A modela foarte practic, în sensul cel mai nobil, ceea ce putem obține ca rod al științei spiritului poate conduce la senzația că în omul obișnuit, exterior, există omul interior, care pentru reprezentarea obișnuită este un al doilea om. În această privință noi suntem alcătuiți cu adevărat cu toții ca oameni din două entități, dintre care una din entități, alcătuită mai mult din corpul nostru fizic și din corpul nostru eteric, aparține lumii exterioare; lume exterioară în sensul că acest corp fizic și într-un anumit sens și corpul eteric sunt modelări și copii, sunt revelații ale entităților divin-spirituale care ne înconjoară încontinuu. În entitatea lor adevărată, corpul nostru fizic și corpul nostru eteric nu sunt așa cum le cunoaștem mai întâi ca oameni, sunt imagini, nu ale noastre, nu ale adevărului nostru, ci imagini se poate spune ale zeilor care se trăiesc prin aceea că, așa cum noi oamenii producem acțiunile noastre, ei produc corpul nostru fizic și corpul nostru eteric și determină dezvoltarea acestora. Omul interior este de așa natură încât îi sunt mai apropiate corpul astral și eul. Pentru Cosmos, acest eu și corpul astral sunt mai tinere decât corpul fizic și cel eteric. Acest lucru îl știm din comunicările care sunt consemnate și în Știința ocultă [Nota 7]. Acest eu și corpul astral sunt ceea ce parcă odihnește în albia care ne este pregătită de entitățile spiritual-sufletești care pătrund și revelează Universul. Iar acest eu și corpul astral trebuie să se înalțe treptat prin experiențele parcurse, prin încercările și prin meandrele destinului pe care le parcurg prin intermediul corpului fizic și eteric la treptele de evoluție pe care am învățat să le cunoaștem.
Ne aflăm, așadar, în relații cât se poate de intime cu întregul Univers, cu întregul Cosmos, în relații ca cele pe care le-am văzut ultima oară dintr-o schiță de calcul făcută în grabă; ele pot fi chiar calculate, pot fi prezentate în cifre care se exprimă, desigur, și în multe alte feluri, dar care, spre surprinderea noastră, se lasă exprimate în numere ca acela al respirațiilor unui om într-o zi și care este același cu numărul de ani necesar punctului echinocțial al Soarelui pentru a reveni la vechiul său loc. Astfel de descoperiri numerice, când le pătrundem cu sentimentul, ne pot umple de un fior, de un fior sfânt cu privire la apartenența noastră la un Univers divin-spiritual, așa cum se revelează în toate manifestările exterioare.
Dar din acest fapt reiese cu multă profunzime că noi suntem microcosmosul, lumea mică care este formată, manifestată din lumea mare atunci când ne îndreptăm privirea spre fapte pe care le vom lua în vedere azi, fapte pe care aș vrea să le numesc cele trei întâlniri ale sufletului uman cu ființa Universului. Despre aceste trei întâlniri aș vrea să vă vorbesc azi.
Știm cu toții că așa cum circulăm ca oameni ai Pământului purtăm cu noi corpul fizic și corpul eteric, corpul astral și eul. Fiecare din aceste două entități pe care le-am amintit poartă, la rândul lor, în ele două subentități: omul mai mult exterior, corpul fizic și corpul eteric, omul mai mult interior, eul și corpul astral. Mai știm și că omul va evolua în continuare. Pământul va ajunge la un sfârșit. El va continua să-și urmeze evoluția prin etapele Jupiter, Venus și Vulcan. În acestea, omul va urca din treaptă în treaptă. Eului său i se va adăuga, după cum știm, o entitate superioară care se va manifesta în el: sinea spirituală se va dezvolta în cursul evoluției jupiteriene care va succeda evoluției noastre terestre. Spiritul vieții se va manifesta plenar în om în perioada Venus, iar omul-spirit propriu-zis se va manifesta în cursul perioadei Vulcan. Privind spre marele viitor cosmic al omenirii, noi vedem, așadar, această evoluție în trei trepte a sinei spirituale, a spiritului vieții, a omului-spirit. Dar aceste trei trepte, care se vor manifesta în evoluția noastră viitoare, se află și în prezent într-o anumită relație cu noi, chiar dacă nu sunt încă deloc dezvoltate; ele se află închise în sânul entităților divin-spirituale, pe care le-am cunoscut ca ierarhii superioare. Ele ne sunt dăruite din ființa acestor ierarhii superioare. Iar în prezent noi ne aflăm deja în relație cu aceste ierarhii superioare, care ne vor dărui sinea spirituală, spiritul vieții și omul-spirit. Astfel încât putem spune simplu: Ne aflăm în relație cu ceea ce trebuie să vină în viitor, cu sinea noastră spirituală, în loc de a folosi expresia complicată: Ne aflăm în relație cu ierarhia îngerilor. Și în loc să spunem: Ne aflăm în relație cu arhanghelii, spunem: Ne aflăm în relație cu spiritul vieții care va veni în viitor etc.
