Aţi văzut din diversele consideraţii, pe care le facem deja de săptămâni, că la baza acestora se află strădania de a aduce elemente de bază pentru înţelegerea timpului nostru, aş spune, greu de înţeles, în care ne aflăm şi care cere de la noi această înţelegere, deoarece, aşa cum am putut accentua în repetate rânduri, ceea ce se află în timpul nostru se poate dezvolta mai departe într-un mod favorabil pentru omenire numai dacă o nouă înţelegere a lucrurilor pătrunde măcar un număr mai mare de oameni. Acum aş dori să configurez consideraţiile pe cât posibil de concret, aşa cum a reieșit cuvântul „concret”, conceptul de „concret” în decursul expunerilor care se desfăşoară deja de săptămâni. Este într-adevăr aşa în evoluţia omenirii, că marile impulsuri care stau la baza evoluţiei timpului acţionează printr-o personalitate sau alta. Aşa se şi arată la o personalitate sau alta cât de puternice sunt anumite impulsuri într-o anumită epocă. Sau, exprimat poate altfel: cât noroc poate avea un impuls sau altul ca să fie eficient.
V-am indicat un om care a murit recent şi de care am încercat să leg câte ceva aici şi în alte consideraţii, relativ la caracteristica timpului nostru. Şi astăzi vreau să-mi leg consideraţiile de acest om; îl am în vedere pe Franz Brentano [Nota 1], filosoful care a murit de curând la Zürich, dar care într-adevăr nu a fost un filosof academic în sens îngust, ci care trebuie să apară celui ce se apropie mai mult de el, chiar dacă se apropie doar spiritual, ca fiind într-adevăr reprezentantul omenirii luptătoare a prezentului, am putea spune, al oamenilor prezentului care se luptă cu enigmele lumii. De asemenea, nu se poate spune că Brentano a fost un filosof unilateral, ci ca filosof el a exprimat esenţialul pentru aspecte într-adevăr cuprinzătoare ale ființei umane. Acum, aproape că nu există enigme care să-l atingă pe om, enigme mai profunde pe care Franz Brentano să nu fi încercat să le soluţioneze. S-ar putea spune: Întrega amploare a viziunii omeneşti asupra vieţii l-a interesat. Puţin a fost publicat, deoarece în privinţa a ceea ce a lăsat să se tipărească, a fost de fapt foarte reţinut. Trebuie să fie o mare moştenire acolo, care va arăta ce a scris Franz Brentano din strădania şi lupta sa. Doar pentru acela care a avut oarecum dotarea de a vedea în sufletul lui Franz Brentano nu numai ceea a exprimat el în cuvintele sale, ci şi ceea ce era în el ca luptă şi strădanie, publicarea moştenirii sale literare nu va dezvălui deosebit de multe lucruri noi.
Acum aş încerca, aş spune, în aceste vremuri problematice ale noastre să pun dinaintea sufletelor dumneavoastră aspectele problematice care au preocupat tocmai o mare personalitate cum a fost Franz Brentano. Franz Brentano nu a fost în nici un caz un filosof după tiparul filosofilor actuali, ci el a fost ceea ce filosofii actuali nu sunt deloc, în primul rând un adevărat gânditor, un gânditor care nu voia să se plaseze cu gândirea sa în ceaţă, ci voia să se situeze cu gândirea sa pe terenul bun al dezvoltării gândirii omenirii. Prin urmare, una dintre primele publicaţii ale lui Franz Brentano a fost cartea despre psihologie [Nota 2], psihologia lui Aristotel, anume despre conceptul aşa-numitului „noüs poetikös” la Aristotel. Această carte, de mult epuizată, este, aş spune, o realizare magnifică a gândirii prezentului. Ea arată în primul rând că Brentano a fost un om care încă putea gândi cu adevărat, dacă înţelegem prin gândire configurarea de concepte reale, formarea de concepte reale. În special partea a doua a acestei cărţi despre psihologia lui Aristotel, ni-l arată pe Franz Brentano în interiorul unui proces de gândire de o fineţe şi de o cizelare care în ziua de azi nu se mai găsesc deloc, iar în timpul în care a fost scrisă cartea, se găseau foarte rar. Căci important este că noţiunile, conceptele lui Franz Brentano erau încă suficient de puternice, aş spune, pentru a capta cu adevărat sufletescul, pentru a desemna cu adevărat sufletescul. În ziua de azi, atunci când oamenii vorbesc despre sufletesc, mai au în cea mai mare parte doar cuvinte goale, nu mai au idei reale, concepte reale. Cuvinte lipsite de conținut, care pot fi menţinute întrucât ele au devenit parte din limbaj în procesul istoric al vorbirii şi se crede că la cuvinte omul şi gândeşte ceva; dar în realitate el nu gândeşte nimic la aceste cuvinte.
Este foarte ciudat că oamenii care în ziua de azi pretind că îl citesc pe Aristotel, îndrăznesc să ignore, să treacă aşa, cu totul, pe lângă ştiinţa spirituală. Căci la Aristotel se vede peste tot o veritabilă scânteiere a acelei străvechi ştiinţe pe care noi am desemnat-o adesea drept un rezultat al vechii clarvederi atavice. Dacă noi vorbim în ziua de azi despre trupul eteric al omului, despre trupul senzitiv, despre sufletul senzitiv, despre sufletul raţiunii sau al afectivității, despre sufletul conştienţei, acestea sunt expresii create pentru realităţile vieţii sufletesc-spirituale, de care oamenii mai întâi ar trebui să redevină conștienți.
La Aristotel se găsesc întru totul expresii cu care el nu mai poate face ceea ce este corect, dar care amintesc de faptul că el le are dintr-un timp în care se mai cunoşteau aceste elemente individuale ale sufletului. Numai că la Aristotel ele au devenit abstracte. Şi Franz Brentano s-a străduit să dobândească claritate asupra acestor concepte ale acelui gânditor al timpurilor vechi, ale lui Aristotel, la care, aş spune, aceste concepte tocmai că dispar din istoria evoluţiei omenirii. Aristotel diferenţiază sufletul vegetativ. Cu aceasta el desemnează aproximativ ceea ce noi numim trup eteric al omului. El diferenţiază apoi sufletul senzitiv, aesthetikon, pe care noi îl numim trup al senzaţiei. Apoi el are conceptul corespunzător pentru ceea ce noi desemnăm suflet senzitiv sau al senzaţiei, orektikon. Apoi, el are un concept corespunzător pentru ceea ce noi desemnăm drept suflet al înţelegerii sau al afectivității: kinetikon, și, de asemenea, pentru ceea ce noi desemnăm drept suflet al conştienţei: dianoetikon. Aceste concepte există la Aristotel, numai că lui îi lipseşte perspectiva exactă asupra realităţilor. Aceasta determină ceva neclar, ceva, aş zice, totodată abstract la Aristotel. Toate acestea aderă şi la cartea menţionată a lui Franz Brentano, dar aceasta este totuşi o carte în care domneşte încă o gândire adevărată, o astfel de gândire încât cel care s-a dăruit o dată unei asemenea gândiri, ca Brentano, nu mai poate ajunge la concepţia absurdă că spiritual-sufletescul ar fi doar o funcţie, un produs al evoluției fizic-corporalului. Aş spune că el a avut prea mult în conceptele pe care le-a formulat pe baza lui Aristotel, pentru a decade în prostul obicei al mai noului materialism.
Principala strădanie a lui Franz Brentano a fost să dobândească claritate asupra sufletului omenesc. Franz Brentano a devenit în principal psiholog, cercetător al sufletului, dar pornind de la psihologie el s-a preocupat cu cele mai cuprinzătoare viziuni asupra lumii. V-am atras atenţia că din întreaga «Psihologie» a lui Franz Brentano, care era socotită să fie în patru sau cinci volume, a apărut numai primul volum. Şi cine îl cunoaşte bine pe Franz Brentano poate înţelege întru totul de ce nu au apărut următoarele volume. Brentano nu voia, nu putea, în conformitate cu întreaga sa predispoziție, să se îndrepte înspre ştiinţa spirituală. Dacă el ar fi vrut să răspundă la acele întrebări care au apărut pentru el după primul volum al «Psihologiei», ar fi avut nevoie de ştiinţa spirituală. Pe aceasta, el nu a putut-o găsi. Ca om onest, el a renunţat, așadar, la conceperea următoarelor volume; el a rămas la primul volum. Întreaga acțiune pe care a vrut să o întreprindă a rămas doar un fragment.
