Astăzi voi avea ceva episodic de intercalat în cadrul consideraţiilor noastre curente, cauzat parțial de evenimentele timpului şi, de asemenea, de raportul Mişcării noastre antroposofice cu gândurile şi modurile de evaluare ale timpurilor prezente.
Mai întâi aş dori să vorbesc despre o strădanie a timpului care, dintr-un anumit punct de vedere, poate fi foarte interesantă pentru noi. Eu am pronunţat adesea în decursul consideraţiilor noastre antroposofice numele cercetătorului naturii – care este în special antropolog în criminalistică – Moritz Benedikt [Nota 1]; numai că el a extins domeniul consideraţiilor sale natural-ştiinţifice asupra celor mai diferite fenomene. Anume, în ultima vreme el s-a preocupat intens şi detaliat cu experienţe ştiinţifice în privinţa acelei practici a căutării unor surse de apă sau zăcăminte cu ajutorul nuielei. Această practică căpătat o anumită importanță și datorită împrejurărilor acestui război. Dumneavoastră ştiţi că această practică se bazează în esență pe aceea că o nuia de o anumită formă, bifurcată, dintr-un anumit lemn, se exemplu din lemn de alun, este ţinută într-un anumit mod, fie de partea de jos, fie de sus, de cele două ramuri ale bifurcației și prin pendularea nuielei se poate găsi ceea ce se află în sol, fie ca metale, fie ca surse de apă şi altele de agest gen. – Ei bine, Moritz Benedikt, care nu este câtuşi de puţin un fantast – el este departe de a fi un fantast, şi, dimpotrivă, face parte dintre aceia care ar respinge cu stricteţe tot ceea ce numim noi antroposofie, acest Moritz Benedikt în ultima vreme s-a concentrat în totalitate cu cercetările sale, parţial determinate de operaţiunile de război din anumite regiuni, pe această practică a căutării cu ajutorul nuielei. Făcând acest lucru, el a încercat să dea chestiunii o bază întru câtva raţională. El a experimentat cu persoane pe care le numeşte „adaptate la întuneric”. Voi spune imediat de ce, el a încercat să stabilească faptul că, de fapt, fiecare om este o fiinţă asimetrică, dihotomică, aşadar că omul este o ființă altfel la stânga liniei sale de simetrie decât la dreapta. Această diferenţă între stânga şi dreapta nu este numai o deosebire, ci de-a dreptul o polaritate. În această privinţă în jumătăţile stângă şi dreaptă ale capului există forţe care acţionează în moduri opuse, precum magnetismul pozitiv şi cel negativ, precum electricitatea pozitivă şi negativă, similar cu impulsurile de forţe ce se raportează unele la altele ca pozitiv la negativ.
Acum, Moritz Benedikt a constatat că atunci când omul ia în mână o nuia [Nota 2], când o apucă de ambele ramificații, masivul de forţe din partea stângă se reunește cu masivul de forţe din partea dreaptă, după cum spune el: formează un flux de emanaţie comun, aşadar se contopesc. Şi dacă, să spunem, un om care este în mod deosebit înzestrat cu asemenea forţe, pe care le luăm acum în considerare, merge pe o zonă de pământ în interiorul căreia se află o apă, forţele sale din stânga şi dreapta se modifică. Ceea ce înseamnă că apa, care la rândul ei are o emitere în sus, emite în forţele omului, modificându-i astfel masivul de forţe. Interesant este că Moritz Benedikt, el însuşi medic, a găsit că persoanele deosebit de sensibile, pur şi simplu prin faptul că merg pe o suprafaţă de pământ în interiorul căruia se află un izvor, sau peste un loc în care se află anumite filoane metalice sau ceva asemănător, pot fi influenţate până la îmbolnăvire. Astfel încât unele stări despre care Benedikt, el însuşi medic, găseşte că medicii nu cunosc mai mult decât numele lor, că anumite stări ca melancolia, ipocondria, isteria, care sunt sunt considerate la grămadă, pot fi provocate la anumite persoane prin aceea că o astfel de persoană merge peste o suprafaţă sub care se află o sursă corespunzătoare, dar ea nu dă atenţie acestui fapt, poate că nu îl ştie. Dar dacă se foloseşte de nuia, nu se îmbolnăveşte. Prin faptul că nuiaua reuneşte cei doi curenţi de forţă şi o deviază, forţa care altfel ar fi putut conduce la îmbolnăvire este disipată. Astfel încât, în esență, avem de a face cu o deviere, o scurgere a curenţilor din organism prin nuiaua aflată în mâini. Aşadar nuiaua este o ramură care are o parte ca un băț și apoi se bifurcă, aşa cum se bifurcă crengile; ea este tăiată în felul acesta şi ţinută de cele două tije le ramificației.
Acum, în ce mod constată profesorul Benedikt toate acestea? Aceasta este acum întrebarea. El le constată cu ajutorul anumitor persoane, pe care le numeşte „adaptate la întuneric”. Ce face el acolo? Anume, el s-a servit de două astfel de persoane „adaptate la întuneric”, care sunt capabile, atunci când se află în camera obscură, aşadar într-o cameră întunecată, să observe acele persoane la care nuiaua deviază. El îşi numeşte ajutoarele, experimentatorii, „adaptați la întuneric”; îi numeşte astfel pentru că atunci când aceștia observă oameni în întuneric, văd culori şi alte fenomene asemănătoare. Şi această vedere a culorilor în întuneric duce la a putea face deosebirea că acele culori care se văd în partea stângă a omului, diferă de culorile care se văd în partea dreaptă. Deoarece acum rezultă cu claritate că aceste culori care, în camera întunecată, unde omul nu dispune de vederea fizică obişnuită – atât de întunecată este camera – sunt manifestarea exterioară a ceea ce Benedikt numeşte emanaţie, a ceea ce noi numim cea mai de jos aură fizică [Nota 3], profesorul Benedikt poate pur şi simplu verifica, cu ajutorul acestor persoane, pe care el le numeşte „adaptate la întuneric”, cum omul este asimetric, prezentând în stânga alte culori decât în dreapta, şi cum întreaga imagine de culori se schimbă atunci când omul ia în mână nuiaua şi este expus testelor în laborator. Nu este nevoie să existe vreun izvor, ci este suficient un mic bazin cu apă sau o bucată de metal; acestea sunt la fel de bune. Se poate dovedi în camera întunecată pe ce anume se bazează efectul nuielei. Este interesant să ne uităm la câteva pasaje din cea mai recentă publicaţie a profesorului Benedikt. El spune:
„Există un număr, chiar dacă relativ mic, de persoane ‹adaptate la întuneric›. O parte relativ mică a acestei minorităţi vede în întuneric foarte multe obiecte luminând, fără culori, şi doar relativ foarte puţini văd obiectele colorate. Reichenbach [Nota 4] s-a exprimat deja în sensul că fiecare om poartă cu sine un înveliş mare de substanţă luminoasă (emanaţii).
Fenomenele luminoase lipsite de culoare şi cele colorate au fost de atunci verificate de multe ori de mine prin observaţie critică. Un mare număr de savanţi şi medici au fost cercetaţi în camera mea obscură de cei doi „adaptaţi la întuneric” clasici ai mei, dl. ing. Josef Pora şi funcţionara dra. Hedwig Kaindl, iar celor cercetaţi nu le-a putut rămâne nicio îndoială justificată în privinţa corectitudinii observaţiilor şi a descrierilor acestora. Domnii s-au convins că sus-menţionaţii adaptaţi la întuneric i-au văzut pe cei care au fost prezenți în mod neașteptat, au descris toate părţile corpului şi au determinat culorile emanaţiilor lor.
Persoanele adaptate la întuneric care percep culori văd numai în partea din faţă, fruntea şi vârful capului albastre, restul jumătăţii drepte tot albastre, partea stângă roşie şi uneori, ca de exemplu dl. ing. Pora, galben-oranj. În partea din spate are loc aceeaşi repartizare, în aceleaşi culori.”
„Vreau să menționez aici că o baterie electrică închisă, în camera obscură luminează la anod roşu, la catod albastru – analog jumătăţilor corporale stângă şi dreaptă. Cele două jumătăţi polare ale corpului sunt închise prin nuia într-un flux comun de emanaţie. Fluxul din corp plus nuia intră în relaţie cu substanţele care emană de jos, iar devierea nuielei este expresia acestei relaţii.”
