Astăzi va fi sarcina mea să expun câte ceva pentru a completa ceea ce a fost dezvoltat în idei principale ca un fel de bază pentru o căutare a înţelegerii enigmelor timpului nostru. Şi este precis necesitatea corectă, pe deplin justificată a omului prezentului, să nu treacă dormind prin acest timp, să acorde cu adevărat atenție nenumăratelor impulsuri de transformare care acţionează asupra noastră în acest timp în epoci relativ scurte, şi apoi să se familiarizeze cu ceea ce este necesar pentru dezvoltarea prosperă în continuare a impulsurilor spirituale existente în timpul nostru, şi prin aceasta şi a altor impulsuri spirituale.
Acum, eu am încercat din cele mai diferite puncte de vedere să vă îndrept atenţia asupra acelui mare interval temporal, întrucât numai înţelegere lui poate face cu adevărat inteligibil prezentul. V-am descris amănunte din aceasta şi mari puncte de vedere care, prin faptul că lasăm să acţioneze asupra noastră evoluţia omenirii din întreaga perioadă postatlanteană, ne pot aduce şi la o anumită înţelegere a prezentului. Acum aş dori să discut din nou acelaşi interval temporal, dar din alte puncte de vedere, aş spune, să pun dinaintea sufletelor dumneavoastră câteva alte particularităţi caracteristice ale acestui interval temporal. Desigur că ceea ce vă voi spune astăzi poate fi inteligibil numai dacă aruncăm o privire asupra acelei întineriri a neamului omenesc, a acelei deveniri tot mai tinere a vârstei omenirii imediat după catastrofa atlanteană, pe care noi am desemnat-o ca fiind vârsta de 56 de ani, până la vârsta omului actual, care îl face capabil de evoluţie în mod natural numai până la vârsta de 27 de ani, dacă el nu este înclinat să construiască din proprie inițiativă impulsurile libere ale sufletului, care trebuie să vină din spiritul însuşi. Vreau aşadar să ne punem dinaintea sufletului ceea ce a intrat în domeniul atenţiei noastre în privinţa actualului om de 27 de ani. Să privim încă o dată înapoi la timpul imediat următor marii catastrofe atlanteene. Am indicat deja cum era cu totul altfel viaţa socială, cum erau cu totul altfel sentimentele sociale ale oamenilor în acel timp. Astăzi aş dori să mai indic încă o dată starea sufletească caracteristică a primilor oameni postatlanteeni, în primul rând a acelora care populau sudul Asiei, să indic încă o dată ceea ce dumneavoastră cunoaşteţi suficient de bine drept cultură protohindusă, aşa cum este ea desemnată în scrierile mele. Mai presus de toate, în acel timp, printre diversele idei sociale pe care le aveau oamenii, nu exista deloc ceva pe care omul cu greu şi-l poate imagina ca lipsind din viaţa noastră asocială actuală. Dumneavoastră ştiţi în ce context şi cu câtă importanţă extraordinară se vorbeşte în ziua de azi despre lege și drept şi alte lucruri asemănătoare. Despre aceste lucruri nu s-a vorbit deloc în prima epocă postatlanteană. Ele nu erau deloc cunoscute. De termenul de drept, de cuvântul lege şi alte cuvinte asemănătoare care sunt în ziua de azi inseparabile de modul social de gândire, oamenii de atunci nu ar fi putut lega nici un concept. În schimb, atunci când oamenii voiau să se decidă în privinţa a ceea ce este de făcut sau să nu fie făcut, în privinţa unei organizări care trebuia făcută în viaţa publică sau chiar şi în cea privată, îi ascultau pe acei oameni care atinseseră vârsta patriarhală de atunci – care ajunseseră la cincizeci de ani. Se pleca de la premisa de la sine-înţeleasă că deoarece oamenii aveau capacitatea de dezvoltare până în anii cincizeci, pentru că ei, ca și copiii, au rămas capabili de dezvoltare până în anii cincizeci ai vieții, şi deoarece au rămas capabili de dezvoltare au dobândit o anumită maturitate de viaţă în acest timp într-un mod cu totul natural, era ideea că au doar nevoie să-i lase pe aceşti oameni care ajunseseră la vârsta de cincizeci de ani, să le spună ce anume este de făcut şi ce nu. Oamenii erau întru totul de acord că aceştia erau înţelepţii, că ei ştiau cum să fie organizată lumea, cum să se aibă grijă de chestiunile oamenilor. Pe atunci nimănui nu i-ar fi putut trece prin cap că oamenii care s-au dezvoltat normal până la vârsta de cincizeci de ani nu ar fi putut găsi ceea ce este corect în ceea ce privește înţelepciunea vieţii. Căci prin faptul că aceşti oameni au rămas capabili să se dezvolte până la această vârstă, prin aceasta se revela în interiorul lor ceva în mod natural, aşa cum acum la copii se revelează ceva în suflet când devin maturi sexual, la fel cu cei în anii cincizeci ai vieții, ei dobândind tocmai această capacitate pe care am indicat-o. Aşadar oamenii îi întrebau pe bătrâni, pe înţelepţi, şi aceştia erau legiuitorii firești.
Prin ce anume aveau ei de fapt această importantă înţelepciune? Ei aveau această importantă înţelepciune deoarece se ştiau una cu spiritul, sau mai degrabă cu spiritele care trăiau în lumină. În ziua de azi noi simţim căldura mediului nostru înconjurător, simţim aerul în timp ce îl inspirăm şi îl expirăm, simţim forţa apei, cum urcă ea şi cade în jos ca ploaie, dar simţim totul doar fizic, cu simţurile. Lucrurile nu erau la fel pentru primii oameni postatlanteeni, după ce treceau de cincizeci de ani, ci ei simţeau în căldură, în aer şi în curenţii săi, în circuitul apei, pretutindeni, şi spiritualul. Dar prin faptul că ei simţeau spiritualul în elemente, prin aceea că ei nu simţeau oarecum doar vântul, ci spiritele vântului, nu simţeau doar căldura, ci spiritul căldurii, nu vedeau doar apa, ci şi spiritele apei, prin aceasta ei ascultau lăuntric la anumite vârste, dar numai în anumite stări de veghe, revelaţiile acestor spirite elementale; iar ceea ce le comunicau aceste spirite elementale era lucrul care forma baza înţelepciunii lor, pe care o comunicau celorlalţi. Aceşti oameni, când erau normal dezvoltaţi, nu erau numai ceea ce numim noi în ziua de azi genii, ci erau ceva cu mult dincolo de ceea ce numim noi genii în ziua de azi. A fost posibil în acel timp ca natura umană însăși să dea faptul că înţelepciunea se revela în ea, aşa cum se revelează astăzi treptat etapele sufletului în dezvoltarea corporală ale copilului până la o anumită vârstă. Şi faptul că se revela înţelepciunea era legat de acela că oamenii rămâneau capabili de evoluţie nu numai atâta timp cât trupul era în creştere, înflorire şi ascensiune, ci şi atunci când trupul se surpa, când se scleroza, se mineraliza. Această surpare a corporalităţii, această calcifiere a