Să mai zăbovim puțin asupra observațiilor făcute cu privire la așa-numitele trei întâlniri. Am spus că stările prin care trece omul în scurtul interval de douăzeci și patru de ore prin aceea că alternează starea de somn cu cea de veghe nu sunt numai ceea ce pare să fie exterior pentru viața fizică, ci că în cadrul acestor stări alternative se produce de fiecare dată întâlnirea sa cu lumea spirituală. Am făcut referire la faptul că ceea ce se separă de corpul fizic și de corpul eteric în timpul somnului, ceea ce este oarecum expirat în timpul somnului în lumea spirituală, iar la trezire este din nou inspirat – eul și corpul astral –, că acestea au în timpul somnului întâlnirea lor cu acea lume de ființe pe care am socotit-o ca aparținând ierarhiei îngerilor, căreia îi va aparține și ființa sufletească umană, când va fi definitivată sinea spirituală și în care urzește ca principiu diriguitor suprem ceea ce se numește curent în viața religioasă Sfântul Duh. Am discutat despre această întâlnire în lumea spirituală care se produce, așadar, pentru om în fiecare stare de somn normală.
Trebuie să ne fie cât se poate de clar că o dată cu evoluția neamului omenesc s-au produs în faza evoluției terestre schimbări ale acestor aspecte. Ce se întâmplă, de fapt, în timp ce omul doarme? Din perspectivă interior umană, v-am spus ce se întâmplă la ultima conferință. Privit în legătură cu Cosmosul, omul imită întru câtva ritmurile și ordinea universală care se produc pentru o zonă oarecare a Pământului prin aceea că în jumătate din perioada de douăzeci și patru de ore este zi, iar în cealaltă jumătate este noapte. Cu sigurantă că pe Pământ întotdeauna undeva este zi, numai că omul locuiește în limitele unui petec al Pământului și pentru acest petec se ia în considerare ceea ce am expus aici. Pe acest petec, omul imită, în ritmul său propriu dintre somn și veghe, ritmul dintre zi și noapte. Că acest lucru se disociază în viața mai nouă, că omul nu este constrâns să vegheze ziua și să doarmă noaptea este determinat de faptul că în cursul evoluției el se ridică din ordinea universală obiectivă și că în el se află același ritm, dar nu și că două ritmuri, cel al veghei și somnului său și cel al zilei și nopții, merg în mod regulat în paralel. Ele sunt într-o anumită măsură același lucru o dată pentru Univers, pentru macrocosmos, altă dată pentru om, pentru microcosmos, dar sunt decalate unul față de celălalt. Numai prin aceasta omul este o ființă într-o anumită privință independentă de macrocosmos.
Mai de demult, în acele vremuri mai vechi în care, după cum știm, pentru oameni era prezentă o anumită clarviziune atavică, oamenii se adaptau mai mult la mersul în mare al ordinii universale cu privire la acest ritm. În vremuri mai vechi ziua se veghea, noaptea se dormea. Datorită acestui fapt întregul câmp al experienței omului era altul decât este acum. Trebuia într-o anumită măsură ca omul să fie ridicat din paralelismul cu macrocosmosul, pentru a dezvolta, prin această scoatere, această rupere, o viață interioară independentă, mai dinamică. Nu se poate spune că lucrul principal ar fi acesta, că în timpuri mai vechi omul dormea în așa fel încât, de fapt, să observe foarte puțin stelele. Acest lucru el îl făcea în adevăr, cu toate că știința exterioară spune basme despre cultul stelelor, dar care este cu totul altceva. Esențial este faptul că omul era cu totul altfel integrat în întreaga ordine cosmică, în timp ce cu eul și corpul său astral era în afara corpului fizic și a corpului eteric atunci când Soarele se afla pe partea opusă a acestui petec al Pământului – așadar nu-și exercita acțiunea sa directă asupra petecului respectiv al Pământului pe care se afla el – era dăruit stelelor. Din această cauză nici nu percepea numai stelele fizice, ci conștientiza ceea ce corespunde în plan spiritual stelelor fizice. Stelele fizice el nu le vedea, de fapt, cu ochi exteriori, ci privea la ceea ce aparține spiritual stelelor fizice. Din această cauză, ceea ce se povestește despre cultul vechi al stelelor nu trebuie conceput în sensul că acești oameni din vechime ar fi privit stelele și apoi ar fi construit simboluri, ar fi modelat tot felul de imagini și simboluri frumoase. În sensul științei moderne, se spune cu ușurință: În vremurile mai vechi fantezia oamenilor era foarte activă. Sub numele de Saturn, Soare, Lună ei își reprezentau zeități; își imaginau în imaginile zodiacale, prin fantezia lor, forme animale. – Ceea ce este activ în acest domeniu este numai fantezia savanților moderni care inventează astfel de lucruri! Ceea ce este însă adevărat este că în acea stare de conștiență în care se aflau eul și corpul astral ale acestor oameni vechi lucrurile apăreau așa cum erau descrise, astfel încât se vedea cu adevărat ceea ce se descrie aici. Prin aceasta însă omul avea intuiții nemijlocite ale spiritului care însufletește Universul; el a trăit cu acest spirit care însuflețește Universul.
