce se vorbește. Dacă nu vrei să auzi ceva faci adeseori această mișcare – prin care vrei să indici că vrei să-ți reprimi auzul. Aceasta este știința instinctivă despre importanța acestei stagnări a mișcării.
Omul este predispus în mod originar astfel încât întregul organism al mișcării, care este totodată organismul simțului cuvântului, să fie întru câtva tocmai ceea ce a fost introdus în cursul evoluției normale a omului. Așa cum, cândva, am fost desprinși în perioada lemuriană din legătura noastră cu întregul Univers, noi suntem predispuși prin constituție să înțelegem cuvinte. Dar, pe atunci, noi încă nu eram constituiți să și rostim cuvinte. Vi se va părea curios faptul că puteam fi predispuși să înțelegem cuvinte, dar nu eram predispuși să le rostim. Dar nu este decât aparent un fapt curios; căci organismul nostru al mișcării nu este chiar atât de net predispus să audă vorbele celuilalt, să înțeleagă vorbele celuilalt, ci – este predispus să înțeleagă diferite alte lucruri. În mod primordial eram mult mai mult predispuși să înțelegem limba elementară a naturii, să percepem activitățile entităților elementale în lumea exterioară. Aceste lucruri noi l-am uitat; în schimbul lui am obținut capacitatea propriei vorbiri. Acest fapt a venit prin aceea că forța ahrimanică a procedat în vremea atlanteeană la o schimbare în organismul mișcării care ne-a fost împrumutat primordial. Forța ahrimanică este cea căreia îi datorăm faptul de a putea vorbi, faptul că avem facultatea de a vorbi. Astfel încât trebuie să spunem: inițial, noi am fost predispuși ca oameni să percepem altfel vorbirea decât o percepem acum. Am fost predispuși să percepem vorbirea în așa fel încât, atunci când ne-am fi aflat, de fapt, în fața celuilalt – oricât de uimitor ar părea acum acest lucru, dar ne-am obișnuit desigur mai ales în decursul lungului timp care s-a scurs după perioada atlanteeană cu ceea ce s-a întâmplat în fapt –, noi am fost constituiți să percepem mai mult sau mai puțin întreg celălalt om în gesturi, în mijloace de exprimare mute și să le imităm pe acestea cu aparatul nostru propriu de mișcare, și să ne înțelegem astfel fără o vorbire fizic audibilă. Noi eram predispuși pentru o înțelegere reciprocă mult mai spirituală. În acest mod mult mai spiritual a intervenit Ahriman, ne-a specializat organismul, a făcut ca laringele nostru să fie adaptat pentru emiterea de cuvinte sonore. Apoi, ceea ce a mai rămas din sistemul laringe, l-a făcut apt pentru a înțelege cuvinte sonore, acesta este deci un dar al lui Ahriman.
În măsura în care suntem un organism al vieții, noi putem percepe gândurile celuilalt. Încă odată, noi am fost predispuși pentru a percepe gândurile celuilalt într-un mod mult mai spiritual decât le percepem de fapt în prezent. Într-o măsură oarecare noi am fost predispuși, pentru întâlnirea simplă cu celălalt, să resimțim lăuntric gândurile sale, să le trăim. Modul cum percepem gândurile celuilalt în prezent, ba chiar numai pe calea ocolită a vorbirii, este o reflectare grosieră în planul fizic. Și, cel mult dacă ne exersăm puțin în observarea gesticulației și mimicii și a fizionomiei celuilalt, noi mai putem percepe un ecou al țelului pentru care am fost predispuși. Predispoziția pentru felul nostru de a-l întâmpina pe celălalt era de a percepe întreaga dispoziție a gândirii acelui om, s-o trăim și să percepem diferitele exprimări ale gândirii din diferitele gesturi, din diferitele mimici. Este din nou un dar ahrimanic cel prin care a fost transformat acest mod mai spiritual al perceperii lumii gândurilor, care s-a concentrat tot mai mult chiar în cursul evoluției omenirii, asupra vorbirii exterioare.
