Ultima oară v-am vorbit despre cele trei întâlniri pe care le are sufletul uman cu regiunile lumii spirituale. Voi mai avea unele lucruri de spus despre acest subiect și cu acest prilej va apărea și posibilitatea de a răspunde la o întrebare care a fost pusă de prietenii noștri în urma ultimei conferințe oficiale de la Casa arhitecților cu privire la forțele care conduc la realizarea karmei, a destinului, a destinului exterior, dintr-o încarnare anterioară. Mi s-a spus că aceasta ar fi o problemă greu de înțeles. Vreau, așadar, să revin asupra acestei teme. Este însă recomandabil să facem acest lucru abia după ce vom fi discutat unele lucruri prin care acest aspect poate fi adus la deplină înțelegere. Azi vreau doar să mai inserez ceva, oarecum în mod episodic, pentru ca discutarea celor trei întâlniri cu lumea spirituală să poată deveni mult mai clară, ceva care mi se pare deosebit de important să vă fie spus în mod nemijlocit tocmai acum.
Când supervizăm ce idei, ce reprezentări s-au insinuat în sufletele tuturor oamenilor cu orice nivel de cultură prin evoluția spirituală a ultimelor secole, trebuie să atragem atenția asupra modului în care această educație spirituală a ultimelor secole a acționat pentru a modela evoluția lumii și pentru a încadra omul în această evoluție având drept criterii doar reprezentări impuse de științele naturii. Există în prezent foarte mulți oameni care sunt de părere că nu și-au format mentalitatea, sufletul după reprezentările științelor naturii. Dar acești oameni nu observă bazele mai profunde ale formării mentalității lor; ei nu știu cum tocmai reprezentările științelor naturii s-au infiltrat în mentalități și cum determină acestea într-un mod unilateral nu numai orice gândire, ci mai ales toată simțirea. Cine meditează azi la noțiunile curente pe care le are oricare om care s-a format în școli, cine-și modelează mentalitatea plecând de la aceste noțiuni nu poate să simtă relația corectă, adevărată între ceea ce numim lumea morală, lumea sentimentelor morale și lumea faptelor exterioare. Dacă reflectăm în prezent, în sensul timpului nostru, la felul în care s-a dezvoltat Pământul, ba chiar la felul în care s-a putut dezvolta întreaga construcție a cerului și cum ar putea ajunge la un anumit stadiu final, atunci gândim pur și simplu sensul faptelor care cad sub simțuri. Gândiți-vă la cât de profund semnificativ este pentru suflete, chiar dacă acest lucru nu vi-l lămuriți întotdeauna cu toată claritatea, faptul că există așa-numita teorie a lui Kant-Laplace [Nota 12] despre nașterea Universului: dintr-o ceață universală materială – căci el este imaginat ca fiind pur material – s-a format după legi pur fizice și chimice Pământul, ba chiar și bolta cerească s-a dezvoltat în sensul acestor legi; teoria sugerează că după aceleași legi se va desfășura și sfârșitul. Cândva se va produce o stare în care această boltă cerească se va încheia tot atât de mecanic după cum a și luat naștere în mod mecanic.
Repet: Există mulți oameni care se feresc în prezent chiar și de a gândi astfel. Dar acest lucru nu are importanță, căci niciodată nu depinde de reprezentările pe care ni le formăm singuri, ci de impulsurile mentalului din care sunt realizate aceste reprezentări. Reprezentarea pe care tocmai am menționat-o este una pur materialistă; ea este dintre cele despre care vorbește Herman Grimm [Nota 13]: o bucată de os de cadavru căruia un câine înfometat îi dă târcoale este o priveliște mai apetisantă decât toată această construcție bazată pe noțiunile lui Kant-Laplace. Dar ea a putut lua naștere, s-a putut forma. Și nu numai că s-a putut forma, dar pentru marea majoritate a oamenilor la care ajunge este și ceva lămuritor. Există puțini oameni care se întreabă, așa cum face Herman Grimm, cum se vor descurca generațiile viitoare de savanți gândind cum a putut, de fapt, să se nască în vremea noastră această nebunie, cum este posibil ca într-o epocă, oricare ar fi ea, această nerozie, această absurditate privitoare la formarea lumii să fie lămuritoare pentru oameni. Există cu adevărat puține personalități care pun problema în felul acesta dintr-o dispoziție sănătoasă a sufletului, iar ei sunt priviți – cel puțin în aceste domenii – ca un fel de capete sucite. Dar așa cum am arătat, nu este vorba de reprezentările care sunt formate în felul acesta, este vorba despre impulsuri ale mentalului. Din anumite tendințe ale mentalului au rezultat reprezentări și chiar, dacă au fost emise de savanți și sunt oferite oamenilor în așa fel încât cei mai mulți oameni totuși continuă să creadă că lumea nu a luat naștere numai prin astfel de impulsuri mecanice, ci că în aceste procese au intervenit și tot felul de impulsuri divine, totuși a fost posibil să se formeze astfel de reprezentări. Și a fost posibil ca mentalitatea oamenilor, structura sufletească a oamenilor să fi căpătat o astfel de caracteristică încât s-a putut forma despre crearea lumii o astfel de reprezentare pur mecanică. Aceasta înseamnă că la baza sufletelui uman există înclinația de a forma reprezentări materialiste. O astfel de înclinație nu este prezentă numai la puținii oameni instruiți și la alții care cred în acest lucru, ci și în cercuri largi de oameni. Numai că cei mai mulți oameni au încă, în prezent, o prea mare sfiiciune de a deveni în mod curajos haeckelieni și să pună toate aspectele numai sub forma materialului. Oamenii nu au acest curaj. Ei mai lasă să subziste și ceva spiritual; ei nu reflectează.
