În mersul expunerilor noastre aș dori să intercalez azi un fel de abordare istorică, mai puțin pentru a folosi această conferință ca pe un studiu istoric, pentru a extrage ceva din istorie, ci mai mult pentru că prin prezentarea pe care vrem s-o facem poate fi adus câte ceva în conținutul spiritual al prezentului, în conținutul spiritual care ne înconjoară nemijlocit.
Era în 1775 când, la Lyon, a fost publicată o carte ciudată care foarte curând, deja în 1782, și-a găsit intrarea în anumite cercuri chiar și ale vieții spirituale germane, iar influența acesteia este mult mai mare decât se crede de obicei; această influență trebuia să fie reprimată tocmai de ceea ce formează impulsul cel mai important al evoluției spirituale a secolului al XIX-lea. Cartea prezintă cel mai mare interes tocmai pentru acela care vrea să se orienteze în mod antroposofic cu privire la ceea ce s-a întâmplat, de fapt, de la începutul timpurilor până în zilele noastre. Mă refer la cartea Despre erori și despre adevăr a lui Saint-Martin. Când această carte este luată de cineva în mână, fie în forma sa originală, fie în ediția germană îngrijită de Matthias Claudius [Nota 28] în seria „Wandsbecker Boten” (Solii lui Wandsbecker) și înzestrată cu o frumoasă Introducere a acestuia, ea este foarte greu inteligibilă, ba chiar și pentru Matthias Claudius, așadar pentru sfârșitul secolului al XVIII-lea, era cam greu de înțeles, cum mărturisește Matthias Claudius însuși [Nota 29]. În introducerea sa foarte frumos scrisă, el spune: Cei mai mulți nu vor înțelege această carte. De fapt, nici eu nu o înțeleg. Dar conținutul ei mi-a intrat atât de adânc în inimă, încât cred că ea trebuie să fie preluată în cele mai largi cercuri. – Mai cu seamă nu va ști ce să facă cu conținutul acestei cărți cel care pleacă de la reprezentările fizice, chimice etc. – fără a avea, bineînțeles, în ceea ce privește aceste probleme nici măcar o spoială de erudiție – care sunt preluate, în prezent, prin școală sau prin formarea generală. De asemenea, nu va ști ce să facă cu această carte cel care își ia, cum să spunem, concepția timpului, pentru a nu atinge cuvântul „politica”, din ziarele obișnuite sau din ceea ce se oglindește ca formare actuală în revistele din jurul acestor ziare.
Există mai multe motive pentru care tocmai azi, după ce am ținut cele două conferințe oficiale [Nota 30] din ultima zi de joi și ultima sâmbătă, vreau să vă vorbesc făcând legătura cu această carte. În ambele conferințe v-am spus despre natura și alcătuirea omului, despre legătura dintre sufletul uman și corpul uman, în sensul în care se va vorbi cândva despre această legătură când cunoștințele științelor naturale pe care în prezent le poți deja avea, dar nu le poți valorifica, vor fi privite în mod corect. Faptul că nu se va mai vorbi despre relațiile dintre viața de reprezentare, viața sentimentelor și viața volițională și organismul uman așa cum încă se face în prezent, când se vor fi valorificat corect cunoștințele științelor naturale, aceasta trebuie să fie convingerea adeptului științei spiritului care recunoaște cu adevărat această știință. Din această cauză, cred că prin conținutul celor două conferințe s-a făcut un început pentru ceea ce trebuie să vină, ceea ce poate că în lumea exterioară va mai dura mult timp, ținând seama de marile rezistențe pe care le pregătesc acestor lucruri nu știința, ci oamenii de știință. Dar chiar dacă va mai dura mult timp, tot va veni momentul când relația dintre sufletul omului și corpul acestuia va fi privită în modul în care a fost schițat în ambele conferințe.
În aceste două conferințe s-a vorbit despre aceste lucruri așa cum trebuie făcut în anul 1917. Prin aceasta înțeleg așa cum trebuie vorbit după ce iei în considerare tot ce s-a întâmplat în materie de cercetări ale științelor naturii și în celelalte trăiri umane. Nu la fel s-ar fi putut vorbi despre toate aceste lucruri, de exemplu, în secolul al XVIII-lea. În secolul al XVIII-lea despre toate acestea s-ar fi vorbit cu totul altfel. Nu se ia niciodată suficient în considerare ce importanță extraordinară a avut ceea ce am expus de mai multe ori, și anume că la sfârșitul primei treimi a secolului al XIX-lea, prin anii '30–'40, spiritual vorbind, a survenit o criză deosebit de puternică în evoluția umanității europene. Am caracterizat și în alte ocazii acest lucru, spunând ca atunci valurile materialismului au atins apogeul. De asemenea, am atras atenția asupra faptului că auzim frecvent o expresie comună: Vremea noastră este o epocă de tranziție! Este de la sine înțeles că orice timp este o epocă de tranziție, iar expresia „Vremea noastră este o epocă de tranziție” este ieftină, pentru că acest lucru este valabil pentru toate timpurile. Dar nu este vorba de a stabili că un timp oarecare este o epocă de tranziție, ci de a stabili în ce constă tranziția. Atunci se va ajunge, desigur, la anumite cotituri ale timpului, care reprezintă tranziții radicale în evoluția umanității. Și o astfel de tranziție radicală s-a întâmplat în evoluția umanității la vremea indicată, chiar dacă, în prezent, acest lucru nu este observat. Din acest motiv, este explicabil faptul că tocmai despre enigmele care privesc direct omul trebuie vorbit azi cu cuvinte total diferite, cu expresii total diferite, trebuie avute în vedere puncte de vedere din alte direcții decât putea fi cazul în secolul al XVIII-lea.
În secolul al XVIII-lea, poate că nimeni nu ar fi vorbit cu o focalizare atât de intensă a reprezentărilor de atunci ale șiinței naturii cu privire la probleme foarte asemănătoare celor despre care pomenim aici decât Saint-Martin. Dar prin cele spuse Saint-Martin nu se situează în nici un fel, așa cum o facem noi în prezent, în zorii unui timp nou, ci se situează în înserarea timpului vechi. Astfel, dacă nu ar fi luat în considerare în mod prioritar punctul de vedere despre care voi vorbi imediat, azi ar putea părea aproape indiferent dacă ne și ocupăm de Saint-Martin, dacă preluăm în noi cu adevărat sau nu de la Saint-Martin această formă deosebită a ideilor pusă în circulație prin Jakob Böhme. Spun că ar putea apărea indiferent, dacă nu s-ar pune problema unui alt punct de vedere, mult mai important, pe care-l voi menționa pe parcursul expunerii de azi.