Acum aş dori să vă atrag atenţia asupra a două puncte ce reprezintă enigmele pe care s-a luptat Brentano să le dezlege, dar care reprezintă totodată enigme pe care, în fond, în ziua de azi orice om gânditor trebuie să se lupte în mod conştient să le dezlege, pe care întreaga omenire – în măsura în care nu duce o existenţă animală, obtuză –, se luptă să le dezlege, dar în mod inconştient; inconștient fie căznindu-se să găsească aparent soluţia acestei enigme într-o direcţie sau alta, fie altminteri suferind psihic mai mult sau mai puțin din cauza incapacităţii de a reuși ceva în direcţiile trasate de aceste enigme. Franz Brentano a reflectat, a cercetat sufletul omenesc. Ei bine, dacă se investighează sufletul omenesc aşa cum o face ştiinţa, şi prin aceasta găseşte calea de la sufletul omenesc la spirit, atunci se poate rămâne la ceea ce este cel mai evident şi poate recunoaște activarea sufletului omenesc tripartită ca gândire sau reprezentare, simţire şi voinţă; căci acestea sunt, în realitate, cele trei elemente componente ale vieţii sufletului omenesc: gândirea, simţirea şi voinţa. Dar se poate ajunge la o satisfacţie în privinţa gândirii, simţirii şi voinţei din sufletul omenesc, numai atunci când găsim prin ştiinţa spirituală calea în realitatea spirituală, de care este legat sufletul omenesc. Dacă omul nu găseşte această cale – şi Franz Brentano nu a putut-o găsi –, atunci el se simte complet însingurat în sufletul său cu gândirea, simţirea şi voinţa sa. Gândirea poate da în cel mai bun caz còpii ale unei realităţi exterioare, pur spaţiale, substanţiale, simţirea poate da în cel mai bun caz neplăcere sau plăcere faţă de ceea ce se desfăşoară în realitatea fizică spaţială, şi voinţa poate fi o satisfacere a omului fizic, a plăcerii sau neplăcerii sale. Dar prin gândire, simţire şi voinţă omul nu se află în legătură cu o realitate în care să se poată simţi oarecum la adăpost, în siguranță. De aceea Franz Brentano și-a spus: Pentru considerarea vieţii sufleteşti omeneşti, împărţirea sufletului în gândire, simţire şi voinţă, reprezentare, simţire şi voinţă, nu îmi dă, de fapt, nimic. Eu rămân în interiorul sufletului cu gândirea, simţirea şi voinţa. – De aceea, el împarte altfel viaţa sufletească. Şi modul în care o împarte este caracteristic. El diferenţiază, de asemenea, o împărţire tripartită a vieţii sufleteşti, dar nu cea după reprezentare, simţire şi voinţă, ci el diferenţiază reprezentarea, judecata şi lumea interioară a mişcărilor sufleteşti. Astfel încât, după Brentano, viaţa sufletească se descompune în reprezentare, judecată şi lumea mişcărilor sufleteşti. Reprezentarea, pentru început, nu ne duce dincolo de suflet. Dacă ne reprezentăm ceva, cele reprezentate sunt în sufletul nostru. Noi credem că se referă la ceva, dar întru câtva nu este lămurit dacă cele reprezentate se referă la ceva. În măsura în care rămânem la reprezentare, ceea ce este format prin fantezie este tot o reprezentare ca și cea care se referă la realitate. Chiar dacă eu leg reprezentările între ele, aceasta nu înseamnă că sunt în lumea realităţii. Copacul este o reprezentare, verde este o reprezentare. „Copacul este verde” leagă două reprezentări între ele. Dar cu aceasta nu este lămurit, atunci când îmi reprezint „copacul este verde”, că mă aflu într-o realitate, căci acest copac verde ar putea fi şi o reprezentare a fanteziei mele. În realitate mă aflu – spunea Brentano – atunci când judec; şi de fapt eu judec deja, numai că voalat, atunci când leg între ele reprezentările, cum ar fi: copacul este verde. Căci eu nu am în vedere prin aceasta faptul că leg pur şi simplu reprezentările „copac” şi „verde” între ele, ci am de fapt în vedere: există un copac verde. Aici trec la existenţă, aici nu rămân în interiorul reprezentării mele. Este o deosebire între conştienţa: copacul este verde, şi conştienţa: este un copac verde. Cea dintâi este o simplă reprezentare, cea de-a doua este ceva ce se bazează pe recunoașterea sau respingerea în suflet, astfel încât în simpla reprezentare ne preocupam numai cu sufletul însuşi. În procesul de judecată avem de a face cu o activitate a sufletului, care se pune însă în relaţie cu lumea înconjurătoare prin recunoașterea sau respingerea acesteia. „Un copac verde este (există)” nu este simpla recunoaştere a faptului că mi-l reprezint, ci că, făcând abstracţie de reprezentarea mea, el este acolo. „Un centaur nu este (există)” este respingerea reprezentării: jumătate om, jumătate animal; aceasta este judecata. Aceasta este a doua activitate sufletească.
Cea de-a treia pe care o diferenţiază Brentano în suflet este afectivitatea, mişcarea sufletească afectivă. La fel cum judecata se bazează pe recunoaştere şi respingere, mişcarea sufletească afectivă se bazează peste tot pe a iubi sau a urî, pe plăcere sau neplăcere. Ceva îmi este simpatic, sau ceva antipatic. Brentano nu diferenţiază voinţa de simpla mişcare sufletească afectivă. Acest fapt este foarte caracteristic, el indică adânci taine ale sufletului lui Brentano. Ne-ar duce prea departe dacă aş a detalia, dar vreau să spun numai că Brentano nu face distincția între simpla simţirea în plăcere şi neplăcere, şi voinţă, ci pentru el acestea trec una într-alta. Atunci când vreau ceva, Brentano urmăreşte la aceasta numai faptul că eu iubesc acel ceva; dacă nu îl vreau, el examinează faptul că eu îl urăsc. Aşadar acesta este cel de-al treilea aspect pe care el îl diferenţiază în suflet. Iubirea şi ura, aprobarea şi respingerea, şi reprezentarea în general.
Pornind de la acestea, Brentano a abordat într-adevăr două mari enigme ale vieţii sufleteşti omeneşti, enigma Adevărului şi enigma Binelui. Ce este adevărat? Ce este bine? Căci dacă lupţi pentru justificarea judecăţii, trebuie să te întrebi: De unde vine faptul că noi recunoaștem, admitem una şi respingem alta? Socotim că ceea ce recunoaștem ţine de Adevăr, ceea ce respingem, de Neadevăr. Cu aceasta ne vârâm în interiorul problemei, al enigmei: Ce este de fapt, Adevărul? – Dacă privim mişcările sufleteşti, ne aflăm în interiorul enigmei Binelui şi Răului. Căci este foarte limpede că în modul de admitere, starea sufletească se situează în iubire – prin iubire Brentano înţelege admiterea unei acţiuni pe care o numim bună; ura este respingerea unei acţiuni pe care o numim rea –, aşadar în această iubire şi ură, în această mişcare sufletească, se află etica, morala şi întreaga justiţie. Problema Binelui şi a Răului a străbătut sufletul lui Brentano atunci când el a pus în faţa acestui suflet esenţa mişcării sufleteşti omeneşti, a iubirii şi a urii.