Este foarte interesant. Aici nu avem de a face – vreau să subliniez în mod expres acest lucru, pentru ca ceea ce spun să nu fie înţeles greşit – cu ceea ce este descris în Teosofia mea [Nota 5] drept aură. În cazul acestei aure avem de a face cu modurile de revelare ale sufletescului şi spiritualului superior, în timp ce profesorul Benedikt în camera sa obscură are de a face cu emanaţiile, radiațiile complet subliminale, așadar care se află sub pragul conştienţei, dar imperceptibile pentru pecepţia senzorială obişnuită. Interesant pentru noi trebuie să fie faptul că în ziua de azi cercetătorului naturii îi este permis să vorbească foarte la obiect de o aură aflată sub pragul de percepţie obişnuită, să facă cercetări, ş.a.m.d. Este interesant că Benedikt însuşi trebuie să specifice că această capacitate de percepţie cu ajutorul nuielei nu este o înaltă calitate umană; că ea este posibilă mai degrabă cu o organizare relativ inferioară, în timp la persoane dezvoltate din punct de vedere intelectual dă greș. Aceasta indică pe de o parte faptul că această capacitate de percepţie prin nuia – adică deplasarea puternică a nuielei – are de a face cu impulsurile sub-sufleteşti la anumiţi oameni. Dar oricum, impulsurile sub-sufleteşti sunt întru totul astfel încât nu sunt perceptibile cu simţurile obişnuite, sau cel puţin în mod senzorial obişnuit. Căci prof. Benedikt are nevoie totuși, aş spune, ca instrumente de cercetare, de persoane „adaptate la întuneric”.
Bineînțeles că lucrurile întâmpină încă în ziua de azi o anumită adversitate; dar nu contează, pentru că toate aceste lucruri întâmpină adversităţi, şi prof. Benedikt spune el însuşi, chiar la pagina 12 a cărţii sale:
„Omul simplu recunoaşte instinctiv suveranitatea faptelor; cel format academic, suveranitatea opiniilor. Ţăranul cunoaşte această faptă din copilărie prin tradiţie, şi fapta devine pentru el eveniment incontestabil de îndată ce a văzut şi simţit prima deviere a nuielei. ‹Intelectualul› îşi pune ochelari de cal în privinţa adevărului atunci când nu poate încadra faptele în cămăruța înţelepciunii sale.”
De obicei se pune problema la ce limită îşi pune respectivul ochelarii de cal. Nu-i aşa, prof. Benedikt îşi dă jos ochelarii de cal când este vorba să studieze acea aură pe care care o implică capacitatea de a folosi nuiaua; numai că îşi pune imediat la loc ochelarii de cal când este vorba de tărâmuri antroposofice superioare. Dar nu-i nimic. Nu trebuie să plătim cu aceeaşi monedă, ci noi trebuie să luăm oricum la cunoştinţă un astfel de lucru.
Interesant este, de exemplu, şi ceea ce a constatat prof. Benedikt cu ajutorul acestor experimente ale sale:
„Vrem să subliniem aici totodată marea importanţă a acestor experimente pentru teoria culorilor. Teoria culorilor a lui Newton, care afirmă că efectele de culoare provin exclusiv din lumina colorată reflectată, respectiv care trece prin prismă, şi care este acceptată în general fără rezerve de fizicienii specialişti, a fost contestată de Goethe. Acesta afirmă că o parte a impresiilor de culoare provenite de la obiectele colorate de la natură sau materialelor tratate cu culori naturale provine, ca să spunem aşa, autonom de la aceste obiecte colorate. Dovezile aduse de Goethe nu au avut nici un succes exterior şi au fost parţial indirecte.
Extraordinar de explicit dă aici teoria emanaţiei, cu ajutorul pendulului, o explicaţie ce confirmă părerea lui Goethe, şi aici trebuie accentuat că lumina reflectată antrenează cu sine emanaţia aceleiaşi culori.”
Vedeţi de aici că la jumătatea drumului chiar şi Benedikt, din moment ce acum face experimente în aceste zone de graniţă, trebuie să ajungă chiar la Teoria culorilor a lui Goethe. Şi dacă te-ai ocupat, ca mine, timp de mai mult de trei decenii cu apărarea Teoriei culorilor lui Goethe, poţi aprecia dacă există o legătură între teoria emanaţiilor şi teoria culorilor, şi pe de altă parte, dacă există vreo legătură între întreaga teoretizare materialistă obtuză care domină fizica actuală şi respingerea teoriei culorilor lui Goethe. Interesant este că: De îndată ce cineva pătrunde cât de puţin în teoria culorilor, ajunge puţin mai departe, dar calea duce mereu în direcţia în care trebuie să meargă modul de considerare antroposofic.
În vremea noastră este foarte important că un om care se ocupă experimental cu aceste lucruri a trebuit să mărturisească: Omul modest recunoaşte instinctiv suveranitatea faptelor. Savantul, sau cel cu formaţie academică, după cum spune Benedikt, recunoaşte numai suveranitatea părerilor. Aceasta este foarte important. Căci nicio altă vreme nu s-a aflat atât de mult sub influenţa părerilor ca această vreme a noastră, deşi vremea noastră accentuează mereu: Se pune problema raţiunii omeneşti sănătoase, a bunului-simț! – În special în politică se accentuează aceasta mereu. Dar această raţiune omenească sănătoasă, acest bun-simț trebuie mai întâi dobândit cu trudă în ziua de azi, căci el nu există în ziua de azi – aceasta este marea taină –, el trebuie mai întâi dobândit din nou, prin aceea că ceea ce aveau oamenii în mod atavic în vremurile vechi, legătura cu lumea spirituală, care nu mai este prezentă în mod atavic în ziua de azi, se dobândește acum numai pe căile pe care le indică antroposofia. Aceasta este foarte important. S-ar putea spune: Iată-l acum pe Benedikt, care este puţin vanitos – nu-i aşa, eu am menţionat deja acest lucru mai devreme, că nu este prea plăcut să-i citeşti cărţile, dar această afirmaţie nu este valabilă pentru această carte – cum şade în camera sa întunecată şi face experimente cu pendulul. El a îngăduit chiar să i se facă fotografii, fotografia este la începutul cărţii. De fapt el descrie aurele fizice pentru a ajunge la interacţiunea de forţe dintre om şi restul lumii. Desigur, acest lucru are o importanţă extrem de mare. Are o mare importanţă pentru că datorită lui, chiar prin cercetare fizică conceptul de spaţiu este pus pe o bază nouă. Unde este apa? Aici, înăuntrul Pământului, nu-i aşa? Şi iată că persoana respectivă trece pe acolo cu nuiaua şi nuiaua pendulează. Urcă o emanaţie care se uneşte cu emanaţia umană. Emanațiile vin una în alta. Apa nu este aşadar numai acolo, jos, ci are ceva în sine care merge până sus. Amintiţi-vă [Nota 6] ce valoare mare am acordat eu lucrurilor acestea atunci când am citat renumita – sau ne-renumita – formulare a lui Schelling: „Un obiect nu numai că acţionează acolo unde este el, ci el este acolo unde acţionează”. De priceperea unor astfel de lucruri este vorba. Puteţi citi în cartea mea despre Enigmele filosofiei ce importanţă revine unei asemenea viziuni, unui asemenea concept, unei asemenea idei, atunci când vrem să ne uităm la realitate şi nu la opinii preconcepute și lipite de cuvinte.
În felul acesta, aș putea spune, se poate arăta până în amănunte cum antroposoficul stă oarecum la cârmă şi direcționează în mod corect modul de gândire contemporan. Se poate dovedi realmente în amănunt, numai că, desigur, nu toţi oamenii o urmează. Dar acolo unde se încearcă să se abordeze o dată chiar și un singur aspect fără prejudecăţi, lucrurile merg în această direcţie. Războiul a adus la suprafaţă aceste cercetări despre folosirea nuielei de alun, în special pentru că în anumite teritorii era necesar să se ştie ce se află în subsolurile respective, mai ales când era vorba de apă, care trebuia folosită de aceia care trebuiau să zăbovească în acele ţinuturi, dacă aveau surse de apă pe care să le utilizeze. Vedeţi de aici că realmente în om, chiar dacă privim numai la lucrurile cele mai de jos, există cu mult mai mult decât pot visa filosofia sau biologia actuale.