Pentru a evidenția unele lucruri concrete, în timp ce încearcă să prezinte erorile cărora le pot fi expuși oamenii în concepția lor despre lume – doar cartea sa se numește Despre erori și despre adevăr –, despre noțiuni și idei care erau curente în cadrul anumitor cercuri până în secolul al XVIII-lea Saint-Martin vorbeste în modul cel mai adecvat posibil. El vorbește în așa fel încât să se vadă că este la el acasă în mânuirea noțiunilor și ideilor prezentate. Găsim, astfel, că în timp ce Saint-Martin caută să focalizeze relația omului cu întregul Cosmos și cu viața morală, el mânuiește cele trei idei principale care joacă un rol important și la Jakob Böhme, la Paracelsus, cele trei idei principale prin care se căuta pe atunci înțelegerea naturii și de asemenea a omului: mercur, sulf și sare. Prin aceste trei elemente, mercur, sulf, sare, se încerca atunci obținerea cheii înțelegerii naturii exterioare și a înțelegerii omului. Așa cum au fost folosite atunci aceste idei, cel care ar vorbi în sensul în care vorbește un om de știință a naturii în prezent – și acest lucru trebuie să-l facem, căci altfel am regresa – nici nu le poate folosi pentru că este pur și simplu imposibil să gândești, în cazul celor trei cuvinte: mercur, sulf, sare, același lucru pe care-l gândea omul secolului al XVIII-lea. Atunci, vorbindu-se despre mercur, sulf și sare, se stabilea o treime pe care omul actual, când vorbește cu înțelegerea științei naturii, nu o va putea restabili decât când va spune despre om, așa cum am făcut-o eu, că este om al metabolismului, om al respirației și om al nervilor, din care pare să fie alcătuită întreaga ființă umană. Căci totul aparține într-un fel oarecare unuia dintre acești membri. Și când se crede că n-ar aparține, așa cum s-ar putea gândi despre oase, acest lucru ar fi numai aparent. Însă omul secolului al XVIII-lea pricepea că întreaga ființă umană poate fi înțeleasă când ai reprezentarea cuprinzătoare a lui mercur, a sulfului și a sării. Acum, când omul actual, sau chimistul actual, vorbește despre sare, el se referă, desigur, la grăunțele albe pe care le are pe masă sau la sărurile pe care chimistul le prelucrează în laboratorul său. Când vorbește despre sulf, omul de azi se gândește la chibrituri, iar chimistul la toate experimentele pe care le-a făcut cu ajutorul retortei și la ceea ce a captat prin transformarea sulfului. În cazul mercurului omul se gândește la argintul viu obișnuit etc.
Nu astfel gândeau oamenii secolului al XVIII-lea, și chiar este greu în prezent să-ți actulizezi ce trăiri avea un om al secolului al XVIII-lea când vorbea despre mercur, sulf și sare. În felul acesta Saint-Martin își punea pe drept cuvânt întrebarea: Cum mă refer la om atunci când observ corporalitatea sa ca imagine a părții sale sufletești? Și el își spunea: Eu observ omul mai întâi cu privire la uneltele, la organele gândirii sale – el se exprimă în această problemă în alt fel, dar trebuie să traducem puțin, altfel discuția ar dura prea mult –, eu observ mai întâi omul cu privire la organele capului său. Ce este important aici? Ce se ia aici în considerare? Care este, de fapt, agentul activ din cap, azi am spune, în sistemul nervos? Și el spune: sarea. Iar prin sare el nu înțelege în primul rând grăunțele albe și nici ceea ce chimiștii înteleg prin sare, ci mai ales suma acelor forțe care acționează de obicei în capul uman. Apoi întreabă: Ce element acționează mai ales în pieptul uman? Despre alcătuirea omului prezentată de mine în ultima zi de joi am spune în loc de aceasta: Ce acționează în omul respirației? Saint-Martin spune [Nota 31]: Acționează sulful. Tot ce este legat de funcțiile toracelui se află la Saint-Martin sub domnia acelor acțiuni care-și au originea în sulf, în sulfuros. Apoi el întreba: Ce acționează în restul omului? Azi am spune: în omul metabolismului. Și el spune: Aici acționează mercurul. – Iar acum el are, în felul său, imaginea întregului om. Oricum, în modul cum el vorbește acum, cum pune lucrurile laolaltă, se vede că se plasează în amurgul acestui sistem de gândire. Dar, pe de altă parte, se vede că, în timp ce se plasează în amurg, el a preluat și o bogăție foarte mare de adevăruri, care încă mai erau înțelese atunci și care azi sunt îngropate, pe care el le poate exprima în timp ce mânuiește ceea ce este dat în cele trei noțiuni: mercur, sulf, sare. Astfel, în cartea sa Des erreurs et de la vérité el face o foarte frumoasă expunere – care pentru fizicianul actual este o absurditate totală –, o foarte frumoasă expunere despre furtună, despre fulger și tunet, arătând cum poate fi folosit, pe de o parte, mercurul, sulful, sarea pentru a explica omul cu privire la corporalitatea sa, cum, pe de altă parte, mercurul, sulful și sarea pot acționa în coacționarea lor pentru a explica astfel de fenomene atmosferice. O dată acestea acționează împreună în om, altă dată afară, în lume. În om, ele produc ceea ce se aprinde poate ca un gând sau ca un impuls volițional; afară, în lume, aceleași elemente produc, de exemplu, fulgerul și tunetul.
Ceea ce Saint-Martin expune aici este, pentru secolul al XVIII-lea, ceva pe care-l poate înțelege deplin doar cel care pătrunde în modul de gândire de atunci. Pentru fizicianul de azi este o absurditate deplină. Dar tocmai cu fulgerul și cu tunetul există în fizica actuală o problemă. Fizica actuală manifestă o anumită comoditate când vrea să explice aceste două fenomene, deoarece ea trebuie să afirme că fulgerul se produce urmat de tunet, când se echilibrează electricitățile dintre doi nori, dintre care unul este încărcat pozitiv, celălalt negativ. Un elev care este puțin impertinent și care a văzut cum profesorul, când face experimente de fizică, șterge cu grijă orice urmă de umezeală de pe instrumente întrucât experimentul nu reușește în prezența umidității poate spune: Dar, domnule profesor, norii sunt atât de umezi, cum poate electricitatea să facă în ei atâta tărăboi, așa cum spuneți? – Atunci profesorul ar replica: Ești un prost, nu înțelegi acest lucru! – Altceva abia s-ar mai putea spune în prezent.