Acum este într-adevăr interesant în cel mai înalt grad să urmăreşti un om ca acest Brentano, cum se luptă el de-a lungul deceniilor să primească răspuns la această întrebare: De unde vine justificarea a ceea ce este adevărat şi ceea ce este fals, de unde vin admiterea şi respingerea din judecată? Puteţi parcurge lucrările publicate ale lui Franz Brentano, – iar cele nepublicate, care vor apărea mai tarziu, precis nu vor aduce nimic altceva –, veţi putea găsi pretutindeni că singurul lucru pe care îl aduce Brentano pentru a răspunde la întrebarea: Ce este adevărat? Ce justifică aşadar aprobarea în judecată? – este ceea ce el numeşte evidenţa judecăţii; desigur, el are în vedere evidenţa lăuntrică. Atunci când pot să-mi aduc în faţa privirii sufleteşti o stare sufletească interioară, prin care se exprimă de fapt tot ceea ce pot eu afla, în aşa fel încât să o pot străbate pe deplin cu vederea, și să fie de acord cu ea sau să o respingă cu deplină înțelegere, cu alte cuvinte, dacă judec văzând lăuntric şi nu lăuntric orbeşte, aceasta îmi dă Adevărul. La altceva nu ajunge Franz Brentano. Şi este foarte important că tocmai un om care poate gândi, ceea ce ceilalţi nu pot face acum, se luptă de zeci de ani să găsească un răspuns la întrebarea: Ce mă îndreptăţeşte să apreciez ceva drept adevărat sau fals, sau să-l resping? Evidenţa, evidența lăuntrică. – La aceasta ajunge el.
El a conferenţiat ani de-a rândul la Viena ceea ce se numea în Austria, conform terminologiei universitare: filosofia practică. Prin filosofia practică se înţelegea, de fapt, un fel de învăţătură morală, un fel de etică. Şi aşa cum era obligatoriu ca Brentano să o prezinte, tot aşa era ea curs universitar obligatoriu, prelegere obligatorie pentru juriştii începători care trebuiau să o audieze. Brentano în acest curs obligatoriu de filosofie practică nu a vorbit de obicei atât despre „filosofia practică” cât, aş spune, despre problema: cum se ajunge de fapt să se aprecieze ceva drept bun sau drept rău? – Acum Franz Brentano nu a avut deloc o poziţie uşoară în această direcţie cu părerile sale aparte, căci dumneavoastră ştiţi că asupra Binelui au gândit oamenii mereu în cadrul filosofiei. Şi ei au şi încercat să dea răspuns la întrebarea: Ce drept avem să apreciem ceva drept bun şi altceva drept rău? – respectiv să răspundă la întrebarea: de unde decurge Binele, din ce izvor vine Binele şi din ce izvor vine Răul? – Putem spune că această problemă a fost abordată în toate modurile posibile. Şi în timpul în care Brentano a încercat – dacă e să mă exprim pedant, aş spune: să caute criteriul Binelui –, în acel timp, în jurul lui exista o învăţătură morală distinctă: cea a lui Herbart.
Herbart [Nota 3], care a fost unul dintre urmaşii lui Kant, a reprezentat chiar în privinţa eticii concepţia – pe care au reprezentat-o şi alţii, numai că el a făcut-o într-un mod proeminent – că tot ceea ce este etic se bazează de fapt pe aceea că anumite circumstanțe din viaţa omenească ne plac, altele ne displac. Şi acele circumstanțe din viaţă care ne plac sunt cele bune, iar cele care ne displac sunt cele rele. Astfel încât omul ar avea cumva o capacitate naturală, nemijlocită, de a atribui plăcere Binelui şi neplăcere Răului. Herbart spune, de exemplu: Libertatea interioară este ceva care ne face plăcere în orice împrejurări, atunci când ne apare la un om. Ce este libertatea interioară? Ei bine, un om este lăuntric liber atunci când acţionează așa cum îşi poate face el reprezentări despre acţiunea sa, atunci când acţiunea şi imaginea pe care și-a făcut-o el în minte sa se află în armonie. Aşadar, vorbind grosier, dacă A gândeşte despre B: De fapt, tu eşti un individ rău – dar îi spune cuvinte măgulitoare, atunci aceasta nu este expresie a libertăţii interioare, şi nu există armonie între acţiune şi reprezentare. Pe acest acord dintre reprezentare şi acţiune se bazează ideea, ideea etică a libertăţii interioare. – O altă idee etică este desăvârşirea, care constă în aceea că atunci când facem ceva pe care l-am putea face mai bine, ne displace. Dacă facem însă ceva pe care îl facem în aşa fel încât, în comparație cu orice altă faptă pe care o putem face, este superior, este mai desăvârşit, atunci ne place. Herbart diferenţiază cinci astfel de idei etice. Esenţial pentru noi este că Herbart bazează etica pe plăcerea şi neplăcerea care apar nemijlocit în suflet.
O altă fundamentare a eticii este cea kantiană, prin aşa-numitul imperativ categoric. El ar trebui să constea în aceea că găsim o acţiune drept bună, dacă ne putem spune că această acţiune ar putea deveni una de felul legităţii omeneşti generale. Acest imperativ categoric duce la fiecare pas la imposibilităţi, de fapt la situaţii lipsite de conţinut, şi este uşor de observat că însuşi exemplul pe care îl foloseşte Kant [Nota 4] nu furnizează, de fapt, un conţinut etic propriu-zis. Kant dă drept exemplu: Dacă cineva îţi încredinţează ceva pe care tu ar trebui să-l păstrezi, iar tu ţi-l însuşeşti, aceasta nu poate deveni o legitate generală. Căci dacă fiecare ar vrea să-și însuşească ceea ce i se dă spre păstrare, viaţa laolaltă a oamenilor ar fi imposibilă. – Acum, dumneavoastră vedeţi cu uşurinţă că Binele nu se poate baza pe păstrarea sau restituirea vreunui bun încredinţat care nu îi aparţine respectivului, ci că aici trebuie să fie determinante alte izvoare, alte criterii.
Franz Brentano [Nota 5] a contrazis tot ceea ce trăia drept concepţie etică în perioada contemporană. El a căutat o sursă mai profundă, căci a spus: plăcerea şi neplăcerea justifică, de fapt, doar o judecată etică. În cazul Frumosului putem spune, pe bună dreptate: Este frumos ceea ce ne place, este urât ceea ce ne displace. Dar trebuie să simţim foarte bine că pentru aspectul etic, pentru cel moral, mai este necesar şi un alt impuls decât cel care este determinant pentru noi în cazul Frumosului. – Aşa îşi spunea Brentano, şi aşa voia el să-şi argumenteze în fiecare an etica sa pentru jurişti. Şi apoi, el a exprimat şi public, în foarte frumoasele sale conferinţe, această argumentare a eticii. „Despre sancțiunea naturală a dreptului și moralului” este titlul acestei prelegeri. Chiar şi prilejul cu care a ţinut Franz Brentano aceste conferinţe este foarte interesant. Celebrul profesor de jurisprudenţă Ihering [Nota 6] a susținut la o reuniune fluiditatea conceptelor juridice; fluiditatea conceptelor juridice, adică concepţia că ceea ce este drept, just nu este ceva despre care să se poată vorbi în sens absolut, ci ceva care se schimbă continuu în decursul istoriei evoluţiei omenirii. De fapt nu există o altă posibilitate să se vorbească despre lucruri, decât în sens istoric. Dacă ne întoarcem în timpul în care canibalismul era ceva obişnuit, nu avem niciun drept să spunem că pentru acel timp ar fi un criteriu conceptele noastre juridice sau morale, conform cărora omul nu mănâncă oameni. Aceasta ar fi fost incorect pe atunci. Pe atunci corect era canibalismul, lucru care s-a schimbat numai în decursul timpului. Aşadar pentru acea vreme nu trebuia să simpatizăm cu aceia care nu practicau canibalismul, ci ar fi trebuit să simpatizăm tocmai cu canibalii. Acum, acesta este cazul cel mai radical. Dar vedeţi deja despre ce este vorba la Ihering. Potrivit lui Ihering, problema se pune că în decursul evoluţiei omenirii conceptele juridice şi cele morale se modifică, aşadar că ele trebuie să fie fluide. Acest lucru nu avea deloc sens pentru Brentano. El voia să găsească o sursă certă absolută a moralităţii. În privinţa Adevărului, el a stabilit criteriul evidenţei: ceea ce este evident sufletește într-un mod nemijlocit cu claritate, este adevărat. Aşadar judecata corectă este adevărată. Ce este bine Binele? La această întrebare, Brentano a găsit tot după decenii de luptă un răspuns, aş spune, la fel de abstract. El a spus: Binele şi Răul decurg din mişcările sufleteşti. Mişcările sufleteşti trăiesc în iubire şi în ură. Binele este ceea ce este cu adevărat îndrăgit; ceea ce este demn de iubire este Binele. Aşadar ceea ce este îndrăgit de om în modul corect, este Binele. Şi apoi el se străduieşte să arate cum, în anumite cazuri individuale, omul poate iubi corect. Aşa cum ar trebui el să judece corect în privinţa adevărului, tot aşa ar trebui să iubească corect în privinţa Binelui.