Nici nu este nevoie să mergem prea mult înapoi în evoluția omenirii, numai până în epoca egipteano-caldeeană, ca să nu mai vorbim de cea indiană, când încă mai era format în cel mai înalt grad – este suficient să mergem numai într-o epocă anterioară epocii greco-romane, și vom găsi încă o înțelegere subtilă în omenire pentru viața gândurilor, în măsura în care ea trebuie să se exprime în cuvintele nerostite, în ceea ce se exprima prin fizionomie, prin gesturi, chiar prin atitudini, prin întregul fel de a ieși în întâmpinarea unui om de către un altul. Pentru aceasta, omul și-a pierdut înțelegerea. Tot mai puțin s-a păstrat aceasta, iar azi a rămas foarte puțină înțelegere pentru a asculta tainele lăuntrice ale gândurilor omului, din felul cum ne întâmpină. Noi aproape că nu mai ascultăm decât ceea ce ajunge la noi din gândurile sale, în gândurile sale, pe lângă gândurile sale, prin faptul că el ne-o comunică prin cuvintele audibile. Dar pentru că s-a întâmplat acest lucru, noi am obținut capacitatea de a face din organismul nostru al vieții aparatul nostru de gândire. Noi nu am avea darul gândirii dacă nu s-ar fi întâmplat ceea ce am spus, dacă n-ar fi intervenit acea influență ahrimanică despre care am vorbit. Astfel, vedeți că într-o anumită privință capacitatea noastră actuală de a vorbi este legată cu simțul cuvântului, cu simțul vorbirii, dar pe calea ocolită a influenței ahrimanice; faptul că facultatea noastră actuală de a gândi este legată de simțul gândirii îl avem de asemenea pe calea ocolită a influenței ahrimanice.
Atunci eram predispuși să resimțim în mod subtil Eul celuilalt, nu să-l trăim, ci să-l percepem lăuntric; căci întregul om este organ al simțului Eului. Ahriman mai acționează încă și azi cu mare forță pentru a specializa și acest simț al Eului, așa cum a specializat, a transformat și simțul vorbirii și simțul gândului. Acest lucru este chiar în devenire, ceea ce se exprimă prin faptul că în această privință omenirea se îndreaptă spre o tendință uimitoare. Trebuie spus ceva extrem de paradoxal dacă vrem să vorbim despre ce se înțelege prin aceasta. În prezent, acest lucru se exprimă abia în începuturile lui, de fapt, mai mult în mod filozofic. Există în prezent deja filozofi care contestă cu desăvârșire capacitatea de a trăi Eul propriu în mod lăuntric: de exemplu, Mach și alții; am vorbit despre aceasta în conferința filozofică pe care am ținut-o recent. Acești oameni ar fi de părere că nu avem capacitatea de a percepe interior Eul propriu, ci că percepem Eul prin aceea că-i percepem pe alții. Iar tendința este în sensul în care mă voi referi eu acum, exagerând. Vor exista oameni care vor ajunge să-și spună: Aici îmi vin în întâmpinare unii care umblă pe două picioare care pendulează, așa cum am descris mai înainte, și din aceasta eu conchid că ei au un Eu interior. Și întrucât eu arăt în mod exterior ca și aceia, trag concluzia că și eu am un Eu. În acest caz, plecând de la Eul altora s-ar trage concluzia cu privire la propriul Eu. Acest lucru se află deja în esența multor afirmații care se construiesc în prezent, și anume, când se descrie de cei ce aparțin orientării la care mă refer, cum se dezvoltă, de fapt, Eul în decursul evoluției noastre individuale între naștere și moarte. Citiți în fiziologiile actuale și veți găsi descris cum această sesizare a Eului se dezvoltă în contactul cu ceilalți. Prin aceea că mai întâi nu avem această sesizare în timpul copilăriei, dar că îi percepem pe ceilalți, noi transpunem asupra noastră înșine ceea ce vedem la ceilalți. Capacitatea de a trage concluzii cu privire la alții pe care ni le aplicăm nouă va deveni din ce în ce mai mare. La fel cum capacitatea gândirii s-a dezvoltat treptat din aptitudinea simțului gândirii, vorbirea din capacitatea simțului vorbirii, tot așa se dezvoltă tot mai mult capacitatea de a trăi în contact cu întreaga lume, pe lângă capacitatea de a percepe celelalte Euri. Noi avem de-a face aici cu diferențieri mai fine, dar acestea trebuie deja sesizate. Cam în felul acesta ahrimanicul colaborează la acest sfârșit al omului foarte, foarte intens.