Saint-Martin încearcă să arate cum, prin salinitate, în aer, poate fi legat ceea ce este mercurian cu ceea ce este sulfuric și cum, într-un mod asemănător, prin carbon sunt reunite în praful de pușcă salpetrul și sulful, și astfel printr-o transformare specială mercurialul și sulfuricul pot produce explozia cu ajutorul sării. În sensul acelui timp, folosirea noțiunilor de mercurial, sulfuric și salin este deosebit de spirituală. Nu pot să mă afund mai mult în problemă, dar s-o luăm în considerare din punct de vedere istoric. Saint-Martin arată corect cum cu anumite proprietăți ale aerului după furtună se confirmă tocmai relația specială a fulgerului cu sarea – ceea ce el numește sare. Pe scurt, Saint-Martin combate în felul său materialismul la începutul dezvoltării acestuia, deoarece are ca bază înțelepciunea transmisă prin tradiție care a găsit în el un prelucrător extrem de important. El se străduiește să ofere o înțelegere a lumii în întregul ei, folosind elementele despre care am vorbit, să explice devenirea Pământului. Aici el nu este atât de nechibzuit ca aceia născuți după el, care cred în nebuloasa primordială și pretind că se poate ajunge la originea lumii cu noțiuni de fizică; atunci când vrea să explice devenirea primordială a Pământului el recurge la imaginațiuni. Și în cartea amintită găsim o bogăție minunată de reprezentări imaginative, acolo unde vrea să vorbească despre devenirea Pământului, de imaginațiuni adevărate, care, ca și reprezentările sale fizice, pot fi înțelese numai prin prisma timpului său. În prezent, noi nu am mai putea folosi aceleași imaginațiuni, dar ele arată că el vrea să înțeleagă lucrurile dintr-un anumit punct de vedere prin cunoașterea imaginativă.
Apoi el trece la preocuparea pentru înțelegerea vieții umane istorice. Și în această privință încearcă să stabilească cum viața istorică poate fi înțeleasă numai prin aceea că aici au intervenit cu adevărat impulsuri din lumea spirituală în lumea planului fizic. Apoi el încearcă să aplice acest întreg naturii mai profunde a omului, arătând cum ceea ce legenda biblică prezintă ca fiind căderea în păcat se bazează, potrivit cunoașterii sale imaginative, pe anumite fapte, cum a trecut omul dintr-o stare primordială la starea lui actuală. El încearcă să înțeleagă fenomenele istorice ale timpului său și în special ale timpului istoric într-o oarecare măsură prin căderea spiritualului în materie. Toate acestea nu trebuie apărate, ci numai descrise. Este de la sine înțeles că nu vreau să pun învățătura lui Saint-Martin în locul științei spiritului, al antroposofiei noastre, vreau numai să prezint istorie, pentru a arăta cum a mers Saint-Martin mai departe.
Pe lângă toate acestea, în fiecare capitol al cărții Des erreurs et de la vérité găsim câte o observație uimitoare. Când te ocupi de cartea lui Saint-Martin vezi că el dă dovadă de o mare bogăție de cunoștințe și că ceea ce ne oferă sunt numai mlădițele unei științe care trăiește în sufletul său. El face și aluzie la acest lucru în mai multe locuri din cartea sa. El spune aproximativ așa [Nota 32]: Dacă aș pătrunde în acest loc mai adânc, ar trebui să spun adevăruri care nu-mi este îngăduit să le exprim. Într-un pasaj spune chiar: Dacă ar trebui să duc, aici, lucrurile până la capăt, ar trebui să rostesc adevăruri care pentru majoritatea oamenilor sunt învăluite în cel mai adânc întuneric al nopții. Adevăratul cercetător al spiritului știe ce să facă cu toate aceste observații, știe și de ce apar astfel de observații în anumite capitole. Despre unele lucruri nu se poate vorbi plecând de la presupuneri. Va fi posibil să se vorbească despre aceste lucruri atunci când impulsurile date de știința spiritului vor fi devenit impulsuri morale, când oamenii vor avea o mentalitate superioară prin știința spiritului, astfel încât despre anumite probleme să se poată vorbi altfel decât în perioada în care erau la modă figuri științifice uimitoare; este suficient să amintesc pe Freud și alții ca el. Dar aceste lucruri vor fi totuși abordate.
În ultima treime a cărții sale Saint-Martin trece la discutarea anumitor aspecte politice. În prezent, abia dacă s-ar putea face aluzie la aceasta, la felul cum trebuie făcută o legătură între modul în care gândea atunci Saint-Martin și modul în care, să spunem, „gândește” omenirea astăzi. Căci este interzis să se vorbească despre aceasta. Pot spune numai că întreaga atitudine pe care o adoptă Saint-Martin în această ultimă treime a cărții sale este una cu totul uimitoare. Acest capitol a apărut, împreună cu toată cartea, în 1775, abia după aceea a avut loc Revoluția franceză. El trebuie citit făcând legătura cu Revoluția franceză, pentru că din el înțelegi cu adevărat multe lucruri printre rânduri. Dar Saint-Martin procedează, se poate spune, ca un ocultist. Cine nu are un organ pentru a recunoaște impulsurile profunde care sunt prezente în acest capitol, acela își va satisface inima cu introducerea pe care o face Saint-Martin. Saint-Martin spune: Nimeni să nu creadă cumva că eu vreau să mă apropii de cineva. Cineva care are o legătură oarecare cu forțele conducătoare ale Pământului, care este implicat în probleme de conducere să nu cumva să creadă că m-aș apropia de el. Eu sunt un prieten al tuturor, al tuturor, al tuturor. – Dar după ce declară aceasta el spune totuși lucruri față de care observațiile lui Rousseau sunt cu adevărat joc de copii [Nota 33]. Însă nici despre aceste lucruri nu pot vorbi mai mult.
Pe scurt, avem de-a face cu o pătrundere adâncă a acestui bărbat, care avea în urma sa o școală și care nu pot fi gândite fără Herder, Goethe, Schiller și romantismul german, așa cum nu poate fi gândit fără Jakob Böhme. Și totuși dacă-l citești în prezent, dacă-l lași să acționeze asupra ta, atunci lucrurile sunt așa cum le-am spus – În prezent, nu ar avea nici cea mai mică valoare să se vorbească publicului în felul în care a făcut-o Saint-Martin – așa cum am făcut-o eu în ultima joi și în ultima sâmbătă și cum voi face și joia viitoare [Nota 34], încercând să schțiez o imagine a lumii, care, pe de o parte, dă dreptate bazelor științei spiritului, iar pe de altă parte, apreciază corect descoperirile cele mai minuțioase ale științelor naturale ale prezentului. Felul de reprezentare al lui Saint-Martin nu se integrează în felul cum trebuie gândite în prezent, cum se pot formula în mod corect lucrurile în prezent. După cum pentru cineva care trece dintr-un domeniu al limbii în alt domeniu nu se potrivește vorbirea primului domeniu, tot astfel ar fi o absurditate să discuți în prezent lucrurile în forma gândurilor lui Saint-Martin; și mai ales ar fi un nonsens, pentru că în evoluția spirituală între noi și ele se află un perete despărțitor care se plasează în anul 1842 [Nota 35], așadar la sfârșitul primei treimi a secolului al XIX-lea.