Nu vreau să intru în amănunte, ci vreau să accentuez în principal că Franz Brentano după o strădanie de decenii, a adus într-adevăr Binele la formula simplă: Binele este ceea ce merită să fie iubit, este ceea ce este făcut cu o adevărată iubire. O abstracţiune! Fiindcă la Brentano măreţia în mod real nu este rezultatul la care a ajuns. Căci veţi spune: acestea sunt de fapt rezultate inconsistente: „Adevărul este ceea ce rezultă din evidenţa judecăţii”, „Binele este ceea ce este iubit cu adevărat”. Veţi spune că sunt rezultate slabe. Dar caracteristică este energia, seriozitatea strădaniei; căci într-adevăr nu veţi găsi la nici un alt filosof din prezent o asemenea perspicacitate aristotelică în expuneri şi în acelaşi timp o împreună-participare a întregii vieţi sufleteşti la tot ceea ce a spus. Aceste rezultate inconsistente devin de fapt valoroase abia prin aceea că ele sunt urmărite la un om care luptă în felul acesta. Și tocmai prin acest mod de viaţă sufletească a fost Franz Brentano un reprezentant al strădaniei spirituale. Am putea enumera mulţi oameni ai prezentului – filosofi – care au făcut deja încercarea să răspundă la întrebările: Ce este Adevărul? Ce este Binele? Mai ales la cei mai apreciaţi s-ar găsi că răspunsurile sunt cu mult mai goale de conţinut decât la cele ale lui Brentano, în ciuda faptului că dumneavoastră, care vă preocupaţi de ani de zile cu ştiinţa spirituală, răspunsurile lui Brentano trebuie să vi atât de slabe. Brentano a avut şi el, aş spune, soarta oamenilor care se străduie în prezent, pentru că puţin a fost înţeles în lupta sa.
Dacă privim acum această luptă a lui Franz Brentano pentru răspunsurile la întrebările: Ce este adevărat? Ce este bine?, vom găsi la el cel mai clar, cel mai explicit, unde trebuie să dea greș un om al prezentului care nu vrea să pătrundă în ştiinţa spirituală, pentru că tocmai Franz Brentano a dus cel mai departe lucrurile, dintre toţi aceia care nu vor să pătrundă în ştiinţa spirituală. El le-a dus cel mai departe, de aceea este de-a dreptul caracteristic. În întreaga amploare a strădaniei filosofice a prezentului nu veţi găsi nicăieri posibilitatea de a da răspuns la întrebările: Ce este adevărat? Ce este bine? Confuzii veţi găsi multe. Confuzii interesante sunt, de exemplu, cele ca ale lui Windelband [Nota 7], care a predat mult timp la Heidelberg ca profesor, şi la Freiburg. Windelband nu a putut găsi nimic în suflet care să ducă la a recunoaşte ceva ca fiind adevărat sau a-l respinge ca fiind fals. De aceea a întemeiat şi el Adevărul pe consimțământ, aşadar întru câtva pe iubire. O judecată pe care o putem iubi într-un anumit sens, este adevărată, iar o judecată pe care trebuie să o urâm ar fi aşadar neadevărată. Iubire şi ură sunt vârâte, de asemenea, în adevărat şi în neadevărat. La adepţii lui Herbart vedeţi că Binele şi Răul etic sunt apreciate în funcţie de plăcere şi neplăcere, ceea ce Franz Brentano vrea să le aplice numai pentru Frumos şi Urât.
Aşadar confuzii există multe. O posibilitate de a se ajunge cumva la claritate în privinţa acestor raporturi fundamentale ale sufletului nu există. Aceasta te aduce la disperare. Dacă te laşi în nădejdea filosofilor actuali, poţi uneori ajunge la disperare. Întrebările le pun ei, bineînțeles, uneori cred că dau şi răspunsuri, dar tocmai atunci când vor să dea răspunsurile, atunci e cel mai rău, pentru că atunci se observă pretutindeni că acestea nu sunt decât răspunsuri aparente, indiferent că ele sunt de aprobare sau respingere.
Acum este interesant că Franz Brentano ajunge peste tot în punctul în care, dacă ar mai merge puţin mai departe, ar ajunge la ceea ce este corect. Fiindcă nimeni nu poate răspunde la întrebările: Ce este adevărat? Ce este fals? –, nimeni care are doar părerile actuale despre fiinţa omenească. Nu există nicio modalitate de a avea, pe de o parte, opiniile de astăzi despre fiinţa omenească și, pe de altă parte, de a răspunde la întrebarea: Ce înseamnă adevărul în viața omenească? – De asemenea, nu există nicio modalitate de a răspunde la întrebarea: Ce este bine? – atunci când cineva are despre fiinţa omenească opinia care este curentă astăzi. Aceasta nu se poate. Vom vedea imediat de ce. Însă mai întâi aş dori să vă îndrept însă atenţia asupra a ceea ce derutează oameni în ambele direcţii: Acesta este Frumosul.
La adepţii lui Herbart, Binele este doar o subdiviziune a Frumosului, anume a Frumosului care apare ca însuşire a acţiunilor omeneşti. Dacă se pune întrebarea: Ce este, de fapt, Frumosul? –, atunci vom remarca mai presus de toate faptul că acest Frumos are într-adevăr un caracter puternic subiectiv. Nimic nu este mai controversat între oameni decât Frumosul. Ceea ce cineva găseşte că este frumos, nu este găsit la fel de frumos de un altul, ş.a.m.d. Se poate spune: Cel mai curios lucru în viaţa omenească se produce de fapt în aceste dispute în privinţa a ceea ce este frumos sau urât, a celor îndreptățite sau neîndreptățite artistic. Căci, la urma urmelor, întreaga judecată despre Frumos şi Urât, despre ceea ce este justificat sau nejustificat din punct de vedere artistic se bazează exclusiv pe însăși particularitatea omenească. Nu veţi găsi niciodată o legitate generală a Frumosului. Şi ea nici nu ar trebui găsită, pentru că nu ar putea exista ceva mai lipsit de sens decât o legitate generală asupra Frumosului şi Urâtului. Nu ar putea exista ceva mai lipsit de sens. Se poate ca o operă de artă să nu-ţi placă, dar poţi ajunge să pătrunzi în ceea ce voia să exprime artistul, ceea ce mai înainte nu înţeleseseşi, şi atunci o poţi găsi foarte frumoasă şi îți poţi da seama că mai înainte nu ai găsit-o frumoasă numai din cauză că nu o înţeleseseşi. Este într-adevăr ceva în mod legitim subiectiv, această judecată estetică, aprobarea sau respingerea estetică.