În fapt, noi oamenii suntem într-o anumită privință mai mult, acum chiar din punct de vedere al planului structural – iar în lumea spirituală schemele structurale înseamnă ceva mult mai înalt decât în lumea fizică – decât acest om cvadripartit: corp fizic, corp eteric, corp astral și eu. Noi purtăm deja în noi sinea spirituală ca germen, de asemenea și spiritul vieții și omul-spirit. Ele se vor dezvolta din noi mai târziu, dar le purtăm ca germeni în noi. Și nu numai abstract, în sensul că le purtăm ca germeni, ci când spunem că le purtăm în noi trebuie înțeles în sens foarte concret, căci noi avem cu aceste mădulare superioare ale entității noastre întâlniri, întâlniri adevărate. Iar aceste întâlniri se produc în modul următor: ca oameni, noi am ajunge tot mai mult să simțim față de evoluția noastră actuală o înstrăinare greu de suportat pentru tot ce este spiritual, dacă nu ne-am putea întâlni din când în când cu sinea noastră spirituală. Eul nostru trebuie să se întâlnească cu acel nivel superior, cu acea sine spirituală pe care o vom dezvolta în viitor și care într-o anumită privință este de o ființă cu entitățile din ierarhia îngerilor. Astfel încât, vorbind creștinește, în limbaj popular, se poate spune și: Noi trebuie să întâlnim din când în când o ființă din ierarhia îngerilor, care ne este foarte apropiată, pentru că această ființă, în timp ce se întâlnește cu noi, întreprinde, în legătură cu noi, acel lucru spiritual care ne pune în situația de a prelua cândva o sine spirituală. Și trebuie să avem o întâlnire cu o ființă din ierarhia arhanghelilor, pentru că această ființă întreprinde cu noi ceva care conduce la aceea că se va dezvolta cândva spiritul vieții etc.
Este, în fond, indiferent dacă transpunem această ființă, în sensul creștin, în ierarhia îngerilor sau dacă relatăm în sens antic despre ceea ce popoarele mai vechi înțelegeau atunci când vorbeau despre geniu, despre geniul conducător al omului. Noi știm că trăim într-o vreme în care nu este îngăduit multora, ci numai puținor oameni, să privească în lumea spirituală – dar acest lucru se va schimba în scurt timp –, de a vedea lucrurile și ființele lumii spirituale. A trecut timpul, dar el a existat, în care se vedeau într-un sens mult mai cuprinzător, în general, entitățile lumii spirituale și de asemenea și procesele evolutive ale lumii spirituale. Iar în vremea în care se vorbea despre geniul fiecărui om se avea și o vedere nemijlocită, concretă a acestui geniu. Această vedere concretă era atât de puternică, într-un timp nu prea îndepărtat, încât omul îl putea descrie în toată concretețea, în toată obiectivitatea; într-o obiectivitate pe care omenirea actuală o consideră ca imaginație poetică, dar care nu avea acest sens. Astfel, Plutarh descrie [Nota 8] – și aș vrea să comunic oral acest pasaj – relația dintre om și geniul său în felul următor. Plutarh, scriitorul grec, spune că, în afara părții de suflet cufundat în corpul terestru, o altă parte pură a lui rămâne plutind în afara sa, deasupra capului, prezentându-se ca o stea, care este numită pe drept ca fiind daimonul său, geniul său, care îl conduce și pe care înțeleptul îl ascultă de bună voie. – Așadar, Plutarh descrie în mod concret ceea ce el nu consideră a fi o imaginație poetică, ci un adevăr exterior concret, indicând în mod expres: În rest, partea spirituală a omului trebuie privită ca fiind identică cu corpul fizic, astfel încât partea spirituală umple partea fizică în mod normal în același spațiu; dar în ceea ce privește geniul, spiritul conducător al omului, acesta poate fi văzut ca ceva diferit în afara capului pentru fiecare om în parte. – Și Paracelsus [Nota 9], unul dintre ultimii care, fără a fi introdus în mod special și fără o predispoziție specială, a avut cunoștiența temeinică a acestor lucruri, spunea aproximativ aceleași lucruri despre acest fenomen. Și multe alte lucruri. Acest geniu nu este nimic altceva decât sinea spirituală în devenire, în orice caz, purtată de o ființă din ierarhia îngerilor.