De aici veți înțelege că există posibilitatea să pătrunzi în evoluția omenirii cu un anumit mod de gândire aflat în amurg. Totuși când te ocupi de Saint-Martin nu ai sentimentul că tot ce există aici a fost epuizat. Din contra, ai sentimentul că există o asemenea cantitate de comori spirituale încă neexplorate, încât s-ar putea descoperi foarte multe lucruri. Și totuși, pe de altă parte, există necesitatea ca în evoluția spirituală a omenirii să înceteze acest fel de a gândi și să apară un altul. Acesta se află în fața noastră. Cu privire la celălalt, lumea exterioară este încă chiar la începutul lui, ea a ajuns abia la sfârșitul fazei materialiste. Din această cauză se va putea înțelege în mod corect ce s-a întâmplat de fapt abia când supervizezi perioade mai îndelungate de timp, în care ceea ce știința spiritului vrea să impulsioneze se va fi desfășurat un timp mai îndelungat. Căci ceea ce a exprimat Saint-Martin la sfârșitul secolului al XVIII-lea s-a prezentat și el altfel atunci când se afla în amurgul său decât se prezintă în prezent.
Atunci, în acel timp, ceva, în general, a ajuns la un final. Nu numai că noțiuni ca acelea pe care le stăpâneau Jakob Böhme, Paracelsus, Saint-Martin și alții încă în timpul târziu al amurgirii nu mai pot fi manevrate, dar s-a întâmplat ceva foarte important și în modul de a simți. Dacă spiritul uman orientat spre natura exterioară cu privire la acest fenomen al amurgirii ni se arată foarte intuitiv chiar la Saint-Martin, același fenomen apare într-un mod diferit atunci când ne îndreptăm privirea spre un alt fenomen care se desfășoară aproape în paralel, și anume amurgirea teosofiei, întunecarea concepției teosofice a lumii. Evident, Saint-Martin este numit în mod obișnuit teosof, dar în timp ce-l caracterizez pe Saint-Martin am în vedere teosofia orientată mai mult spre științele naturii; în acel timp era dominantă sub denumirea de teosofie mai mult o teosofie religioasă. În orice caz, ea a dominat sub această formă deosebit de exactă, astfel încât a atins un apogeu în Suabia, unde s-au evidențiat, în această epocă de decădere a teosofiei generale, printre alții: Bengel și Oetinger [Nota 36]. Ei sunt înconjurați de mulți alții. Vreau să-i numesc numai pe cei care-mi sunt mai bine cunoscuți: Friedrich Daniel Schubart, matematicianul Huhn, apoi Steinhofer, învățătorul Hartmann, care a avut o mare influență asupra lui Jung-Stilling și o anumită influență și asupra lui Goethe, apoi Johann Jakob Moser; un număr mare de spirite importante cu poziții sociale relativ modeste. Ei nu au format niciodată un grup, dar toți au trăit în timpul în care a luminat și constelația lui Oetinger. Oetinger era cel care traversase aproape întregul secol al XVIII-lea. El s-a născut în 1702 și a murit ca prelat la Murrhardt în 1782; o personalitate cât se poate de uimitoare în care s-a concentrat într-o anumită privință ceea ce s-a petrecut în întregul context.
Un ecou al acestei teosofii a secolului al XVIII-lea l-a reprezentat apoi Richard Rothe [Nota 37] care a predat și în alte universități, dar mai cu seamă la Heidelberg. El a scris o frumoasă Introducere la o carte a lui Carl August Auberlen; Teosofia lui Friedrich Christoph Oetinger, Introducere în care Richard Rothe a păstrat tradițiile acestui ansamblu de autori. Prin convingerea sa teosofică Richard Rothe amintește, pe de o parte, de acei mari teosofi ale căror nume le-am citat mai înainte, iar pe de altă parte vorbește în așa fel încât se vede clar că se află dincoace de o perioadă de amurgire și prin raport cu acele taine ale vieții pe care el le are în vedere ca teolog. În felul acesta vorbește Richard Rothe despre Oetinger în această Introducere. Aș vrea să vă citesc un pasaj din această Introducere. Aceasta a fost scrisă în 1847. Vă citesc pasajul pentru ca dumneavoastră să vedeți cum trăia în Richard Rothe un om – el se afla atunci la Heidelberg – care se gândea la Oetinger, în care încă mai vedea un om care s-a străduit înainte de toate să citească, în felul său, Scriptura Vechiului și Noului Testament; să o citească cu o înțelegere teosofică a lumii. Richard Rothe compară acest mod de a citi Scriptura cu felul în care a citit-o el – el a murit abia în anii șaizeci, el este un ecou –, cum a învățat-o, așa cum se obișnuia în vremea sa. Cu acest mod de a citi el compară scopul strădaniilor lui Bengel, Oetinger Steinhofer, al matematicianului-astronom Hahn și alții.
Richard Rothe spune cuvinte uimitoare:
„Printre oamenii acestei orientări căreia îi aparține cu siguranță și Bengel cu Apocaliptica sa, Oetinger se plasează în frunte. Nemulțumit de teologia de școală a timpului său, el este însetat de o înțelegere mai bogată și mai completă, în consecință și mai pură, a adevărului creștin. Teologia ortodoxă nu-i ajunge, o consideră searbădă; el cere lucruri dincolo de aceasta, nu pentru că ea îi oferă prea mult credinței sale, ci pentru că spiritul său profund are nevoie de mai mult decât îi poate ea da. El nu se lovește de suprarealismul acesteia – de suprarealismul teologiei curente – ci de faptul că ea nu ia destul de real supranaturalul. Spiritualismul ei curent, care coboară realitățile lumii credinței creștine la simple abstracțiuni, la simple imagini ale gândurilor, îi repugnă în sufletul său cel mai interior. De aici se trage zelul său înfocat împotriva oricărui idealism...”.
O astfel de părere ar putea părea ciudată, dar ea trebuie înțeleasă. Prin idealism, germanul înțelege un sistem care trăiește numai în idei, în timp ce Oetinger și, împreună cu el, Rothe, năzuia la o viață spirituală adevărată: spirite adevărate care fac să înainteze istoria, nu ceea ce cei de teapa lui Ranke [Nota 38] și apoi toți ceilalți, cu ideile lor palide, au prezentat drept așa-zise idei istorice. Ca și cum ideile ar putea umbla prin istorie, făcând ca ea să meargă înainte. Acești oameni voiau să pună viul în locul lucrului mort, abstract. „De aici, el trage zelul său înfocat împotriva oricărui idealism, insistența sa energică pentru noțiuni «masive», insistență împotriva realismului care se reflectă în materialism împotriva, desigur, a intenției sale.”