Noi suntem cu adevărat adaptați Pământului numai cu corpul nostru fizic și cu corpul eteric. Așa cum sunt eul nostru și corpul nostru astral, ele sunt adaptate spiritului care însuflețește Universul în modul arătat. Putem spune că eul nostru și corpul nostru astral aparțin acestui domeniu al Universului, dar omul trebuie să se dezvolte în așa fel încât să poată afla cu adevărat ceea ce este esența cea mai interioară a eului său și a corpului său astral, din acest eu și din acest corp astral. Pentru aceasta, experiența exterioară care a fost prezentă în timpuri vechi trebuia să dispară pentru un timp, trebuia să fie tulburată. Comunicarea conștienței cu stelele trebuia să regreseze, să devină crepusculară, pentru ca interiorul omului să fie întărit în așa fel încât el să învețe în viitor să-și fortifice atât de mult interiorul încât să poată găsi, ca spirit, spiritul. Așa cum omul mai vechi era legat în cursul fiecărui somn de noapte cu spiritul lumii stelelor, tot astfel el era legat în cursul anului cu spiritul lumii stelare; numai că acum, în cursul anului, ajungea în atingere cu un spirit superior al stelelor, cu ceea ce într-o anumită măsură se petrece în lumea stelelor. În timpul somnului de noapte acționau asupra lui mai ales formele stelelor în repausul lor, în cursul anului acționa acea transformare care este legată de mersul Soarelui în timpul anului și, se poate spune, prin mersul Soarelui este legată cu destinul Pământului în cursul unui an, pe care-l parcurge prin anotimpuri și mai cu seamă în cursul verii și al iernii.
Vedeți dumneavoastră, cu privire la experiențele făcute de om în vechime cu somnul de noapte au rămas relativ puține tradiții – mai bine spus tradiții a căror origine se observă numai în mică măsură – legate de timpuri încă și mai vechi în care omul a trăit împreună cu întreaga ambianță tainele succesiunii anotimpurilor. Dar s-au păstrat ecourile acestor experiențe legate de tainele evoluției sezoniere a anului, numai că ele sunt puțin înțelese. Căutați în miturile diferitelor popoare care spun că pretutindeni s-a știut ceva despre o luptă a iernii cu vara și a verii cu iarna. Tot așa se constată cum erudiția exterioară vede în aceasta fantezia creatoare de simboluri a oamenilor vechi care a fost depășită în timpul nostru, în care lucrurile au fost duse în chip strălucit atât de departe. Acestea au fost experiențe adevărate pe care omul le-a parcurs, experiențe care au jucat un rol foarte important, profund în întregul context spiritual cultural al timpurilor de demult. Au existat misterii în care se urmărea întru totul introducerea în tainele succesiunii anotimpurilor. Să ne imaginăm ce importanță aveau astfel de misterii. Ele erau diferite, în timpurile foarte vechi, de cele din timpul în care a irupt istoria Egiptului, dar și în cele în care a irupt istoria greacă; ba chiar și cea mai veche istorie romană a avut o influență atenuată. Vom vorbi, așadar, de acele misterii care au trecut o dată cu culturile mai vechi, egipteană, greacă și romană.
Aceste misterii încă mai aveau o conștiență a legăturii dintre Pământ și întregul Cosmos. Din această cauză se căutau personalități potrivite – azi, bineînțeles, un astfel de procedeu nu ar mai
fi admisibil –, dar atunci se căutau personalități adecvate care erau supuse unui anumit tratament psihic și care apoi erau folosite în anumite localități pregătite în acest scop pentru ca
acestea să poată sluji ca stații de preluare pentru ceea ce Cosmosul, Cosmosul extraterestru, să poată revela Pământului tocmai în acea perioadă, în cazul că el oferă o stație de preluare
suficientă. În timpurile mai vechi nu era hotărâtoare perioada Crăciunului nostru, ci un timp mai mult sau mai puțin apropiat de aceasta. Numai că acum nu este vorba de asta. Să luăm în
considerare Crăciunul nostru actual, perioada de la 24–25 decembrie până în ianuarie. În acest timp, prin constelația deosebită formată de Soare și Pământ, Cosmosul comunică Pământului cu totul
altceva decât în alte perioade. Este timpul când Cosmosul vorbește mai intim cu Pământul decât în alte momente. Dar această vorbire mai intimă se bazează tocmai pe faptul că Soarele nu-și
desfășoară forța lui de vară, că această forță de vară în anumită măsură a regresat în acest timp. Conducătorii vechilor misterii foloseau acest timp în scopul preluării, în localități anume
amenajate, cu personalități instruite să facă ceea ce le crea posibilitatea să poată intercepta tainele intime din Cosmos care soseau pe Pământ, în aceste dialoguri ale Cosmosului cu Pământul.
În prezent, putem compara acest procedeu cu ceva mult mai comun, dar care poate fi totuși pomenit. Dumneavoastră știți că așa-numita telegrafie fără fir se bazează pe faptul că se generează unde
electrice, că aceste unde se deplasează fără fir și că în anumite locuri se instalează aparate – fizica le numește coerori – care prin ordonarea lor specială oferă posibilitatea de a capta
undele electrice tocmai în acea stație și de a pune în mișcare coerorii. Aici totul se bazează foarte simplu pe organizarea regulată, completă, vreau să spun pe forma șpanurilor metalice din
coeror, care apoi, o dată unda electrică trecută, se amestecă din nou neregulat. Acum, gândiți-vă: tainele Universului, ale Universului extraterestru trec în perioada amintită prin Pământ.