Când este valabilă reprezentarea la care ne-am referit nu este loc pentru spiritual decât într-un anumit mod, și anume este loc numai într-un anumit sens pentru aspectul moral. Reflectați puțin: dacă lumea ar fi luat naștere cu adevărat cum spune teoria Kant-Laplace, și dacă ea și-ar găsi mormântul numai prin acțiunea unor forțe fizice și aici ar fi înmormântați toți oamenii, cu toate ideile lor, cu sentimentele și cu impulsurile lor voliționale, ce ar fi, de exemplu, făcând abstracție de tot restul, întreaga ordine morală a Universului? Ce s-ar fi ales de ea? Să admitem că starea de mormânt general s-ar fi instalat; ce ar însemna atunci că am fi spus cândva: Acest lucru este bun, acesta este rău? Acest lucru este drept, acesta este nedrept? Ar fi reprezentări uitate, luate de vânt ca un lucru care nu ar putea nici măcar să trăiască în vreo amintire sufletească, desigur, dacă o astfel de ordine universală este reală. Ar însemna că lumea a luat naștere prin cauze pur mecanice, prin forțe fizice, poate chimice; la fel s-ar produce și dispariția ei. Prin asemenea forțe s-ar umfla ca niște baloane fenomene care reprezintă oameni. În acești oameni ar lua naștere noțiuni morale cum sunt just și injust, bine și rău. Dar toată lumea ar trece din nou într-o liniște mormântală. Tot ce este drept și nedrept, bine si rău ar fi numai o iluzie a oamenilor, uitată și scufundată, atunci când lumea devine „mormânt”. Singurul lucru care ar rămâne pentru ordinea morală a lumii ar fi faptul că oamenii simt că, atât timp cât durează episodul care se derulează de la starea inițială până la cea finală, au nevoie de noțiuni morale pentru conviețuire, ei trebuie să-și formeze noțiuni morale, dar aceste noțiuni morale nu pot fi ancorate într-o ordine mecanică a lumii. Forțe naturale cum sunt căldura, electricitatea sunt legate de un context natural, ele se integrează în cadrul acestuia; forța morală, dacă ordinea mecanică a lumii ar fi reală, ar exista numai în reprezentarea oamenilor, nu ar interveni în ordinea naturală. Ea nu ar fi comparabilă cu căldura care dilată corpurile sau cu lumina care luminează corpurile făcându-le vizibile, care pătrunde lumea, spațiul; forța morală însă ar pluti întru câtva ca o mare iluzie deasupra ordinii mecanice a lumii și ar trece, ca dusă de vânt, când lumea se transformă în mormânt.
Acest gând nu este însă dus până la capăt. Din această cauză oamenii nu se împotrivesc ideii unei ordini mecanice a lumii, ci îi permit să existe, nu aș spune din bunăvoință, ci din comoditate. Iar dacă există o necesitate mentală sau de dispoziție sufletească, se spune: Știința face ca noi să gândim în mod necesar o astfel de ordine mecanică a lumii; credința pretinde de la noi altceva; așadar, să așezăm credința alături de știință, să credem nu numai în natura mecanică ci și în altceva pentru care avem o anumită înclinație interioară a sufletului. Acest lucru este comod. Nu te obligă să te revolți împotriva a ceea ce, de exemplu, Herman Grimm resimțea ca pe un fel de nebunie a științei actuale. Dar, cu adevărat, nu are nici o justificare interioară pentru cel care vrea să-și ducă gândurile până la capăt, pentru cel care vrea să ajungă cu adevărat până la capăt cu gândurile lui.
Și astfel, când te întrebi de unde vine faptul că oamenii trăiesc în prezent atât de orbi, într-o imposibilitate mintală, că acceptă o asemenea imposibilitate mintală, trebuie spus că acest lucru – oricât de ciudat ar suna atunci când vrei să te familiarizezi prima oară cu acest gând – constă în aceea că oamenii au uitat în cursul ultimelor veacuri să gândească în sensul său adevărat, real, misteriul lui Christos care ar trebui așezat în centrul vieții în vremurile noi. Felul în care gândește omul actual asupra misteriului Christos îi iradiază întreaga gândire și simțire. Lucrurile stau astfel încât felul în care se poziționează omul față de misteriul Christos este dătător de măsură pentru întreaga sa lume de noțiuni și simțiri. Vom reveni asupra acestui aspect. Dacă omul nu poate concepe misteriul lui Christos cu adevărat ca pe ceva real, nu poate dezvolta nici un fel de reprezentări și noțiuni care să fie saturate de adevăr, care să aibă în adevăr acces la realitate.
Acest lucru vrem să-l aducem azi înainte de orice în fața sufletului cu maximum de claritate. Când omul gândește cu adevărat așa cum am arătat, și cum cei mai mulți oameni actuali gândesc mai mult sau mai puțin inconștient, lumea se divide, pe de o parte, în ordine naturală mecanică, iar pe de altă parte, în ordine morală. Unele suflete șovăitoare care însă adeseori se consideră foarte curajoase introduc misteriul lui Christos în ordinea universală pur morală; toți aceștia nu văd în misteriul lui Christos nimic altceva decât faptul că la un anumit moment a apărut un mare învățător, chiar cel mai mare învățător al omenirii. Când vezi în Christos numai pe cel mai mare învățător al omenirii, această concepție poate fi pusă într-o anumită privință alături de separarea lumii în ordine naturală și ordine morală a Universului. Căci, chiar dacă Pământul s-ar fi format așa cum descrie acest proces ordinea mecanică a Pământului și s-ar sfârși astfel încât să devină la un moment dat un mormânt general, este posibil să apară o dată un mare învățător care ar putea face în adevăr multe lucruri pentru oameni. Învățătura sa ar putea fi sublimă, dar ea nu ar schimba cu nimic faptul că o dată, după sfârșitul lucrurilor, totul ar deveni un mormânt și învățătura lui Christos ar fi și ea luată de vânt și ar dispărea, nemaifiind prezentă nici ca amintire. Faptul că nu se intenționează să se gândească astfel nu are nici o importanță. Dacă accepți ordinea mecanică universală pur și simplu, atunci trebuie să gândești în acest fel.
Acum, totul depinde de faptul de a recunoaște că o dată cu misteriul de pe Golgota s-a împlinit ceva care nu aparține numai ordinii morale a lumii, ci întregii ordini a Universului, ceea ce nu poate aparține numai adevărului moral, care nici nu poate exista în sensul ordinii mecanice a Universului, ci aparține adevărului integral.