Este foarte important să adâncim puțin aceste lucruri; ele au o înrudire specială cu devenirea vizibilă a aceastui geniu și acesta ne devine inteligibil dacă, printre alte lucruri, se ia în considerare relația dintre oameni în contactele lor spirituale – deși am putea conduce spre acest aspect și dacă am pleca de la un cu totul alt punct de vedere. Această comunicare spirituală reciprocă ne învață ceva. Ceva important cu privire la mădularele spirituale ale entității umane. Când omul nu este în stare decât să privească cu ochiul fizic-sensibil întâlnirea sa cu alt om, el constată doar că ei se îndreaptă unul spre celălalt, poate că se salută și alte lucruri asemănătoare. Dar când omul este în situația de a observa întâlnirea în plan spiritual, el găsește că de orice întâlnire spirituală umană este legat cu adevărat un fenomen spiritual, că partea de corp eteric care alcătuiește capul atât timp cât doi oameni stau aproape devine o expresie a simpatiei și antipatiei chiar și a celei mai slabe pe care aceștia și-o aduc în întâmpinare unul altuia. Să admitem că se întâlnesc doi oameni care nu se pot suporta. Să luăm cazul extrem, dar el se poate întâlni în viață. Se întâlnesc doi oameni care nu se pot suferi, și acest sentiment de antipatie este reciproc. Atunci se întâmplă că partea corpului eteric care alcătuiește capul se înclină în față la ambii oameni, iar corpurile eterice ale capului se înclină unul spre celălalt. Antipatia se prezintă ca o înclinare durabilă a capului, în ceea ce privește omul eteric, atunci când se întâlnesc doi oameni care nu se suportă. – Când se întâlnesc doi oameni care se iubesc se observă un fenomen similar. Numai că în acest caz capul eteric se retrage, el se înclină spre spate. Și în acest fel în ambele cazuri are loc – fie că atunci când există aversiune corpul eteric se înclină ca într-un salut, înainte, fie că se lasă pe spate, în cazul unei simpatii – același lucru, și anume, prin înclinarea în afara capului fizic, acesta devine mai liber decât este de obicei. Acest fapt este numai relativ; corpul eteric nu iese complet afară, dar el se deplasează și se retrage astfel încât se vede o prelungire. Dar prin aceasta capul este umplut cu un corp eteric mai rarefiat decât atunci când omul se află singur. Urmarea acestui fapt este că prin acest corp eteric mai rarefiat care umple capul privirea clarvăzătoare percepe mai clar corpul astral care rămâne pe loc. Așa încât nu are loc numai această mișcare a corpului eteric, ci în zona capului omului apare și o modificare a luminii astrale. Pe acest fapt și nu pe o creație poetică, ci pe un adevăr faptic se bazează constatarea că oamenii care sunt în stare de a iubi în mod neegoist trebuie să fie reproduși în imaginea lor cu o aură în jurul capului care se numește lumina sacră a sfinților, atunci când se înțelege ceva din aceste lucruri. Dacă se întâlnesc doi oameni în a căror dragoste există întotdeauna o notă puternică de egoism, fenomenul nu este atât de izbitor. Dar când un om ia atitudine față de umanitate în clipe în care nu este implicat el însuși și nici a relație a sa cu un alt om ci cu un aspect general uman, cu ceva ce se leagă de iubirea umană generală, apar și aspectele amintite. Atunci însă corpul astral devine foarte vizibil în zona capului. Și dacă există de față oameni capabili să perceapă iubirea lipsită de egoism prin clarvedere, atunci ei văd lumina sfinților și sunt constrânși să o reproducă în pictură ca pe o realitate, sau cum se procedează în asemenea împrejurări. Aceste lucruri sunt legate întru totul de fapte obiective ale lumii spirituale. Ceea ce este prezent obiectiv, ceea ce există ca adevăr continuu al evoluției omenirii este însă legat de încă ceva.
Omul trebuie cu adevărat să realizeze din când în când o comuniune mai intimă cu sinea sa spirituală, cu sinea spirituală, și în aura astrală, care devine foarte vizibilă și care se află în stadiul de predispoziție, nu în stare dezvoltată, care pare ca iradiată de sus dinspre ceea ce va constitui etapa viitoare. Din această cauză omul trebuie să se întâlnească din când în când cu sinea sa spirituală. Când se întâmplă aceasta?