Atunci este necesar numai un aparat de recepție; căci undele electrice ar trece tot atât de lipsite de ființă pe lângă stația de recepție, dacă nu am avea acolo aparatul de recepție cu coerorul.
Am avea nevoie, ca să spunem așa, de un coeror pentru ceea ce iese din Cosmos. Pe post de coeror vechii greci foloseau pythiile lor, preotesele lor, care erau instruite în acest scop și
care prin faptul că erau expuse la ceea ce cobora din Cosmos puteau revela aceste taine ale Cosmosului. Aceste taine erau apoi tâlcuite de cei care poate în aceste timpuri nu mai erau ei înșiși
apți de a oferi o stație de recepție. Este de la sine înțeles că toate acestea fuseseră amenajate în semnul celui mai sfânt misteriu, într-un semn despre care epoca actuală, care a pierdut
legătura cu orice lucru sfânt, nu mai știe nimic. În timpurile noastre ele ar fi preocupate înainte de orice să ia interviuri preotului misteriului.
Despre ce era, de fapt, vorba în legătură cu acești preoți ai misteriului? Era vorba de faptul că ei știau că atunci când preluau acea fecundare a vieții pământene care se revărsa în jos din Univers, în știința lor, când preluau mai cu seamă în știința lor socială, ei puteau să precizeze regulile pentru perioada următoare cu plusul de deșteptăciune câștigat, regulile privind legile, dar și alte aspecte pentru anul următor. Au existat pe Pământ și timpuri în care nu s-ar fi stabilit reguli sociale sau de drept fără ca mai întâi să fi fost anunțate în acest mod, prin cel care trebuia să le recepționeze tainele macrocosmosului. Timpuri ulterioare au păstrat în reprezentări superstițioase ecouri îndoielnice ale acestor lucruri mărețe. Când în noaptea revelionului se toarnă plumb topit cu dorința de a afla evenimentele anului următor aceasta este rămășița superstițioasă a acelui lucru mare și sfânt despre care am vorbit mai înainte. În acest caz era vorba de a fecunda cu adevărat spiritul – spiritul omului – în așa fel încât să fie transpus asupra Pământului ceea ce nu se poate revărsa decât din Cosmos pentru că se dorea ca omul să trăiască pe Pământ astfel ca viața sa să nu fie numai un rezultat a ceea ce se poate afla pe Pământ, ci și a ceea ce se poate afla din Univers. De asemenea, se știa că în cursul perioadei de vară Pământul se află într-o cu totul altă relație cu Cosmosul, că în perioada de vară nu pot fi receptate comunicări intime din Cosmos. Acest fapt se afla la baza misteriilor de vară, care urmăreau cu totul alte scopuri, despre care însă nu este necesar să vorbim azi.
Așa cum am spus, despre lucrurile care se raportează la tainele evoluției sezoniere anuale s-au păstrat și mai puține tradiții decât cele legate de ritmul zi-noapte, de somn și veghe. Dar în acele timpuri vechi în care omul mai avea încă un grad superior de clarvedere atavică, prin care putea afla în cursul anului intimitățile care aveau loc între Cosmos și Pământ, în acele timpuri vechi, oamenii știau că ceea ce află ei se datorează faptului că omul avea aici întâlnirea – această întâlnire el o avea în mod natural în toate timpurile, atunci însă el o conștientiza prin clarvederea atavică – cu acea lume spirituală pe care nu o poate realiza în fiecare stare de somn: întâlnirea cu lumea spirituală în care trăiesc acele entități spirituale pe care le atribuim ierarhiei arhanghelilor, acea lume în care omul se va afla cu întreaga sa ființă, când în perioada Venus el își va fi dezvoltat spiritul vieții, acea lume în care în timpuri vechi principiul dominant, diriguitor, trebuia gândit a fi Christos, Fiul. În acest fel, această întâlnire pe care omul o are în cursul anotimpurilor cu lumea spirituală în orice punct al Pământului în care în acel moment este timpul de iarnă al Crăciunului poate fi numită și întâlnirea cu Fiul. Astfel, omul parcurge cu adevărat în cursul unui an un ritm care este modelat după însuși ritmul anual și în care are loc o unificare cu lumea Fiului.
Noi știm acum că prin misteriul de pe Golgota entitatea pe care o desemnăm ca fiind Christos s-a unit cu însăși viața Pământului. Chiar în timpul când s-a produs unirea, perceperea clarvăzătoare nemijlocită a lumii spirituale era foarte tulburată și atenuată. Noi vedem faptul obiectiv: evenimentul de pe Golgota este legat de modificarea evoluției umanității chiar pe Pământ. Dar din această cauză ne este și îngăduit să spunem: Au existat timpuri în evoluția Pământului în care oamenii au ajuns într-o relație cu Christos în sensul clarvederii atavice, prin luarea la cunoștință a dialogului Pământului cu macrocosmosul. Pe aceasta se bazează ceea ce admit cu o anumită justificare unii savanți raționali mai noi, cercetători ai religiei, că a existat o revelație originară a Pământului [Nota 24]. Dar ea s-a produs așa cum am descris-o eu. O revelație primordială. Și diferitele religii de pe suprafața Pământului sunt fragmente ale acelei revelații primordiale ajunse în decadență.