Este acum foarte ciudat, şi este necesar – cei care sunt interesați de mai mult timp de cauza noastră, înţeleg că este necesar – să se vadă că în ciuda faptului că se poate dovedi în amănunt cum antroposofia ghidează în modul corect, această antroposofie este tratată într-un mod pe vi l-am expus deja în ultimele consideraţii făcute aici. Dar astăzi trebuie să vorbesc despre o apariţie literară care, aş spune, face parte dintre cele mai caracteristice fenomene ale prezentului în privinţa curentului spiritual antroposofic, caracteristic din motivele pe care le veţi vedea din discuţiile înseşi.
A apărut o carte, «Despre transcendenţa sufletului», o carte groasă, de prof. universitar Max Dessoir [Nota 7]. În această carte se găseşte un capitol detaliat despre antroposofie. Acest capitol detaliat despre antroposofie este caracteristic în cel mai înalt grad. Aţi putea avea gândul pe care l-am avut eu când am luat prima oară în mână cartea, care tocmai apăruse; m-am gândit în sinea mea: Este interesant de auzit cum se exprimă filosofia oficială, filosofia ce se socotește universitară – şi care şi este socotită ca atare, deoarece persoana în cauză este profesor la universitate – despre antroposofie. Şi mă gândeam că ar fi interesant. Cu siguranță, adversitate trebuie să rezulte în ziua de azi din cele mai variate motive, pe care le-am expus deja. Faptul că filosofia actuală este încă adversă antroposofiei nu este de mirare şi nici nu dăunează cu nimic, dacă opoziția nu este calomnioasă sau plină de ură. Căci tocmai prin disputele dialectice poate fi generat ceva extraordinar de favorabil. Dar, vedeţi dumneavoastră, în timp ce am studiat cartea considerabil de groasă, am putut să-mi spun: lucrurile nu sunt deloc interesante. Cartea nu este câtuşi de puţin interesantă, şi anume din simplul motiv că acest capitol deloc scurt despre antroposofie, din cartea cea groasă, şi diverse alte lucruri pe care Dessoir le aduce în discuție, arată în modul cel mai caracteristic faptul că el nu are nici cea mai mică înţelegere pentru direcţia spirituală antroposofică, prin aceea că el nu reușește să scrie nici măcar o singură frază – el încearcă să expună ce vrea antroposofia – care să fie cu adevărat corectă. Acest lucru este extrem de ciudat. Dar incorectitudinile sunt extrem de caracteristice.
Dacă citeşti lucrurile aşa, superficial, îţi spui: Cum ajunge un om care, de fapt, are pretenţia că este deştept, să conceapă asemenea caricaturi ale unui lucru, după ce s-a preocupat cu el – căci dacă cineva este un om decent, nu poate scrie despre un lucru dacă nu s-a preocupat cu el, nu-i aşa? Ei bine, dacă citeşti ceea ce expune el aici, ai impresia: păi omul nu pricepe absolut nimic din lucruri, el înfățișează totul anapoda, într-un mod incredibil! Atât de anapoda încât această răstălmăcire poate deveni o problemă pentru cei care iau astfel de lucruri în serios. Te întrebi: Cum ajunge un om care prin faptul că este profesor universitar trebuie, în general, să fie considerat un om deştept – măcar relativ –, cum ajunge el să nimerească pe alături pretutindeni într-un asemenea mod? Aceasta chiar devine o problemă mai presus de toate.
Acum, dacă ai o anumită experienţă filologică – și nu degeaba am lucrat eu şase ani şi jumătate împreună cu filologi la arhiva Goethe-Schiller de la Weimar – reuşeşti să rezolve uneori foarte precis, foarte exact, asemenea probleme. Şi vreau să pornesc chiar acum, ca să vorbim de ceva concret, de la dezlegarea unei neînţelegeri deosebit de grave. Dumneavoastră ştiţi cu toţii că cineva care a citit cărţile mele, dacă a ajuns pe parcursul acestor cărţi – în Ştiinţa ocultă [Nota 8] există aceasta – să cuprindă cu privirea istoria timpurilor postatlanteene, nu se poate îndoi nicio clipă de faptul că: eu împart timpul postatlantean în şapte epoci succesive şi socotesc timpul în care trăim noi acum ca fiind a cincea epocă postatlanteană, a cincea perioadă din intervalul temporal postatlantean. Știți cât de des spun: Ne aflăm în cea de-a cincea perioadă a intervalului temporal postatlantean. Max Dessoir scrie – după ce a ajuns la ideea că există ceva ca un fel de împărţire temporală:
„Vechea Indie nu este India actuală, aşa cum de fapt trebuie înţelese simbolic toate desemnările geografice, astronomice, istorice. După cultura hindusă a urmat cea protopersană, condusă de Zarathustra, care a trăit însă cu mult mai devreme decât personalitatea care poartă acest nume în istorie. Au urmat alte perioade. Noi ne aflăm în cea de-a şasea perioadă.” (pag. 258 ş.u.)
Aici avem un asemenea nonsens grosolan, când cineva scrie într-o lucrare despre ceva spus de mine. Aceasta devine o problemă pentru cine citește, pentru că presupune că profesorul este precis în ceea ce scrie. Un profesor este precis, dar în acest caz el scrie nonsensuri. Or aceasta devine o problemă. Deschideţi Ştiinţa ocultă la pagina 294 [p.224 în traducerea în română*]. Acolo găsiţi soluţia acestei probleme. Anume acolo se spune că în cea de-a patra epocă de cultură a fost pregătită treptat cea de-a cincea, şi că deosebit de importante sunt secolele IV, V şi VI ale epocii a patra, pentru pregătirea celei de-a cincea epoci. Acolo se spune:
„În secolele patru, cinci şi şase după Christos se pregătea în Europa o epocă de cultură care a început în secolul XV şi în care prezentul trăieşte încă şi acum. Aceasta urma să înlocuiască treptat cea de-a patra epocă, cea greco-latină. Este cea de-a cincea epocă de cultură postatlanteană.”
* Ştiinţa ocultă, Editura Univers Encicliopedic, 2003
Aceasta a citit prof. Max Dessoir. Dar el citeşte cu atâta exactitate, încât la rândul al cincilea a uitat deja despre ce este vorba – sau nu şi-a notat exact în catalogul său pe fişe, şi când s-a uitat încă o dată, a citit pe primul rând „în secolele a patrulea, al cincilea şi al şaselea”, când s-a pregătit cea de-a cincea perioadă; şi când s-a uitat sus, el, ca profesor este precis, exact, el s-a mai uitat o dată sus, dar s-a uitat la primul rând în loc să se uite la cel de-al şaselea, şi a văzut în secolele al patrulea, al cincilea, al şaselea, şi scrie: „Ne aflăm în cea de-a şasea perioadă”, în timp ce în rândurile care urmează scrie „Este cea de-a cincea epocă de cultură postatlanteană”.
Aceasta este metoda omului care se încumetă să scrie despre un asemenea fenomen cum este Mişcarea antroposofică. Se poate spune: Este o superficialitate incredibilă, acoperită numai prin faptul că se consideră: profesorii sunt precişi. Aşadar dacă cineva citeşte aşa ceva fără să consulte cărţile mele, va găsi că antroposofia este discutabilă. Nu este deosebit de important dacă este cea de a cincea sau a şasea perioadă, dar problema se rezolvă în sensul că: Acest om este un superficial lipsit de conştiinţă! Aceasta se poate stabili în acest loc cu o precizie filologică.
Acum să privim mai departe lucrurile, pentru a dobândi în primul rând etalonul cu care trebuie să măsurăm aceste expuneri. La pagina 225 Dessoir scrie fraza următoare:
„Educarea stării superioare de conştienţă începe – cel puţin pentru oamenii prezentului – prin acea că se cufundă cu toată forţa într-o reprezentare, ca într-o realitate pur sufletească. Cea mai potrivită este o reprezentare simbolică, spre exemplu cea a unei cruci negre (simbol pentru impulsurile şi pasiunile inferioare nimicite), la intersecţia braţelor căreia se află şapte trandafiri roşii (simbol pentru impulsurile şi pasiunile purificate)”.