corporalului ducea la faptul că se dezvolta sufletesc-spiritualul. Aceasta mai era în orice caz legată şi de altceva pe care îl veţi înţelege cu uşurinţă dacă vă reprezentaţi în mod viu ceea ce v-am expus acum. Astfel de oameni percepeau în mod viu entităţile spirituale ale elementelor. Apoi, când venea apoi noaptea, simţurile de atunci erau în mod normal potrivite nu doar să vadă stelele, ci vedeau imaginaţiuni, vedeau într-adevăr spiritualul care trăia şi în cerul înstelat. De aceea v-am atras eu adesea atenţia: Vechile hărţi stelare, pe care sunt atâtea figuri remarcabile, nu sunt făcute din fantezie, aşa cum își imaginează ştiinţele naturii recente, ci prin contemplare nemijlocită. Aceste lucruri au fost într-adevăr văzute. Aşa creau şi sfătuiau aşadar aceşti bătrâni, aceşti vechi înţelepţi, din contemplarea lor nemijlocită, rânduind viaţa socială în acest sens. Dar pe atunci ei se aflau de asemenea în contact strâns, într-un contact foarte intim cu porţiunea de Pământ pe care locuiau, căci ei vedeau spiritualul acestei porţiuni de Pământ pe care o populau: spiritualul apei, ce izvora din acest pământ pe care îl populau, vedeau spiritualul aerului ce adia deasupra, spiritualul celorlalte condiții climatice, vedeau relaţiile ce trăiau în căldură, ş.a.m.d. Aceste relaţii erau peste tot altfel, în Grecia erau altfel decât în India, altele decât în Persia ş.a.m.d. Prin urmare, înţelepţii vedeau într-adevăr în vremea aceea așa cum era conform cu porţiunea lor de Pământ. Şi aşa cum în India s-a dezvoltat o cultură aşa cum a trebuit ea să provină din zona de Pământul respectivă, tot aşa s-a dezvoltat în Grecia o cultură aşa cum trebuia ea să provină din Pământ, în acord cu elementele Pământului. Pământul era simţit ca ceva concret. Nu-i aşa, în ziua de azi, noi simţim cel mult la om aşa: am simţi că este grotesc dacă cineva ar vrea să ne facă să credem că în locul nasului ar putea fi urechea şi în locul urechii, nasul; căci întregul organism este clădit în aşa fel încât nasul se află într-un anumit loc, şi urechea într-un anumit loc. Dar oamenii nu mai leagă nicio idee de faptul că Pământul este un întreg organism şi că atunci când se dezvoltă o anumită cultură, atunci când aceasta se petrece într-adevăr sub influenţa spiritelor elementale ale pământului, ea trebuie să aibă şi o anumită fizionomie. Ceea ce a crescut în vechea Grecie nu ar fi putut fi transfera în vechea Indie şi nici viceversa. Aşadar pe Pământ s-a dezvoltat o astfel de cultură care reproduce fizionomia spirituală a Pământului. Acesta este aspectul semnificativ al acestor timpuri vechi. În ziua de azi, omul nu ştie nimic despre aceasta, deoarece în timpul când ar putea-o şti, el nu rămâne capabil de dezvoltare în mod natural. Astfel, oamenii reflectează prea puţin de unde vine faptul că în America răsăriteană, când au imigrat albii, aceşti albi au căpătat acolo un cu totul alt aspect exterior, ei arată diferit de cei din California, din America occidentală. În America răsăriteană, ochii, privirea imigranţilor albi a devenit cu totul altfel; mâinile au devenit mai mari decât în Europa, chiar culoarea pielii a devenit puțin alta. În America răsăriteană a fost acest caz, nu în cea apuseană. Aceste corelații cu locul din organismul Pământului pe care se dezvoltă o cultură, nu mai sunt deloc luate în considerare. Aceasta se leagă în ziua de azi de faptul că omul nu mai ştie ce entităţi spirituale, ce ființe spirituale trăiesc în elementele Pământului. În ziua de azi, omul a devenit abstract, în ziua de azi el nu mai cugetă deloc asupra lucrurilor concrete. Ceea ce v-am descris pentru acest cel mai vechi interval temporal, a devenit desigur altfel în următorul interval temporal, când omenirea a parcurs vârsta dintre 48 şi 42 de ani. În acest al doilea interval temporal, oamenii rămâneau capabili de evoluţie până în anii patruzeci. Aşadar atunci ei nu atingeau acea înţelepciune pe care o atingeau în prima perioadă, ci mai rămâneau dependenţi în ceea ce priveşte sufletesc-spiritualul lor de corporal până în anii patruzeci. Ca urmare, această capacitate de a mai simţi legătura cu elementele a devenit mai mică. Oamenii nu mai puteau simţi legătura cu elementele. Totuși capacitatea doar se diminuase; ea mai exista încă. Oamenii simţeau pe atunci în aşa fel încât ştiau: Atunci când sunt în somn cu sufletele lor în afara trupurilor lor, atunci sunt în interiorul lumii spirituale. Ei ştiau aceasta când atingeau maturitatea vârstei de patruzeci de ani. Şi ei mai ştiau: Atunci când se cufundau din nou în trupurile lor la trezire, pentru ei se întuneca lumea spirituală. De aici s-a format începutul propriu-zis al învăţăturii ulterioare despre Ormuzd şi Ahriman, învăţătura despre lumină şi întuneric. Ea a provenit cu adevărat din experienţă. Omul ştia: În somn, tu eşti cu sufletul tău în interiorul lumii luminii spirituale; atunci când cobori în trup, cobori în întunericul spiritual. Nu mai exista strânsa dependenţă de porţiunea de Pământ pe care trăia omul, însă exista o împreună-trăire cu ziua şi noaptea. Constelaţiile nu erau văzute altfel decât ca imaginaţiuni, ca imagini. Dar exact faptul că oamenii le vedeau imaginativ, când erau în afara trupului: această capacitate rămăsese atavică din timpurile atlanteene. De aceea, oamenii ştiau: Tu ai un suflet viu, care în somn se află în interiorul unei lumi spirituale, într-o lume care poate fi cuprinsă prin imaginaţiuni. Încă mai mult s-a retras apoi capacitatea de a se încadra într-un astfel de mod concret în întregul Univers, în cea de-a treia epocă de cultură, cea egipteano-caldeeană. Atunci ea s-a retras şi mai mult. Pe vremea aceea, oamenii nu mai simţeau atât de intens. În Persia a mai rămas tradiţia, şi nu experienţa nemijlocită. Zarathustra a adus-o apoi discipolilor săi ca învăţătură despre stele. Dar acolo unde cultura omenească propriu-zisă s-a dezvoltat normal în perioada de cultură egipteano-caldeeană, capacitatea omului în privinţa percepţiei sensibile a crescut; vechea percepere spirituală a regresat. De aici vine faptul că în această a treia perioadă oameni aveau cu precădere astrolatrie. În vechile vremui, în Persia, oamenii nu aveau astrolatrie, ci aveau lumea spirituală a imaginaţiunii şi muzica sferelor. Acum oamenii deja au început să interpreteze lucrurile, să nu mai vadă imaginile decât neclar şi să vadă mai mult exterior stelele. Prin urmare s-a dezvoltat aici, în această a treia perioadă, astrolatria.