Însă aceia care au acceptat taina de pe Golgota, în ce situație sunt ei, de fapt? Ei sunt în situația de a putea să-și exprime mărturisirea lor de credință cea mai interioară față de conținutul spiritual al Cosmosului în așa fel încât să poată spune: Ceea ce în timpuri vechi mai trebuia să fie văzut printr-un dialog dinspre Pământ spre Cosmos a coborât și a apărut într-un om, în omul Iisus din Nazaret, pe parcursul misteriului de pe Golgota. Recunoașterea în Christos care trăia în Iisus din Nazaret a acelei ființe care devenise vizibilă oamenilor anteriori și prin clarvederea atavică în cursul desfășurării sezoniere a anului este un fapt care ar trebui subliniat tot mai mult pentru evoluția spirituală a umanității. Căci prin aceasta s-ar crea legătura celor două elemente ale creștinismului, care trebuie de fapt să fie legate dacă, pe de o parte, creștinismul trebuie să se dezvolte în modul corect mai departe, iar pe de altă parte, omenirea trebuie să evolueze în mod corect. De acest lucru se leagă faptul că din vechi tradiții creștine legenda lui Iisus Christos este inserată anual în evoluția sezonieră, ca sărbători ale Crăciunului, ale Paștilor, ale Rusaliilor. De aceasta se leagă, așa cum am arătat într-o conferință anterioară, faptul că sărbătoarea Crăciunului este celebrată într-o zi fixă, în timp ce Paștele se sărbătorește într-o perioadă determinată după constelațiile cerești. Faptul că ziua Crăciunului este sărbătorită, potrivit condițiilor pământești, în timpul cel mai profund al iernii, este legat de aceea că întâlnirea cu Christos, cu Fiul, are loc cu adevărat atunci. Dar faptul că entitatea Christos este o ființă care aparține macrocosmosului și că a coborât din macrocosmos, care este de aceeași ființă cu macrocosmosul, se exprimă prin aceea că momentul sărbătorii pascale trebuie să depindă de constelația de primăvară, de Soare și Lună, acea sărbătoare care vrea să confirme apartenența lui Christos la întreaga lume, așa cum sărbătoarea Crăciunului trebuie să arate că Christos a coborât pe Pământ. Și astfel se inserează în mod corect în cursul anului ceea ce aparține acestuia prin ritmul vieții omului în însuși cursul anului. Și pentru că acesta este un lucru atât de profund, este justificat ca omul să rămână la trăirea acestor sărbători în consens cu ritmul marelui Univers, fără a le deplasa așa cum deplasează în orașele mai noi somnul și veghea.
Așadar, omul nu este încă atât de liber, el nu trebuie încă să se ridice din mersul obiectiv al Cosmosului, fiecăruia trebuie să-i ajungă la conștiență, acum, când nu mai poate întreține
relații cu Universul prin clarviziunea atavică, că în el trăiește ceva ce aparține Cosmosului, care-și găsește expresia în desfășurarea sezonieră a anului.
Printre diferitele lucruri care sunt contestate cel mai mult tocmai de anumite confesiuni religioase științei spiritului este acela că prin această știință impulsul christic trebuie din nou legat de întregul Cosmos. Știința spiritului nu ia nimic – am subliniat aceasta de mai multe ori – celui care are tradiții privind misteriul Iisus Christos; dar ea adaugă acestora legăturile pe care le are acest misteriu Iisus Christos, de la Pământ la întregul Univers. Ea nu-l caută pe Christos numai pe Pământ, îl caută în întregul Univers. De fapt, este greu de înțeles cum anumite confesiuni religioase pot blama mereu această legare a impulsului lui Christos de evenimente cosmice; s-ar putea înțelege acest lucru numai în cazul când știința spiritului ar amputa ceva din tradițiile justificate ale creștinismului; dacă ea adaugă ceva, acest lucru în mod evident nu ar trebui contestat. Dar lucrurile așa stau și motivele se găsesc în faptul că nu se dorește în nici un caz să se adauge ceva anumitor tradiții.