Acum mă întreb eu când citesc acestea la Max Dessoir: Oare este antroposofia asta cu totul smintită? Ce să mai rămână ca simbol pentru impulsuri şi pasiuni purificate, când crucea neagră este simbolul pentru impulsurile şi pasiunile „nimicite”? Dacă impulsurile şi pasiunile, care sunt inferioare, au fost mai întâi toate nimicite, ce să mai fie transformat (purificat)? Aşadar aici este un nonsens. Dar, vedeţi dumneavoastră, consideră că este un citat! Acum să trecem la pagina 311 [p.236 în traducerea în română] din Ştiinţa ocultă. Acolo se spune:
„După ce ne-am cufundat în astfel de gânduri şi sentimente, să le transformăm pe acestea în următoarea reprezentare simbolică. Reprezentaţi-vă o cruce neagră. Aceasta să fie simbol pentru partea inferioară a impulsurilor şi pasiunilor nimicită …”*
* în germană: das vernichtete Niedere der Triebe und Leidenschaften. Adjectivul nieder = inferior, josnic. Substantivizarea folosită de Rudolf Steiner, Nieder = inferiorul/josnicul (impulsurilor şi pasiunilor), sau, ceea ce este inferior/ josnic (în impulsuri și pasiuni). (n.tr)
Prof. Max Dessoir transformă cu îndrăzneală acest lucru în „simbol pentru impulsurile şi pasiunile inferioare nimicite”, în timp ce la mine în carte scrie „partea inferioară a pornirilor şi pasiunilor nimicită…”. Cu această exactitate citeşte el şi cu această exactitate citează. În timp ce în ştiinţa spirituală se pune problema să dăm citate exacte, exactul domn profesor găseşte necesar să superficializeze treaba în modul cel mai şleampăt – nu găsesc un alt cuvânt.
Acum mă întreb: Un astfel de om prezintă aşadar antroposofia; el o prezintă în aşa fel încât totul apare ca o caricatură. Ajungem la concluzia că el nu este în stare să redea lucrurile. Dar aici nu lipseşte numai raţiunea, ci îi lipseşte de fapt întreaga conştiinciozitate ştiinţifică obişnuită. Lipsa de conştiinciozitate domneşte! Să luăm un alt pasaj, unde vorbeşte despre cum poate ajunge omul la clarvedere:
„Printr-o astfel de muncă interioară sufletul atinge ceea ce este strădania oricărei filosofii. Fără îndoială, conştienţa eliberată de trup trebuie ferită de confundarea cu clarvederea visătoare şi procesele hipnotice. Atunci când forţele noastre sufleteşti sunt intensificate, Eul se poate vieţui deasupra conştienţei, oarecum într-o concentrare şi autonomizare a spiritualului, da, el poate deja la perceperea culorilor şi a sunetelor să excludă din trăire mijlocirea trupului” (pag. 255).
Nicăieri eu nu spun că la perceperea obişnuită de culori şi de sunete omul îşi poate exclude trupul. Dar profesorul Max Dessoir o scrie. De la un astfel de om nu putem spera că poate pricepe ceva, pentru că el nici nu are ceea ce vrea el să înţeleagă, ci cu totul altceva! Căutați, de exemplu, la mine, expresia de „corp celular”. În contextul Ştiinţei ocultă ş.a.m.d., expresia „corp celular” nu are sens. Da, dar ce face profesorul Dessoir? El spune:
„În cazul în care cufundarea eliberează spiritul de trupul celular, ea nu îl eliberează totuşi de orice tip de corporalitate” (pag. 256).
Căci:
„Înfăptuirile trupului astral sunt multiple. El conţine arhetipurile după care trupul eteric dă înfăţişarea sa corpului celular” (pag. 256 ş.u.).
La mine nu se află nimic scris de vreun corp celular, ci despre trupul fizic. De îndată ce se spune corp celular, tot ceea ce spune despre trupul fizic în cazul meu nu mai are nici un sens. Vedeţi aşadar că el nu înţelege nimic. Un exemplu nostim este următorul:
„Nu este nevoie să dovedim în prealabil că refacerea de după somn s-ar putea explica altfel, şi anume cu mult mai simplu şi mai potrivit decât cu ajutorul trupului astral. La fel de puţin vom dori să ‹explicăm› cu Steiner ‹amorţirea› unui picior prin detaşarea trupului eteric de trupul fizic” (pag. 257).
„Explicăm” este pus între ghilimele. Să luăm pasajul de la pag. 96 [p.79 în traducerea în română] din Ştiinţa ocultă:
„Atunci când omul, de exemplu, pune o greutate pe unul dintre membrele sale, se poate ca o parte a trupului eteric să se separe de cel fizic. Despre un membru aflat în această situaţie se spune că a amorţit. Iar senzația specifică pe care o avem atunci provine de la separarea trupului eteric”. Mai departe se spune: „Desigur, un mod de reprezentare materialist poate nega și aici invizibilul în vizibil şi să spună: Toate acestea se datorează numai perturbării fizice produsă de apăsare”.
Deci nu este contestat faptul că presiunea a provocat o perturbare fizică; aceasta este acceptată întru totul şi din aceasta se explică amorţirea. Dar altceva decât amorţirea este lucrul pe care îl spun aici în carte: Senzația specifică pe care o simțim provine de la detaşarea trupului eteric.
Aşadar senzația pe care o avem la amorţirea unui membru provine de la detaşarea trupului eteric.
„La fel de puţin vom dori să ‹explicăm› cu Steiner ‹amorţirea› unui picior prin detaşarea trupului eteric de cel fizic” (pag. 257).
Nu detaşarea voiam să o explic, ci senzația particulară care apare. Te întrebi: pot astfel de oameni, de fapt, să citească? Sunt ei în stare să citească o carte spirituală serioasă, care acordă atenţie tuturor obiectelor sale? Dar de astfel de oameni sunt ocupate catedrele universităţilor! – aceasta este o concluzie, care are totuşi o anumită importanţă –, de oameni care sunt în stare să se raporteze în felul acesta la fenomenele epocii noastre. Mă gândisem, de fapt, să vă pot oferi astăzi o expunere a modului cum se resping obiecţiile serioase, dar sunt constrâns să vă arăt că avem de a face cu un superficial, care falsifică totul în acest fel. M-aş fi bucurat de o refutare a unei obiecții serioase!
Desigur, Dessoir este gata, cum se spune, să-şi lingă satisfăcut degetele acolo unde se vorbeşte despre condițiile de pe Saturn. Acolo desigur că el găseşte deosebit de revoltătoare descrierea, pe care o expune în felul următor:
„În împrejurimile lui Saturn se mişcau spirite de diverse tipuri ca cele ale Formei (Exusiai), ale Personalităţilor (Arhai), ale Focului (Arhangheli), ale Iubirii (Serafimi). Mai târziu s-au dezvoltat pe Saturn prin Îngeri procese de hrănire şi excreţie, prin Heruvimi, stări de conştienţă confuze, de vis; despre aceste stări clarvăzătorul află încă şi în ziua de azi printr-o percepţie suprasensibilă asemănătoare mirosului, căci stările sunt, de fapt, mereu acolo.” (pag. 258)
Aşadar clarvăzătorul află (despre ele) printr-o percepţie suprasenzorială asemănătoare mirosului! Este desigur aşa încât poţi să-ţi lingi degetele, nu-i aşa? – adică clarmirositorul miroase stările de pe Saturn! Dessoir nu se poate abţine să spună:
„Mă miră că nu se face aici o legătură şi cu ‹mirosul sfinţeniei› şi ‹putoarea diavolească›” (pag. 258).
Am discuta cu acest om, dacă s-ar putea. Dar să deschidem acum din nou Ştiinţa ocultă, la pagina 168 [p.133 în traducerea în română], de unde are acest pasaj:
„Spre interior” (în Saturn) această voinţă omenească confuză se face cunoscută percepţiei clarvăzătoare prin efecte ce pot fi comparate cu ‹mirosurile›”.
Aceasta se spune acolo. Aşadar prin efecte ce pot fi comparate cu mirosul. Domnul Dessoir se simte obligat să spună: „Despre aceste stări, clarvăzătorul află încă şi în ziua de azi printr-o percepţie suprasensibilă asemănătoare mirosului” (pag. 258).
Ceea ce înseamnă că el transpune ceea ce este expus limpede, într-o prostie, şi apoi îşi critică propria prostie. La fel de puţin pe cât am spus eu vreodată că prin Îngeri apar pe Saturn procese de hrănire şi excreţie; căci în acel loc se spune: În acel timp în care apar Îngerii, se desfăşoară pe Saturn procese de hrănire şi excreţie. Aici este indicată simultaneitatea. Apar Îngerii şi iau naştere procesele de hrănire şi excreţie. Faptul că acestea se desfăşoară prin Îngeri este contribuţia lui Dessoir.