Ajungem acum la prima întâlnire despre care trebuie să vorbim. Când se întâmplă aceasta? Se întâmplă simplu aproximativ de fiecare dată în somnul normal, în perioada dintre adormire și trezire. La oamenii simpli care se culcă o dată cu apusul Soarelui și se scoală o dată cu răsăritul Soarelui, acest moment coincide, mai mult sau mai puțin, cu miezul nopții. La omul care se rupe din contextul natural, acest lucru nu prea se întâmplă. Dar aparține libertății umane ca el să fie posibil. Omul culturii moderne își poate organiza viața cum dorește, desigur, nu fără ca aceasta să aibă o anumită influență asupra existenței sale, dar și-o poate organiza, în anumite limite, după pofta inimii. Atunci el poate trăi o perioadă mai lungă de somn, ceea ce înseamnă o coexistență mai intimă cu sinea spirituală, așadar, cu calitățile spirituale din care este preluată această sine spirituală, o întâlnire cu geniul. Această întâlnire cu geniul are loc așadar, vorbind cum grano salis, în fiecare noapte, adică în fiecare timp de dormire. Și acest lucru este important pentru om. Căci orice sentiment de satisfacție sufletească pe care o putem avea legată de întâlnirea omului cu lumea spirituală se bazează pe faptul ca această întâlnire din timpul somnului cu geniul să aibă o postacțiune. Sentimentul pe care-l putem obține privitor la legătura cu lumea spirituală este o postacțiune a acestei întâlniri cu geniul. Aceasta este prima întâlnire cu lumea superioară despre care se poate vorbi ca despre ceva inconștient la cei mai mulți oameni. Ea va deveni însă din ce în ce mai conștientă cu cât oamenii vor conștientiza această postacțiune prin aceea că viața lor conștientă se va rafina în sentimentele lor prin preluarea ideilor și reprezentărilor științei spiritului, astfel încât sufletul să nu fie atât de grosolan încât să nu poată contempla cu atenție postacțiunea. Căci numai de aceasta depinde ca sufletul să fie destul de sensibil, să fie în viața sa interioară destul de profund pentru a putea observa aceste postacțiuni. Această întâlnire cu geniul ajunge adeseori sub o formă oarecare la conștiență, numai că ambianța materialistă de azi, saturarea cu noțiuni care vin din concepția despre lume materialistă nu este adecvată pentru a lăsa sufletul să-și îndrepte atenția asupra ceea ce se realizează prin această întâlnire cu geniul. Pur și simplu, deoarece oamenii aprofundează cu noțiuni mai spirituale decât le poate oferi materialismul intuirea acestei întâlniri cu geniul, în fiecare noapte devine din ce în ce mai mult ceva de la sine înțeles pentru om.
O întâlnire superioară este cea de a doua, despre care trebuie să vorbim în continuare.
Vedeți, chiar din referirea pe care am făcut-o puteți să înțelegeți că această primă întâlnire cu geniul este legată de evoluția zilnică a timpului. Dacă noi ne-am adapta perfect viața exterioară ca oameni neliberi, mai neliberi decât suntem în perioada culturii moderne, ea ar coincide cu ora miezului nopții. În fiecare oră a miezului nopții omul ar avea această întâlnire cu geniul. Dar libertatea omului se bazează pe faptul că deplasează această oră. Așadar se amână întâlnirea eului cu geniul. Dimpotrivă, cea de a doua întâlnire poate fi mult mai puțin amânată. Căci ceea ce este legat mai mult de corpul astral și de corpul eteric se deplasează mai puțin față de ordinea macrocosmică. Ceea ce este legat de eu și de corpul fizic se deplasează în prezent foarte mult pentru omul actual. Cea de a doua întâlnire este, din această cauză, mai mult legată de evoluția sezonieră, așa cum prima era legată mai mult de mersul zilei. Și aici trebuie să atrag atenția asupra unor aspecte pe care deja le-am mentionat în mod aluziv, din alte puncte de vedere.
În totalitatea ei, viața omului nu se desfășoară în lungul anului în mod uniform, ci omul face modificări în cursul evoluției sezoniere. În cursul verii, când Soarele emană cantitatea cea mai mare de căldură, omul este lăsat mult mai mult la voia vieții sale fizice și prin aceasta și a vieții fizice a ambianței, decât iarna, când omul trebuie să lupte cu fenomenele elementare exterioare și când este dependent mai mult de el însuși. Acum și partea sa spirituală se rupe de el și de Pământ – și el este legat cu lumea spirituală, cu întreaga ambianță spirituală.
Din această cauză, sentimentul deosebit pe care-l legăm de misteriul Crăciunului și de sărbătoarea Crăciunului nu are nimic arbitrar, ci ține de stabilirea sărbătorii Crăciunului în această perioadă. În acele zile de iarnă în care este stabilită sărbătoarea, omul ca și întregul Pământ sunt dăruiți spiritului. În această perioadă omul se află într-un domeniu în care spiritul îi este foarte apropiat. Iar consecința acestui fapt este aceea că în preajma Crăciunului, cam până spre Anul Nou actual, omul parcurge și o întâlnire a corpului său astral cu spiritul vieții, așa cum a parcurs prima întâlnire, cea a eului cu sinea spirituală. Pe această întâlnire cu spiritul vieții se bazează apropierea de Iisus Christos. Căci Iisus Christos se revelează prin spiritul vieții. El se revelează printr-o ființă aparținând ierarhiei arhanghelilor. Este de la sine înțeles că El aparține unei ființe infinit superioare, dar acum nu despre aceasta este vorba, ci de faptul că El se manifestă printr-o ființă ce aparține categoriei arhanghelilor. Astfel; pentru evoluția actuală, pentru evoluția ce urmează misteriului de pe Golgota, prin această întâlnire noi ne apropiem în mod deosebit de Iisus Christos. Putem astfel să numim întâlnirea cu spiritul vieții, într-un anumit sens, și întâlnirea cu Iisus Christos care are loc în străfundurile profunde ale sufletului. Acum, când omul – fie prin dezvoltarea conștienței spiritului în domeniul aprofundării religioase și a exercițiului religios, fie completând acest exercițiu religios și această simțire religioasă, chiar și prin preluarea de reprezentări ale științei spiritului –, când omul își adâncește viața afectivă, spiritualizând-o în modul descris, el va putea trăi la fel cum în viața în stare de trezie poate trăi postacțiunea întâlnirii cu geniul, va putea trăi și postacțiunea cu spiritul vieții, respectiv cu Christos. Și, într-adevăr, în timpul care urmează perioadei Crăciunului la care ne-am referit, până la Paști, condițiile sunt deosebit de favorabile pentru a ne aduce în conștiență întâlnirea omului cu Iisus Christos.