Cel mai bine vom ajunge să recunoaștem despre ce este vorba dacă vom gândi asupra celor trei întâlniri pe care le-am menționat ultima oară, dar într-un alt sens decât am făcut-o până acum. Spunem că de fiecare dată când omul doarme el întâlnește în starea dintre adormire și trezire ființe ale lumii spirituale, ființe ale lumii spirituale care sunt substanțial de aceeași ființă cu sinea sa spirituală, cum suntem obișniți s-o numim. Aceasta înseamnă că omul iese din somn, la trezire, după ce întâlnește ființe spirituale și conduce în viața sa exterioară, fizică, postacțiunea acestor întâlniri chiar dacă acest lucru îi rămâne inconștient. Ceea ce se întâmplă în suflet în timp ce avem această întâlnire se raportează întru totul la viitorul uman. Cel care nu se ocupă de știinta spiritului știe în prezent puține lucruri despre ceea ce se petrece în adâncurile sufletului când omul adoarme. Visele care ar putea spune ceva pentru viața obișnuită privitor la aceste procese din cursul somnului trădează de fapt ceva, dar o fac în așa fel încât adevărul nu poate ieși chiar atât de ușor la lumină. Când omul visează sau când iese din visare trezindu-se sau când își amintește de anumite vise, acestea sunt totuși legate de anumite reprezentări pe care și le-a însușit deja în viață, de reminiscențe. Acestea sunt numai haina a ceea ce trăiește în vis, respectiv în starea de somn. Dacă vă înveșmântați visul în reprezentări, care vin din viața dumneavoastră, acestea nu sunt decât veșminte; căci în vis apare înveșmântat ceea ce în timpul somnului se petrece, de fapt, în suflet. Iar ceea ce se petrece în vis nu se raportează nici la trecut, nici la prezent, ci la viitor. În somn se dezvoltă forțe care pentru entitatea umană pot fi comparate cu forțele germinative care se dezvoltă într-o plantă pentru o plantă viitoare. Când planta crește, în ea se dezvoltă întotdeauna forțele germinative pentru planta din anul următor. Aceste forțe germinative ating apogeul în formarea semințelor; ele devin vizibile în acestea. Dar când planta crește astfel, forțele germinative pentru planta viitoare sunt deja prezente. Și în om există forțe germinative, fie pentru încarnarea următoare, fie pentru perioada Jupiter, iar el le formează în mod preferențial în starea de somn. Forțele pe care le dezvoltă aici nu se raportează la evenimente izolate, ele se raportează la forțele fundamentale ale încorporării viitoare. Așadar, în somn, omul lucrează asupra germenilor săi pentru încarnarea viitoare, mai cu seamă cu influență în viitor. Astfel încât atunci când doarme omul se află deja în viitor.
În legătură cu acest aspect aș vrea să nu las o prea mare confuzie în sufletul dumneavoastră, din această cauză vă spun că problema încarnării viitoare se află cu această stare de somn în același raport în care se află ceea ce știm despre ziua de mâine. Noi știm despre ziua următoare, pur și simplu din experiență, că Soarele va răsări din nou, știm aproximativ și cum va evolua el, chiar dacă nu vom ști ce vreme va fi sau cum vor interveni diferite întâmplări în viața noastră. Astfel, sufletul este ca un profet care privește numai la lucrurile mari, cosmice, nu și la aspectul meteorologic. Așadar, cine ar avea reprezentarea că în somn s-ar face cunoscute sufletului detaliile încorporării viitoare ar cădea în greșeala pe care ar face-o cel care crede că deoarece știe precis că în duminica viitoare va răsări și va apune Soarele și pentru că știe diferite alte lucruri știe și cum va fi vremea. Toate acestea însă nu modifică nimic din faptul că în timpul somnului avem de-a face cu viitorul nostru. Astfel încât la modelarea viitorului nostru lucrează forțele care ne întâmpină, substanțial de aceeași ființă cu sinea spirituală, la mijlocul somnului.
Cea de-a treia întâlnire – dacă sărim peste cea de a doua – este cea despre care am spus ultima oară că are loc o singură dată în întregul curs al vieții umane, la jumătatea vieții. Când omul a ajuns la treizeci de ani, el întâlnește ceea ce putem numi principiul Tatălui, în timp ce în fiecare noapte întâlnește principiul Spiritului. Această întâlnire cu principiul Tatălui are o foarte mare importanță din cauză că prin această întâlnire omul ajunge în situația de a impregna profund trăirile vieții actuale – dumneavoastră știți, deoarece v-am explicat, că întâlnirea trebuie să se producă și în cazul celui care moare înainte de treizeci de ani; numai dacă omul împlinește vârsta de treizeci de ani ea are loc în timpul vieții, altfel ea se produce înainte, în cazul unei morți timpurii –, putând astfel să acționeze în încarnarea viitoare. Așadar, ceea ce este întâlnirea cu principiul Tatălui are de-a face cu viața pământeană a încarnării viitoare, pe când întâlnirea noastră cu principiul Spiritului sau al Duhului radiază asupra întregului viitor, iradiază întreaga viață viitoare, chiar și asupra acelei vieți care se desfășoară între moarte și o nouă naștere.