Vedeţi că nu ai ce discuta cu un om care se pronunţă în felul acesta asupra unor astfel de fenomene.
„Christos sau omul solar a educat şapte mari învăţători” (pag. 258).
Până acum nu am găsit nici un punct de reper care să justifice această desemnare: Christos sau omul solar, căci în Ştiinţa ocultă la pagina 242 [p.197 în traducerea în română] se spune în mod expres să oamenii solari Îl simţeau pe Christos drept Eul superior – ceea ce desigur că este cu totul altceva decât să spui: „Christos sau omul solar”.
Acum, vedeţi dumneavoastră, astfel de lucruri ajung uneori și până la rafinament. Atunci superficialitatea ajunge foarte aproape de graniţa a ceea ce trebuie să facă cititorului impresia de calomnie dacă autorul ei a făcut-o intenţionat. Astfel, Dessoir amintește de pasajul în care eu vorbesc despre faptul că în copilărie lucrează forțe la pregătirea creierului; Amintiţi-vă numai de lucrarea mea Conducerea spirituală a omului şi a omenirii [Nota 9], pe care profesorul Dessoir a răsfoit-o. Eu am expus acolo: Dacă omul îşi evocă mai târziu cum ar fi putut face prin propria deşteptăciune tot ceea ce apare mai târziu drept minunat în privința creierului, el ajunge să realizeze cum acţionează înţelepciunea din inconştient asupra omului în copilărie, în primii trei ani de viaţă. Domnul Dessoir – pardon, domnul profesor Max Dessoir de la Universitatea din Berlin citează în cazul acesta:
„În special un om care îi învaţă pe alţii înţelepciunea – ceea ce mărturiseşte Domnul Rudolf Steiner – îşi va spune: Pe când eram copil am lucrat asupra mea prin forţe care acţionau din lumea spirituală în interior, iar ceea ce pot da acum mai bun din mine, trebuie să acţioneze tot din lumile superioare; pe acestea nu îmi este îngăduit să le consider ca aparţinând conştienţei mele obişnuite” (pag. 260).
Aşadar Max Dessoir îi face pe cititorii săi să creadă că eu aş fi afirmat tot ceea ce se spune aici despre mine. Să deschidem Conducerea spirituală a omului şi a omenirii de unde a luat el aceasta. La pagina 30 [p.23 în traducerea în română*], acolo scrie:
* Conducerea spirituală a omului şi a omenirii, Editura Triade, 2005.
„Conceptul astfel dobândit al conducerii omenirii poate fi extins în anumite privinţe. Să presupunem că un om şi-a găsit discipoli, câţiva oameni care sunt adepţii lui. Un astfel de om îşi va da uşor seama prin adevărata cunoaştere de sine că tocmai faptul că a găsit adepţi îi dă sentimentul: ceea ce are de spus nu provine de la el. Este mai degrabă aşa că forţele spirituale voiau să se comunice din lumile superioare adepţilor, şi că acestea găsesc în Învăţător instrumentul potrivit pentru a se revela.
Unui astfel de om îi va veni gândul” şi aici vine pasajul pe care îl citează Dessoir:
„Pe când eram copil, am lucrat asupra mea prin forţe care acţionau în interior(ul meu) din lumea spirituală, iar ceea ce pot da acum mai bun din mine, trebuie să provină tot din lumile superioare; pe acestea nu îmi este îngăduit să le consider ca aparţinând conştienţei mele obişnuite.” (pag. 260)
Până aici citează Dessoir. La mine se spune mai departe:
„Da, unui astfel de om îi este îngăduit să spună: ceva demonic, ceva ca un demon – dar cuvântul ‹demon› este luat în sensul unei puteri spirituale bune – acţionează dintr-o lume spirituală prin mine asupra adepţilor. – Aşa ceva simţea Socrate.” (pag. 30)
Aşadar întregul pasaj se referă la Socrate. Max Dessoir are lipsa de gust – aş spune, doar aşa, ca să nu folosesc un cuvânt mai dur aici – să răstălmăcească acest pasaj în modul următor şi apoi să mai și adauge:
„Aşadar faptul că cineva este purtător al adevărurilor supraindividuale se amplifică aici până la ideea că o lume spirituală gândită material ar fi oarecum legată prin tuburi sau sârme cu individul; spiritul obiectiv al lui Hegel se transformă într-un grup de demoni şi apar din nou toate figurile întunecate ale unei gândiri religioase nerafinate.” (pag. 260)
Acum ar trebui să citiţi capitolul pe care l-am scris în Enigmele filosofiei [Nota 10] despre Hegel şi să vă clarificaţi: faptul că aici vorbesc despre demoni se referă la Socrate, care a folosit el însuşi cuvântul „daimon”. Despre Hegel spuneam eu însumi în mod categoric în Enigmele filosofiei că nu poate fi folosit acelaşi termen. Dar vă voi arăta mai târziu de ce în acest caz particular, profesorul Dessoir poate fi atât de lipsit de măsură. O astfel de superficialitate se amplifică până la a deveni realmente ceea ce este o adevărată calomniere, chiar dacă una născută doar din superficialitate. Dar aici se mai amestecă şi alte sentimente.
Dacă trecem la aspectul conceptual, trebuie să spun: eşti de-a dreptul uluit ce se găseşte în cutia craniană a unui astfel de profesor al prezentului. Eu expun faptul că drept primă treaptă a cunoaşterii suprasensibile avem cunoaşterea imaginativă, care funcționează în imagini. Aşadar, aşa cum dobândim cunoaşterea sensibilă prin concepte, care funcționează în mod abstract, ca umbrele, tot aşa dobândim realitățile lumii superioare prin cunoaştere imaginativă. Din aceasta, prof. Dessoir face ceva, nu se ştie prea bine ce anume; căci atunci când el citeşte că se cunoaște prin simboluri, el spune: Realităţile sunt simboluri. De aceea spusese el anterior:
„Vechea Indie nu este India actuală, aşa cum de fapt toate denumirile geografice, astronomice, istorice trebuie înţelese în mod simbolic”. (pag. 258)
Acum trebuie să ne gândim că un om raţional poate căpăta din expunerile Ştiinţei oculte impresia – dacă şi conceptul actual de India nu se suprapune cu cel al vechii Indii – că eu am vrut să spun că vechea Indie trebuie înţeleasă doar simbolic. Pentru că el a citit că prima treaptă a cunoaşterii, cunoaşterea imaginativă, este una simbolică, el crede că vechea Indie, aşadar obiectul, ar fi un simplu simbol.
Faptul că el crede aceasta îl aduce din nou să scrie la pagina 260 următoarele:
„Acest om s-a format într-un trecut extrem de îndepărtat, pe care Steiner îl numeşte epoca lemuriană a Pământului – oare de ce? – şi într-un ţinut care se afla pe atunci între Australia şi India (ceea ce este aşadar o adevărată precizare a locului şi nu un simbol)”.
Vedeţi aşadar că Dessoir îşi închipuie că eu am vrut să spun că Lemuria ar fi fost un simbol şi critică apoi faptul că eu expun lucrurile în aşa fel, ca şi cum nu ar fi nici un simbol; el găseşte că acest lucru trebuie aspru criticat. Aşadar aici superficialitatea devine deja prostie. Aici el se consideră deosebit de plin de spirit, când concluzionează:
„La aceste consideraţii ne surprind contrazicerile şi o anumită insuficienţă logică. Este contradictoriu faptul că se presupune că din conţinuturi ‹contemplate› şi considerate doar ‹simbolice› ale realităţii s-a dezvoltat starea de lucruri a realităţii.” (pag. 263)
Conform lui Dessoir, întrucât cunoaşterea funcționează prin imagini, trebuie ca şi starea de lucruri să aibă caracter de imagine; și acest lucru îl găseşte drept o contradicţie. Gândiţi-vă aşadar că avem situaţia în care cineva spune că un tablou, pe care îl pictează un pictor, este o imagine; dar el îl confundă cu realitatea şi găseşte că este contradictoriu ca acest tablou să exprime o realitate – sau aşa ceva. Aşadar ajungeţi să realizaţi că această superficialitate devine aproape prostie pe alocuri.