Şi apoi vine cea de-a patra perioadă, în care conştienţa lumii spirituale pălise pretutindeni, în care oamenii se apropiau deja de acea formă de concepţie pe care o mai avem şi noi acum, în care mai vedeau doar realitatea sensibilă a stelelor din lumea înconjurătoare. Eu v-am descris cum era aceasta în elenism. Atunci se ştia că în fiecare manifestare corporală individuală trăieşte sufletul; dar nu mai simţeau odată cu aceasta și faptul că patria sufletului este în Cosmos. De aceea vedeți la marele înţelept, despre care v-am vorbit deja adesea ca fiind caracteristic în alte privinţe, tocmai pentru că nu era un iniţiat, la Aristotel, că el nu mai avea contemplarea stelelor, ci întemeiază o filozofie a stelelor. El interpretează; el interpretează ceea ce văd ochii; le interpretează pentru că el încă ştie: în viaţa dintre naştere şi moarte, este sufletul în trup. Din punct de vedere filosofic, Aristotel ştie şi că: Sufletul îşi are patria acolo unde zeul suprem, cel mai de sus – pentru Aristotel – cârmuiește sfera cea mai exterioară, iar zeii de mai jos cârmuiesc celelalte sfere. Aristotel are și o filozofie despre elementele Pământ, Apă, Aer, Foc sau Căldură, dar el are doar o filozofie, nu o experienţă. În vremurile mai vechi era experienţa, contemplarea nemijlocită. Nu a mai fost aşa în cea de-a patra perioadă de cultură postatlanteană. Omenirea a fost izgonită, de-a dreptul izgonită din lumea spirituală. De aceea a trebuit să vină acel impact care a venit tocmai prin Misteriul de pe Golgota.
Eu v-am indicat întreaga semnificație profundă a acestui Misteriu de pe Golgota, în acel loc din cadrul acestor consideraţii în care v-am arătat: atunci omenirea rămăsese capabilă de evoluţie până la vârsta de 33 de ani, iar Christos a trăit în Iisus tocmai această vârstă de 33 de ani. O minunată potrivire! Aşadar imediat după catastrofa atlanteană omul a rămas capabil de evoluţie până la 56, 55, 54 de ani ş.a.m.d., la începutul celei de-a doua perioade până la 48, 47 ş.a.m.d., la sfârşitul ei până la 42 de ani, la începutul celei de-a treia perioade până la 42 de ani, apoi a scăzut până la sfârşitul epocii egipteano-caldeene până la 36 de ani. Apoi a început epoca greco-latină, în 747 înainte de Misteriul de pe Golgota. Atunci omenirea, oamenii au rămas capabili de evoluţie numai până la 35 de ani, apoi până la 34 de ani. Şi atunci când a rămas capabilă de evoluţie numai până la 33 de ani – pentru că vârsta de 33 de ani se află înaintea celei de 35; până la 35 de ani dezvoltarea merge în sus, apoi în jos – oamenii nu au mai trăit deloc experiența cufundării împreună cu sufletul, de aceea Spiritul a venit din afară, Spiritul lui Christos. Gândiţi-vă cum se vede de aici necesitatea intrării Spiritului lui Christos în evoluţia omenirii!
Să aruncăm acum o privire înapoi, înspre vechii patriarhi, care erau supra-geniali. Oamenii îi întrebau pe ei atunci când se punea problema să se facă organizări pământene, deoarece prin propria lor dezvoltare sufletească ei puteau înfăptui spiritual-sufletescul. Apoi din ce în ce mai puţin puteau oamenii să întrebe oameni. Şi atunci când omenirea a ajuns la vârsta de 33 de ani, a trebuit să vină din cu totul alte lumi Christos în Iisus din Nazaret. Atunci a trebuit să li se aducă din cu totul altă parte oamenilor impulsul pe care îl pierdusră prin propria lor creştere în propria lor evoluţie. Privim aici adânc în legătura necesară a evoluţiei omenirii cu Misteriul de pe Golgota. Nu ne putem decât spune iar și iar: Atunci când ştiinţa spirituală poate lucra în acest mod, ea ne arată cum Christos a intervenit în evoluţia omenirii dintr-o necesitate lăuntrică. Iar faptul că în ziua de azi omenirea are nevoie de o astfel de viziune, de o asemenea înnoire a înţelegerii impulsului lui Christos se vede pretutindeni la fiecare pas.
În ultimul număr «Die Tat» («Fapta») – în care se găsesc multe lucruri interesante, drept care vi-l recomand să-l citiţi – găsiţi un interesant articol al stimatului nostru prieten, dr. Rittelmeyer [Nota 1], şi una dintre ultimele lucrări ale regretatului nostru prieten Deinhard [Nota 2]. Dar în acest număr este şi un articol de Arthur Drews [Nota 3], care este foarte important din cauză că Arthur Drews este din nou preocupat de problema ce loc poate avea Christos Iisus în evoluţia modernă a omenirii. Dumneavoastră ştiţi că noi am vorbit adesea despre Drews. El este cel care a apărut la Berlin atunci când din partea aşa-zis monistă se străduiau să dovedească faptul că Iisus din Nazaret nu poate fi o personalitate istorică, ş.a.m.d. Cele două cărţi despre Mitul lui Christos au fost scrise pentru a arăta că nu se poate dovedi istoric că a trăit un Iisus din Nazaret.
De data aceasta, Drews tratează problema Christos-Iisus dintr-un punct ciudat de vedere. Acesta se ală în cel de-al treilea număr din 1917/18, în numărul din iunie al «Die Tat» publicat de editura Diederich, în articolul «Poziţia lui Iisus Christos în pietatea germană». El construieşte acum un concept remarcabil de pietate germană. La fel de ingenios, ca atunci când cineva ar construi conceptul de Soare german sau de Lună germană. Căci aceste lucruri sunt într-adevăr de așa natură încât dacă se vorbeşte despre aceste lucruri după diferenţieri naţionale, termenul de pietate germană se poate compara cu termenii fără sens de Soare german sau Lună germană. Dar aceste lucruri găsesc în ziua de azi un larg auditoriu. Şi este interesant cum acum Drews – care în rest nu s-ar prea referi la Eckart, Tauler, Jakob Böhme ş.a.m.d., se referă aici la Fichte, la care altfel nu s-ar referi nici în probleme filosofice –, cum leagă el, şi merge puțin ca racul înapoi, de conceptul de pietate germană şi încearcă să arate că în ziua de azi de fapt, în special dacă este german, omul poate ajunge la un adevărat concept de Iisus-Christos, numai dacă ajunge la acest concept de Christos nu pe calea consideraţiilor istorice, a teologiei istorice, ci prin ceea ce numeşte el metafizică germană – metafizică! Căci, spune Drews, nu se poate lua în calcul deloc un Christos Iisus istoric; pentru că un Christos Iisus istoric nu poate fi găsit de nicio metafizică.