Legile în care este întrețesută această întâlnire, pe care o avem o dată în viață, nu sunt legi terestre, ci legi care au rămas în cadrul evoluției Pământului așa cum au fost în timpul evoluției lunare. Ele sunt legate cu originea noastră fizică, în special cu tot ce înseamnă ereditate fizică. Această ereditate fizică nu este decât o parte a problemei; la baza ei se află legi spirituale. Așa încât tot ce se desfășoară astfel încât are nevoie de întâlnirea cu principiul Tatălui face trimitere spre trecut. Aceasta este moștenirea trecutului; ea ne trimite spre evoluția lunară, înapoi, la încarnări mai vechi, după cum ceea ce se întâmplă în fiecare somn ne trimite spre viitor. Așa cum ceea ce se întâmplă în timpul somnului formează germenele pentru viitor, tot astfel și ceea ce se întâmplă în timp ce oamenii sunt născuți ca urmași ai străbunilor lor și transmit ceea ce trebuie dus mai departe din aceste încarnări anterioare este legat de trecut. Ambele lucruri, ceea ce se raportează la viitor dar și ceea ce se raportează la trecut, se străduiesc să iasă din ordinea naturală. Ţăranul încă se mai culcă la apusul Soarelui și se trezește la răsăritul acestuia. Dar în timp ce omul pășește mai departe în așa-zisa cultură, el se eliberează de această ordine pur naturală; acest lucru se află deja în posibilitatea evoluției sale spre libertate. În acest sens, pentru că pregătește un viitor care încă nu este prezent, omul este, așadar, într-o anumită măsură, rupt din ordinea naturală. Căci nimeni nu va putea să prezinte din legile naturale generale vreo necesitate pentru ca Hans Müller să se nască în anul 1914; aici nu domnește o necesitate ca la răsăritul Soarelui sau în cazul altor fenomene naturale, pentru că în această situație domnește ordinea naturală a Lunii. În timpul acela totul era ca ordinea nașterii noastre pe Pământ; în timpul Lunii vechi totul era astfel.
Dar omul este corect situat în ordinea naturală, cu referire la ceea ce are o importanță nemijlocită pentru prezentul său, cu referire la ceea ce privește nemijlocit viața sa pământeană. În timp ce poartă în sine, cu privire la principiul Tatălui și la principiul Spiritului (Duhului), trecut și viitor, cu privire la acea întâlnire despre care am spus că se realizează în cursul evoluției sezoniere și că este legată și de întâlnirea cu Christos, el este legat de ordinea naturală. Dacă nu ar fi legat de ordinea naturală consecința ar fi că unul ar sărbăori Crăciunul în decembrie, altul l-ar sărbători în martie etc. Dar în ciuda faptului că popoarele se deosebesc din multe puncte de vedere, în privința felului cum sărbătoresc Crăciunul există în toate cazurile ceva care are o legătură cu această întâlnire, cu ceea ce spuneam că se întâmplă în ultimele zile ale lui decembrie. Referitor la această întâlnire care se inserează în evoluția sezonieră, omul se află, așadar, tocmai pentru că este vorba de prezentul său, în legătură nemijlocită cu desfășurarea naturii; el este integrat cursului naturii, în timp ce cu referire la trecut și viitor el a ieșit din cursul naturii, a ieșit deja de milenii.
În vremurile vechi, în orice caz, omul se adapta cursului naturii și cu privire la trecut și la viitor. Astfel, de exemplu, în ținuturile germane nașterea era reglată după cursul naturii. Căci nașterea era îngăduită numai într-un anumit anotimp al anului, fiind reglată din misterii. În acest caz nașterea era inserată în anotimp. Iar conceperea și nașterea erau reglate în timpurile vechi, în timpuri mult anterioare creștinismului, în ținuturile germane, prin ceea ce s-a păstrat numai ca ecouri slabe prin cultul Herthei [Nota 14]. Cultul Herthei nu reținea din timpurile vechi decât faptul că zilele concepției erau îngăduite numai atunci când Hertha se apropia de oameni cu carul său; când ea se retrăgea, concepția nu mai avea loc. Acest lucru avea drept consecință faptul că cel care nu era născut într-un anumit anotimp era considerat a fi lipsit de onoare, pentru că era decăzut din ordinea naturală în privința existenței sale umane. Acest lucru era adaptat atunci mersului naturii, așa cum erau adaptate mersului naturii somnul și veghea. Oamenii se culcau când Soarele apunea, dormeau și se trezeau o dată cu zorii zilei. Dar lucrurile s-au schimbat. Nu poate fi însă modificat aspectul median, adaptarea la evoluția sezonieră. Prin această adaptare la evoluția sezonieră trebuie să se păstreze ceva în dispoziția sufletească umană.
Care este, în fond, sensul întregii evoluții terestre? Acela ca omul să se adapteze Pământului, să preia în sine condițiile evoluției Pământului, să poarte în viitorul evoluției lui ceea ce Pământul îi poate oferi – nu mă gândesc acum numai la o încarnare, ci la toată seria de încarnări –, ceea ce-i poate da pentru evoluția ulterioară. Acesta este sensul evoluției terestre. Acest sens al evoluției terestre poate fi realizat numai pentru că omul a învățat pe Pământ să uite treptat legătura sa cu forțele cosmice, cu forțele cerești. Noi știm că în timpurile vechi oamenii aveau o clarvedere atavică, dar chiar în această clarvedere atavică acționau forțele cerești în om. Omul mai avea atunci legătură cu forțele cerești; împărăția cerescă proemina într-o anumită măsură în sufletul omului. Această situație trebuia să se schimbe pentru ca omul să-și poată dezvolta libertatea. Omul trebuia să nu mai aibă în concepția sa, în percepția sa nemijlocită, nimic din împărăția cerească, pentru a ajunge să fie înrudit cu Pământul. Din acest motiv însă i-a fost dată și unica posibilitate ca, în timpul extrem al înrudirii sale cu Pământul, să devină materialist în cea de a cincea epocă în care ne aflăm noi astăzi. Materialismul nu este decât expresia cea mai radicală, extremă a înrudirii omului cu Pământul. Acest lucru ar face ca omul să cadă cu adevărat pradă Pământului, dacă nu ar mai interveni nimic altceva. Omul ar trebui să ajungă înrudit cu Pământul, să împărtășească întru totul destinul acestuia. El ar trebui să ia calea pe care o ia însuși Pământul, să se integreze în întregime în evoluția Pământului, dacă nu ar interveni nimic care să împiedice aceasta. El ar trebui să se rupă împreună cu Pământul de întregul Cosmos și să-și lege în întregime destinul cu destinul Pământului.