Ar dura foarte mult dacă aş vrea să dezbat în amănunt justificarea acestei afirmaţii, pe care tocmai am exprimat-o, dar dumneavoastră ştiţi că are o anumită justificare afirmaţia: Gusturile nu se dispută. Ori ai gust pentru ceva, ori nu ai, îl ai deja sau nu îl ai încă. De unde vine aceasta? Vedeţi dumneavoastră, aceasta vine de acolo că la orice percepţie a celor la care folosim ideea de frumos, există de fapt o percepţie dublă. Aceasta este realitatea importantă, care se dezvăluie cercetării spiritual-ştiinţifice. Când sunteţi în general în situația să clasificați ceva după criteriul de frumos, atunci percepţia dumneavoastră a obiectului este de fapt o percepţie dublă a obiectului respectiv. Percepeți un obiect, pe care îl priviți, în primul rând prin aceea că el exercită un anumit efect asupra dumneavoastră, asupra trupurilor fizic şi eteric. Acesta este un curent care, aş spune, vine de la frumosul obiect la dumneavoastră, curentul care merge la trupul fizic şi la cel eteric, indiferent că aveţi în faţă o pictură, o sculptură sau altceva, efectul are loc asupra trupurilor fizic şi eteric. Şi în trupurile fizic şi eteric dumneavoastră trăiţi experiența a ceea ce este afară. În afară de aceasta, mai trăiţi în Eu şi trupul astral experiența a ceea ce este afară. Dar nu le trăiţi în aşa fel încât să trăiţi cea din urmă într-un singur act cu cea dintâi, ci trăiţi realmente o dualitate. Trăiţi, pe de o parte, impresia asupra trupului dumneavoastră fizic şi a celui eteric, şi, pe de altă parte, trăiţi impresia asupra Eului dumneavoastră şi a trupului dumneavoastră astral. Trăiţi realmente o percepţie dublă. Şi în funcție de cât sunteţi capabili să aduceţi una cu cealaltă în armonie sau dizarmonie, găsiţi obiectul corespunzător ca fiind frumos sau urât. Dacă trăiţi pe de o parte ceva pentru trupul dumneavoastră fizic şi pentru cel eteric, iar pe de altă parte ceva pentru Eu şi trupul astral, şi nu puteţi reuni cele două impresii laolaltă, atunci când cele două impresii nu se armonizează, atunci nu puteţi înţelege respectiva operă de artă, atunci are efect că nu este frumos. Frumosul constă, în toate situațiile, în aceea că Eul şi trupul astral pe de o parte, şi trupul fizic şi cel eteric pe de cealaltă parte, vibrează la unison, că ajung în armonie unul cu celălalt. Trebuie să aibă loc un proces interior pentru ca dumneavoastră să puteţi trăi ceva drept frumos. Altfel, nu puteţi trăi experiența Frumosului. – Gândiţi-vă câte posibilităţi există în trăirea frumosului, câte acorduri şi dezacorduri sunt posibile aici. Astfel încât Frumosul este ceva subiectiv, ceva ce trebuie trăit în interior.
Ce este, în schimb, Adevărul? În Adevăr vă aflaţi tot în faţa unui obiect, dar modul în care se acţionează aici se îndreaptă în primul rând asupra trupurilor dumneavoastră fizice şi eterice. Şi atunci dumneavoastră trebuie să percepeţi acţiunea asupra trupurilor fizic şi eteric. Vă rog să observaţi diferenţa! Când vă raportaţi la obiectul cel frumos, aveţi percepţia dublă; Frumosul acţionează asupra trupurilor fizic şi eteric, şi asupra Eului şi trupului astral, şi dumneavoastră trebuie să stabiliţi lăuntric armonia. Tot ceea ce poate constitui vreodată obiect al adevărului trebuie să acţioneze asupra trupurilor fizic şi eteric, iar dumneavoastră trebuie atunci să percepeţi lăuntric această acţiune care se exercită asupra dumneavoastră. În cazul Frumosului nu percepeţi acţiunea asupra trupurilor fizic şi eteric, aceasta rămâne inconştientă. La obiectul Adevărului, tot aşa, nu aduceți efectul asupra Eului şi trupului astral jos în conştienţă, ci acesta oscilează în inconştient, înainte și înapoi. Este necesar să vă dăruiţi acum trupurilor fizic şi eteric şi să găsiţi în Eu şi trupul astral reflectarea a ceea ce se petrece în interiorul trupurilor fizic şi eteric. Aşadar în cazul Adevărului aveţi în Eu şi trupul astral ce aveţi în trupurile fizic şi eteric. În cazul Frumosului aveţi altceva în Eu şi trupul astral. Deci întrebarea în privinţa a ceea ce este Adevărat este îndreptată către ființa omenească în măsura în care trupurile fizic şi eteric se vădesc a fi membrele inferioare ale acestei entităţi. În trupul fizic noi trăim împreună numai cu lumea aparentă exterioară; în trupul eteric noi trăim împreună numai cu ceea ce rezultă din armonia lui cu întregul Cosmos. Prin urmare, Adevărul este ancorat în trupul eteric, şi cel care nu recunoaşte un trup eteric nu va putea niciodată răspunde la întrebarea: Unde este sediul Adevărului? – El poate răspunde la întrebarea: Unde se află aparenţa sensibilă? –, dar nu poate răspunde la întrebarea în privinţa Adevărului. Căci aparenţa sensibilă, care își are sediul în corpul fizic, este procesată devenind adevăr abea în corpul eteric. Astfel încât la întrebarea în privinţa Adevărului poate răspunde numai acela care recunoaşte această întreagă influenţă a obiectului exterior asupra trupurilor fizic şi eteric.
Aşadar dacă Franz Brentano voia să-şi dea răspunsul la întrebarea: Ce este Adevărul? – ar fi trebuit să examineze întreaga relaţie în care se află omul cu lumea prin trupul său eteric. El nu poate face aceasta, pentru că nu recunoaşte trupul eteric. De aceea nu îi rămâne altceva de făcut decât să impună o judecată inconsistentă, un cuvânt inconsistent: evidenţa. Căci lămurirea Adevărului este același lucru cu explicarea relația trupului eteric omenesc cu Cosmosul. Noi ne aflăm în legătură cu Cosmosul în timp ce exprimăm Adevărului, prin aceea că noi suntem în legătură cu Cosmosul prin trupul eteric. Tocmai din acest motiv trăirea experienței trupului eteric trebuie să ne rămână câteva zile după moarte. Căci dacă nu ar fi aşa, pentru noi s-ar pierde Adevărul în răstimpul dintre moarte şi o nouă naştere. Noi trăim pe Pământ pentru a ne cultiva unirea cu Adevărul, şi într-un fel să luăm cu noi experiența Adevărului, prin aceea că trăim câteva zile după moartea noastră în marele tablou al trupului eteric. – Aşadar cercetările asupra trupului eteric omenesc ar constitui ceea ce trebuie să răspundă la întrebarea: Ce este Adevărul?
Cealaltă întrebare la care a vrut Franz Brentano să răspundă a fost: Ce este Binele? Aşa cum omul trebuie să lase obiectul exterior, care devine obiect al Adevărului, să acţioneze asupra trupurilor sale fizic şi eteric, tot aşa trebuie ca ceea ce urmează să devină impuls al Binelui, respectiv impuls al Răului, să acţioneze asupra Eului şi trupului său astral. Aici ele nu pot fi încă reprezentate; ele trebuie să fie reprezentate acum prin faptul că se reflectă în trupul eteric şi cel fizic. Reprezentări despre Bine şi Rău avem numai prin faptul că ceea ce se petrece în Eu şi trupul astral se reflectă în trupurile fizic şi eteric, prin faptul că obținem imagini a ceea ce în trupul astral şi în Eu este lipsit de imagine. Dar acţiunea nemijlocită care se exteriorizează în Bine şi Rău, se petrece în Eu şi trupul astral. Prin urmare, cel care nu recunoaşte existenţa Eului şi a trupului astral nu ştie deloc unde acţionează impusul Binelui sau al Răului în om. Aşadar Bretano poate doar formula afirmaţia: Binele este ceea ce este iubit în mod corect. Însă iubirea este ceva care se petrece în trupul astral. La perspectiva concretă, reală ajungem numai atunci când examinăm ceea ce se petrece în trupul astral omenesc şi în Eu. Eul omului în stadiul actual al evoluției este în aşa fel încât el arată doar cum ceea ce trăieşte în trupul astral se exprimă în impulsuri şi afecte. Eul omului, după cum ştiţi, nu se află foarte departe în evoluţia sa; trupul astral este mai departe. Dar omul nu este la fel de conștient de trupul astral precum este de ceea ce se petrece în Eul său. De aceea impulsurile morale sunt atât de puțin conștiente pentru om, respectiv conştienţa nu ajută mult dacă impulsurile astrale nu sunt prezente. Astfel, pentru omul prezentului impulsurile morale primordiale îşi au de fapt sediul în trupul astral, aşa cum forţele adevărului îşi au sediul în trupul eteric. Prin trupul astral omul este stâns legat cu lumea spirituală; iar în lumea spirituală sunt impulsurile Binelui. În lumea spirituală se desfășoară şi ceea ce este Binele şi Răul omului. Ceea ce ştim noi despre acestea este doar reflectarea în trupul eteric şi cel fizic.