Acestea sunt acțiuni care cuprind cu adevărat spiritualul, care nu vorbesc despre aceea că o imagine primordială ideală se află la baza lucrurilor, ci care caută spiritele – gânduri și noțiuni masive.
„Atracția sa pentru natură și științele naturii este strâns legată cu această orientare de bază științifică a sa. Lui îi era străină minimalizarea disprețuitoare cu care idealistul tratează atât de ușor natura; dincolo de materialitatea ei grosolană el intuia o existență reală și era adânc pătruns de convingerea că fără natură nu ar putea exista o ființare adevărată, reală, fie cea divină, fie cea a creațiunii. Pe lângă aceasta este surprinzătoare și o nouă legitimare a justificării istorice a orientării despre care vorbim aici, cum în această sete pentru o înțelegere adevărată a naturii nu răzbate numai la Oetinger, ci și la teosofii protestanți mai vechi și contemporani lui, cu cea mai mare forță la Jakob Böhme, tendința științifică primordială a perioadei Reformei, așa cum se prezintă ea în strădaniile sale filosofice. Un realism ca cel după care tânjea Oetinger este înnăscut creștinismului în ființa sa cea mai interioară; altoit pe altă orientare spirituală – spune Richard Rothe –, trebuie să sufere întotdeauna atenuări și cel mai mult tocmai în punctele lui de învățătură cele mai proprii. Acest realism poate purta atunci și o lume de minuni creștină mult mai bogată decât idealismul care ne este inoculat de mici, care este poate tot înfricoșat de fruct, de a gândi lucrurile dumnezeiești în mod prea real și de a lua cuvintele divine prea la propriu și prea ad litteram. Da, acest realism creștin chiar impune o astfel de lume a minunilor, așa cum se desfășoară ea mai ales în învățătura despre lucrurile ultime. Din această cauză nu se lasă rătăcit în speranțele sale eshatologice prin scuturarea milostivă a capului aceluia care singur se crede neînțeles; mai mult, el nu vede cum totuși o înțelegere potrivită gândirii lucrurilor create și a istoriei lor ar trebui să se întâmple fără un gând clar și precis al rezultatelor ultime ale evoluției lumii, ceea ce ar putea numai să dea lumină prin noțiunea și sensul său, ca scop și țintă ale Creațiunii. El nu se înspăimântă nici în fața gândului unei lumi spirituale reale, asemănătoare corporalității și, din această cauză, cu adevărat vie și a unei atingeri tot atât de reale a omului, chiar și în starea sa actuală, cu ea. Cititorul își spune el singur cât de precis se întâlnesc toate acestea la Oetinger.”
Aveți aici o trimitere la un timp când se căutau nu ideile naturii, ci o lume spirituală vie; în fapt, a încercat să adune laolaltă în viața sa tot ce îi era accesibil ca tezaur al științei
umanității, pentru a ajunge la o atingere vie cu lumea spirituală. Ce se afla în spatele acestui om? Omul era diferit de cel care trăiește în prezent. Omul prezentului are înainte de toate
sarcina de a arăta cum trebuie să fie corectată știința modernă a naturii prin știința spiritului, pentru ca să ia naștere o știință adevărată. Oetinger mai năzuia să prezinte o dobândire a
lumii vii a spiritelor, pentru a ajunge la înțelegerea Bibliei, a Scripturii, mai cu seamă a Noului Testament. Și despre aceasta vorbește foarte frumos Richard Rothe:
„Pentru a-l înțelege însă mai trebuie luată în calcul în mod special și poziția lui sau, și mai mult, dispoziția lui – a lui Oetinger – față de Sfânta Scriptură, conștiența vie a faptului că întelegerea corectă, adică întreagă și deplină și din această cauză și cu adevărat pură a Bibliei, lipsește încă, că ea nu este dată mai cu seamă în comentariul bisericesc al acesteia. Ceea ce vreau să spun aici despre Oetinger o pot face cu maximă claritate dacă povestesc ce mi se întâmplă mie însumi de treizeci de ani cu Sfânta Scriptură – așa vorbește Richard Rothe –, mai cu seamă cu Noul Testament și mai ales cu vorbele Mântuitorului și cu scrisorile paulinice. Impresia pe care mi-o face Scriptura când mă apropii de ea cu comentariile noastre este conștiența vie privind abundența nu numai a mării inepuizabile a simțirii care unduiește prin tot cuprinsul ei, ci, nu în mai mică măsură, și a conținutului de gânduri fixat în cuvântul ei. Eu stau în fața ei cu o cheie pe care Biserica mi-a pus-o în mână ca una ce a trecut prin încercarea unui lung șir de veacuri. Eu nu pot să spun chiar că nu se potrivește, dar nici că ea este cea potrivită. Ea deschide, dar numai cu ajutorul forței pe care i-o imprim. Exegeza noastră tradițională – nu mă gândesc la cea neologică – îmi permite să înțeleg în întregime și în mod curat. Conținutul general al gândurilor sale ea știe să-l pună în evidență, dar forma particulară în care apar aceste gânduri nu știe s-o motiveze. Întotdeauna am în față un văl ce acoperă textul, chiar și după încheierea interpretării. Acesta rămâne legat de cuvântul scris ca un rest irațional care pune într-o lumină foarte nefavorabilă pe cei ce au redactat textul biblic și pe cei a căror vorbire se referă la aceasta, chiar dacă interpretarea a fost făcută în mod iscusit. În fapt, Domnul și apostolii săi au avut să spună numai ceea ce și exact ceea ce comentatorii îi fac să spună, în felul acesta ei s-au exprimat foarte neîndemânatic și stânjenitor sau, spus mai corect, uimitor, iar celor care-i auzeau și care-i citeau le-a îngreunat în mod cât se poate de inutil înțelegerea. Biblioteca fără sfârșit a literaturii noastre exegetice este o acuzație gravă în acest caz împotriva lor, pentru că ei au vorbit atât de neclar și de neprecis, au vorbit atât de puțin închegat și cu o limbă atât de puțin curată despre lucruri atât de incomparabil de importante și având un scop atât de important. Dar cine nu ar simți că această acuzație nu-l atinge? Cititorul Bibliei primește impresia precisă că vorbirea este cea corectă, așa cum se află – că nu este vorba de floricele de stil lipsite de importanță pe care exegeza noastră trebuie să le taie ca pe lăstari sălbatici, înainte de a putea pătrunde în conținutul ei –, pentru că obiceiul foarte vechi al exegeților de a scutura mai întâi de praf cuvântul Scripturii considerat necesar deoarece este atât de vechi și încurcat, înainte de a-l traduce, are ca rezultat mai întâi îndepărtarea farmecului inimitabil prin care radiază de milenii într-o strălucire primăvăratică veșnică. Maiștrii comentării Bibliei