Dar lucrurile nu au fost astfel gândite pentru omenire, ci s-a intenționat cu totul altceva. Pe de o parte, omul trebuia să se lege în mod corect cu Pământul, dar era necesar să coboare din lumea cerească, spirituală, un mesaj care, în ciuda faptului că prin natura sa omul ajunge să se înrudească cu Pământul, să-l ridice deasupra acestei înrudiri. Iar această transmitere a mesajului ceresc s-a întâmplat prin misteriul de pe Golgota. Prin aceasta, pe de o parte, ființa care a trecut prin misteriul de pe Golgota a trebuit să preia entitate umană, dar pe de altă parte, să poarte în sine entitate cerească. Acest lucru înseamnă însă că nu ne putem reprezenta pe Iisus Christos pur și simplu în sensul că în cuprinsul evoluției umanității el s-ar dezvolta ca unul, fie el chiar superior, ci că el preia entitatea cerească, care nu răspândește numai o învățătură, ci introduce în Pământ ceea ce vine din cer. Din această cauză este necesar să se înțeleagă ce este, de fapt, botezul în Iordan. Botezul nu este numai o acțiune morală – nu spun că nu este o acțiune morală, ci că „nu este numai” o acțiune morală –, ci este o acțiune reală; atunci s-a întâmplat ceva care este tot atât de adevărat precum sunt adevărate evenimentele naturale, care este tot atât de adevărat ca și atunci când încălzesc cu o sursă de căldură ceva și căldura trece în substratul încălzit, că entitatea Christos a trecut în omul Iisus din Nazaret în timpul botezului făcut de Ioan. Acest fapt este în cel mai înalt grad ceva moral, dar și ceva adevărat în evoluția naturii, așa cum sunt adevărate fenomenele naturale. Și este esențial să înțelegem că nu avem de-a face numai cu ceva care își are originea în noțiunile raționale umane, care concordă întotdeauna numai cu mersul mecanic, fizic sau chimic al naturii, ci, concomitent, și ca legi naturale, că este ceva care se află ca idee în adevărul real așa cum se află, de fapt, forțele naturale în realitatea obiectivă.
Dacă se înțelege acest lucru, atunci și alte noțiuni devin mult mai reale decât sunt în prezent. Să ne îndreptăm atenția spre ceea ce avea în vedere vechiul alchimist; nu vom discuta dacă este sau nu justificat ceea ce urmărea alchimistul, ci faptul că el avea în vedere faptul că prin reprezentările sale nu numai se reprezintă ceva, ci se întâmplă ceva. Să spunem că el producea într-un mod oarecare un nor de fum. El avea atunci reprezentarea sau exprima reprezentarea că încearcă să introducă în aceasta o astfel de forță încât substanța cu care producea fum primea cu adevărat forme. El căuta noțiuni care să aibă puterea de a interveni în realitatea naturală exterioară, nu numai să rămână în interiorul egoismului uman, ci să intervină în realitatea naturii. De ce? Pentru că el avea și despre misteriul de pe Golgota reprezentarea că acolo s-a întâmplat ceva care intervine în mersul natural al Pământului, care este de asemenea un fapt așa cum un proces natural este un fapt natural.
Pe aceasta se bazează un eveniment important care a survenit în a doua jumătate a evului mediu și mai aproape de timpul mai nou, spre cea de a cincea perioadă culturală a noastră, care a urmat perioadei culturale greco-romane. În perioada cruciadelor în secolele al XII-lea, al XIII-lea, al XIV-lea, al XV-lea și chiar al XVI-lea au existat mai ales naturi feminine, care-și aduceau starea sufletească într-o astfel de mistică, încât resimieau această trăire interioară pe care le-o provocau mistica ca pe o nuntă cu spiritualul cu Christos sau cu altceva. Nunți mistice au fost celebrate de numeroase călugărițe ascetice etc. Nu vreau să mă ocup acum de esența acestor comuniuni interioare mistice; dar era ceva care se petrecea în cadrul dispoziției sufletești care nu putea fi exprimat decât prin cuvinte, care într-o oarecare măsură se petrecea în interiorul reprezentărilor, al sentimentelor și încă al cuvântului în care puteau fi înveșmântate senzațiile. Apoi, Valentin Andreae [Nota 15] a opus acestor lucruri din anumite reprezentări și contexte de știință a spiritului a sa Nuntă chimică a lui Christian Rosenkreutz. Această nuntă chimică este și ea o trăire umană. Dar dacă parcurgi această nuntă chimică a lui Christian Rosenkreutz constați că aici nu este vorba numai de o trăire a stării sufletești, ci de ceva care cuprinde întregul om, nu se exprimă numai în cuvinte, care nu este pur și simplu introdus în lume ca o trăire sufletească, ci ca un proces real, un proces natural în care omul face ceva cu el însuși, care devine un proces natural. Așadar, ceva care este mai mult saturat de adevăr, crede Valentin Andreae cu a sa Nuntă chimică a lui Christian Rosenkreutz, decât o simplă nuntă mistică, să spunem a Mechthildei de Magdeburg [Nota 16], care a fost o persoană mistică. Prin nunta mistică a călugărițelor s-a făcut ceva pentru subiectivitatea omului; prin nunta chimică omul se dăruia lumii, prin ea trebuia să se facă ceva pentru întreaga lume, așa cum se face prin procesele naturale. Acest lucru este de asemenea gândit într-un sens eminamente creștin. Oamenii voiau noțiuni, cei care gândeau mai realist – chiar și dacă gândeau numai în sensul unilateral al vechilor alchimiști –, voiau noțiuni prin care să poată stăpâni adevărul într-un mod corect, prin care să poată pătrunde în adevăr în mod mai corect, noțiuni care să aibă efectiv o legătură cu adevărul. Perioada materialistă a aruncat un văl asupra unor astfel de noțiuni. Iar oamenii care, în prezent, cred că gândesc corect asupra adevărului, trăiesc mai mult în iluzii decât oamenii disprețuiți de ei, de exemplu, cei din vremea alchimiștilor care se străduiau să elaboreze noțiuni cu ajutorul cărora să poată stăpâni adevărul.