Aceasta se leagă strâns de ceva ce v-am spus în aceste consideraţii; v-am atras atenţia că într-o anumită privinţă se mai poate găsi doar o singură idee de Dumnezeu, a Dumnezeului-Tată, că de fapt la Harnack Christos nu există câtuşi de puţin, ci este doar introdus acolo ca nume, că de fapt nu există decât Dumnezeul-Tată. Pentru că prin simplul așa-zis misticism interior nu se poate găsi altceva decât doar Dumnezeul omogen, uniform. Christos nu poate fi găsit din ceea ce au Tauler şi Eckart; întru câtva altfel este la Jakob Böhme, dar Drews nu înţelege deosebirea, căci la Jakob Böhme, întrucât conceptul de Christos există, numele Lui apare acolo în mod justificat. La fel de puţin ca la Tauler şi Eckart poate fi găsit Christos prin teologia lui Adolf Harnack. Doar că Arthur Drews este, din punctul de vedere actual, ceva mai onest. El îl caută pe Christos şi nu îl găseşte, pentru că El nu poate fi găsit din punctul de vedere al metafizicii sale, care nu se referă la realităţile istorice – care, gândiţi-vă, ne duc atât de departe încât putem chiar înţelege vârsta lui Christos Iisus în cadrul Misteriului de pe Golgota –, pentru că Drews vrea să rămână la o metafizică abstractă, care mai poate fi cel mult acceptată în ziua de azi, dar prin care Christos nu este găsit. El nici nu poate fi găsit, ci doar citat într-o metafizică abstractă. O metafizică va găsi un Dumnezeu, va fi teistă, dacă nu este bolnavă, dar nu îl poate găsi pe Christos. Aceasta se leagă de ceea ce vă spuneam eu: A fi ateist, a nu-L găsi pe Dumnezeu, este de fapt o boală; a nu-L găsi pe Christos este o nenorocire, a nu găsi Spiritul este orbire. Cu aceasta este în legătură. Aşa că Drews ajunge să-şi spună: Da, ceea ce găsim noi aici nu avem dreptul să-l numim Christos, de aceea Christos trebuie să dispară. Acum Drews construieşte – şi el crede că se situează pe terenul prezentului, şi el chiar o şi face, în măsura în care acest prezent respinge ştiinţa spirituală – şi crede că poate spune: Tocmai acea religie spre care trebuie să tindem, care este întemeiată pe metafizică, nu poate, dacă e onestă, să aibă deloc conceptul de Christos. Acum să ascultăm cuvintele cu care Drews îşi încheie acest articol ciudat:
„Orice astfel de tradiţie istorică” – el înțelege așadar prin aceasta o tradiţie istorică ce îl consideră pe Christos ca existând istoric – „este însă o piedică pentru religie, şi marea operă de reformare pe care Luther doar a început-o nu va fi dusă până la capăt înainte ca din conştienţa religioasă să se fi îndepărtat chiar şi ultimele rămășițe ale oricărui fel de credință istorică.”
Ştiinţa spirituală va restabili această credinţă istorică, după cum am spus deja adesea, întrucât ea conduce într-adevăr în mod concret la impulsurile de dezvoltare spirituală care, așa cum mistica abstractă îl găsește pe Dumnezeu, acestea îl găsesc pe Christosul concret. Dar metafizica pe care o îndrăgeşte prezentul, dacă acest prezent mai vrea de fapt metafizică, poate ajunge numai la un Dumnezeu unitar, nediferențiat. Acolo nu avem nici un drept să facem diferenţa între Dumnezeul-Tată şi Christos.
„Religia ‹germană› va fi fie o religie fără Christos, sau nu va fi deloc”.
Este realmente ceea ce v-am indicat eu adesea. S-a afirmat deja faptul că această conştienţă a prezentului trebuie să-L înlăture pe Christos, dacă nu este dispusă ca, prin cuprinderea lumii spirituale în mod concret, aşa cum o face ştiinţa spirituală, să-L reînvie pe acest Christos. El spune mai departe:
„Acolo unde Dumnezeu şi omul sunt esenţialmente una”
– gândiţi-vă: nouă ni se reproşează că îl unim pe Dumnezeu cu omul, dar iată că ei tocmai sunt uniţi! –
„acolo unde fiecare om conform predispoziţiei sale este «Christos», adică este Dumnezeu-om, acolo nu este nici un loc pentru un Iisus Christos. Se pot utiliza faptele relatate despre El pentru lămurirea şi ilustrarea anumitor proceduri religioase, aşa cum au făcut misticii; omul se poate folosi, de asemenea, de cuvintele atribuite Lui, pentru a-şi lumina şi însufleți propria părere, dar nu într-alt sens decât se folosește de cuvintele şi faptele oricărui alt individ remarcabil.”
Este, desigur, ciudat că aici găsim din nou favorizată minciuna; pe de o parte se dovedeşte „Christos nu a trăit”, pe de altă parte: „omul se poate folosi de El pentru ilustrare”. Apoi se spune mai departe:
„Un mediator istoric al mântuirii, chiar un om unic ca Iisus, aşa cum bântuie el în capetele teologilor noştri liberali, religiei «germane» a Dumnezeului-Om nu-i este de nici un folos. Ea trebuie să îl respingă, pentru că ea, pentru ideea ei fundamentală a Dumnezeului-Om, nu are nevoie de un reprezentant simbolic, ci mai degrabă el ar putea doar produce confuzie în viziunile ei. De aceea ea trebuie în primul rând să-l declare de prisos, ba chiar dăunător, pentru că el introduce în viziunea religioasă germană un element străin, care cu toată sublimitatea sa, este totuși unilateral şi pentru noi inacceptabil în punctele sale principale ca etică evanghelică, care este vinovat de devierea actuală de la creştinism şi a cărui contradicție cu îndatoririle impuse nouă de propria noastră natură o simțim din nou atât de profund în prezent.”
Este în orice caz o frază cu care eu nu pot face nimic. Cum să o scoţi la capăt cu această gândire a prezentului? Aceasta este, pentru cel care se ține de gândirea conformă cu realitatea, un lucru de neînțeles. Apoi merge mai departe:
„Ceea ce este mare şi important în Evanghelii nu se pierde pentru omenire, chiar dacă nu ar fi existat niciodată un Iisus şi cuvintele sale ar trebui să aibă o cu totul altă origine decât s-a considerat până acum: noi nu putem lăsa în nici un caz ca mântuirea sufletelor noastre să depindă de aceasta. Recunoaşterea lui Iisus ca principiu mântuitor nu trage după sine numai întreaga metafizică dualistă a iudaismului palestinian, care este incompatibilă cu spiritul modern, ci ea leagă totodată religia de istorie, ea se pune la dispoziţia părerilor fluctuante ale zilei, şi face din fapte istorice îndoielnice temeiul doveditor pentru fapte religioase lăuntrice eterne! Religia «germană» a Dumnezeului-Om este ca atare o religie a celei mai profunde interiorităţi proprii, o religie a libertăţii. Dar ea nu va păşi în viaţă până ce noi nu ne vom fi eliberat nu numai de acel bisericism exterior și pretenţia ei de a intermeda, ci şi de Iisus Christos. Căci, cum spune Fichte? ‹Numai ceea ce este metafizic, şi în nicidecum ceea ce este istoric, te face fericit›. Dar metafizica nu ştie nimic despre un Iisus Christos.”
Ar fi bine dacă oamenii ar deveni conştienţi că ceea ce este educaţie modernă, fără ştiinţa spirituală duce cu o deplină justificare la această consecinţă, pentru că prima este numai o jumătate de măsură, şi de aceea neadevărată; atunci s-ar ajunge la concluzia că ştiinţa spirituală într-adevăr nu este ceva care să fie mânat arbitrar în prezent, ci ceva care este realmente legat de cele mai profunde cerinţe, de adevăratele cerinţe ale prezentului, în privința sufletul omenesc.
Începând din 1413 după Misteriul de pe Golgota suntem înăuntrul acestui al cincilea interval temporal postatlantean, care a devenit şi mai străin, prin propria evoluţie omenească, de lumea spirituală. Noi nu ne mai putem găsi conexiunea cu spiritualul altfel decât din sufletul însuși, prin impulsurile noastre sufleteşti proprii, strict personale, pe care nu ni le mai dă corporalitatea. Şi pentru că în ziua de azi oamenii încă nu sunt pătrunşi de creştinism într-atât încât să simtă nevoia să-și conecteze sufletul la lumea spirituală, de aceea cad ei în abstractizare în modul pe care vi l-am descris. De aceea au devenit toate conceptele abstracte în ziua de azi. Şi sunt într-adevăr două lucruri care merg mână în mână, non-creștinismul prezentului şi abstractismul conceptelor, irealitatea conceptelor. Conceptele noastre vor rămâne ireale dacă nu vom şti să le legăm din nou de Christos, care trăieşte în Spirit, care ni le poate face la fel de vii precum vechii patriarhi hinduşi prin personalitatea lor au făcut viu ceea ce era drept şi lege. Drepturile şi legile noastre în ziua de azi sunt ele însele abstracte. Dacă se construieşte un pod în mod incorect, se vede curând, atunci când se prăbuşeşte, că a fost construit după concepte greşite. În viaţa socială se pot face şarlatanii, şi şarlataniile sunt arătate apoi abia de nenorocirile pe care trebuie să le trăiască oamenii în astfel de vremuri cum este cea a noastră, şi în acest caz legăturile nu rezultă atât de repede. Atunci când se prăbuşeşte un pod, vina se dă pe inginerul care a construit podul; atunci când vine nenorocirea peste omenire din cauza conceptelor care nu intervin în realitate, atunci se dă vina pe tot ce este posibil, cu excepția faptului că noi trecem chiar acum printr-o criză, în care oamenii nu mai au sentimentele corespunzătoare pentru un concept care este înrudit cu realitatea şi un concept care este străin de realitate.