Dar problema are un fundal mult mai serios și profund, un fundal care este important mai ales pentru timpul nostru, deosebit de important. Eu am atras atenția în repetate rânduri și am discutat acest aspect și în prima mea dramă-misteriu [Nota 25], că ne apropiem de timpul în care putem vorbi de o revenire a lui Christos. Nu este necesar să vă spun azi mai mult, faptul este cunoscut tuturor prietenilor noștri. Acest eveniment christic nu va satisface numai curiozitatea transcendentă a oamenilor, ci înainte de orice va fi un eveniment care va pune în fața inimilor oamenilor cerința de a atinge o nouă înțelegere, o înțelegere nouă a întregului impuls christic. Anumite învățături fundamentale ale creștinismului care ar trebui să circule prin întreaga lume ca impulsuri sfinte – cel puțin prin întreaga lume a celor care vor să preia în sine impulsul lui Christos – nu sunt încă înțelese cu suficientă profunzime. Aș vrea să amintesc aici numai ceva foarte important: „Împărăția mea nu este din această lume” [Nota 26]. Aceste cuvinte – care ne spun că Christos va apărea într-o împărăție ce nu este din această lume, și anume, nu din lumea simțurilor – vor căpăta o nouă importanță. Căci va trebui să devină o particularitate profundă a concepției creștine despre lume faptul că ea va putea aduce înțelegerea tuturor celorlalte concepții ale oamenilor, cu excepția materialismului grosolan, brut. Dacă suntem pe deplin lămuriți că religiile sunt resturi ale unor clarvederi vechi, că toate religiile de pe Pământ sunt resturi ale unor clarvederi vechi, se va pune problema de a acorda toată atenția acestui fapt. Ceea ce s-a văzut – iar pentru că umanitatea, mai târziu, nu a mai fost predispusă pentru clarvedere lucrurile nu mai sunt prezente în diferitele cursuri religioase decât în mod fragmentar – poate fi cunoscut din nou tocmai prin creștinism. În felul acesta, prin creștinism ne putem însuși o înțelegere profundă pentru fiecare formă de crez religios de pe Pământ, nu numai pentru marile religii, ci pentru fiecare formă de crez religios de pe Pământ. Acest lucru este, desigur, ușor de spus, dar pe cât este de ușor de spus pe atât de greu el devine cu adevărat mentalitate a oamenilor. Și va trebui să devină mentalitate a oamenilor, mentalitate a oamenilor de pe întregul Pământ. Căci, așa cum a apărut la început pe Pământ, creștinismul este o religie printre altele, un crez printre alte crezuri. El nu este făcut pentru aceasta. Creștinismul este făcut să aducă înțelegere pe întregul Pământ. Christos nu a murit, nu s-a născut pentru un cerc limitat de oameni, ci pentru toți oamenii. Și într-un anumit sens există o contradicție între cerința inerentă creștinismului de a fi valabil pentru toți oamenii și faptul că el a devenit un crez doar pentru unii. El poate deveni confesiune separată numai dacă nu este conceput în sens foarte profund. Și acestui sens profund îi apaține și concepția cosmică.
Da, pentru anumite adevăruri se dă azi încă o luptă, pentru că ele sunt în prezent atât de străine oamenilor, încât nu există cuvinte pentru a le exprima. Adeseori poți exprima marile adevăruri numai prin comparații. Dar amintiți-vă că v-am spus altă dată că îl putem numi pe Christos Spirit al Soarelui. Din gânduri ca cele pe care le-am precizat azi, din contemplarea parcursului solar al anului se poate deja rezuma că există justificarea, într-un anumit sens, de a-L valoriza pe Christos ca Spirit al Soarelui. Dar el nu va putea fi reprezentat ca Spirit al Soarelui, dacă nu se focalizează relația cosmică a lui Christos, dacă nu se concepe misteriul de pe Golgota ca un adevărat misteriu al lui Christos, ca ceva ce s-a întâmplat pe acest Pământ, dar care are importanță pentru întregul Univers, care este un eveniment pentru întregul Univers.
Oamenii se ceartă pentru multe lucruri, se dezbină din multe pricini. Ei s-au dezbinat cu privire la crezurile lor religioase, cred că se dezbină prin naționalitățile lor și încă prin multe alte lucruri. Dar aceste dezbinări aduc la iveală timpuri ca cel în care trăim, de exemplu, acum. Oamenii se dezbină; ei sunt dezbinați și cu privire la misteriul de pe Golgota. Căci nici un chinez sau un hindus nu va accepta fără discuții ceea ce spune un misionar european despre misteriul de pe Golgota. Pentru cel care focalizează relațiile așa cum se prezintă în realitate, acest lucru nu va mai fi surprinzător. Cu privire la un lucru însă oamenii nu s-au dezbinat încă. Este un adevăr comun și trebuie să-l credem. Dacă ne gândim cum trăiesc oamenii pe Pământ în prezent, aproape trebuie să te miri că mai există un lucru față de care ei nu sunt dezbinați. Dar există totuși lucruri cu privire la care oamenii nu sunt dezbinați și unul din ele, de exemplu, este părerea pe care ei o au despre Soare. Japonezii, chinezii, chiar și americanii și englezii nu cred că lor le răsare și apune un alt Soare decât germanilor. Oamenii încă mai cred într-un Soare comun; în general, oamenii mai cred încă în caracterul comunitar a ceea ce este extraterestru. Referitor la aceasta ei nici măcar nu se ceartă, nu se războiesc. Și îngăduiți ca aceasta să fie un fel de comparație.