Ce pot face azi oamenii cu noțiunile lor? Noi trăim chiar în vremurile noastre ceea ce oamenii pot atinge cu noțiunile lor: Iluzii, teci de noțiuni. Acestea sunt idolii pe care-i vânează oamenii în prezent: teci de noțiuni care nu au nimic de-a face cu adevărul. Căci adevărul poate fi atins numai dacă te afunzi în adevăr, nu prin aceea că formezi noțiuni în diferite moduri, după plac. Și totuși în lucrurile cele mai obișnuite se poate recunoaște deosebirea dintre noțiunile saturate de adevăr și noțiunile false. Numai că în prezent cei mai mulți oameni nu recunosc acest lucru. Ei sunt satisfăcuți de simplele umbre de noțiuni, care nu au nici un adevăr. Gândiți-vă că cineva ține un discurs în care spune: Trebuie să vină un timp nou, care deja se anunță, un timp cu totul nou, în care omul va fi apreciat conform cu valoarea proprie, în care fiecare va fi cântărit după aceea ce este capabil să realizeze! – Cine nu ar spune despre această afirmație: Acest lucru este grăit din cea mai profundă înțelegere a timpului nostru! Dar atâta vreme cât noțiunile rămân simple teci, oricât de frumoase ar fi ele, el nu este pătruns, saturat cu adevăr. Căci nu este important ca cineva să vâneze principiul că fiecare om trebuie să fie plasat în societate conform cu forțele lui la locul corespunzător, dacă după aceea el este convins că tocmai nepotul său este cel mai destoinic. Nu are importanță ce fel de noțiuni, ce fel de reprezentări are cineva, ci ca el să poată pătrunde în realitate cu noțiunile sale, să recunoască adevărul! A avea principii, a avea idealuri, acest lucru este o mare voluptate, iar a le exprima este adeseori o voluptate și mai mare. Dar ceea ce lipsește este afundarea cu adevărat în realitate, recunoașterea adevărului și pătrunderea adevărului. Pătrundem tot mai adânc în ceea ce a produs timpul nostru deosebit de trist, dacă vom continua să practicăm acest cult idolatru al tecilor de noțiuni, dacă nu ne vom integra în concepția că a avea noțiuni frumoase, a avea reprezentări frumoase, a exprima noțiuni frumoase și reprezentări frumoase nu valorează nici cât un praf de pușcă, dacă nu este legat de voința de a te cufunda în adevăr, de a recunoaște adevărul. Și dacă ne afundăm în adevăr nu vom găsi aici numai aspectul material, ci și spiritul. Aceasta aduce din spirit convingerea că azi se practică cu umbre de noțiuni, că se slujește cu teci de noțiuni un cult idolatru. Dar aceasta este și marea nenorocire a timpului nostru, că oamenii se îmbată cu cuvinte frumoase. În același timp acest fapt este și necreștinesc; principiul de bază al crestinismului este că Christos nu a turnat în Iisus din Nazaret numai învățături, ci chiar a pătruns în el, adică, s-a legat cu adevărul pământean în așa fel încât prin aceasta a devenit mesajul viu venit din Cosmos.
Cartea care, atunci când este citită corect, este cel mai minunat mijloc de educare pentru adevăr este Noul Testament. Numai că acest Nou Testament trebuie să fie transpus încetul cu încetul în limba noastră. Traducerile actuale nu mai au calitatea de a reda plenar sensul originar, dar atunci când se transpune în limba actuală sensul vechi, atunci evanghelia este cel mai bun mijloc pentru a aduce oamenii la o gândire saturată cu adevăr, pentru că această evanghelie nu conține în fiecare rând forme de gândire care conduc la umbre de noțiuni. Trebuie doar ca lucrurile să fie înțelese în realitatea lor profundă. Ar putea suna aproape banal vorba a se îmbăta cu noțiuni, dar această îmbătare cu noțiuni este atât de răspândită în prezent încât este mai puțin vorba de reprezentări, de idei, oricât de frumos ar suna ele, decât de faptul că cel care exprimă reprezentările și ideile trebuie să se situeze în adevăr. În prezent acest lucru este greu de înțeles. Aproape tot ce apare în mod oficial se judecă în prezent numai după conținut, după conținutul noțiunilor. Altfel, documentele cele mai goale de idei – vreau să mă refer la un singur exemplu, la așa-numita notă de pace a profesorului Wilson, vreau să spun a președintelui Wilson [Nota 17], o teacă, o simplă încropire de umbre de noțiuni – nu ar fi apreciate ca ceva care are forță de punere în mișcare pentru realitate. Cine are cunoștințe despre natura noțiunilor, acela știe că această încropire de simple umbre ale noțiunilor ar putea acționa cel mult ca absurditate care ar putea fi apoi o anumită realitate. Căci ceea ce este imperios necesar în prezent este căutarea, găsirea de noțiuni saturate de realitate. Dar aceasta are ca premisă faptul că oamenii pot ajunge profund înrudiți cu adevărul, că ei sunt suficient de lipsiți de egoism pentru a se lega de ceea ce trăiește și țese în realitate. Căci multe lucruri se pot vedea, în prezent, care îndepărtează de la căutarea adevărului, care se rup de adevăr, dar aceste lucruri nu sunt observate.