Într-un mod adânc – și acest lucru nu ar trebui să devină vag sau confuz printr-o cultură materialistă abstractă –, timpul Crăciunului este legat de procese ale Pământului, pentru că omul parcurge împreună cu Pământul transformarea de Crăciun a acestuia. Timpul Paștilor este determinat de procese ale cerului. Duminica de Paști trebuie stabilită în funcție de prima duminică care urmează primei Luni pline de după echinocțiul de primăvară. Așadar, în timp ce momentul Crăciunului este stabilit prin luarea în considerare a condițiilor Pământului, locul calendaristic al Paștilor este determinat de sus în jos. Căci cât este de adevărat că prin tot ce am descris noi suntem legați de condițiile terestre, tot atât este de adevărat că suntem legați și depindem de ceea ce trebuie să descriu acum, de condițiile cosmice, de marile condiții cosmic-spirituale. Timpul Paștilor, adică acel timp din curgerea anului în care tot ceea ce a fost determinat în noi prin întâlnirea cu Christos în perioada Crăciunului, se leagă din nou în mod corect cu omul nostru fizic pământesc. Și marele misteriu, misteriul Vinerii Mari, care actualizează pentru om misteriul Golgotei în perioada Paștilor, mai are pe lângă toate celelalte semnificații și pe aceea că Christos, care pare că merge alături de noi în timpul pe care l-am descris, se apropie acum cel mai mult de noi, întru câtva, vorbind în mod rudimentar, pătrunzându-ne astfel încât poate rămâne în noi pentru perioada de după misteriul de pe Golgota, în timpul care urmează ca perioadă a verii, perioadă în care în vechi misterii oamenii au vrut să se lege cu macrocosmosul de ziua Sfântului Ioan pe altă cale decât trebuie să aibă loc aceasta după misteriul de pe Golgota.
Vedeți, în această privință noi suntem microcosmosul care este integrat în macrocosmos într-un mod profund semnificativ. Și există de fiecare dată un mers împreună cu macrocosmosul în curgerea anului, care însă este legat, din cauză că se află interior în om, cu evoluția sezonieră. În felul acesta, știința spiritului încearcă să ne dezvăluie ce reprezentări își poate însuși omul privitor la Christosul care pătrunde, care impregnează viața noastră pământească de la misteriul de pe Golgota.
Și cred că este necesar să fac aici o inserție care este importantă și care ar trebui să fie bine înțeleasă tocmai de prietenii științei noastre a spiritului.
Problema nu ar trebui să fie prezentată ca și cum strădaniile științei spiritului pot fi un înlocuitor pentru exercițiile și viața religioasă. Știința spiritului poate fi cel mult și în cea mai mare măsură, cu privire la misteriul lui Christos, un reazem, o construcție la baza vieții religioase și a exercițiului religios; dar știința spiritului nu trebuie să fie transformată în religie, ci ar trebui să fie clar că religia, în viața ei vie, în exercițiul ei viu, în cadrul comunității umane, aprinde conștiența spirituală a sufletului. Dacă această conștiență spirituală trebuie să capete viață, atunci omul nu se poate opri la reprezentări abstractre ale lui Dumnezeu sau Christos, ci trebuie să se afle permanent înnoit în experiența religioasă, în preocuparea religioasă, care pentru diferiți oameni poate îmbrăca cele mai diferite forme, trebuie să se afle în acestea ca în ceva care îl învăluie ca o ambianță religioasă. Iar dacă această ambianță religioasă găsește mijlocul de a pune suficient sufletul în mișcare, acest suflet va resimți și dorul pentru acele reprezentări care sunt dezvoltate în știința spiritului. Dacă sub raportul obiectivității știința spiritului este cu siguranță un sprijin pentru construcția religioasă, sub raportul subiectivității a sosit în prezent timpul despre care trebuie să spunem că un om care simte în mod corect religios este condus tocmai prin simțirea religioasă și să cunoască. Căci în simțirea religioasă se obține cunoașterea spirituală, în știința spiritului conștiența spirituală, așa cum în științele naturii se cucerește cunoașterea naturii; și conștiența spirituală conduce la nevoia imperioasă de a obține cunoașterea spiritului. În mod subiectiv am putea spune că tocmai o viață religioasă intimă poate împinge pe om spre știința spiritului.