Așa cum am spus, aceste lucruri nu pot fi exprimate decât prin comparații. Dacă va fi înțeleasă cândva relația lui Christos cu aceste lucruri asupra cărora oamenii nu se ceartă, nu va exista dispută nici cu privire la Christos, El va fi văzut în împărăția care nu este din lumea aceasta și care este împărăția Sa. Dar nu va domni un acord deplin cu privire la aceste lucruri asupra cărora ar trebui să existe un consens pe tot Pământul până când oamenii nu vor fi recunoscut importanța cosmică a lui Christos. Căci despre importanța cosmică a lui Cristos veți putea vorbi evreului, chinezului, japonezului, indianului așa cum vorbiți europeanului. Și cu aceasta se deschide o perspectivă de o imensă importanță, pe de o parte, pentru evoluția creștinismului pe Pământ, pe de altă parte, pentru evoluția umanității pe Pământ. Căci trebuie căutate căi spre conținuturi sufletești pe care să le poată înțelege toți oamenii în același fel. Dar aceasta va fi o cerință a acelui timp în care va avea loc revenirea spirituală a lui Christos. Din acel timp va trebui să emane o înțelegere mai profundă tocmai cu privire la cuvintele „Împărăția mea nu este din această lume”, o înțelegere profundă pentru faptul că în ființa umană nu trăiește numai ceva pământesc, ci și suprapământesc; suprapământescul care trăiește în mersul anual al Soarelui. Trebuie căpătat un sentiment despre faptul că așa cum în viața umană individuală sufletescul domină trupescul tot astfel tot ce trăiește afară, în stelele ce răsar și apun în lumina strălucitoare a Soarelui și în amurgirea acesteia, în toate acestea trăiește ceva spiritual, că la fel cum noi suntem conectați cu plămânii noștri la aer suntem conectați cu sufletul nostru la spiritualul Cosmosului, dar nu la spiritualul abstract al panteismului spălăcit, ci la spiritualul concret care se viețuiește în diferite ființe. În felul acesta vom găsi că, în legătură intimă cu ceea ce trăiește în desfășurarea anuală așa cum trăiesc într-un om respirațiile, trăiește ceva spiritual care aparține sufletului și care este însuși sufletul omului; că desfășurării anuale îi aparține, în tainele ei, ființa lui Christos care a trecut prin misteriul de pe Golgota. Va trebui ca omul să se poată avânta la o reunire a ceea ce pe Pământ s-a desfășurat ca fapt istoric în misteriul de pe Golgota cu marile taine cosmice, cu tainele macrocosmice. Atunci însă va emana din această înțelegere ceva de o importanță covârșitoare: va emana din nou cunoaștere pentru ceea ce oamenii au nevoie din punct de vedere social. Știința socială, de exemplu, este foarte frământată în timpul actual, de asemenea și tot felul de idealuri sociale. Evident, împotriva acestora nu trebuie obiectat nimic, dar toate aceste lucruri trebuie să fie fecundate și vor trebui să fie fecundate prin ceea ce îi va răsări omului prin faptul că își va spiritualiza din nou evoluția sezonieră anuală. Căci prin aceea că se trăiește anual în mod viu, întru câtva paralel cu mersul anului, imaginea misteriului de pe Golgota, abia prin aceasta oamenii se inspiră din nou cu ceea ce poate fi știință socială, simțire socială.
Ceea ce spun acum apare cu siguranță oamenilor prezentului ca ceva deosebit de încâlcit, și totuși este adevărat. Dacă mersul anului va fi resimțit din nou într-un mod general uman, dacă va fi resimțit într-o legătură interioară cu misteriul de pe Golgota, atunci din această integrare a sentimentului sufletului în cursul anului și în taina misteriului de pe Golgota va fi răspândit asupra Pământului un sentiment social adevărat. Acesta va fi adevărata soluție sau cel puțin conducerea mai departe a ceea ce azi se numește atât de absurd, cu privire la ceea ce se are în vedere, problema socială. Dar va trebui să fie însușită prin știința spiritului o cunoaștere a legăturii dintre om și Cosmos. Aceasta implică în mod obligatoriu să se vadă în Cosmos mai mult decât vede în el materialismul actual.
Cele mai importante lucruri sunt tocmai cele care sunt azi cel mai puțin prețuite. Biologia materialistă actuală, știința naturii materialistă, compară omul cu animalul. Ea găsește o deosebire graduală. Bineînțeles, ea are dreptate în domeniul ei. Dar ceea ce neglijează complet este relația omului cu direcțiile existente în Cosmos. Coloana vertebrală animală – și aici cu adevărat excepțiile confirmă regula –, coloana vertebrală animală este orientată în Cosmos paralel cu suprafața Pământului. Coloana vertebrală umană este orientată perpendicular la suprafața Pământului. Prin aceasta, sus și jos este pentru om cu totul altceva decât pentru animal. Acest sus și jos este ceea ce-l determină în toată entitatea sa. La animal, coloana vertebrală este orientată în afară, spre infinitele depărtări ale macrocosmosului, la om partea superioară a capului, creierul, este inserat în întregul macrocosmos. Acest lucru are o însemnătate imensă, căci condiționează ceea ce reprezintă o relație a spiritualului cu corporalul în om. Prin aceasta spiritualul sau corporalul său sunt poziționate și în relația dintre sus și jos. Vom mai vorbi despre aceste lucruri; azi vreau doar să le schițez. Prin acest sus și jos se caracterizează ceea ce putem numi ieșirea eului și a corpului astral în timpul perioadei de somn. Căci, în fapt, omul, cu eul și corpul său astral, este conectat în corpul său fizic și în corpul său eteric cu Pământul în timpul stării de veghe. În direcția sus el este inserat în timpul nopții, este inserat cu eul și corpul său astral.