pot să zâmbească, rămâne totuși faptul că între rândurile textului lor persistă ceva pe care, cu toată arta lor de a citi, nu sunt în stare să-l citească, dar care ar trebui să poată fi citit înainte de orice, aceasta în vederea înțelegerii redactării cu totul particulare în care ne întâmpină gândurile general recunoscute ale adevărului divin relevat numai în Sfânta Scriptură, într-un mod care se deosebește de toate celelalte prezentări ale acesteia. Interpreții noștri ne tălmăcesc numai figurile din prim-plan ale tabloului descris, dar ignoră fundalul acestuia, cu șiruri de munți cu forme minunate și cu cerul strălucitor albastru, adânc, cu norii săi. Și totuși tocmai de aici vine lumina magică, cu totul unică în felul ei, cu care ei obțin o transfigurare care reprezintă pentru noi aspectul lor enigmatic. Gândurile fundamentale specifice și concepțiile fundamentale specifice care, potrivit felului cum grăiește Scriptura, se află la bază ca premise neexprimate ne lipsesc; dar o dată cu ele ne lipsește legătura care ține în mod organic laolaltă toate detaliile gândurilor Scripturii, sufletul propriu-zis, legătura interioară a diferitelor elemente ale sferei de gânduri biblice. Nu este nici o mirare, în aceste condiții, că nu putem aduce la o înțelegere precisă sute de lucruri din Biblie și care tocmai din această cauză rămân veșnic cruces interpretum, la o înțelegere care să recunoască detaliul textului în întregime, cu toate trăsăturile sale. Nici o mirare că pentru atât de multe pasaje dispunem de o întreagă armată de interpretări diferite, care se contrazic deja din timpuri imemoriale, fără să se ajungă la o concluzie finală. Nici o mirare, căci toate vor fi eronate, neprecise, toate vor fi aproximative, nimerind sensul numai în mod grosolan. Noi pășim, cu bună credință, cu alfabetul noțiunilor noastre despre Dumnezeu și despre lume în fața textului biblic, noi așezăm la bază, ca și cum s-ar înțelege de la sine și nici nu ar putea fi altfel, faptul că redactorul biblic, care se află dincolo de tot ceea ce gândiți și scrieți, în fundal, ca o premisă tăcută și care străluminează totul, ar fi același. Dar, din păcate, aceasta este o iluzie de care experiența ar fi trebuit să ne lecuiască de mult timp. Cheia noastră nu închide, cheia cea bună s-a pierdut și până să intrăm din nou în posesia ei interpretarea noastră nu va ajunge pe nici o ramură verde. Ne lipsește sistemul a ceea ce nu este exprimat în mod expres în însăși Scriptura, și dispunem numai de sistemul presupus al noțiunilor biblice de bază, care nu este cel al școlilor noastre și atât timp cât vom face exegeză fără acest sistem Biblia trebuie să ne rămână o carte semi-închisă. Noi trebuie să pătrundem în ea cu alte noțiuni de bază decât cele curente, pe care obișnuim să le considerăm ca fiind singurele posibile; și oricare ar fi ele și oriunde am vrea să le căutăm, un lucru este neîndoielnic, potrivit sunetului melodiei Scripturii în toată bogăția ei naturală, că ele trebuie să fie mai realiste, mai puternice. Am raportat aici numai experiența mea individuală. Departe de a vrea s-o impun celor cărora le este străină, îmi este totuși îngăduit să cred cu toată certitudinea că Oetinger m-ar înțelege și mi-ar confirma că exact acesta ar fi fost și cazul lui. Dar chiar și printre contemporani contez pe unii care, în ciuda tuturor protestărilor împotriva mea, îmi vor lua partea în această privință. În loc de mulți, voi numi numai pe unul, pe eminentul dr. Beck din Tübingen”.
Oetinger a încercat să ajungă la înțelegerea Bibliei prin aceea că a căutat – el a trăit în perioada de amurg, ca și Saint-Martin – să dea viață pentru sine noțiunilor încă vii, a căutat să ajungă în relație vie cu lumea spirituală, căci el spera că astfel i s-ar desluși adevărata limbă a Bibliei. Premisa sa era aceea că ce este mai important în Biblie se citește superficial, numai cu noțiuni abstracte raționale, mai ales Noul Testament, și că te poți apropia de sensul adevărat al acestuia dacă înțelegi că el a rezultat din vederea nemijlocită a lumii spirituale însăși, că nu are nevoie de nici o exegeză, ci că e nevoie înainte de orice de a-l citi. În acest scop, el a căutat o philosophia sacra. Aceasta nu trebuia să fie o filosofie după modelul celor care au apărut ulterior, ci una în care să se găsească ceea ce omul poate trăi cu adevărat atunci când se află împreună cu lumea spirituală.
Așa cum noi, când vrem să luminăm premisele științei spiritului cu mijloacele științelor naturale, nu putem vorbi astăzi în sensul lui Saint-Martin, tot astfel nu putem vorbi despre evanghelii în sensul lui Oetinger și încă și mai puțin în sensul lui Bengel. Încă va mai fi rodnică ediția Noului Testament publicată de Bengel, dar cu ceea ce îi era foarte apropiat lui Bengel omul modern nu va ști ce să facă: este vorba de Apocalipsa. Oetinger era departe de Apocalipsă; lui Bengel, care a trăit anterior, Apocalipsa îi era foarte apropiată. El a acordat în Apocalipsa sa o valoare deosebită calculelor; a calculat perioadele istoriei în mod corespunzător. Și a considerat deosebit de important un număr. Faptul că a acordat o importantă atât de mare acestui număr este bineînțeles un motiv suficient pentru ca oamenii gânditori moderni – desigur, spun „oamenii gânditori moderni” între ghilimele – de a-l considera pe Bengel un aiurit, un fantast, un nebun, căci potrivit calculelor sale anul 1836 trebuia să aibă o însemnătate deosebită pentru evoluția umanității. El a trăit în prima jumătate a secolului al XVIII-lea; așadar, îl mai despărțeau o sută de ani de acest an 1836. Acest an l-a calculat reprezentându-și lucrurile, în felul său, și din punctul de vedere istoric. Dacă însă privești lucrurile și le înțelegi mai în profunzime și nu ai înțelepciunea unui spirit modern, știi că bunul Bengel s-a înșelat numai cu șase ani. Această eroare se bazează pe falsa datare a anului întemeierii Romei [Nota 39]; este ușor de verificat. Este vorba de anul 1842 pe care trebuie să-l menționăm ca an al crizei materialiste [Nota 40]. Din cauză că a mers prea departe în căutarea de noțiuni „masive”, că le-a gândit prea profund, el și-a imaginat că în istoria exterioară s-ar întâmpla ceva deosebit, care ar fi Ziua de Apoi; el așa și l-a reprezentat. Numai că era o Zi de Apoi pentru vechea înțelepciune!