O a treia întâlnire este cea prin care omul ajunge în apropierea omului-spirit propriu-zis, care va trebui să apară în viitor, mijlocită printr-o ființă aparținând ierarhiei arheilor. Se poate spune: Cei vechi și încă și oamenii actuali – numai că oamenii actuali când discută despre aceste lucruri nu mai au, în general, o conștiență a adevărului profund al problemei – simțeau și simt acest moment ca întâlnirea cu ceea ce pătrunde lumea, cu ceea ce abia mai putem recunoaște în noi înșine și în lume, și în care ne contopim cu sinea noastră ca într-o unitate. Și așa cum se poate vorbi, în cazul celei de a doua întâlniri, deja ca despre o întâlnire cu Iisus Christos, tot astfel în cea de a treia întâlnire putem vorbi de întâlnirea cu principiul Tatălui, cu „Tatăl” ca fiind cel care se află la baza întregii lumi, cu ceea ce simțim, când simțim corect, ca fiind ce în religii este numit „Tatăl”. Această întâlnire este la rândul ei de așa natură încât ne revelează relația noastră intimă cu macrocosmosul, cu Universul divin-spiritual. Desfășurarea zilnică a proceselor universale include pentru noi întâlnirea cu geniul. Evoluția sezonieră a anului include pentru noi întâlnirea cu Iisus Christos. Și evoluția întregii vieți umane, această viață umană care în mod normal poate fi desemnată ca viața patriarhală de 70 de ani, se asociază cu întâlnirea cu principiul Tatălui. Pentru un anumit timp al vieții noastre pământene fizice, pe drept cuvânt ignorat din multe puncte de vedere de educația noastră, noi suntem pregătiți și trăim – în general în mod inconștient între 28 și 42 de ani, dar în adâncimile sufletului totuși în mod plenar – întâlnirea cu acest principiu al Tatălui. Apoi postacțiunea acestuia poate crește ulterior, dacă dezvoltăm simțiri suficient de fine pentru a acorda atenție la ceea ce intervine în viața noastră venind din noi înșine ca postacțiune a întâlnirii cu principiul Tatălui.
Într-o anumită perioadă a vieții noastre, când suntem pregătiți, educația ar trebui să acționeze în sensul de a face această întâlnire a omului cu principiul Tatălui cu adevărat profundă, ceea ce se poate obține cu cele mai variate mijloace. Se poate realiza acest lucru dacă omul este impulsionat în perioada educării sale să-și dezvolte intens sentimentul măreției lumii, al splendorii lumii, al sublimului proceselor lumii. Noi lipsim omul de lucruri importante, dacă îl lăsăm să vadă prea puțin, dacă nu-i tansmitem că avem pentru tot ce se manifestă ca frumusețe și măreție a lumii o venerație și un respect pline de dăruire. Prin faptul că îl lăsăm să simtă legătura afectivă a inimii umane cu frumusețea, cu măreția lumii, noi îl pregătim pe om pentru o întâlnire corectă cu principiul Tatălui. Căci această întâlnire cu principiul Tatălui înseamnă mult pentru viața dintre moarte și o nouă naștere. Această întâlnire cu principiul Tatălui, care se produce în mod normal la vârsta menționată, reprezintă o mare forță și un sprijin atunci când omul trebuie să-și retrăiască retrospectiv sufletește, după ce a trecut prin poarta morții, viața în timp ce trece prin lumea sufletelor. Iar omul poate face această călătorie retrospectivă, cum trebuie s-o facă de fapt – așa cum știm, aceasta înseamnă cam o treime din timpul petrecut între naștere și moarte –, dacă are reprezentarea întâlnirii cu acea ființă pe care o presimte atunci când vorbește despre Tatăl ordinii universale. Aceasta este o reprezentare importantă pe care omul trebuie s-o aibă întotdeauna, alături de cea a morții însăși, după ce a pășit prin poarta morții.
Având în vedere cele discutate, se naște bineînțeles o problemă importantă. Există oameni care mor înainte de a fi atins jumătatea vieții, când în mod normal are loc întâlnirea cu principiul Tatălui. Trebuie să avem în vedere situația în care omul moare datorită unei cauze exterioare, prin boală – care este o prilejuire din afară –, prin slăbiciune. Când întâlnirea cu principiul Tatălui în fundamentele subconștiente profunde ale sufletului nu a putut avea loc din cauza morții premature, atunci ea are loc în clipa morții. Această întâlnire este trăită concomitent cu moartea. Și aici lucrurile sunt de așa natură încât putem spune acum ceva ce am exprimat în alt fel într-un context corespunzător, de exemplu, în Teosofia mea [Nota 10], în care se vorbește despre fenomenul întotdeauna tulburător în cel mai înalt grad al faptului că unii oameni își pun capăt vieții prin propria lor voință. Acest lucru nu l-ar face nici unul dintre cei care recunosc importanța unei astfel de fapte. Iar când știința spiritului va fi trecut cu adevărat în simțirea omului nu vor mai exista sinucideri. Căci pentru ca omul să poată percepe principiul Tatălui în ora morții sale, atunci când aceasta survine înaintea jumătății vieții, moartea trebuie să vină din afară, nu să și-o pricinuiască el. Greutatea pe care o întâmpină sufletul, descrisă în Teosofia mea, ar putea fi descrisă din punctul de vedere adoptat azi și în consecință am putea spune: Omul se sustrage, în cazul morții prin propria-i voință, întâlnirii cu principiul Tatălui în încarnarea dată.