Vedeţi aşadar, conceptele corecte a ceea ce este Adevărat, Bine şi Frumos, devin posibile doar atunci când cuprindem cu privirea membrele fiinţiale reale ale omului. Căci nu putem dobândi un concept asupra Adevărului dacă nu avem în vedere entitatea trupului eteric. Şi nu putem dobândi un concept asupra Frumosului dacă nu ştim cum interior vibrează împreună mai ales trupul eteric şi trupul astral – şi mai puţin Eul şi trupul fizic – în trăirea experienței Frumosului. Nu putem dobândi un concept real al Binelui dacă nu ştim că acest Bine reprezintă, în fond, forţe active în trupul astral.
Aşadar am putea spune: Franz Brentano a ajuns până la poartă, şi răspunsurile sale pot fi de fapt înţelese numai dacă sunt raportate la ceva superior celor găsite de el. De aceea la el răspunsurile au rămas inconsistente. Acolo unde el a vorbit despre faptul că în faţa ochiului sufletesc trebuie să se aprindă Adevărul în claritate lăuntrică, el ar fi trebuit de fapt să spună: Adevărul îl percepi în mod real abia atunci când reuşeşti să-ți formezi judecăţile astfel încât să le eliberezi de trupul fizic, astfel încât să desprinzi trupul eteric de trupul fizic. Acum amintiţi-vă că eu am susținut mereu punctul de vedere pe care trebuie să-l susțină orice cercetător spiritual: prima clarvedere este deja gândirea cu adevărat pură. Cel care-și formează un gând pur este deja clarvăzător. Dar gândirea omenească obişnuită nu este gândire pură, ci o gândire umplută cu reprezentări sensibile, cu fantasmagorii. Dar acela care-și formează un gând pur este de fapt deja clarvăzător, pentru că gândul pur poate fi conceput numai în trupul eteric. La fel de puţin poate cineva înțelege esența Binelui, dacă nu îi este clar faptul că Binele trăieşte în ceea ce este pătruns de trupul astral omenesc, respectiv de către Eu.
Franz Brentano a indicat într-un mod ingenios, tocmai atunci când voia să vorbească despre izvorul primordial al Binelui, câteva lucruri pline de importanţă, ca de exemplu acela că deja Aristotel spusese: Despre Bine poate de fapt vorbi doar acela care are deja Binele drept obişnuinţă a sa. Dar gândiţi-vă, dacă această afirmaţie ar fi corectă, ar fi de fapt cumplit; pentru că acela care are deja Binele drept obişnuinţă a sa nu are nevoie să-i mai ții prelegeri despre Bine, pentru că el îl face deja din obişnuinţă; de ce să fie învăţat despre Bine? Şi dacă aceste cuvinte ale lui Aristotel ar fi corecte, ar trebui să spunem pe de altă parte: La cel care nu are Binele drept obişnuinţă a sa, nu ajută cu nimic să i se vorbească despre Bine. Aşadar întreaga vorbire despre Bine ar fi de fapt lipsită de sens dacă afirmaţia lui Aristotel ar fi corectă. La ce ar mai trebui atunci să întemeiem o etică? Dar aceasta este, de asemenea, una dintre întrebările care nu îşi găsesc un răspuns satisfăcător dacă nu sunt adresate și să primească răspuns în cadrul ştiinţei spirituale.
În mod sigur noi nu acţionăm, atunci când acţionăm ca oameni în lume, din concepte pure, din idei pure, deşi, aşa cum puteţi citi în Filosofia libertăţii [Nota 8], numai acţiunea din concepte şi idei pure este o acţiune liberă. Dar noi nu acţionăm din concepte şi idei pure pe cât de mult acţionăm din impulsuri, pasiuni şi afecte; din idei pure şi idealuri probabil chiar foarte rar. Puteți obține o înţelegere a acestui lucru dacă folosiți ceea ce găsiţi explicat în cărticica Educaţia copilului din punctul de vedere al ştiinţei spirituale [Nota 9], explicații pe care le-am expus mai departe în alte conferinţe.
În prima epocă a vieţii, de până la schimbarea dentiţiei, până la vârsta de şapte ani, şi în cea de-a doua epocă, până la pubertate, acţionăm de fapt în principal doar sub influenţa impulsurilor, afectelor şi a celor asemănătoare. Pentru că de fapt noi devenim capabili abia când ajungem la vărsta pubertății să preluăm concepte despre Bine şi Rău. Putem spune că în acest sens Aristotel are dreptate, că trebuie să fim de acord cu el: impulsurile înspre bine sau rău pe care le avem deja în noi în primele două perioade de viaţă, aşadar până la vârsta de 14 ani, ne stăpânesc de fapt în mod considerabil de-a lungul întregii vieţi; putem să le modificăm, să le reprimăm, dar ele sunt prezente, sunt acolo în întreaga viaţă. Se pune acum doar întrebarea: la ce ajută ca atunci când am ajuns la maturitatea sexuală să începem să înţelegem principii morale, să ne raţionalizăm oarecum instinctele; la ce ajută? – Aceasta ajută în două privinţe; şi aici păşim pe un sol din care, dacă simţiţi lucrurile în mod corect, veţi înţelege curând cât de necesară şi plină de importanţă este înţelegerea acestei chestiuni în prezent. Gândiţi-vă la următoarele: un om, prin predispoziţiile sale ereditare, ar fi ceea ce s-ar putea numi bine predispus, astfel încât se vede că până când a ajuns la pubertate el din ceea ce era nedefinit a dezvoltat exclusiv înclinații bune. El devine de fapt un om foarte bun. Nu vreau să examinez acum de ce a devenit el un om bun, ci vreau să vă îndrept atenţia doar asupra aspectului exterior. Omul s-a născut din doi părinţi buni, a avut bunici buni, ş.a.m.d.; totul s-a produs în aşa fel încât el a dezvoltat numai tendinţe bune, astfel încât înfăptuieşte instinctiv Binele. Dar să presupunem că după pubertate se arată că el nu are nicio dorință să-şi raţionalizeze instinctele înspre Bine pe care le are, să-şi formeze concepte despre aceste instincte. Să presupunem că această manifestare ar rezulta dintr-o anumită pricină, pe care nu o pun în discuție. Aşadar, până la 14 ani el a dezvoltat instincte bune, dar apoi nu a avut nicio dorință să exprime aceste instincte în concepte. E drept că are dorința să înfăptuiască Binele, nu este în obiceiul său să facă Răul, el face ceea ce e bine, dar atunci când vrei să îi atragi atenţia: Acest lucru este bine, acesta este rău, el spune: Mie nu îmi pasă dacă este bine sau este rău. – El le lasă ca atare. El nu are chef să-şi raţionalizeze instinctele, să le transpună în sfera intelectului. Acum gândiţi-vă că a ajuns la pubertate, la maturizarea sexuală, şi va avea copii – indiferent dacă este bărbat sau femeie –, el va avea copii. Acum copiii nu vor mai avea instinctele pe care le are el, dacă el nu şi-a transformat aceste instincte în concepte, şi copiii vor prezenta deja nesiguranţă în instincte. Acesta este lucrul cel mai important. Aşadar pentru sine omul respectiv se poate descurca cu instinctele sale, dar el nu va putea transmite copiilor săi instincte eficiente, dacă el nu se preocupă în mod conştient de ceea ce este Bine şi Rău. Şi cu siguranță el nu va putea aduce în următoarea sa viaţă pământească vreun instinct pentru Bine şi Rău, dacă nu a admis în această viaţa pământească să-şi formeze reprezentări despre Bine şi Rău. Aici este într-adevăr aşa: O plantă poate dezvolta o parte vegetală frumoasă. Dacă însă este împiedicată să înflorească nu va putea da naştere vreunei alte plante. Ca plantă individuală, aşa cum este ea, poate folosi cumva; dar ea trebuie să ajungă la înflorire şi la purtare de rod, dacă e ca din ea să ia naştere o nouă plantă. Tot aşa, omul cu instinctele sale o poate scoate la capăt pentru el însuși; dar el păcătuieşte faţă de posteritatea fizică şi spirituală dacă rămâne la simplul instinct. Vedeţi dumneavoastră, aici lucrurile devin foarte importante. Şi această înţelegere rezultă la rândul ei abia pe terenul ştiinţei spirituale.