Acum să ne întrebăm: Dar cum stau, de fapt, lucrurile, căci în macrocosmos mai există și alte opoziții? Există opoziția care pentru om poate fi desemnată prin înainte și înapoi. Numai că omul este altfel inserat în macrocosmosul integral decât, de exemplu, animalul sau chiar și planta, în ceea ce privește direcțiile înainte-înapoi. Omul este astfel inserat, încât această inserare înainte-înapoi corespunde în fapt inserării în orbita solară. Acest înainte și înapoi este direcția ce corespunde ritmului parcurs de om în viață și moarte. Așa cum omul exprimă într-un anumit sens relația sus-jos, tot astfel și în viață și moarte el exprimă relația înainte-înapoi. Dar acest înainte-înapoi este ordonat mersului Soarelui, astfel încât „înainte” înseamnă pentru om: spre răsărit și „înapoi” spre vest. Răsărit și apus este a doua orientare și ea este acea direcție spațială despre care putem vorbi în realitate când spunem că sufletul părăsește corpul omului acum, nu în somn, ci în moarte. Căci aici el părăsește corpul uman în direcția răsăritului. Acest lucru este încă prezent în acele tradiții în care se vorbește despre moartea omului ca despre o „intrare în răsăritul veșnic”. Astfel de cuvinte vechi, tradiționale vor fi desemnate de erudiție cândva, poate o face deja în prezent, ca simbolizări. De exemplu, cândva se spune banalitatea: la răsărit se ridică Soarele, acest lucru este ceva frumos; deci și veșnicia este desemnată atunci când se vorbește despre răsărit! Dar acest fapt corespunde unei realități, și anume mai mult realității cursului anual al Soarelui decât cursului său zilnic.
A treia deosebire este aceea a interiorului și exteriorului. Sus și jos, est și vest, interior și exterior. Noi trăim o viață interioară, noi trăim o viață exterioară. Și poimâine vom avea de vorbit despre viața interioară și despre cea exterioară la tema: „Suflet uman și trup uman”. Noi trăim o viață interioară, noi trăim o viață exterioară. Pentru om interior și exterior este o opoziție ca și sus-jos, est-vest. În timp ce în cursul anului omul are mai mult de-a face cu o prezentare caracteristică a întregului curs al vieții, se poate spune: Atunci când vorbim de interior și exterior avem de-a face cu legătura cu viața și cu moartea, mai ales cu întregul curs al vieții, mai cu seamă în măsura în care el are o evoluție descendentă și ascendentă. Dumneavoastră știți: omul are, până la o anumită vârstă, aproximativ, o evoluție ascendentă. Atunci întreaga sa creștere se oprește, rămâne un timp în repaus, apoi regresează.
De acest curs al vieții depinde faptul că omul, la începutul vieții sale, este legat în întreaga sa corporalitate, în general în mod natural, elementar, cu spiritualul. Aș spune că omul este constituit la începutul vieții exact invers decât este constituit la mijlocul vieții, când a ajuns la apogeul evoluției ascendente. La începutul vieții sale, omul crește, se dezvoltă, se îngrașă; apoi începe să pătrundă într-o evoluție descendentă. Acest lucru este legat de faptul că atunci forțele fizice ale omului nu mai sunt în sine forțe de creștere, că în aceste forțe de creștere se amestecă și forțe de descompunere. Acum interiorul omului este cel care se află într-o relație cu Cosmosul așa cum la începutul vieții, la naștere, exteriorul, corporalul se află într-o relație cu Cosmosul. Are loc o inversare totală. Din această cauză, în inconștient, spre această vârstă la mijlocul vieții, omul realizează în prezent, întâlnirea cu principiul Tatălui, cu acea entitate spirituală pe care o considerăm în ierarhia arhailor, cu acea lume spirituală în care omul va fi când își va dezvolta deplin omul-spirit.
Acum ne putem întreba: Oare și acest fapt este legat de întregul Cosmos? Avem oare ceva în viața Universului care să fie legat de întâlnirea cursului vieții, de întâlnirea cu Tatăl la mijlocul cursului vieții, așa cum sunt dependente întâlnirea cu spiritul de ritmul zi-noapte sau întâlnirea cu Fiul de ritmul anual? Aceste întrebări le putem pune. Trebuie, oricum, să reținem: cu privire la întâlnirea cu Tatăl, omul este din nou scos din ritm, ca și la întâlnirea cu Spiritul. Ritmurile nu se desfășoară întru totul paralel. Căci oamenii nu se nasc în același moment, ci în momente diferite; din această cauză cursul vieților lor nu poate să fie paralel, dar ele pot să imite în interior ceva spiritual, un eveniment cosmic. Fac ei oare aceasta?