Acum să observăm omul sub celălalt aspect. Avem aici simțul tactil. Am spus că simțul tactil este, de fapt, în fond un simț interior. Căci atunci când pipăiți ceva, de exemplu masa, aceasta exercită asupra dumneavoastră o presiune; dar ceea ce percepeți dumneavoastră este, de fapt, o trăire interioară. Ceea ce se produce în dumneavoastră în momentul impactului este de fapt trăirea percepției. Ceea ce dumneavoastră trăiți aici rămâne în întregime în dumneavoastră în simțul tactil. Așadar simțul tactil este totuși ceva care, luat în fond, nu merge decât până la periferia cea mai exterioară a pielii; și pentru că lumea exterioară se lovește de această periferie a pielii și pentru că după această lovitură sau după alte atingeri cu lumea exterioară avem trăiri interioare, avem trăiri ale simțului tactil. Simțul tactil este, așadar, simțul cel mai periferic și, în fond, totuși un simț interior. Aparatul pentru pipăit este format cel mai mult la periferie și își trimite spre interior numai ramificațiile sale cele mai fine, care numai de aceea nu sunt puse în mod clar în evidență de fiziologia științifică exterioară, pentru că aceasta nu deosebește simțul tactil de simțul căldurii.
Noi purtăm cu noi și un organ al simțului tactil care este întru câtva ca o țesătură pe suprafața întregii noastre suprafețe și trimite spre interior ramificații fine. Această țesătură, dacă pot spune astfel – este o desemnare grosieră –, ce este ea, de fapt? În ce scop a existat ea în mod primordial? Este frapant că acest simț tactil, în ciuda faptului că el este acum folosit pentru a percepe lumea exterioară spațială, ne dă prin trăirile sale, trăirile noastre interioare. Acesta este un fapt pe cât de puțin contestabil tot pe atât de important, de uimitor, din perspectivă opusă. Și el este legat – aceasta rezultă din știința spiritului –, de faptul că acest simț tactil nu era determinat la origini pentru perceperea propriu-zisă a lumii exterioare, așa cum este azi, nu era determinat a percepe lumea exterioară fizică, ci el a suferit o metamorfoză. Acest simț tactil este destinat propriu-zis pentru ca Eul nostru, conceput cu totul spiritual, cel de al patrulea element component al organismului nostru, să se extindă spiritual în întregul nostru corp. Iar organele care sunt organe ale simțului nostru tactil, ne dau, de fapt, în mod primordial în trăirea noastră interioară sentimentul Eului nostru, percepția noastră interioară.
Acum am ajuns la percepția interioară a Eului. Așadar faceți o deosebire netă: Ființa Eului, aceasta este o ființă adevărată, o ființă substanțial spirituală, care se află în noi, care se extinde în noi până la împânzirea simțului tactil; și ceea ce este împânzirea simțului tactil, care este atinsă interior de Eul care se extinde, dă percepția Eului. Dacă s-ar fi rămas la determinarea inițială, a cărei esență am amintit-o, atunci nu am avea prin simțul tactil percepții ca acelea pe care le avem acum. Este sigur că și în acest caz noi ne-am fi lovit de lucrurile lumii exterioare, dar aceasta ne-ar fi lăsat complet indiferenți. Această atingere sau plimbare a vârfurilor degetelor peste obiecte nu le-am avea ca simț tactil. Așadar noi am simți asemenea ciocniri de lumea exterioară în așa fel încât am resimți în acest caz Eul nostru, am trăi Eul nostru, dar nu am vorbi despre percepții ale lumii exterioare. Organismul nostru a trebuit să fie transformat începând cu evoluția noastră din perioada lemuriană, astfel încât el să devină din stimulator pentru organul tactil interior al Eului, un organ tactil capabil să perceapă lumea exterioară prin pipăit. Și acesta este un fapt luciferic, aceasta se atribuie unei influențe luciferice. Datorită acestui fapt trăirea Eului nostru a devenit atât de specializată, încât noi trăim lumea exterioară pipăind, însă prin aceasta a fost tulburată desigur și trăirea Eului nostru. Am avea cu totul altă trăire a Eului dacă am umbla prin lume și nu ar trebui să ținem seama mereu de ce ne lovește sau ne apasă, sau dacă ceva este aspru sau neted, ș.a.m.d.