Vedem astfel cum apune o epocă teosofică, nu cu mult depărtată de noi. Iar dacă cineva scrie în prezent o istorie sau o filosofie, atunci, dacă va vorbi despre acești oameni el le va rezerva cel mult câteva rânduri care, în general, nu spun mare lucru. Cu toate acestea, acești oameni au exercitat o influență profundă. Iar dacă cineva caută în prezent sensul celei de a doua părți din Faustul lui Goethe și dacă-l găsește, așa cum fac mulți comentatori, te poți mira numai de felul cum „nu-i piere orice speranță capului care se lipește de orice lucru searbăd” [Nota 41], sapă cu mâna lacomă după comori și este bucuros când găsește râme”. În această a doua parte a lui Faust se află o imensă cantitate de înțelepciune ocultă și redări de fapte oculte, exprimate într-o formă cu adevărat poetică. Toate acestea ar fi de neconceput dacă lumea nu ar fi evoluat, ceea ce am vrut să evidențiez numai prin două fenomene importante. Omul actual nu-și face nici o reprezentare despre cât de multe lucruri se știau încă despre lumea spirituală într-o vreme nu prea îndepărtată de noi, câte s-au pierdut abia în ultimele decenii. În orice caz, este deosebit de important să îndreptăm privirea spre acest fapt – căci vom învăța cum trebuie citită Evanghelia adăugând și ceea ce putem da în prezent prin știința spiritului [Nota 42] –, a faptului că s-a făcut numai un început în recitirea evangheliei.
Și la Oetinger acest aspect se prezintă tot atât de uimitor. În scrierile lui Oetinger se află o frază care, singură, ar fi suficientă cuiva care o înțelege pentru a spune: Oetinger este unul dintre cele mai mari spirite ale omenirii. Este vorba de fraza: Materia reprezintă capătul căilor lui Dumnezeu [Nota 43]. – A da o astfel de definiție materiei, care corespunde atât de mult celor pe care le poate ști și reprezentantul științei spiritului, este posibil numai unui suflet foarte evoluat, este posibil numai atunci când ești apt să înțelegi cum acționează forțele creatoare dumnezeiești-spirituale, să te concentrezi pentru a aduce în existență o formațiune materială așa cum este, de exemplu, omul, care exprimă în forma sa rezultatul unei uriașe concentrări de forțe. Dacă urmăriți convorbirea dintre Capesius și Benedictus din cea de a doua dramă-misteriu [Nota 44], cu privire la relația dintre macrocosmos și om, de ce este bolnav Capesius, veți înțelege cum se pot exprima în prezent aceste lucruri în sensul științei actuale a spiritului, transpus în cuvintele noastre, lucruri pe care Oetinger le-a exprimat în spiritul său: Materia reprezintă capătul căilor lui Dumnezeu. Dar și în cazul lui nu se mai pot folosi cuvintele sale, ca și în cazul lui Saint-Martin. Cine le folosește astfel arată o predilecție pentru conservarea unui mod de exprimare ce azi nu mai poate fi înțeles.
Dar nu numai reprezentările ci și sentimentele au suferit o imensă transformare. Gândiți-vă cum este un om care aparține cu adevărat timpului nostru modern. Gândiți-vă la un exemplar cât mai arătos de om al timpului modern și la ce fel de reprezentare ar trebui să-și facă dacă ar deschide cartea lui Saint-Martin Des erreurs et de la vérité și ar da întâmplător peste propoziția [Nota 45]: Omul a fost protejat de a cunoaște principiul corporalității sale exterioare, căci dacă el ar cunoaște acest principiu, din cauza rușinii nu ar putea vedea niciodată un om dezbrăcat. Într-un timp în care se dorește pe scenă o cultură a goliciunii – pe aceasta o cultivă chiar exemplarele arătoase ale omenirii moderne – nu se poate face nimic cu o astfel de frază. Gândiți-vă, apare un mare filosof, Saint-Martin, care înțelege lumea și declară: Aparține unui sentiment de rușine superior faptul că roșești când privești o figură umană. Și totuși pentru Saint-Martin acesta este un lucru absolut de înțeles. Un lucru perfect inteligibil.
Vedeți dumneavoastră, azi am vrut să indic mai întâi faptul că aici s-a pierdut ceva extrem de important, apoi am vrut să vă atrag atenția că aici se comunică într-o limbă pe care nu o mai putem vorbi. Trebuie să vorbim altfel. S-au pierdut posibilități ale gândirii, astfel încât nu se mai poate vorbi în prezent în această limbă. Dar atât la Oetinger cât și la Saint-Martin lucrurile nu sunt gândite până la capăt. Se poate discuta în continuare despre ele, dar nu cu un om modern. Aș merge chiar mai departe și aș spune: nici măcar nu este necesar să vorbim despre ele când ne oprim în prezent asupra enigmelor lumii, pentru că noi trebuie să ne înțelegem pe noi nu cu noțiuni vechi, ci cu noțiuni ale prezentului. Din această cauză insistăm aici atât de mult, tocmai pentru ca să legăm cu noțiuni ale prezentului tot ce privește strădaniile aparținând științei spiritului. Este un fenomen uimitor: se poate pune oricât de mult accent pe faptul de a nu se mai cădea în acele noțiuni, dar ele nu sunt gândite până la capăt; ele indică prin ele însele că există enorm de mult de gândit cu ele. Nu există nici o reprezentare despre cât de mult sunt legate aceste noțiuni cu conștiența generală, pentru că în prezent se urmează ideea ciudată că, de fapt, întotdeauna s-a gândit așa cum se gândește azi.