Aş vrea să folosesc încă o dată acel exemplu din lumea fizică exterioară, pentru ca dumneavoastră să vă mai aduceţi încă o dată în faţa sufletelor această deosebire dintre concepte înrudite cu realitatea şi cele străine de realitate. „Dacă luaţi un cristal: el poate, dacă îl gândiţi drept cristal, să şi existe ca un cristal; căci aşa se formează el; aşa este el cu adevărat. Dacă vă formaţi aşadar conceptul de prismă hexagonală, închisă în partea de sus şi în cea de jos prin piramide hexagonală, atunci aveţi un concept de cuarţ conform cu realitatea. Dacă vă formaţi conceptul unei flori fără rădăcină, aveţi un concept ireal; căci o floare fără rădăcină nu poate trăi în realitate. Pentru acela care nu tinde spre realitate, o floare ruptă de pe tulpina ei este ceva la fel de real ca un cristal de cuarţ. Dar acest lucru nu este adevărat. Cel care gândeşte în termeni reali nu poate realiza câtuşi de puţin în gânduri reprezentarea unei flori fără rădăcină. Aceasta trebuie să înveţe oamenii din nou, să formeze concepte conforme cu realitatea. Un copac ale cărui rădăcini sunt scoase din pământ deja nu mai este o realitate atunci când îl formaţi drept concept. Şi dacă avem sentimentul că ar fi o realitate, nu este corect, pentru că el nu poate trăi fără să-şi înfigă rădăcinile în pământ; el se usucă, nu mai poate fi în viaţă. Aici aveţi diferenţa!
Dar o gândire ca cea din prezent nu mai poate forma concepte conforme cu realitatea, căci altfel nu ar spune ca profesorul Dewar [Nota 4] că s-ar putea imagina o stare finală reală a Pământului în care să se zugrăvească pereţii cu albuş de ou, care să strălucească în lumină albăstruie, ş.a.m.d.; toate acestea nu pot fi reale. Această gândire în concepte conforme cu realitatea trebuie să devină o obişnuinţă de a gândi, căci altfel nu se poate decât fantaza asupra lumii spirituale. Numai acela care poate forma conceptul a ceea ce este viu şi ceea ce este mort, poate avea concepte privind lumea spirituală. Dar cine priveşte un copac fără rădăcină sau un strat geologic ca fiind reale – căci nici acesta din urmă nu poate exista fără să fie un alt strat dedesubt şi un alt strat deasupra –, cine gândeşte așa cum gândesc geologii, fizicienii, în special biologii, cine gândeşte un dinte în sine, în timp ce un dinte nu poate exista de unul singur, acela nu gândeşte în termeni reali. De aceea este în ziua de azi aşa că printre cei care nu sunt devotaţi ştiinţei spirituale, pentru conceptele reale numai printre artişti, cu excepţia naturaliştilor puri, mai există o înţelegere că ceva, din anumite puncte de vedere, este real sau ireal atunci când altceva nu există, ş.a.m.d.
Aceste exemple sunt împrumutate din lumea exterioară, fizică. Dar de astfel de concepte ireale suferă în ziua de azi tot ceea ce este economie politică, ştiinţele politice în special. De aici provine acest imposibil al ştiinţelor politice, pe care vi l-am dovedit pe baza cărţii lui Kjellen [Nota 5]: «Statul ca formă de viaţă». Dacă ar scrie cineva o astfel de carte în domeniul ştiinţelor naturii – dumneavoastră ştiţi că eu am un mare respect faţă de Kjellen – ca această carte «Statul ca formă de viaţă», care în ziua de azi a atât de citită şi se bucură de atâta consideraţie, ar fi pur şi simplu ridiculizat. Despre un crocodil nu se poate scrie așa cum scrie despre stat, pentru că nici un concept din cele cu care îşi umple cartea nu este gândit în termeni reali.
Însă aceasta este ceea ce trebuie să-şi însuşească omenirea; atunci ea va învăţa să facă diferența între ceea ce este capabil să intre în ordinea socială și ceea ce este incapabil să pătrundă în ordinea socială. Gândiţi-vă cât de necesar ne este în ziua de azi să dobândim reprezentări reale despre acei oameni care trăiesc pe teritoriul rus. Este ciudat cât de puţin îşi dau oamenii osteneala să dobândească reprezentări reale despre aşa ceva. Ceea ce gândesc astăzi oamenii de aici sau de altundeva în Europa occidentală sau centrală despre natura populaţiei ruse, este foarte departe de orice realitate. Am citit un articol cu câteva zile în urmă, unde se spune: Ruşii sunt parțial încă înlăuntrul misticii medievale, ei nu au ajuns la acea intelectualitate care a devenit curentă în Europa occidentală şi centrală începând din Evul Mediu. Şi se subliniază faptul că ruşii trebuie să înceapă să dobândească şi ei această intelectualitate, pe care celelalte populaţii din fericire au atins-o acum, pentru că respectivul nu are habar că întregul caracter rus este cu totul diferit.
Oamenilor nu le trece deloc prin cap să studieze lucruri reale. Acolo unde se petrec lucruri reale, oamenii nu mai simt deloc în ziua de azi ceea ce este corect. Unul dintre prietenii noştri [Nota 6] a încercat să lege laolaltă ceea ce am scris în cărţile mele despre Goethe, cu ceea ce am conferenţiat eu o dată aici despre gândul uman şi gândul cosmic [Nota 7]. El a făcut din aceasta o carte rusească, o remarcabilă carte rusească. Cartea a apărut deja. Sunt convins că în Rusia va fi extrem de citită de o anumită pătură a populaţiei. Dacă ea ar fi tradusă în germană sau în alte limbi europene, oamenii ar găsi-o plictisitoare de moarte, pentru că ei nu au nici un simţ pentru conceptele fin cizelate, pentru minunata muncă în filigran a conceptelor, aş spune, care frapează în această carte. Este întru totul remarcabil că în caracterul rus, pe măsură ce se va dezvolta, va apărea ceva cu totul diferit decât în restul Europei, că acolo mistica şi intelectualitatea nu vor trăi separat, ca în restul Europei, ci se va dezvolta o natură mistică ce va acţiona ea însăşi în mod intelectual, şi o intelectualitate care nu rămâne fără bază mistică; deoarece acolo apare ceva cu totul nou: o intelectualitate care este totodată misticism, şi un misticism ce este totodată intelectualitate, dar crescut deja în felul acesta, dacă îmi este îngăduit să mă exprim aşa. Nu există nici cea mai mică înțelegere a acestui lucru, şi totuşi este ceea ce trăieşte acum în acest haos estic, dar încă întru totul ascuns, pentru că va prinde viață abia în această particularitate, pe care am indicat-o doar pe scurt. Dar pentru a înţelege aceste lucruri omul trebuie să aibă simț al realităţii reprezentărilor, al realităţii ideilor. Aceasta este însă atât de necesar în ziua de azi ca nimic altceva, omul să dobândească această simțire, acest simț al realităţii ideilor, pentru că altfel va considera iar și iar punctele de programe politice abstracte şi discursurile politice frumoase ca fiind ceva care ar putea fi cu adevărat creator, în timp ce ele nu pot fi cu adevărat creatoare. Și nu va putea avea nici un sentiment faţă de acele puncte din istorie, care pot fi foarte instructive, în care, dacă sunt într-adevăr urmărite, apare un ceva care şi pentru prezent ar putea fi extrem de bogat în învăţăminte.