Pentru că intervin atât de intim în viață, adevărurile pe care știința spiritului le are de rostit despre însăși viața umană sunt deosebit de serioase mai cu seamă în cazurile importante. Ele ne lămuresc cu privire la viață, și de această clarificare privind problemele vieții are nevoie omul în timpul în care va trebui să se dezbare din nou de materialismul care stăpânește ordinea lumii și concepția lumii actuale, în măsura în care ea depinde de om. Va fi nevoie de forțe puternice pentru a putea depăși legătura cu elementele pur materiale care au cuprins omul în prezent, pentru a-i da din nou posibilitate de a recunoaște din experiența de viață nemijlocită legătura sa cu lumea spirituală.
Și dacă se vorbește într-un mod mai abstract despre ființele ierarhiilor spirituale, se poate vorbi mai concret despre faptul că omul, el însuși, poate urca trei trepte, mai întâi parcurgând trăiri inconștiente, dar care pot fi aduse la starea de conștiență, încă din timpul vieții sale, prin întâlnirea cu geniul, prin întâlnirea cu Iisus Christos, prin întâlnirea cu Tatăl. Desigur, aceasta depinde în mare măsură de faptul ca noi să obținem multe reprezentări care ne împing spre sentimente, care rafinează atât de mult viața noastră, viața noastră sufletească interioară, încât nu putem trece nepăsători pe lângă aceste lucruri care, dacă suntem atenți, intervin pur și simplu ca realitate în viața noastră. În această privință, mai cu seamă educația va avea foarte multe de făcut în viitorul apropiat.
Aș vrea să mai evoc o reprezentare. Gândiți-vă cât de nemăsurat este adâncită viața când putem adăuga științei generale detalii privind karma, detalii ca acela că în cazul unui sfârșit prematur omul are în clipa morții întâlnirea cu principiul Tatălui. Aceasta înseamnă că a fost impus prin însăși karma ca omul să sufere moartea timpurie, pentru ca întâlnirea cu principiul Tatălui să aibă loc. Ce se întâmplă, de fapt, când are loc o astfel de întâlnire anormală cu principiul Tatălui? Omul este nimicit din afară; ființa sa fizică este subminată, distrusă din afară. Și în cazul unei boli se întâmplă același lucru. Scena pe care se petrece întâlnirea cu principiul Tatălui este, în acest caz, lumea fizică. Prin faptul că lumea exterioară, fizică, a distrus omul, se manifestă chiar la locul distrugerii, întotdeauna vizibilă, desigur, mai târziu, în privirea retrospectivă, întâlnirea cu principiul Tatălui. Omul câștigă prin aceasta și posibilitatea ca de-a lungul întregii sale vieți pe care o parcurge după ce a trecut prin poarta morții să păstreze fixat gândul la locul de pe Pământ, privit din înălțimi cerești, unde a avut loc întâlnirea cu principiul Tatălui. Aceasta îl aduce însă pe om în situația de a acționa mult din lumea spirituală în lumea pământeană fizică.
Dacă abordăm din acest punct de vedere timpul nostru actual și încercăm să trăim ca sentiment, așa cum am dezvoltat și azi, întâlnirea cu principiul Tatălui nu ca simplă reprezentare abstractă, ci ca ceva foarte important, dacă ne îndreptăm privirea cu acest sentiment spre numeroasele morți timpurii, atunci trebuie să spunem: Aici se află predestinarea, pregătirea faptului ca în viitor să se poată acționa mult dinspre lumea spirituală în lumea fizică pământeană. În felul acesta aveți, dintr-un alt punct de vedere, ceea ce sub impresia unor evenimente triste v-am spus deja de acum câțiva ani, că acei oameni care trec înainte de vreme prin poarta morții trebuie să devină ajutoare importante pentru evoluția viitoare a umanității, care are nevoie de forțe puternice pentru a se putea desprinde din materialism. Dar toate acestea trebuie să ne fie aduse în conștiență; toate acestea nu trebuie să se desfășoare numai în mod inconștient sau în subconștient. Din această cauză este necesar ca aici pe Pământ sufletele să devină receptive pentru aceste procese, altfel forțele care trebuie dezvoltate din lumea spirituală se îndreaptă în alte direcții. Pentru ca aceste forțe care sunt predestinate să poată fi fertile pentru Pământ, este necesar să existe pe Pământ suflete care să se impregneze cu cunoașterea lumii spirituale. Și din ce în ce mai mult trebuie să existe suflete care să se pătrundă cu cunoașterea lumii spirituale. Să încercăm deci să facem fertil ceea ce cândva va trebui spus și prin cuvinte, și anume conținutul științei spiritului. Să revitalizăm cu ajutorul limbii – am folosit acest cuvânt în conferința trecută – pe care o învățăm prin știința spiritului, asemenea vechi reprezentări care nu sunt întrețesute fără rost în viața noastră actuală, să vitalizăm ceea ce auzim de la Plutarh, că omul (este vorba de omul fizic) este pătruns de omul spiritual, dar și că încă un mădular spiritual superior aparține în mod normal omului, acesta aflându-se însă în afara capului, și reprezintă geniul său, pe care înțeleptul îl ascultă de bună voie. Să încercăm să ajungem la sentimente ajutătoare pentru a nu ne afla lipsiți de atenție față de aceste fenomene ale vieții.