Exemplarul uman arătos despre care am vorbit mai înainte gândește: grăuncioarele albe care se află aici, pulberea albă din solniță, eu o numesc sare. El știe că sarea are, în diverse limbi, nume diferite, dar că întotdeauna prin aceste denumiri s-a înțeles același lucru pe care-l întelege și omul actual. Se înțelege că acest lucru se pune mereu ca premisă. Dar chiar și țăranul, chiar și omul cel mai incult, când pronunța cuvântul „sare” în secolele al XVII-lea, al XVIII-lea, chiar și mult timp după aceea, avea o reprezentare mult mai cuprinzătoare. El avea mai mult o reprezentare prin comparație cu care reprezentarea lui Saint-Martin era una concentrată; el nu avea o reprezentare materialistă, ci avea ceva ce este legat de viața spirituală, atunci când vorbea despre sare. Cuvintele nu erau încă atât de materiale ca astăzi, nu se ocupau numai de ceea ce este nemijlocit material specific. În Evanghelie Christos spune ucenicilor săi: „Voi sunteți sarea Pământului” [Nota 46]. Pronunțate astăzi, aceste cuvinte nu mai au aceeași semnificație ca pe vremea lui Christos, pentru că, în mod involuntar, atunci când pronunță cuvântul „sare” omul are senzația, are întreaga configurație sufletească pe care o are azi cineva la auzul cuvântului „sare”; el poate avea noțiuni foarte ample, dar toate acestea nu ajută la nimic. Pentru a produce omului actual aceeași senzație care era trezită atunci prin cuvântul „sare” această expresie trebuie tradusă, trebuie spus că acolo nici nu este vorba de sare, ci de altceva. Și așa trebuie procedat cu foarte multe documente, mai ales cu Sfânta Scriptură. S-a păcătuit mult față de Sfânta Scriptură tocmai în această privință. Și în acest fel nu este deloc de neînțeles că Oetinger a încercat să facă nenumărate studii istorice pentru a ajunge dincolo de valorile cuvintelor, dincolo de simțirea adevărată a cuvintelor. Bineînțeles, un om ca Oetinger este taxat în prezent drept nebun, pentru că se închide în laboratorul său și face acolo nu timp de săptămâni, ci de luni experimente alchimice și studiază cărti cabalistice, numai pentru a ajunge la înțelesul cuvintelor unei propoziții; întreaga sa strădanie este îndreptată spre cuvintele și frazele Sfintei Scripturi.
Eu am vorbit astfel astăzi despre lucrurile pe care le-am discutat o dată pentru a pleca de la punctul de vedere care ne-a permis să arătăm că în prezent, pentru că ne aflăm în zorii unei noi epoci, trebuie să vorbim altfel decât atunci, într-un amurg, dar și pentru a pleca de la alt punct de vedere. Aș vrea să mă întorc încă o dată la faptul particular că, față de ceea ce este conținutul actual al epocii, din care trebuie să se dezvolte tot ceea ce ține de știința spiritului, aprofundarea modului de reprezentare a timpului de atunci al lui Bengel, Oetinger, Saint-Martin și al altora ar putea apărea indiferent. Căci dacă ne adresăm culturii actuale trebuie să vorbim de corpul metabolic, de corpul respirator, de corpul sistemului nervos; nu se poate vorbi de corpul mercurial, de corpul sulfuric, de corpul de sare. Noțiunile care erau inteligibile în epoca lui Paracelsus, în epoca lui Jakob Böhme, în epoca lui Oetinger, pentru cei care s-au ocupat de ele, nu mai sunt inteligibile azi. Cu toate acestea nu este deloc lipsit de importanță de a te ocupa de aceste lucruri, și nu ar fi inutil, chiar dacă nu am avea nici o posibilitate să vorbim formației culturale actuale cu aceste noțiuni. Ba, mai mult: ar fi chiar neînțelept să introducem în gândirea actuală noțiuni cum sunt mercur, sulf, sare. Consider că ar fi neînțelept; nu ar fi deloc bine. Iar cel care înțelege pulsul timpului său nu va cădea în cursa de a vrea să reactualizeze aceste noțiuni vechi, așa cum fac unele așa-numite societăți oculte, care dau o mare importanță faptului de a-și arbora etichete vechi. Și totuși este foarte important să-ți însușești limba care nu mai este vorbită azi și care nu a fost dusă până la capăt de Saint-Martin, de Oetinger sau, în timpuri mai vechi, de Paracelsus, de Jakob Böhme.
De ce? Da, de ce? Oamenii prezentului nu vorbesc în felul acesta, așa încât ne-am putea dezobișnui de această limbă și am putea menține în atenție cel mult fenomenul istoric. Cum a putut o astfel de epocă istorică să nu trăiască până la capăt ceva care încetează, deși ar putea continua? Cum se face asta? Ce poți afla la baza acestui fapt? Este corect să nu te poți înțelege cu nimeni, dacă tot ceea ce ai de învățat poți obține și fără aceste noțiuni.
Aici însă apare ceva de mare importanță: cei vii nu mai vorbesc despre aceste noțiuni, nu au nevoie să mai vorbească despre ele; cu atât mai importantă devine această vorbire pentru morți, pentru cei care au trecut prin poarta morții. Iar dacă vrei să te înțelegi într-un fel cu morții sau cu alte spirite ale lumii spirituale atunci trebuie să știi că ai nevoie să-ți însușești acea limbă nerostită care a dispărut atunci pentru viața fizică a planului fizic. Și tocmai pentru cei care au trecut prin poarta morții, ceea ce trăiește în aceste noțiuni devine, treptat, viu și mobil, devine o limbă curentă pe care o caută. Și cu cât cauți să te acomodezi mai bine cu aceste noțiuni, dar așa cum erau gândite, simțite, concepute și reprezentate în acele vremuri, cu atât mai mult reușești să te înțelegi cu spiritele ce au trecut de poarta morții. Înveți să-i înțelegi cu mult mai bine. Și atunci se dezvăluie taina deosebită, uimitoare, că pe acest Pământ există un anumit fel de forme ale gândurilor, dar numai până la un anumit punct, după care ele nu se mai formează pe Pământ, ci în lumea celor care pătrund în viața dintre moarte și o nouă naștere. În orice caz, nu trebuie să se creadă că ai vreun folos numai din ceea ce poți prelua azi din formarea sulfului, argintului viu și a sării – Mercur nu este argint viu. Dacă nu dispui decât de aceste noțiuni actuale, atunci ele nu folosesc la nimic când este vorba de a intra în relația cu morții, în limba lor. Dar când preiei aceste noțiuni așa cum au făcut-o Paracelsus, Jakob Böhme, și anume într-un mod foarte rodnic, așa cum au făcut-o Saint-Martin, Bengel, Oetinger, se observă cum se aruncă o punte între lumea aceasta și cealaltă lume. Pot oamenii să râdă cât or vrea de calculele lui Bengel [Nota 47] – ele nu au, bineînțeles, nici o valoare palpabilă pentru lumea fizică exterioară – dar pentru cei care se află între moarte și o nouă naștere aceste calcule au un sens deosebit. Căci în ele se află momente cruciale de profundă semnificație ca cel pe care Bengel a încercat să-l afle prin calcul, cu care ocazie s-a înșelat cu șase ani.
Vedeți, lumea de aici, din planul fizic, și lumea spiritului nu sunt legate numai prin formule abstracte, ci într-un mod foarte concret. Ceea ce își pierde într-o măsură oarecare sensul aici urcă în lumea spirituală, trăiește acolo mai departe cu morții, pe când la cei vii trebuie să fie înlocuit printr-o altă fază. Despre aceasta, rândul viitor.