Vreau să vă dau un exemplu foarte caracteristic în acest sens. Pentru cel care, aş spune, se trudește cu descifrarea enigmelor prezentului, iese la suprafață iar și iar mijlocul secolului XVIII, mai exact anii 70 ai secolului al XVIII-lea; căci acolo sunt şi impulsuri de dezvoltare europeană remarcabile, care, dacă încerci să le înţelegi, sunt foarte instructive pentru prezent. Dumneavoastră ştiţi că pe vremea aceea constelaţia europeană era astfel – era pe vremea Războiului de şapte ani – că Anglia şi Franţa erau profund învrăjbite, în special din cauza raporturilor nord-americane, că Anglia era aliată cu Prusia, Franţa de cealaltă parte era aliată cu Austria, şi că, atât timp cât a domnit ţarina Elisabeta, în Rusia a fost o dispoziţie absolut ostilă faţă de Prusia, astfel încât se poate chiar vorbi despre o alianţă între Rusia, Franţa şi Austria, împotriva Prusiei şi Angliei. Aceasta a produs condiții care, desigur, se poate spune că în comparaţie cu cele actuale sunt ceva în miniatură, dar care la vremea aceea înfățișau ceva foarte asemănător cu haosul european. Şi în special începutul deceniului şase – dacă vă adânciţi în situația de atunci – nu este deloc neasemănător anului nostru 1917. Acum remarcabil este ceea ce aş dori să menţionez aici: Pe 5 ianuarie, cred, a murit ţarina Elisabeta; după cum spun istoricii: Ea şi-a încheiat această viaţă rareori lucidă, pentru că a fost beată cea mai mare parte a vieţii sale, aşa spune istoria. Ţarina Elisabeta a murit. Iar fiul surorii ei a stat atunci în fața celor împuterniciți pentru a-i așeza pe cap coroana de ţar. O personalitate ciudată [Nota 8], care stătea acolo, pe 5 ianuarie 1762, pentru asumarea solemnă a demnităţii de ţar în înalta ținută ceremonială a regimentului Preobrazhensky, cu jacheta verde, cu gulerul roşu şi manșete roşii, cu vesta galben-pai, pantalonii galben-pai, cu ghetre care treceau dincolo de genunchi, pentru că el se obişnuise deja pe când era mare duce să nu îndoaie niciodată genunchii când merge, căci a merge cu genunchii ţepeni i se părea mai plin de demnitate, cu coada împletită lungă şi două bucle pudrate, cu pălăria cu boruri întoarse şi cu un autentic baston noduros, pe care îl purta ca simbol al său. Dumneavoastră ştiţi că soţia lui era Katharina. El a preluat coroana de ţar. Şi este descris de istorie ca fiind mai mult un tânăr rămas imatur. Este extraordinar de dificil să verifici ce personalitate era de fapt. Cel mai probabil era într-adevăr o personalitate imatură, aproape debil mintal. Aşadar acesta a fost înaintat la demnitatea de ţar, într-unul dintre momentele cele mai importante ale dezvoltării europene. Alături de el trăia acea femeie care deja pe când era o fetiţă de 7 ani scrisese în jurnalul ei că nu-şi doreşte nimic mai mult decât să devină conducătoarea de sine stătătoare a ruşilor, o femeie al cărei vis era să fie autocrată, a cărei mândrie pare să fi fost că nu a considerat niciodată necesar să aibă printre urmaşii ei un copil care să fie în mod real al soţului ei, ţarul. Deci situaţia de atunci era că a fost un război lung, şi toate popoarele tânjeau după pace sau cel puţin simţeau că pacea ar fi fost o binecuvântare, dar nu o puteau avea.
Atunci a fost publicat deja în februarie – după ce, după cum se spune, debilul mintal Petru al III-lea a urcat pe tronul ţarilor –, un manifest rus adresat celorlalte puteri ale Europei. Acest fapt este remarcabil. De aceea vreau să vi-l citesc textual în traducere. Acest manifest a ajuns, va să zică, la ambasadorii Austriei, Franţei, Suediei şi Saxoniei. Electoratul Saxoniei era pe atunci unit cu Polonia:
„Majestatea Sa Imperială, care la fericita urcare pe tronul strămoşilor săi consideră ca primă datorie a sa să extindă şi să sporească bunăstarea supuşilor săi, vede cu cea mai mare tristeţe că actualul foc al războiului, care durează de şase ani, care împovărează de atâta timp toate puterile implicate în el, în loc să se îndrepte către sfârşit, spre marea nenorocire a tuturor naţiunilor se întinde tot mai mult pe măsură ce durează, şi că neamul omenesc trebuie să sufere cu atât mai mult prin această urgie, deoarece soarta armelor, care până acum a fost supusă la atât de multă incertitudine, continuă să rămână la fel şi în viitor. Deoarece Majestatea Sa Imperială, în astfel de circumstanţe, din sentimentul omeniei, resimte compasiune faţă de vărsarea inutilă de sânge nevinovat, şi dinspre partea Domniei Sale ar dori să pună stavilă acestui rău, găseşte necesar să declare aliaţilor Rusiei că prin aceea că acordă întreaga Sa consideraţie celei dintâi legi pe care Dumnezeu o prescrie suveranilor, anume menţinerea popoarelor care le-au fost încredinţate, mai presus de orice considerații, domnia Sa doreşte să creeze pacea, care este pe cât de necesară, pe atât de preţioasă, şi în acelaşi timp să contribuie pe cât de mult este posibil ca aceasta să fie instaurată în întreaga Europă. În această intenţie Majestatea Sa este dispusă să jertfească cuceririle făcute de armatele ruseşti în acest război, în speranţa că toate Curţile aliate vor prefera reîntoarcerea liniştii şi a păcii, față de avantajele pe care le-ar fi putut aştepta de la război şi care nu se pot obţine altfel decât prin continuarea vărsării sângelui omenesc. Pentru aceasta Majestatea Sa vă sfătuieşte cu cele mai bune intenţii, să folosiţi la rândul vostru toate puterile voastre pentru a duce la bun sfârșit o astfel de mare și salutară lucrare. Sf. Petersburg, 23 februarie 1762.”