Deci s-ar putea întâmpla ca o comunitate socială să spună: Binele se bazează totuşi numai pe instincte! – Ei bine, acest lucru poate fi chiar dovedit. Dar cine spune aceasta vrând de aceea să abolească orice cunoaşte conceptuală a eticului, este la fel ca un om care spune: Da, mă interesează să-mi cultiv ogorul anul acesta, dar de ce să-mi păstrez seminţe pentru anul următor?! – El va consuma tot ceea ce a crescut în anul acesta. În cazul ogoarelor oamenii nu fac aşa, pentru că acolo văd cum se leagă prezentul cu viitorul. Dar în viaţa spirituală, în însăşi evoluţia omenirii, oamenii o fac, din păcate. Şi, vedeţi dumneavoastră, aici se află lucruri care vor conduce mereu la cele mai amare neînţelegeri, prin faptul că oamenii nu vor niciodată să cuprindă diversele puncte de vedere ci, atunci când au înţeles ceva în mod unilateral, rămân la acea unilateralitate. Se poate desigur dovedi: În instincte trebuie să se afle impulsul Binelui. – Cu siguranță, dar aceste instincte sunt eficiente numai dacă e să fie impulsuri ale Binelui în Eu şi în trupul astral. Dacă este însă ca ele să acţioneze aici ca instincte, trebuie să-şi trimită încoace acţiunea din viaţa precedentă. De aceea, fără a pune la bază ştiinţa spirituală, omul nu poate dobândi concepte despre conviețuirea umană nici în prezent şi nici în dezvoltarea istorică.
Dacă trecem de la aceste lucruri elementare pe care le-am expus acum la ceva mai înalt, putem considera următoarele: În prezent trăiesc în cea mai mare parte oameni care, socotind de la începutul cronologiei creştine, trăiesc în medie în a doua lor încarnare. În prima viaţă a fost suficient pentru ei să primească impulsul lui Christos aşa cum le putea el veni din mediul lor înconjurător, din mediul înconjurător al prezentului lor. Acum, când au revenit, acesta nu mai este suficient, şi de aceea oamenii pierd treptat impulsul lui Christos. Şi dacă oamenii care trăiesc în prezent ar veni din nou fără înnoirea impulsului lui Christos, atunci ei îl vor fi pierdut în întregime. De aceea este atât de necesar ca acest impuls al lui Christos să se instaleze în sufletul omenesc aşa cum îl dă ştiinţa spirituală, care nu depinde de vreo dovadă istorică, ci care prezintă impulsul lui Christos din astfel de baze cum au fost discutate în mod repetat aici. În felul acesta, el se uneşte cu sufletul omenesc în aşa fel încât poate fi purtat şi în epocile în care oamenii vor veni din nou pe Pământ. Dar tocmai de aceea suntem în prezent într-un fel de criză şi în privinţa impulsului lui Christos. Nu-l mai putem asimila aşa cum l-am asimilat în prima noastră încarnare, pentru că acum ne-am îndepărtat prea mult de evenimentele istorice. Cu tradiția s-a terminat. Acei oameni sunt oneşti, care spun: Nu există nicio dovadă în istorie pentru Christos istoric. – Ştiinţa spirituală arată cum impulsul lui Christos este acolo în evoluţia omenirii. Ştiinţa spirituală poate aduce din nou realitatea impulsului lui Christos. Dar așa trebuie el să apară în evoluţia omenirii, aşa cum poate el apărea din ştiinţa spirituală. Aceasta o arată pur și simplu cursul exterior al existenţei actuale.
Căci, nu-i aşa, multe din cele trăite de oameni de-a lungul secolelor au eşuat în ultimii trei ani. Şi noi suferim cu toţii din greu mai ales atunci când participăm la ceea ce a trebuit să fie trăit în ultimii trei ani. Dar ce a eşuat de fapt mai mult? Ce anume a eşuat? – se mai poate, de asemenea, întreba. Cel mai mult a eşuat creştinismul! Oricât de ciudat ar putea să sune: creştinismul este cel care a suferit cel mai mult un eșec. Oriîncotro priviţi, vedeţi cum creștinismul este practic, se poate spune, renegat în ziua de azi. Unele lucruri sunt o batjocură directă a creştinismului, chiar dacă nu suntem suficient de curajoşi să o mărturisim. Căci este oare o idee creştină cea pe care nenumăraţi oameni, marea majoritate a omenirii Pământului, o consideră ca fiind cea mai valoroasă atunci când spun: Fiecare popor trebuie să se administreze singur? Eu nu vreau să spun nimic despre îndreptăţirea sau neîndreptăţirea acestui lucru, ci numai despre faptul de a fi creştinesc sau necreștinesc. Este oare aceasta o idee creştină? Nu, ea nu este câtuşi de puţin o idee creştină. Căci o idee creştină este aceea ca popoarele să se înţeleagă prin oameni. Tocmai ceea ce se spune despre presupusa libertate a popoarelor individuale – care şi aşa nu poate fi înfăptuită – este cel mai necreştinesc lucru pe care ni-l putem imagina în ziua de azi. Căci creştinismul înseamnă înţelegerea tuturor oamenilor de pe întreg Pământul. El înseamnă chiar înţelegerea tuturor oamenilor din regiuni care nu se află pe Pământ, în cazul în care acestea ar fi găsite. Şi de la Misteriul de pe Golgota nu s-a ajuns ca nici măcar în sensul cel mai superficial oamenii care se numesc creştini să se înţeleagă pe Pământ! Aceasta este o eşuare îngrozitoare tocmai în privinţa simţirii creştine, care poate conduce la ceva atât de grotesc, aşa cum am menţionat recent când cineva vorbește despre religia germană, sau evlavia germană, care are la fel de mult sens ca atunci când s-ar vorbi despre un Soare german sau o Lună germană.
Dar, vedeţi dumneavoastră, aceste lucruri sunt legate de concepţii sociale de anvergură sau de concepţii greşite. Eu v-am vorbit dumneavoastră despre faptul că în ziua de azi de fapt nu există deloc o viziune asupa statului, că cei mai buni care vorbesc în ziua de azi despre viziunea asupa statului vorbesc în aşa fel ca şi cum statul ar fi un organism şi oamenii celulele sale. Cel care vine cu o astfel de comparaţie arată că este foarte departe de conceptele reale din acest domeniu. Acesta este lucrul de care avem nevoie mai presus de toate: concepte care să pătrundă cu adevărat în realitate. Am spus adesea că ceea ce ne lipseşte este ceea ce a provocat haosul nostru, faptul că trăim în abstracţiuni, în concepte străine de realitate. Cum să nu trăim în concepte străine de realitate dacă în prezent suntem atât de înstrăinați de unul dintre elementele componente ale realităţii, încât nu îl recunoaştem câtuşi de puţin, anume faţă de spirit, de partea spirituală a realităţii? Despre realitate se poate dobândi un concept abia atunci când recunoşti spiritul în viaţa şi urzirea lui.