În finalul conferinței lăsați să vă aduc în apropierea sufletelor dumneavoastră o reprezentare ajutătoare, un sentiment ajutător: este, din păcate, greu pentru mulți oameni să simtă ceva, în viața noastră materialistă, despre ceea ce aș numi sfințenia somnului. Acest sentiment este atenuat de timpul de încercare actual, dar care nu ar trebui să rămână atenuat, ceea ce ar putea fi doar sperat dacă materialismul ar mai dura, ci ar trebui intensificat. Dacă se intuiește că ceea ce trece drept inteligență în omenire este lipsit de orice respect pentru sfințenia somnului, acesta este un fenomen cultural cu bătaie lungă. Asemenea lucruri nu trebuie să fie blamate, ele nu trebuie nici amintite aici în sensul că ar conduce la o estetică ce nu trebuie să fie tradusă în realitate. Noi trebuie să trăim cu lumea, dar trebuie să trăim cu ea cu ochii deschiși. Căci numai prin aceasta ne smulgem corporalitatea... (lipsă în stenogramă). Să ne gândim câți oameni care-și petrec orele serii cu gândurile orientate numai spre cele materiale se dăruiesc apoi somnului, fără a dezvolta sentimentul – el nu se degajă cu adevărat ca ceva viu dintr-o mentalitate materialistă –, fără a dezvolta sentimentul că somnul ne unește cu lumea spirituală, ne trimite dincolo, în lumea spirituală. Oamenii ar trebui cel puțin să dezvolte treptat ceea ce își pot spune cu cuvintele: eu adorm. Până la trezire sufletul meu va fi în lumea spirituală. Acolo el va întâlni forța ființială conducătoare a vieții mele terestre, care este prezentă în lumea spirituală, care îmi înconjoară capul, acolo va întâlni geniul. Iar când mă voi trezi, eu voi fi avut întâlnirea cu geniul. Aripile geniului meu vor fi atins, prin bătăile lor, sufletul meu.
De faptul de a da viață sau nu unui astfel de sentiment, atunci când te gândești la relația ta cu somnul, depinde foarte mult depășirea vieții materialiste. Depășirea vieții materialiste poate fi realizată numai prin stimularea intimă a unor sentimente corespunzătoare lumii spirituale. Numai dacă reușim să insuflăm o trăire puternică unor astfel de sentimente viața va fi atât de intensă în somn încât contactul cu lumea spirituală poate face ca viața noastră de veghe să se poată fortifica treptat, și nu vom avea în jurul nostru numai viața senzorială, ci și lumea spirituală, care este lumea adevărată. Căci această lume pe care noi o numim în mod obișnuit lumea adevărată este, așa cum am arătat în ultimele conferințe publice [Nota 11], numai o imagine a lumii adevărate. Lumea adevărată este cea a spiritului. Și comunitatea restrânsă care se dedică în prezent științei spiritului orientată antroposofic va recepta cu cea mai bună impresie simptomele timpului nostru, grelele suferințe ale timpului nostru, atunci când la toate cele care încearcă azi pe om va adăuga și faptul de a resimți acest timp ca pe o încercare, dacă poate fi asociat cu suficientă forță sufletească și cu suficient curaj al inimii ceea ce trebuie să preluăm prin rațiunea noastră, prin înțelegerea noastră ca știință a spiritului.
Cu aceste cuvinte am vrut să întăresc azi încă o dată ceea ce am mai spus și în alte rânduri: știința spiritului își găsește locul corespunzător în inima omului, dacă nu este teorie pură, numai știință, ci dacă pătrunde și vitalizează – vorbind simbolic –, ca sânge al inimii sufletului, întreaga noastră ființă tot atât de intim cum sângele nostru fizic trebuie să pătrundă intim și să dea viață ființei noastre corporale.