Aş vrea să vă întreb: Există astăzi sentimentul că acest manifest este pe cât se poate de concret, că el este direct născut direct din realitate? Acest lucru trebuie simţit! Un manifest simţit direct din realitate. Dacă citiți notele diplomatice care s-au trimis la acest manifest, atunci citim declaraţii care au aproximativ acelaşi stil pe care l-au avut ultimele note diplomatice ale Antantei, în special notele lui Woodrow Wilson, stil pe care îl are şi cea mai recentă notă diplomatică a lui Woodrow Wilson, pe care v-am caracterizat-o în specificul ei. Totul este abstract, abstract, abstract! Nimic din realitate! Dar acolo unde, pe 23 februarie 1762, s-a scris în stil nou ceea ce tocmai v-am citit, acolo domnea ceva întru totul remarcabil, cu toate că ţarul se afla acolo aşa cum v-am descris; acolo trebuie să se fi aflat în spate o putere care putea să facă aşa ceva, care avea simţul realităţii. Căci după ce au venit toate celelalte declaraţii abstracte, care conţineau toate asemenea lucruri – astăzi sunt numite „pace fără anexare”, „libertate a popoarelor”, şi cum s-or mai numi toate abstracţiile –, după ce toate aceste declaraţii au ajuns în Rusia, Petru cel slab de înger a trimis un răspuns pe care ambasadorul rus, principele Galiţin, l-a înmânat pe 9 aprilie la Curtea din Viena. Ascultaţi această declaraţie! În ea se spune:
„Prietenia cultivată încă de pe vremea ţarului Petru I între Curtea Imperială Rusă şi Curtea Regală Prusacă a fost zguduită în ultimii ani, de incidente pur arbitrare şi modificări survenite în sistemul Europei. Dar de vreme ce războiul izbucnit în acest fel, nu poate dura la nesfârşit, și nici avantajele dobândite prin el nu pot da deoparte prietenia unei puteri care de atâţia ani a fost un aliat util şi mai poate fi așa şi în viitor, Majestatea Sa Imperială Rusă şi-a propus nu numai să încheie cu Regele Prusiei o pace durabilă, ci şi un nou tratat de alianţă, în conformitate cu interesele Voastre.”
Şi acum vă rog să ascultaţi cele întru totul geniale, care urmează:
„Motivele pe care le are Majestatea Sa Imperială Rusă ca să accelereze aceasta nu necesită o explicaţie extinse, întrucât este uşor de dovedit că nu este de aşteptat de la nenumăratelor shimbări de arme şi de la atâtea intenţii diferite, o pace atât de generală cum a fost cea de la Westfalia, şi o asemenea pace nu poate fi durabilă. La pacea de la Westfalia au trebuit asigurate posesiunile deja cucerite de fiecare; dar acum se pune problema pretenţiilor care au apărut abia din război şi care nu se pot concilia cu ușurință, deoarece mai ales la începutul războiului a existat nerăbdarea de a atrage cât mai multe puteri în luptă, în loc să se reflecteze încotro vor evolua multele tratate şi alianţe încheiate pripit.”
Nici nu ne putem imagina un document diplomatic mai genial. Gândiţi-vă cum ar fi dacă cineva ar putea vedea că acum este vorba de pretenţii care au apărut abia în acest război!
„Curtea Imperială Rusă a stăruit mereu asupra necesitatății de a concilia interesele şi pretenţiile, care sunt atât de diferite unele de altele, înainte de a se organiza un congres general. Curtea de la Viena pare să înţeleagă acest lucru, motiv pentru care, fără ca totuşi să răspundă vreodată direct la convingerile regale ruseşti, s-a referit doar pe scurt la acordul luat în avantajul său, şi trecând în tăcere peste celelalte cerinţe, aştepta totul de la posibilul noroc al armelor…
Războiul care s-a adăugat, dintre Anglia şi Spania, sporește nenorocirea generală şi nu oferă nici un mijloc de a frâna războiul din Germania, chiar dacă Anglia desfășoară totul pe mare. Suedia, care este epuizată fără folos şi fără speranţă, chiar și cu pierderea propriului său renume, pare că nu îndrăznește nici să continue războiul, nici să-i pună capăt. Întrucât toate Curţile Regale participante la prezentul război par doar să aştepte să vadă cine ar face primul pas decisiv către instaurarea păcii, Majestatea Sa Imperială Rusă, acum, din milostivire călduroasă şi ținând seama de curtoazia manifestată de Majestatea Sa Regele Prusiei, s-ar părea că este singura în stare să o facă, așadar îi revine şi să facă cât mai repede pasul intenționat, cu atât mai mult cu cât a dezvăluit astfel de convingeri tuturor Curţilor Regale, chiar la începutul domniei Sale pe 23 februarie.”
Pacea s-a înfăptuit, şi într-adevăr ca urmare a ceea ce a fost iniţiat prin acest document concret, real. Dar trebuie să dobândim un sentiment pentru ceea ce ne transmite istoria, un sentiment pentru ideile şi reprezentările care nu pot interveni în realitate, şi pentru acele idei şi reprezentări care sunt extrase din profunzimea realităţii, şi de aceea pot şi susţine realitatea. De aceea nu trebuie să credem că nişte cuvinte sunt întotdeauna doar simple cuvinte; cuvintele pot fi şi fapte, dar ele trebuie să se bazeze pe realitate. Oamenii trebuie să se convingă de faptul că în prezent trecem printr-o criză, şi că trebuie să găsim într-un mod nou legătura cu realitatea. De aceea sunt oamenii de astăzi atât de străini de realitate. O vedem doar la fiecare pas. Îngăduiţi-mi să vă expun un mic exemplu: În ziua de azi atâtea lucruri neadevărate se aud şi se transpun în practică, deoarece oamenii au devenit străini de realitate şi, prin urmare, nici nu mai au simţul pentru expunerea şi înțelegerea corectă a realităţilor. Este foarte important să relaționăm şi neveracitatea actuală cu criza prin care trecem. Luaţi un mic exemplu evident. Aici apare o mică publicaţie, care se numeşte «Templul invizibil» [Nota 9], aşadar bineînțeles o publicaţie în care misticii abstracţi se gândesc să găsească ceva profund. Templul invizibil – profund, foarte profund! «Revistă lunară pentru reunirea spiritelor». Ei bine, nu vreau să intru mai adânc în aceste lucruri, dar într-unul din aceste caiete se vorbeşte şi despre monişti şi teosofi. Se spun diverse lucruri, de-a dreptul aberante. După care urmează o frază remarcabilă, pe care vreau să v-o citesc, căci această revistă este organul exterior al unei societăţi care în ziua de azi sub conducerea lui Horneffer [Nota 10], are pretenţia de a reînnoi lumea:
„Oricât de diferite ar fi orientările moniştilor şi cele ale teosofilor, şi oricât de zelos se combat şi se dispreţuiesc ei reciproc, totuşi, într-o privință sunt remarcabil de asemănători, anume în aceea că ei monopolizeză cuvântul „ştiinţă” pentru ei înșiși. Ceea ce practică ei este adevărată, pură ştiinţă, ceea ce practică alţi oameni, este ştiinţă aparentă şi pseudoştiinţă. Aşa poate fi citit la Haeckel, ca şi la Rudolf Steiner.”
Acum vă rog să luaţi tot ceea ce am scris şi spus eu vreodată şi încercaţi să găsiţi cele despre care se afirmă aici că pot fi citite la mine. Dar câţi oameni sunt dispuşi în ziua de azi să spună lucrurilor pe nume: se minte, este o minciună foarte uzuală! Însă aceasta trebuie și recunoscut acest lucru. Trebuie să li se spună lucrurilor pe nume. Nu-i aşa, faptul că Horneffer – căruia cândva, pe când era editor al lui Nietzsche, eu a trebuit să-i dovedesc că nu are nici cea mai mică urmă de înţelegere a lui Nietzsche şi că a redactat şi publicat pe vremea când era editor al lui Nietzsche cele mai aberante lucruri – scrie astfel de lucruri, se poate înţelege, dar astfel de lucruri sunt luate în serios. Prin urmare, este posibil ca în ziua de azi cele mai rele, mai stupide mistificări să fie confundate și puse laolaltă cu strădania serioasă a ştiinţei spirituale, şi ca mai presus de toate minciunile să nu fie calificate drept minciuni, cum ar fi corect.