Așadar lucifericul care a modelat simțul tactil se amestecă în trăirea Eului. Aici se amestecă așadar ceva foarte interior cu ceva extrem de exterior, așa cum în simțul vorbirii se amestecă ceva exterior cu ceva interior. Simțul vorbirii a fost determinat pentru a percepe numai cuvinte, care nu trebuie să fie sonore, așadar ca percepere senzorială. Vorbirea ca fapt interior s-a amestecat în aceasta. Ea a fost ceva interior la care s-a adăugat ceva exterior, percepția în afară.
Simțul vieții: Ceea ce a fost organ al simțului vieții, prin care percepem trăind formațiunile noastre interioare, dispoziția noastră interioară, a fost transformat într-un mod asemănător printr-o influență luciferică; căci în mod originar noi eram determinați în această privință numai pentru auto-perceperea interioară a trupului nostru astral prin el însuși, și trăirii ființei sale în legătură cu organismul nostru de viață. Acum însă s-a amestecat în acest domeniu aptitudinea de a trăi starea interioară a trupului, starea interioară a omului, ca bunăstare sau ca stare rea. Acesta este un impuls luciferic care s-a amestecat în acest domeniu. Așa cum Eul este legat acum de simțul tactil, tot așa trupul astral este legat de sentimentul de bunăstare sau de indispoziție a stării noastră de viață.
Și, din nou, organismul nostru al mișcării a fost predispus la origine în așa fel încât noi am trăit numai interacțiunea dintre trupul nostru eteric cu organismul nostru de mișcare.
La aceasta s-a adăugat aptitudinea de a percepe mobilitatea noastră interioară și de a trăi simțul mișcării însuși. Din nou un impuls luciferic. Noi datorăm, așadar, unele transformări ale întregii noastre ființe umane, unor influențe luciferice și ahrimanice venind din două direcții diferite. Simțurile destinate planului fizic, simțul Eului, simțul gândirii, simțul vorbirii sunt transformate ahrimanic. Și am devenit ceea ce suntem ca oameni în planul fizic datorită faptului că simțul tactil, simțul vieții, simțul mișcării sunt re-formate luciferic. Și nu avem decât un domeniu intermediar care a fost cumva ferit de aceste influențe. Aceasta este prezentarea detaliată a acestui organism al nostru.
Nu voi continua astăzi, ci vom merge mâine mai departe cu studiul nostru, pentru că este bine să se mediteze la aceste lucruri. Căci mâine vom vedea cât este de rodnic tot ce am expus acum, pentru a putea amplifica marele adevăr care deslușește atâtea lucruri privind relația dintre capul nostru cu trupul nostru din încarnarea anterioară, a trupului din încarnarea actuală cu capul încarnării următoare și ceea ce rezultă din acestea pentru întreaga relație a noastră cu Cosmosul.
Vedeți cât de necesar este să ne îndreptăm atenția asupra stării de echilibru care este lucrul esențial, cel mai important și care trebuie să fie realizat între elementele luciferic și ahrimanic în lume. Gândiți-vă că într-o anumită măsură Eul omului este implicat la capetele extreme, aici cumva Eul din afară, iar în simțul tactil Eul dinăuntru (vezi desenul, săgeata portocalie). La fel este implicat trupul astral în gândire, dar în organismul vieții el este implicat dinăuntru (săgeata roșie). Trupul eteric este implicat aici, atunci când nu se produce vorbirea, dar este de asemenea implicat și în simțul mișcării dinăuntru (săgeata albastră). În mijloc avem într-un anumit sens aspectele în care sunt mai puțin implicate „eu pipăi – gândesc – vorbesc – mișc”, un fel de punct central al balanței, acolo unde ea este în nemișcare. Cu cât te apropii mai mult de centru, cu atât brațul balanței rămâne mai nemișcat. În părțile extreme pendulează mai tare. Astfel am avea în centru o relație de echilibru, de repaus.
Aici ni se dezvăluie deja entitatea umană influențată într-un mod important din două părți. Și este necesar ca ceea ce este ahrimanic și ceea ce este luciferic să fie înțelese în mod corect dacă vrem să înțelegem omul în alcătuirea sa, ca și în activitatea sa actuală.