Dacă ne actualizăm acum ceea ce este conținut în mica scriere Educația copilului din punctul de vedere al științei spiritului [Nota 27], dar și în alte scrieri și cicluri de conferințe, știm că în primii aproximativ șapte ani de viață omul își finisează corpul fizic, în următorii șapte ani corpul eteric, în următorii șapte ani corpul astral, în următorii șapte ani sufletul senzației, apoi sufletul rațiunii sau al sentimentului de la 28 la 35 de ani. În această perioadă are loc și întâlnirea cu principiul Tatălui. Se poate astfel spune: Omul este pregătit pentru aceasta în anii 28, 29, 30. Aici are loc pentru cei mai mulți oameni întâlnirea în substraturile profunde ale sufletului uman. Ar trebui, așadar, să presupunem că acestui timp îi corespunde ceva care vine din Cosmos, adică ar trebui să găsim în Cosmos ceva care reprezintă un ciclu, un ritm. În mod asemănător, cum ritmul zi-noapte este egal cu 24 de ore, cum desfășurarea anuală este egală cu 365 de zile; ar trebui să găsim în Cosmos ceva, numai că ar trebui să fie mult mai cuprinzător. Toate acestea se referă la Soare sau cel puțin la sistemul solar. Așadar, ar trebui să se petreacă ceva important pentru Soare, care ar fi mai cuprinzător în aceeași măsură în care sunt mai cuprinzători 28, 29, 30 de ani în comparație cu cele 24 de ore, cu cele 365 de zile; o orbită oarecare. Cei din vechime vedeau, pe drept cuvânt, în Saturn planeta cea mai exterioară a sistemului nostru solar. Ea este planeta cea mai periferică. Faptul că apoi urmează Uranus, Neptun, acest lucru este justificat din punctul de vedere al astronomiei materialiste, dar ele au o altă origine, ele nu aparțin sistemului solar, încât putem vorbi despre faptul că Saturn delimitează sistemul solar și putem spune că în timpul revoluției sale Saturn se deplasează în lungul graniței externe a sistemului solar, revenind la locul unde se afla când am început observația; în felul acesta el descrie granița exterioară a sistemului solar. Când revine la punctul de plecare, el se află din nou în aceeași relație cu Soarele ca în momentul de început al migrării. Saturn își încheie o mișcare de revoluție – conform sistemului cosmic copernican – într-un timp cuprins între 29 și 30 de ani. Aveți astfel în revoluția încă neînțeleasă în prezent a lui Saturn în jurul Soarelui – lucrurile se prezintă cu totul altfel, dar sistemul ceresc al lui Copernic nu este încă în prezent suficient de elaborat pentru a înțelege aceasta – relația care are loc până la limita exterioară a sistemului solar, evenimentul care se exprimă prin revoluția cea mai exterioară în jurul Soarelui, de care este legat cursul vieții omului, astfel încât acesta este o imagine a acestei mișcări pe orbită a lui Saturn în măsura în care acest curs al vieții îl conduce pe om până la întâlnirea cu Tatăl. Și aceasta ne conduce afară, în macrocosmos.
Cu aceasta cred că am demonstrat că partea cea mai interioară a ființei umane poate fi înțeleasă numai dacă o gândim în relația sa cu extraterestrul. Acest extraterestru este organizat ca realitate spirituală în ceea ce ne adresează, întru câtva în mod vizibil. Dar ceea ce ne adresează în mod vizibil este numai expresie a spiritualului. Ieșirea omului din materialism se va produce atunci când cunoașterea va avansa atât încât să se ridice din conceperea doar a relațiilor terestre și se va înălța din nou la înțelegerea lumilor stelare și a Soarelui.
Am făcut odată referire la faptul că multe lucruri, la care înțelepciunea de școală permite încă puțin să visezi, au o legătură oarecare cu aceste aspecte. Oamenii de azi se gândesc că vor putea produce cândva în laborator din substanțe anorganice ființe vii. În prezent, materialismul epuizează acest lucru. Nu trebuie să fii materialist pentru a crede că poți produce cu metode de laborator din materie anorganică o ființă vie; aceasta o dovedește credința alchimiștilor – care în nici un caz nu erau materialiști – că ar putea face homunculuși. Astăzi problema este explicată în sens materialist. Dar va veni un timp când va deveni un adevăr, adică va fi resimțit interior, când vei intra într-un laborator, căci se va ajunge să se poată crea prin metode de laborator viul din neviu, și va trebui să-i spui omului care face aceasta: „Bun venit la steaua orei!”, căci nu la orice oră se va putea produce aceasta, ci va depinde de constelația de stele. Căci nu depinde de forțele care nu sunt pe Pământ, ci de cele care vin din Cosmos ca viul să ia nastere din neviu.
Multe se leagă de aceste taine. Este acum posibil să se spună câte ceva despre aceste lucruri – și vom vorbi în curând despre ele –, despre aceste lucruri despre care și Saint-Martin, așa-numitul filosof necunoscut, spune în diferite pasaje ale cărții sale despre adevăruri și erori că îi mulțumește lui Dumnezeu că sunt învăluite în adâncă taină. Ele nu pot rămâne învăluite în adâncă taină deoarece oamenii vor avea nevoie de ele pentru evoluția lor; dar este necesar ca față de toate aceste lucruri oamenii să-și apropie din nou acea seriozitate și acel sentiment față de sfințenie, fără de care nu vor putea fi folosite într-un mod corect pentru lume.
Despre aceste aspecte vom vorbi data viitoare.