Însă tocmai aceasta trebuie învăţat, că trebuie găsită o nouă legătură cu realitatea. Căci care este ultimul lucru care a rămas din acel timp vechi al primei perioade de cultură postatlanteene, în care patriarhii preluau în sine la vârsta de cincizeci de ani spiritualul prin dezvoltare naturală? Ce a rămas de-a lungul timpului, prin perioada greacă până în timpul nostru? A rămas din toate acestea ceea ce numim genii. Aici mai există un fel de dependenţă de natură, atunci când apar capacităţi geniale. Acele genii pe care le are cea de-a cincia perioadă de cultură vor fi ultimele genii ale evoluţiei noastre pământeşti. În viitor nu vor mai exista genii. Este important să se ştie acest lucru. Acea genialitate care este dar al naturii, va înceta să existe – trebuie să privim realitatea necosmetizată –, trebuie să-i ia locul genialitatea elaborată, acea genialitate care trebuie să depindă de o legătură vie a omului cu spiritualitatea ce se revelează din afară. Este extrem de interesant când îţi pui în acest context faptele dinaintea sufletului.
Pe vremea noastră apar oameni care văd foarte adesea ce este important într-un domeniu sau altul, cum este cazul lui Robert Scheu [Nota 11], asupra căruia v-am atras aici atenţia cu paisprezece zile în urmă. Dar lor le lipseşte posibilitatea să vadă aceasta într-un context mai larg, să o încadreze în mod real în contextul întregii evoluţii a lumii.
Ei bine, acel psiholog care a murit în martie 1927, a fost un om foarte interesant; i-am menţionat deja numele, Franz Brentano [Nota 12]. Nu numai pentru că era cel mai important cunoscător din prezent al lui Aristotel, ci pentru că era mai ales întru totul caracteristic pentru modul de gândire al prezentului. Eu v-am atras atenţia: el începuse să scrie o psihologie. În anul 1874 a apărut primul volum, cel de-al doilea urma să apară în toamnă; şi trebuiau să urmeze mai multe volume. Nu a mai apărut nimic, nici volumul din toamnă, nici celelalte volume. Sunt convins – şi nu pornind din altceva decât dintr-o cunoaştere temeinică a lui Franz Brentano, căci eu cunosc şi modul personal de a conferenţia al lui Franz Brentano, de la Viena; abia dacă există vreun rând tipărit de Franz Brentano pe care eu să nu-l fi citit; îi cunosc întreaga evoluţie, așa că îmi pot forma o convingere; ea constă în aceea că Brentano, fiind un om onest, nu a putut, pur şi simplu, să publice celelalte volume. Căci el deja lasă să se observe din primul volum că el se străduie să ajungă la o viziune asupra nemuririi sufletului. El exprimă limpede acest lucru. Dar el nu putea fără ştiinţa spirituală, pe care nu o voia – a exclus ştiinţa spirituală, nu voia să şi-o însuşească –, fără ea nu putea trece dincolo de primul volum, cu atât mai puțin până la volumul al cincilea, unde voia să demonstreze nemurirea sufletului. El a exclus ştiinţa spirituală. El este tocmai inventatorul a ceea ce a preocupat atâţia filosofi ai secolului XIX. „Vera philosophiae methodus nulla alia nisi scientiae naturalis est”. „Adevărata ştiinţă a spiritului nu are altă metodă de cercetare decât ştiinţele naturii”. El a formulat această frază ca teză de conferenţiar universitar la intrarea sa din anul 1866, când a ieşit din ordinul dominican şi a devenit profesor la Würzeburg. Filosofia era pe atunci deja deja destul de dispreţuită. Atunci când a păşit pentru prima dată în sala de conferinţe, unde ţinuse până atunci prelegeri un adept al lui Baader [Nota 13], în sală erau scrise cuvintele: Fabrică de sulf.
El era un om plin de duh şi a mers cât de departe se putea cu teza pe care tocmai v-am menţionat-o, numai că nu a putut pătrunde în ştiinţa spirituală. Așa că a rămas la primul volum. Ceea ce a scris mai târziu, sunt fragmente izolate. Dar un tratat al său este extraordinar de interesant. Acest tratat este redarea unei conferinţe pe care a ţinut-o el. Şi Franz Brentano era un observator subtil; nu era un om care să poată urca de la observarea lumii exterioare la cea spirituală, dar era un observator subtil. Şi acest tratat la care mă refer acum, este de fapt combaterea ideii de geniu. El se numeşte «Geniul» [Nota 14]. Dar de fapt în el este combătută posibilitatea ca ceea ce este „geniu” să vină din vreun fundament subconştient. El expune faptul că ceea ce se manifestă ca geniu se bazează, în esență, pe o tratare mai rapidă și mai cuprinzătoare a lumii decât cea la care aspiră şi ajunge omul obişnuit. Foarte interesant este acest tratat; căci deşi Brentano nu a putut dobândi ştiinţa spirituală, el era un observator fin, şi el nu putea, de fapt, în observarea vieţi reale a prezentului să mai găsească conceptul de geniu. El a fost suficient de onest să combată conceptul de geniu.
Astfel de lucruri pot apărea ca o enigmă dacă nu intri în bazele mai profunde ale evoluţiei omenirii, dacă nu ştiu că ceea ce va înlocui geniul în viitor va consta în aceea că vor fi anumiți oameni care să fie în contact cu lumea spirituală într-un alt mod decât a fost cazul în vremurile vechi. Şi pentru că au acest contact, vor primi din lumea spirituală impulsuri care se vor manifesta apoi în ceea ce va fi echivalent în viitor cu ceea ce era creat de genii în trecut: Atât de departe merge ideea evoluţiei: Totul, totul a fost altfel în vremurile vechi şi va fi altfel în vremurile viitoare. – Eu ştiu foarte bine că lumea ridiculizează în ziua de azi pe cel care spune astfel de lucruri, dar lucrurile sunt luate tocmai din observarea concretă a realităţii, în timp ce în ziua de azi oamenii se îndrăgostesc de concepte. De exemplu cineva a format următorul concept: Pentru anumite boli este bună mişcarea. Împotriva acestei afirmaţii nu este nimic de obiectat. Dar se poate întâmpla să vină la el cineva care i se plânge de o boală, şi el găsește că acelea sunt simptomele pentru care este bună mişcarea. El îl sfătuieşte pe pacient să facă multă mişcare, dar acesta îi spune: Iertaţi-mă, dar dumneavoastră uitaţi că eu sunt poştaş! – Conceptele nu sunt reale dacă nu se ştie că ele sunt decât doar instrumente pentru realitate, dacă nu se ştie că nu ne este îngăduit niciodată să dogmatizăm. – Am spus că tot aşa nu este valabil: Omul cel mai capabil la locul potrivit, dacă după acea respectivul este convins că nepotul sau ginerele său este omul cel mai capabil. Se pune problema realităţii, nu a conceptelor pe care le îndrăgesc oamenii. Acest sentiment trebuie întreținut, altfel nu se va învăţa nimic din istorie şi nici din realitatea prezentului, şi altfel nu se va ajunge nici la posibilitatea de a-L regăsi pe Christos Iisus.
Vom porni de la aceste consideraţii de azi, peste opt zile.