Ei bine, vedeţi dumneavoastră, aşa este prezentată lumii în ziua de azi antroposofia. Gândiţi-vă că această carte groasă, care este scrisă, aşadar, de un profesor universitar, este bineînțeles discutată peste tot; oamenii citesc, desigur, acest capitol cu deosebită fervoare. Pe ei nu îi interesează faptul că omul a expus o caricatură a antroposofiei, ci vor găsi probabil că trebuie să dea dreptate informării pe care autorul cărţii o trimite ca anunţuri prin toate publicațiile periodice – asemenea anunţuri provin în mod obişnuit de la oameni care nu sunt deloc străini de autor. În anunţurile librăriilor se spune:
„…Apoi cartea abordează procedeul de gândire cabalistă, care nu se manifestă numai în Kabbala propriu-zisă, ci şi în psihanaliza lui Freud şi în rafinamentele sterile ale anumitor explicatori ai lui Faust, ca şi în teoria Shakespeare-Bacon; toate aceste forme derivate ale ştiinţei sunt disecate şi dezvăluite în nulitatea lor. La fel de temeinic şi la fel de necruţător sunt criticate învățăturile false ale unui Guido von List şi ale unui Rudolf Steiner; se aduce lumină în teoriile întunecate, pline de pretenţii ale celor care cred că se fac sănătoşi prin rugăciuni şi ale teosofilor.”
Vedeţi aşadar, acesta este savantlâcul de astăzi, aceasta este în ziua de azi maniera în care se tratează din partea oficială lucrurile care vor să se pună în slujba adevărului. Dar superficialitatea domnului Max Dessoir urcă uneori în regiuni cu adevărat înalte. El face, de exemplu la pagina 254, observaţia:
„Vezi Rudolf Steiner, Ştiinţa ocultă în schiţă, Ediţia a V-a, Leipzig 1913. Pe lângă aceasta am mai folosit încă un lung şir de alte lucrări.”
Eu am demonstrat – anume preocupările mele filologice îmi permit aşa ceva – că Max Dessoir nu cunoaşte nimic altceva decât Ştiinţa ocultă, Conducerea spirituală a omului şi a omenirii şi Sângele este o sevă cu totul deosebită [Nota 11]. Este tot ce cunoaşte el. Pot dovedi aceasta din articolul său. De exemplu, el nu a citit Enigmele filosofiei – pentru a nu menţiona decât această carte. Cu toate acestea, el îl numește „un lung şir de alte lucrări”. Ştiinţa ocultă şi un şir lung care e format din Conducerea spirituală a omului şi a omenirii şi Sângele este o sevă cu totul deosebită. Apoi el continuă:
„În prima publicație a lui Rudolf Steiner, Filosofia libertăţii [Nota 12] (Berlin 1894), se găsesc doar începuturile unei învăţături propriu-zise.” (nota pag. 254)
Prima mea publicaţie! Prima mea carte [Nota 13] a apărut în 1883. Această „primă publicaţie” a apărut aşadar la 11 ani după cartea care a fost într-adevăr prima mea publicaţie. De astfel de experiențe avem parte în ziua de azi!
Desigur că voi scrie o broşură despre acest capitol, corelat cu acastă întreagă carte. Căci este necesar. Aici este într-adevăr vorba să stabilim bine lucrurile odată în privința unei aşa-zise apariţii culturală, nu pentru a infirma frază de frază, ci mai presus de toate pentru a arăta întreaga superficialitate fragilă, pentru a arăta cu adevărat omului cu toată pompa lui savantă că el nu este capabil să respecte nici măcar cele mai simple reguli ale adevăratei decențe. La această chestiune nu trebuie să se răspundă luând pur şi simplu frază de frază, ci arătând ce a făcut omul din ea. Căci totul, aş spune, este scris după modelul primelor rânduri. Ştiu, bineînțeles, că oamenii nu vor găsi acest lucru revoltător; el începe astfel:
„Un om oricum ciudat, Dr. Rudolf Steiner. El provine din Ungaria, s-a născut pe 27 februarie 1861 şi a ajuns la Weimar trecând prin Viena”. (pag. 254)
Ei bine, eu am trăit în Ungaria primul an şi jumătate din viaţa mea. Nu provin din Ungaria, ci provin cu adevărat din Austria de Jos, şi anume dintr-o veche descendenţă din Austria de Jos, dintr-o familie germană străveche. M-am născut doar în Ungaria, deoarece tatăl meu era funcționar la calea ferată austriacă din Sud, care ducea de la Wiener-Neustadt la Groß-Kanizsa, care pe atunci aparţinea încă de Cisleithan, şi a fost numit acolo la o staţie de pe linia ungară, Kraljevec, unde s-a întâmplat că m-am născut şi am trăit până la un an şi jumătate. Dar în «Kürschner» scrie, desigur: „născut în Ungaria”. Aceasta este sursa domnului Max Dessoir. Eu ştiu că acei oameni care sunt întotdeauna de acord cu cei care practică lipsa de scrupule, vor spune: Păi, de unde să ştie omul altceva, dacă aşa scrie în Kürschner? Kürschner indică locul naşterii; dar se ştie, de asemenea, că omul poate proveni şi de altundeva decât de acolo unde s-a născut întâmplător – ceea ce în ziua de azi se întâmplă foarte frecvent, nu-i aşa, acum, când oamenii sunt amestecaţi laolaltă –, numai că un profesor german de filozofie nu judecă după consideraţiile obişnuite.
Dar lucrurile devin uneori de-a dreptul nostime. Vedeţi dumneavoastră, el mai cunoaşte, după cum spuneam deja: Sângele este o sevă cu totul deosebită. Dumneavoastră veţi găsi că eu am expus cândva, într-adevăr cu o mare băgare de seamă, cum era în vremurile vechi, cum sângele avea oarecum o acțiune mai profundă de memorie şi lucruri asemănătoare. Cu toate acestea, nu am omis să spun în mod explicit că este dificil să descrii aceste lucruri, şi că de aceea trebuie să vorbim de multe ori comparativ. Bineînțeles, Max Dessoir omite această introducere şi citează ceea ce, dacă citiţi în Sângele este o sevă cu totul deosebită veţi vedea cu câtă precauţie şi cu ce tranziții este prezentat totul. Dar Max Dessoir, pentru că el crede că în felul acesta poate acţiona în mod deosebit asupra cititorilor, citează așa:
„Trupul astral urmează să-şi ‹găsească expresia› parţial în sistemul nervos simpatic, parţial în măduva spinării şi în creier”. (pag. 261)
Apoi el citează chestiunea de la mine:
„Sângele preia [Nota 14] imaginile lumii exterioare interiorizate prin creier.” După care spune:
„O asemenea desconsiderare monstruoasă a tuturor faptelor se uneşte cu afirmaţia, pe cât de nedemonstrabilă, tot pe atât şi de neînţeles, că omul preistoric îşi amintea în ‹imaginile pe care le primea sângele său›, şi experiențele strămoşilor săi.” (pag. 261)
Pur şi simplu nu este îngăduit să condensezi într-o singură frază care nu are sens, ceva care a fost prezentat cu toată atenția cuvenită, şi în felul acesta să înșeli cititorul. Dar înșelăciunea în acest caz deosebit de rea, pentru că lucrurile sunt prezentate în mod calomniator. Dar ce citează aici bunul Dessoir? Nimic altceva decât că ceea omul căpăta moștenit de la strămoşii săi, în relațiile anterioare, diferite ale sângelui, el o trăia ca o amintire. Max Dessoir găseşte acest lucru ca fiind deosebit de rău. Însă acum aş dori să expun o părere proprie a lui Dessoir întrucât este deosebit de interesantă. Acolo explică el cum se ajunge ca în ziua de azi să mai trăiască încă vechi concepţii, aşa cum le au oamenii superstiţioşi de la ţară şi cei care cred că se pot însănătoşi prin rugăciuni, sau cum le are Guido von List şi antroposofii. El caută să explice de unde vine aceasta. În acest caz el spune:
„Deja din aceste exemple se poate concluziona că în cercetarea ocultă continuă să trăiască străvechi forme de reprezentare. Ce-i drept, cu această Teorie a rămășițelor nu este încă oferită o refutare convingătoare a ocultismului, deoarece se poate ca adevărul să fi fost înțeles în perioada de tinereţe a popoarelor şi cultura noastră să-l fi pierdut. Dar faptele care sunt folosite pentru a susține aceste afirmaţii dau greș, iar amintirea acelor idei umane străvechi ale popoarelor ar explica de ce nouă, oamenilor prezentului, ne este aşa de greu să scăpăm de ele. Sângele multor milenii curge prin venele noastre. Pulsul său nu este întotdeauna regulat, ci uneori devine aritmic, precum era cândva.” (pag. 11 ş.u.)