Este ceva tragic să trebuiască să fii un spirit cum a fost Franz Brentano până la moartea sa, ceva tragic deoarece, ca să spunem aşa, în sufletul lui Franz Brentano exista un sentiment în privinţa direcţiilor pe care ar trebui să le ia sufletul omenesc în prezent. Dacă lui i s-ar fi adus ştiinţa spirituală, ar fi vorbit despre ea aproximativ aşa cum a vorbit despre Plotin [Nota 10]. El ar fi vorbit în aşa fel că ar fi privit ştiinţa spirituală ca pe o inepţie, ca pe ceva întru totul neştiinţific. Aceasta este desigur situaţia multora al căror zbor spiritual a fost împiedicat prin aceea că mai trăiesc încă în trupurile fizice ale secolului XIX şi începutului secolului XX. Dar tocmai de aceea ne aflăm într-o criză a timpului, pe care trebuie să o depăşim. Desigur că aceasta îşi are sensul ei bun, căci prin faptul că avem ceva de depăşit ne fortificăm.
Şi la ceea ce este necesar, aş spune, la o revizuire a tuturor conceptelor noastre juridice, morale, sociale şi politice se va putea ajunge în omenire abia atunci când vor fi înţelese conceptele pline de realitate ale ştiinţei spirituale. Căci tocmai un astfel de spirit ca Franz Brentano ne arată: Jurisprudenţa este în aer. Pentru că nu se poate răspunde la întrebarea: Ce este drept, ce este moral? –, dacă nu se poate aborda ceea ce trăieşte în trupul astral omenesc, adică în partea suprasensibilă a omului. La fel este cu conceptele religioase şi cu cele politice. Da, dacă avem concepte ireale în domeniul naturii exterioare, în domeniul realităţii materiale, acest lucru se vădește repede. Gândiţi-vă cum s-ar prezenta un pod pe care l-au construit ingineri care au concepte ireale în privinţa construcţiei podurilor: podurile pur și simplu s-ar prăbuși. Aceasta nu ar tolera-o oamenii vreme îndelungată. Dar în domeniul moral, în cel social şi în cel politic oamenii pot avea concepte ireale, pentru că acest lucru nu se vădește repede. Întrucât atunci când se arată, oamenii nu realizează unde se află legătura. Trăim acum consecințele conceptelor ireale; dar în ce măsură pătrund oamenii cu privirea aceste legături? Realmente nu într-o măsură mare! Acesta este ceea ce afectezază atât de dureros pe cel care resimte actualele vremuri grele! Găseşti că este pierdută aproape orice clipă pe care nu o dedici în ziua de azi situației dificile a timpurilor noastre. Dar cu cât dedici mai mult energia acestei situații actuale, cu atât mai mult vei găsi cât de puţin sunt de fapt înclinați oamenii prezentului să se preocupe cu ceea ce este important. Vindecarea însă va interveni doar dacă oamenii se vor preocupa cu ceea ce este important: dacă se intră în cunoaşterea legăturii dintre reprezentările străine de viaţă pe care le-a dezvoltat omenirea de atâta timp încoace şi evenimentele prezentului. Deoarece conceptele vieţii spirituale, care se desfăşoară în viaţa socială, au fost atât de ireale timp de secole, ca şi conceptele inginerilor referitoare la podurile care trebuie cu necesitate să se prăbuşească, de aceea trăim noi în vremurile haotice de astăzi. Dacă oamenii ar dori totuşi să simtă cât de necesar este să găsească concepte înrudite cu realitatea, îmbibate de realitate în toate domeniile care au în vreun fel de-a face cu viaţa socială, politică, cu viața care ține de cultură în general! Dacă se va vrea să se clădească cu acea jurisprudenţă, cu acele ştiinţe sociale, cu acea politică, dacă se va vrea îmbibarea sufletului omenesc cu acele reprezentări religioase, care au fost uzuale până în anul 1914, atunci nu se va clădi nimic deosebit. Atunci se va vedea foarte curând cât de puţin se poate clădi pe acestea. Oamenii trebuie să înveţe din nou, să înveţe cu adevărat din nou. Dar să înveţe din nou, aceasta oamenii vor atât de puţin, în aceasta atât de puţin vor să se implice.
Consideraţi ceea ce tocmai v-am spus în privinţa lui Franz Brentano ca venind, aş spune, dintr-o adevărată stimare a acestei personalităţi reprezentative. Tocmai la o astfel de personalitate se vede cât de mult efort trebuie depus atunci când te străduiești pentru un impuls care să ne ducă în viitorul omenirii. Căci Franz Brentano este o personalitate extraordinar de interesantă, dar nu o personalitate care să ofere concepte, reprezentări, sentimente, impulsuri, care ar putea duce în viitor. Este foarte interesant că Franz Brentano ar fi afirmat cu câteva săptămâni înainte de moartea sa că va reuşi să dovedească existenţa lui Dumnezeu. – Acest lucru îl considera el într-un fel drept ţelul vieţii sale ştiinţifice, dovedirea existenţei lui Dumnezeu. Numai că precis nu i-a reuşit, căci altfel ar fi trebuit înainte de a muri să devină un adept al ştiinţei spirituale. Existenţa lui Dumnezeu a mai putut fi încă dovedită până la vremea producerii Misteriului de pe Golgota, până la vârsta mergând în scădere a omenirii, de 33 de ani. De atunci, de când vârsta omenirii s-a retras la 32, 31, 30, acum până la 27 de ani, existenţa lui Dumnezeu nu mai poate fi dovedită prin gândire, ci ea mai poate fi găsită numai prin pătrunderea în ştiinţa spirituală. Şi nu este în niciun fel comparabil cu vreun program al unei alte Mişcări atunci când se vorbeşte despre ştiinţa spirituală ca fiind o necesitate, ceea ce am accentuat eu adesea, ci faptele evoluţiei omenirii înseşi ne constrâng înspre această ştiinţă spirituală. Ea însăşi este o necesitate.
Este ceea ce am dorit în primul rând să aşez din nou astăzi, dintr-un anumit punct de vedere, în faţa sufletelor dumneavoastră. V-am oferit astăzi, în mod care constituie o excepție, o sinteză care s-a sprijinit pe o varietate de concepte filosofice. Dar cred că nu veţi face bine dacă vă veţi implica doar de nevoie, fără tragere de inimă în astfel de lucruri. Căci ceea ce este imperios necesar omenirii prezentului este angajamentul pentru concepte exacte. Dacă vreţi să practicaţi doar o ştiinţă spirituală sau o antroposofie sau o teosofie, cum vreţi să o numiţi, după modelul pe care atât de mulţi îl practică în prezent, care trăieşte în concepte pe cât posibil de neclare şi de confuze, atunci puteţi sluji bine nevoilor egoiste: veţi putea veni în întâmpinarea unor strădanii în sensul voluptăţii sufleteşti interioare. Numai că nu înspre aceasta trebuie să se tindă în aceste vremuri grele actuale. Cele înspre care trebuie să se tindă în vremurile actuale, în special atunci când omul este adept al ştiinţei spirituale, este: să lucrăm împreună, mai presus de toate să lucrăm împreună spiritual la ceea ce este necesar în primul rând omenirii. Îndreptaţi-vă pe cât se poate gândurile, cât puteţi de mult, tocmai înspre acest capitol: Ce este necesar omenirii, ce reprezentări trebuie să prevaleze în omenire pentru ca să mergem mai departe, pentru ca să ieşim din haos? Să nu spuneţi: O vor face alţii, care sunt mai îndicați pentru aceasta! În primul rând sunt chemaţi să o facă cei care se situează pe tărâmul ştiinţei spirituale. Condiţiile convieţuirii culturale umane trebuie să fie ceea ce trebuie să ne preocupe mai presus de orice.
Despre aceasta vom vorbi data viitoare.