Pentru cunoscător se întâmplă unele lucruri dintre cele mai triste. De exemplu, este posibil, în prezent, ca oamenii să fie impresionați numai de felul cum se combină cuvintele, de un număr de discursuri, care au fost și tipărite, de un număr de discursuri care pentru cel ce nu dă atenție cuvintelor, ci adevărului, sunt de-a dreptul îngrozitoare. Au fost ținute discursuri, de către o personalitate a prezentului, care se bucură de multă prețuire, care chiar la început adoptă următorul punct de vedere: Da, o parte a omului aparține în întregime ordinii naturale, și teologii nu fac bine când nu lasă ordinea naturii în seama cercetătorilor avizați ai naturii. – Apoi, continuă: În raport cu ordinea naturii, omul este un simplu mecanism; dar de acest mecanism depind și angrenajele sufletului. – Iar ceea ce el indică drept angrenaje ale sufletului sunt aproape toate aspectele legate de suflet. Și acestea trebuie lăsate în seama cercetătorilor naturii. Și atunci pentru teologie nu mai rămâne decât consolarea: Totul a fost trecut în seama științelor naturii, noi trebuie doar să continuăm să vorbim! Atunci, nu se mai poate vorbi decât cu ajutorul tecilor de cuvinte. Prin aceasta discursurile sunt astfel concepute, încât prezintă discontinuități – în conferințele următoare voi reveni la acest fapt și voi coborî la mai multe detalii –, astfel că gândul următor, dacă este cu adevărat înțeles, nu mai poate fi pus în legătură cu gândul premergător, deși ele sunt aduse împreună. Totul sună admirabil. Iar în cuvântul introductiv la aceste conferințe având ca subiect „modelarea vieții” se spune că ele au fost ținute de curând în fața a mii de oameni, și că, în orice caz, multe alte mii de oameni vor avea nevoie să-și caute în ele consolarea sufletească în vremuri grave. Aceste conferințe au fost ținute de renumitul teolog Hunzinger [Nota 18] și au apărut în colecția Quelle și Meyer, cred că se numește „Știință și cultură”, și aparțin lucrurilor celor mai periculoase ale prezentului, pentru că, având un conținut care sună frumos, un conținut care sună îmbătător, produc confuzie în viața oamenilor pentru că gândurile nu au legătură între ele și pentru că întregul, de îndată ce-l dezbraci de cuvintele îmbătătoare, nu este nimic altceva decât nonsens. Cu toate acestea, vorbăria laudativă despre aceste lucruri cuprinde cercuri extrem de largi – într-una din conferințele următoare vă voi demonstra în detaliu ce confuzii de gândire se află în ele – și nimeni nu-și dă osteneala de a controla formele de gândire, ci fiecare se oprește la umbrele de cuvinte.
Da, ceea ce este adevăr exterior depinde întru totul de ceea ce dezvoltă omul în interior. Dacă el dezvoltă noțiuni străine de adevăr, adevărul devine confuz, și atunci apar stări ca cele actuale. În baza celor ce îl întâmpină pe om ca stări exterioare nu mai poți judeca faptul, ci în legătură cu ele trebuie judecat ceea ce s-a dezvoltat nu numai timp de ani, ci de decenii, poate chiar și mai mult, în mentalitatea și dispoziția sufletească a oamenilor. Aici se află cauza. La acestea trebuie privit. Christos nu trebuie acceptat numai după conținutul învățăturii sale, ci misteriul de pe Golgota trebuie să fie văzut în realitatea sa, în adevărul său, să se vadă efectiv că aici s-a legat în adevăr ceva suprasensibil, prin persoana lui Iisus din Nazaret, cu ceea ce este Pământesc. Atunci se va vedea că ceea ce este moral nu este doar ceva trecător, care poate fi dus de vânt, atunci când Pământul sau chiar edificiul ceresc actual au devenit un mormânt, ci că Pământul actual și bolta cerească actuală pot deveni un mormânt, așa cum planta actuală devine pulbere. Dar așa cum în planta actuală se află germenele plantei viitoare, tot astfel se află în lumea actuală germenele celei următoare. Iar oamenii sunt legați de acest germene. Numai că acest germene are nevoie de legătura cu Christos, pentru a nu se degrada o dată cu mormântul Pământului, ca germenele plantei care, dacă nu este fecundat, se distruge, transformându-se, ca și planta, în pulbere. Faptul că ordinea morală a lumii este în prezent forța germinativă a ordinii naturale viitoare este gândul cel mai realist care poate exista. Moralitatea nu este numai un lucru gândit (imaginat); acum, când moralitatea este saturată cu adevăr, ea este prezentă ca germene pentru realități exterioare ulterioare.
La acest gând nu ajunge nici una dintre concepțiile despre lume în legătură cu care Hermann Grimm [Nota 19] spunea că o bucată de os de cadavru pe care-l caută un câine flămând ar fi o priveliște mai atrăgătoare decât ordinea universală a lui Kant-Laplace. La acest gând, că moralitatea are în sine forța de a deveni ceva natural, că este germenele naturalului, al naturalului viitorului, la aceasta ordinea mecanică a lumii nu împinge niciodată. De ce nu? Pentru că ea trebuie să trăiască în iluzie. Imaginați-vă că misteriul de pe Golgota nu ar fi avut niciodată loc; atunci lucrurile ar sta așa cum le prezintă teoria Kant-Laplace. Este suficient să îndepărtați în gând misteriul de pe Golgota din istoria Pământului și teoria aceasta ar fi adevărată. Căci Pământul trebuia să ajungă într-o stare care, lăsată în voia ei, ar face să se sfârșească tot ce este omenesc în pustiul mormântului. Acest lucru trebuia să se întâmple, pentru ca omul să obțină libertatea prin înrudirea cu Pământul. El nu află acest mormânt pentru că în clipa în care s-a produs criza Pământul a fost fecundat de Christos, pentru că Christos a coborât și pentru că Christos este forța opusă celei care conduce la mormântul final, El este forța germenelui care-l ridică pe om în lumea spirituală; aceasta înseamnă că atunci când Pământul devine mormânt, când își urmează destinul conform teoriei Kant-Laplace, nu este lăsat să dispară ceea ce se află în Pământ ca germene, ci acesta este trecut în viitor. Așa încât ordinea moral-creștină a Universului gândește ceea ce Goethe numește „natura superioară în natură” [Nota 20] și se poate spune: Cine poate gândi în mod corect misteriul de pe Golgota ca pe o realitate, acela poate gândi în mod realist, își poate construi și noțiuni saturate cu adevăr.