Aşa este Max Dessoir. Deci, când în antroposofie se spune într-un mod foarte explicabil: „Sângele strămoşilor noştri curge în noi şi reprezintă un fel de memorie” – afirmaţia este ridiculizată; acolo unde are el însuși nevoie de ea, o folosește. Acesta este Max Dessoir, profesor universitar de filozofie la Berlin.
Acum o carte deosebit de curioasă, pe care am respins-o întotdeauna – ceea ce poate şti oricine care cunoaşte lucrările mele despre Goethe că am respins-o –, este cartea lui F. A. Louvier [Nota 15]: «Sphinx locuta est», în care el explică în mod cabalistic «Faust»-ul lui Goethe. Este o carte groaznică. Dar Dessoir abordează mai întâi cabalistica. Ceea ce spune el despre cabalistică ne-ar duce prea departe, pentru că el nu înţelege într-adevăr nimic din aceasta; dar apoi el expune cabalistica modernă, şi, citează printre alţii, şi pe Louvier: «Sphinx locuta est», care conține lucruri atât de frumoase. Nu-i aşa, el îşi poate din nou linge degetele.
„Din multe pasaje ar rezulta că forţele spirituale apar ca persoane alegorice active. Spiritul Pământului – în realitate, desigur, una dintre cele mai întunecate figuri ale operei – este spiritul planului (nivelului) lui Faust (căci ‹Pământ› este echivalent cu ‹nivel› sau ‹plan›) şi ca atare abstracţiunea; Gretchen este naivitatea, pudelul cel negru este dovada negativă, ş.a.m.d. Să considerăm scena ‹în faţa porţii› (Sphinx locuta est, pag. 122 ş.u.). Dacă Faust simbolizează raţiunea speculativă, locuinţa ei este capul. Prin urmare, oraşul semnifică creierul, poarta goală, întunecată, gura, iar umblătorii de toate felurile sunt exprimări audibile ale spiritului, care ies de aici, mergând în afară, în spațiu liber. Vorbirea însăşi nu apare aici, pentru că este descrisă amănunţit în partea a doua drept ‹toiagul heraldului›. În schimb apar poeziile, anume ca soldaţi: castele (sediul gândirii) şi tinere fete (sentimente) trebuie să se dăruiască poeziei; trâmbițele (sunetele) poeziilor indică atât bucuria, cât şi pieirea… Fiica de burghez (Agatha) reprezintă cântecul popular, iar iubitul ce urmează să se unească cu cântecul popular, adică unul dintre soldaţi, este o poezie; căci textul şi melodia formează o pereche… Alături de cântecul popular (Agatha) mai apare un ‹discipol›, adică un cântec studenţesc, numit Krauskopf (creţul), şi cu acesta un al doilea discipol – refrenul cântecului… În afară de personajele discutate mai apar şi următoarele manifestări sonore, ce ies prin poartă (din gură). Acestea sunt: rugămintea, răstălmăcirea cuvintelor, pălăvrăgeala, acordul, cearta, porunca, întrebarea, politica de cafenea, da-ul, promisiunea şi scuza.” (pag. 222 ş.u.)
În felul acesta el îl poate ironiza pe Louvier, care găseşte expusă întreaga filosofie kantiană în «Faust». Apoi trece la teoria Bacon-Shakespeare a lui Edwin Bormann [Nota 16] şi expune lipsa de sens a tot ceea ce au făcut oamenii Shakespeare-Bacon în mod cabalistic; apoi trece la Stefan George [Nota 17], unde citează trei poezii, pentru a-l caracteriza pe Stefan George. Nu vrem să ne intrăm în dedalii la toate acestea, căci ne-ar lua o oră ca să vă expun întreaga încâlceală a lui Max Dessoir; dar la ceva vrem totuşi să ne referim, la alăturarea celor trei poezii. Aş vrea să vă citez mai întâi cea de a doua poezie citată de el. Nu este nevoie să fim de acord cu astfel de versificaţii, dar vreau să vă expun practica lui Max Dessoir. Aşadar vă rog să nu o luaţi ca şi cum eu aş fi de acord cu această poezie, care este a lui Werfel [Nota 18], dar nu despre aceasta este vorba:
Tu, Cer depărtat, uşor, deasupra locului!
Tu cunoşti zdrenţele aurite ale băilor marine
Tu cunoşti prinţii
Şi Halali-ul de toamnă
Voi, copaci feciorelnici,
Ridicaţi din umeri
Ultima plasă,
Cea maro.
Umbra aruncaţi-o peste mine,
Aici şed eu
Citind numele
Semeţe din piatră
Acum eşti la bunica mea, copile
O, tu, sărbătoare subpământeană,
Pe care nimeni nu vrea să o gândească! (pag. 234)
După cum am spus, am putea avea obiecţii faţă de această poezie, dar Dessoir are gustul să o alăture următoarei poezii. Aşadar aceasta pe care vreau să o expun acum, este cea dintâi citată de el:
Băiatul nobil palid rosteşte:
Tu întunericule, din tine provin –
Eu cred în tot ceea ce nu s-a spus încă niciodată,
Sunt prea singur pe lume, şi totuşi nu suficient de singur,
Tu vezi că vreau mult!
Te clădim cu mâini tremurânde. (pag. 234)
Aceasta este aşadar prima poezie; apoi vine poezia lui Werfel, şi apoi urmează cea de-a treia, pe care vreau să o citesc acum:
Se poate să merg printre dealuri grele –
Tu, dealule, care ai rămas, atunci când au venit munţii,
Fă-mă paznicul depărtărilor tale,
Căci, Doamne, oraşele mari sunt:
Acolo trăiesc oameni, alb înfloriţi, palizi,
O, Doamne, dă fiecăruia propria sa moarte!
Doamne, noi suntem mai săraci decât săracele animale.
Adu, Doamne, splendoare şi măreţie peste cineva; –
Fă să se întâmple ultimul semn. (235)
Poezia de la mijloc, pe care eu am citit-o prima, este într-adevăr de Werfel, dar pentru a o caracteriza Dessoir are gustul să ia un volum de poezii ale lui Rilke [Nota 19], fără să copieze vreuna, ci ia doar versurile de început, aşa cum sunt ele date în cuprins. Aşadar el alcătuieşte poezii reunind laolaltă versurile de început ale poeziilor; și pe acestea le compară apoi cu poezia lui Werfel. Acesta este modul în care încearcă el să caracterizeze lirica modernă. El vrea să spună că şi poezia lui Werfel poate fi formată dacă se scriu unul după altul versurile de început din «Cartea orelor» a lui Rilke. Aşa procedează el.
Apoi abordează misticismul rasial al lui Guido von List [Nota 20]. Eu nu am altă legătură cu Guido von List în afară de aceea că am primit de la el cândva – căci l-am cunoscut pe când mai era încă un om raţional şi a scris romanul «Carnutum», la începutul anilor 80 –, un tratat, pe vremea când eu mai editam încă Lucifer Gnosis [Nota 21]; atunci l-am trimis înapoi drept diletant şi inutilizabil. Este singura legătură pe care am avut-o cu Guido von List.
Apoi Dessoir discută despre Christian Science [Nota 22]. Dumneavoastră ştiţi câtă legătură am eu cu Christian Science. Singura legătură pe care o am cu Chrsitan Science v-o pot citi cu aproximaţie. Atunci când am fost întrebat după conferinţe publice despre această Christian Science, eu am spus întotdeauna în primul rând că există în mod real materie. Dar am spus că acestei „ştiinţe creştine” nu îi este îngăduit să se numească creştină, şi anume din următoarele motive:
„Aici devine limpede că întreaga învăţătură este ireconciliabilă cu spiritul creştinismului. Unei învăţături care vrea printr-o gândire limitată să dea la o parte suferinţa din lume, nu îi este îngăduit să afirme că se sprijină pe Evanghelie. Căci creştinismul a proclamat cu o seriozitate teribilă adevărul că păcatul şi durerea fac cu necesitate parte din natura omului; ele nu sunt închipuiri greşite ale gândirii omeneşti nedesăvârşite, ci realităţi către care sunt îndreptate îndurarea lui Dumnezeu şi jertfa prin moarte a lui Iisus. De aceea ‹Ştiinţei creştine› nu îi este îngăduit să se numească ‹creştină›” (pag. 243)
Aceasta am spus-o eu întotdeauna, numai că aici o spune Dessoir; acum v-am citit un pasaj din Dessoir; dar dumneavoastră ştiţi că eu am caracterizat «Christian Science» în acest fel atunci când, după conferinţele publice, am fost întrebat despre ea.
Apoi el caracterizează Mişcarea teosofică drept neo-budism. Dar după modul în care povesteşte prof. Dessoir în această carte că a participat la toate şedinţele spiritiste posibile, aş putea scrie şi eu o carte despre spiritism și să dedic un capitol lui Max Dessoir, alăturându-l nemijlocit spiritismului pe Max Dessoir. Căci acest lucru s-ar putea petrece cu aceeaşi justificare pe care o are el când alătură antroposofia teosofiei, şi în special când expune fraza plină de gust:
„Aceşti cercetători oculţi care fac parte din ‹Frăţia universală› îi combat cu înverșunare pe ‹teosofii la modă sau pseudo-teosofii›, printre care îi înţeleg pe antroposofii grupaţi în jurul maestrului lor, Rudolf Steiner. Dar noi nu vrem să lăsăm acest fapt să ne împiedice să considerăm şi această direcţie.” (pag. 253)
Și prin întreg modul în care aceasta este încadrată între lucruri din care nu face parte, şi prin aceasta devine evidentă lipsa de scrupule; acest lucru trebuie exprimat categoric.
Dar putem deschide cartea oriunde, căci peste tot găsim acelaşi lucru. Iată pagina 240:
„Există un pericol în faptul că astfel de confrerii pot exercita o influenţă mai ales în vremurile noastre alunecoase. Cel puțin există consolarea că ei oricum se dispreţuiesc şi se combat reciproc: misticii raselor, vindecătorii prin rugăciuni, teosofii.”
Acum, dragii mei prieteni, vă întreb dacă eu am combătut vreodată pe cineva faţă de care nu a fost necesar să o fac pentru că el m-a combătut pe mine? În cele scrise aici este lipsa de onestitate cu care se procedează mereu. Verificaţi dacă a fost combătut de mine vreunul dintre toţi oamenii enumerați aici. Mistica rasială nu am combătut-o pentru că o consider ceva prostesc şi nu găsesc că merită osteneala de a fi combătută. Iar despre cei care cred în însănătoşirea prin rugăciune nu am spus decât cele două fraze pe care tocmai vi le-am expus.
Da, cu Dessoir este o situaţie deosebită. El povesteşte toate experiențele pe care le-a avut la diversele şedinţe spiritiste. Acum, la aceasta nu mă pot referi astăzi, căci din toată treaba nu rezultă altceva decât cel mult că Dessoir a ajuns în situaţia să scrie o carte despre aceasta, pentru că nu este altceva decât o abordare a tot felul de senzaţii şi altele asemenea. Dar eu mă întreb: Cum de ajunge un om să scrie o astfel de carte, care de fapt este absurdă? Căci, într-adevăr, dacă parcurgi celelalte capitole, ajungi la o concluzie extrem de tristă. Omul scrie despre lucruri fără să cunoască ceva ca specialist, cum specialistul de pretutindeni trebuie să cunoască în specialitatea sa. Aş dori să ştiu dacă unui filosof ca Max Dessoir îi este îngăduit să scrie în ziua de azi o astfel de frază:
„Unui om pregătit temeinic spiritual şi muzical îi reuşeşte în timpul unui spectacol de operă să cuprindă simultan textul, muzica, care la rândul ei este extrem de complexă, şi performanţa mimică, deşi aceste trei părţi componente pot fi foarte independente între ele.” (pag. 35)
Da, cine l-a studiat și numai pe Aristotel, colaborarea acţiunilor senzoriale în omul unitar, nu poate alcătuirii un astfel de hățiș de propoziții! Aşadar ajungem în ziua de azi să ne spunem că un astfel de om poate fi profesor universitar pentru o specialitate fără să fi studiat, să fi citit nici cele mai elementare lucruri din specialitatea sa. Este cu adevărat nemaiauzit.
Eu voi refuta chestiunea absolut obiectiv – desigur, aici trebuia să vorbim între noi despre aceste lucruri – dar eu voi atrage atenția asupra faptelor în mod obiectiv, fără să folosesc cuvintele tăioase pe care le-am folosit astăzi aici, pentru a vedea dacă în ziua de azi mai există oameni care, după ce le atragi atenția asupra acestor lucruri, pot măcar să fie indignaţi de o asemenea manifestare culturală. Aş dori să verific acest lucru. Te întrebi: cum este posibil? În orice caz, la pagina 34 dai de un lucru atât de ciudat. Aici el vorbeşte despre un lucru cum este conştienţa, cum există o „margine a conştienţei”, și chiar o „suprafaţă” a conştienţei; un astfel de om vrea să aibă o imagine, nu-i aşa, el spune: „Ca să folosim din nou o imagine uşor de înțeles: din centrul cercului” – el are în vedere centrul conştienţei – „alunecă un complex spre periferie, dar acolo el nu se scufundă în nebulos, ci îşi menţine parţial determinarea şi coerența sa. Un exemplu: La conferenţierea unor parcursuri de gânduri foarte familiare, ocazional, conceptele şi cuvintele mele ajung în acea regiune, şi atenția mea se preocupă cu alte lucruri. Cu toate acestea, eu vorbesc mai departe, oarecum fără participarea conştienţei. De aceea s-a întâmplat să fiu surprins de liniştea bruscă intervenită în sală, trebuind să îmi clarific faptul că era urmare a propriei mele amuţiri! Aşadar conexiunile obişnuite de idei şi judecăţile pot fi realizate şi ‹subconştient›, mai ales cele care se desfăşoară în sfera neintuitivă; exteriorizările prin limbaj legate de ele se desfăşoară tot aşa, fără dificultate pe căile deprinse.” (pag. 34)
Ei bine, aş vrea să ştiu, eu nu cred să mi se fi întâmplat vreodată, chiar şi în cercul de aici, ca eu să continui să vorbesc așa şi să nu fi fost aolo, la cele spuse. Este, de fapt, o mărturie despre sine ciudată, şi te întrebi la cine se referă pasajul acesta. Nu vreau nici să fac presupuneri; dar nu se precizează în mod expres că s-ar referi la altcineva; aşadar pare să se refere la el însuşi, că uneori ţine conferinţe fără să fie efectiv acolo la lucrurile spuse. Atunci ne-am putea gândi că el poate să şi continue să scrie pagini întregi fără să fie efectiv acolo în ceea ce scrie. Atunci s-ar putea, desigur, explica unele lucruri. Însă întreaga carte este aşa ca şi cum ar fi scris-o într-o stare de conştienţă atenuată; – şi este din nou prea mult să se poată accepta că acest profesor Max Dessoir şi-ar fi scris cartea într-un fel de stare de transă şi că transa ar fi acţionat într-o superficialitate mergând până la perfidie.
Dar ai parte de experienţe ciudate ca aceasta. Şi dacă în ziua de azi eşti dependent de faptul de a te încadra în prezent cu o mişcare spirituală, atunci există între-adevăr lucruri care nu sunt așa ușoare și nici nu trebuie luate cu ușurință. De aceea a fost şi necesar ca eu să vă fi preocupat puţin astăzi cu aceste două lucruri. Pe de o parte am vrut să vă descriu pe scurt cum un om care încearcă să facă chiar şi numai câţiva paşi pe calea indicată, merge întru totul în sensul antroposofiei şi pe de altă parte cum, atunci când însăși această antroposofie apare, este ea tratată de acei oameni care sunt angajaţi în ziua de azi oficial să transmită mai departe ştiinţele filosofice şi prin urmare sunt luaţi în serios. Acum, ea va răzbate; dar trebuie să ne devină clar că într-un om ca Max Dessoir avem de a face cu o personalitate superficială şi, în fond, ridicolă.
Sper că data viitoare vom pătrunde mai adânc în consideraţiile noastre, din care cele expuse astăzi ar trebui să fie doar un episod.