Acest lucru este necesar și este și ceea ce oamenii trebuie să învețe înainte de orice altceva. Căci în această a cincea epocă postatlanteană oamenii au vrut fie să-și formeze noțiuni care îi îmbată, fie noțiuni care-i fac orbi. Noțiuni care îmbată au fost realizate în mare măsură în domenii religioase; noțiuni care produc orbire au fost formate în mare măsură în domeniul științelor naturii. Trebuie să fie îmbătătoare o noțiune care în timp ce valorifică ordinea pur naturală se gândește numai la ceva moral, așa cum face Kant care așază aceste două lumi alături, predând una științei, pe cealaltă credinței [Nota 21]. Astfel de noțiuni, care sunt apoi elaborate pe tărâm moral, pot îmbăta, iar prin efectul narcotic nu se mai observă că s-a căzut, de fapt, pradă în mod necesar liniștii mormântale a lumii, cu care s-a scufundat totodată tot ceea ce este ordine morală a lumii. Pe de altă parte, noțiunile pot produce orbire, ca cele ce țin de științele naturii sau de economia națională și – vă rog să mă iertați, dar aceasta se digeră greu – noțiunile politice ale prezentului. Aceste noțiuni creează orbire dacă nu sunt formate în așa fel încât să fie legate de lumea înțeleasă în mod spiritual, ci numai din zdrențe ale adevărului exterior, ale așa-numitului adevăr faptic, adică senzorial-faptic. În felul aceste fiecare nu vede decât până unde nasul său poate mirosi, adică judecă orbește numai prin ceea ce între naștere și moarte poate vedea cu ochii lui și poate înțelege cu noțiuni învățate, fără să-și formeze noțiuni saturate cu adevăr, datorită faptului că ele sunt saturate cu spiritual, de înțelegerea adevărului spiritual.
Trebuie să reamintim ceea ce mai ales lipsește timpului nostru. Căci chiar și ceea ce ține de domeniul istoriei acționează în prezent adeseori numai ca umbre ale noțiunilor. Cât se declamă în zilele noastre din cele spuse de Fichte [Nota 22] către poporul german! Ceea ce a spus Fichte poporului german înțelegem abia atunci când privim la întreaga sa viață, această viață a lui Fichte atât de adânc ancorată în adevăr. Din această cauză în cartea mea Despre enigmele omului am încercat să fixez personalitatea lui Fichte, așa cum a devenit, așa cum încă din copilărie a fost legată de adevăr. Și cât de mult ar fi de dorit ca tocmai asemenea cuvinte ca cele privind saturarea reprezentărilor și a ideilor cu adevăruri, ca tocmai acestea să nu fie ascultate, în prezent, în mod superficial, ci să fie preluate în adâncimea lor interioară. Numai atunci vei putea căpăta un ochi liber, deschis, vreau să spun un ochi sufletesc, pentru ceea ce lipsește atât de mult timpului nostru. Fiecare om are nevoie de un astfel de ochi liber, deschis. Cel care nu și-a trasat în mod special ca sarcină să gândească asupra faptelor pomenite în legătură cu acestea va acorda o mică atenție felului cum în timpul nostru se mânuiesc umbrele de noțiuni, zecile de cuvinte, și cum totul este predispus fie să îmbete pe om, fie să-l conducă la noțiuni care-i provoacă orbire.
Nu luați cele spuse azi de mine în sensul agitatoric, ci în sensul a ceva care vrea să exprime realitatea actuală. Omul trebuie, desigur, să trăiască în timpul său, și să trăiască cu timpul
său, iar atunci când se caracterizează ceva prin aceasta nu trebuie să respingă tot ce nu se conformează acelei caracterizări. Dar trebuie creată o contragreutate. În prezent, este natural că
lumea se află în fața impulsurilor care conduc la materialism. Acest lucru nu poate fi oprit, căci înclinația spre materialism este strâns legată de nevoile profunde ale timpului nostru. Dar o
contragreutate trebuie să fie creată. Vreau să spun că toate forțele au ca scop orientarea omului spre introducerea și fixarea sa cât mai durabilă în materialism. Acest lucru nu poate fi oprit;
el ține de ființa celei de a cincea epoci postatlanteene. Dar contragreutatea trebuie să fie creată. Un mijloc important de a forța omul să pătrundă în materialism este ceea ce abia este
observat din acest punct de vedere: cinematograful. Nu există un mijloc mai bun de educare în materialism decât cinematograful. Căci ceea ce se vede la cinematograf nu este adevărul așa cum îl
vede omul. Numai o epocă care are atât de puțin noțiunea adevărului ca cea care adoră adevărul ca pe un idol în sensul materialismului poate crede că cinematograful este un adevăr. O altă epocă
ar reflecta dacă omul umblă pe stradă ca la cinematograf; și atunci când întreabă: Ce-ai văzut? – ar reflecta dacă are cu adevărat în imagine lucrul așa cum i-l înfățișează cinematograful.
Întrebați-vă: Este ceea ce ați văzut pe stradă mai apropiat de imaginea imobilă pe care o realizează un pictor sau de imaginea fremătândă, scânteietoare a cinematografului? Dacă vă întrebați
cinstit, veți spune: Ceea ce pictorul vă redă în repaus seamănă mult mai mult cu ceea ce vedeți pe stradă. Din această cauză însă, în timp ce omul stă în fața pânzei cinematografului, ceea ce-i
oferă cinematograful nu se cuibărește în capacitatea sa obișnuită de percepție, ci într-un strat material mai profund decât îl avem în percepție în mod obișnuit. Eteric, omul devine exoftalmic.
El capătă ochi de focă, dar mult mai mari, atunci când se dăruiește cinematografului. Înțeleg toate acestea în sens eteric. Aici nu se acționează numai asupra a ceea ce omul are în conștientul
său, ci se acționează materializând asupra subconștientului cel mai profund. Să nu receptați aceste lucruri ca o pledoarie incendiară împotriva cinematografului. Repetăm în mod expres: Este cu
totul natural să existe cinematograful; arta cinematografică se va dezvolta din ce în ce mai mult. Aceasta va fi calea spre materialism. Trebuie creată o contragreutate. Aceasta nu poate consta
decât în aceea că omul trebuie să lege ceva de căutarea adevărului care se dezvoltă în cinematografie. Așa cum aici el dezvoltă o coborâre sub percepția senzorială, tot astfel trebuie să
dezvolte și o urcare deasupra percepției senzoriale, adică în adevărul spiritual. Atunci cinematograful nu-i va mai dăuna; atunci va putea privi imaginile cinematografice în voie. Dar tocmai
prin astfel de lucruri omul nu este condus – în timp ce nu se creează o contragreutate – așa cum este necesar, spre a deveni înrudit cu Pământul, ci spre a deveni din ce în ce mai înrudit cu
Pământul și în final izolat complet de lumea spirituală.
