Trebuie să acceptaţi că în aceste ore voi expune câteva concepte şi idei, aş spune, ceva mai elementare, pentru că ele urmează să ne servească la clădirea altor perspective pe care vreau să le mai ofer în aceste consideraţii şi în cele de data viitoare.
Am început deja ultima dată, aş spune, cu câteva expuneri mai principiale, care sunt necesare pentru a dobândi o perspectivă, care pregătesc tocmai ceea ce urmează să apară cu această perspectivă şi care urmează să ne conducă la ceea ce vrem să discutăm data viitoare.
Este evident pentru omul care într-un fel se găseşte conştient în propriul său curs al vieţii, care într-un fel se trezeşte conştient la Eul său, faptul că el vrea să se clarifice în privinţa acestui Eu şi a poziţiei sale faţă de lume. Acum trebuie să observăm că de fapt strădania exact după această claritate există extraordinar de puternic în vremea noastră ca un dor, că acest dor de a se clarifica în privinţa propriului sine s-a trezit deja, ca să spunem așa, că acest dor este tocmai foarte larg răspândit în prezent. Dar trăind acest dor oamenii prezentului fac totodată cunoştinţă cu toate obstacolele, dificultățile şi prăpăstiile extraordinare în care ajunge omul atunci când vrea să se caute pe sine însuşi. Se poate spune că atunci când oamenii tind spre cunoaşterea de sine au, pe bună dreptate, credinţa că sunt pe drumul cel bun atunci când presupun drept conţinut al acestei cunoaşteri de sine o fiinţă mai mult sau mai puţin simplă în ei înșiși. Numai că tocmai această credinţă că sinea omenească, Eul omenesc, este o fiinţă de-a dreptul simplă, este ceea ce aduce în prezent multor oameni dezamăgiri serioase. Datorită acestei credinţe încep oamenii, aş spune, să se îndeletnicească cu o astfel de îndrumare cum este dată de Waldo Trine [Nota 1], sau în alte expuneri şi consideraţii. Sunt mulţi oameni ai prezentului care caută pe aceste căi. Ei cred oarecum că se pot cunoaște mai bine pe ei înşişi, prin faptul că pătrund în ei înşişi, şi cred că prin aceasta vor obține mai multă claritate şi siguranță în viaţă. Dacă omul nu realizează că poate trăi puternica dezamăgire că această cunoaştere de sine în primul rând îl îndepărtează de sine însuşi mai mult decât fusese înainte de a se strădui pentru această cunoaștere de sine, dacă el suportă cu greu această dezamăgire, sau nu o poate suporta, atunci obstacolele şi prăpăstiile devin cu atât mai mari.
Este bine acum să ne clarificăm, într-o anumită măsură să fie clar în principiu, pe ce se bazează de fapt această dificultate a cunoaşterii de sine. Practic, nu te poți deloc strădui pe o cale simplă, necomplicată, aşa, în mod direct, pentru cunoaşterea de sine. Căci sinea, Eul, îl poți găsi, sau cel puţin îl poți căuta, gândind, simţind, voind. Omul găseşte oarecum întotdeauna ceva pe care-l poate considera drept Eu. Fie că el încearcă să se imerseze în gândurile, în reprezentările sale, fie că încearcă să se imerseze în sentimentele sale, fie că încearcă să se imerseze în impulsurile sale de voinţă: el dobândeşte mereu simţământul că de aici trebuie să rezulte o cale pe care ajunge mai aproape de propria sine.
Acum, lucrurile stau aşa că mai întâi omul poate merge pe calea vieţii de reprezentare; el poate încerca să-şi reprezinte Eul. Şi tocmai oamenii de formaţie filosofică au crezut în ultima vreme că au găsit o cale sigură prin aceea că şi-au spus pur şi simplu: Da, ceea ce noi desemnăm drept Eu propriu-zis al nostru, rămâne de-a lungul întregii noastre vieţi, de la naşterea până la moartea noastră, una şi aceeaşi fiinţă. Eu am fost mereu acelaşi atunci când mă uit înapoi în amintiri la mine însumi. – Aşa spun oamenii. Eu am menţionat deja adesea că acest fapt este contrazis în fiecare zi pentru fiecare om normal, pentru că el nu poate şti deloc prin simpla observare exterioară cum stau lucrurile cu acest Eu, acest Eu din gândire, în răstimpul între adormire şi trezire. De fapt el poate vorbi despre acest Eu din reprezentările, din ideile sale numai pentru toate stările de veghe pe care le-a trăit, şi trebuie să gândească întotdeauna înlănţuirea ca fiind întreruptă pentru toate stările de somn. Veţi putea uşor înţelege aceasta, pentru că ea rezultă dintr-o simplă reflecţie. Acela care crede că Eul trăieşte în viaţa de reprezentare în aşa fel încât ar putea fi găsit în reprezentări, trebuie să-şi clarifice în primul rând întru totul: Da, reprezentările mele se pierd de fapt la fiecare adormire; atunci pierd şi Eul reprezentărilor mele, cel puţin pentru conştienţă. Ceva care se poate cufunda în fiecare zi în noaptea imperceptibilului nu poate fi desemnat de fapt ca şi cum ar fi o existenţă sigură. Astfel încât omul, dacă îşi caută Eul pe calea reprezentării, din punct de vedere filosofic îi poate fi clar: ideea de Eu este aşa şi aşa. Dar acest idee de Eu nu îl va face fericit. Acest idee de Eu nu îi poate oferi nici o certitudine deosebită, chiar dacă nu își dă seama prin simplă reflecţie că această idee de Eu se întrerupe zilnic. Că fiinţă interioară a omului este mai adevărată decât ideația noastră o exprimă deja faptul că el este nesatisfăcut de simpla reprezentare a Eului, atunci când îşi caută Eul. Pentru om este prea puţin, aş spune, prea inconsistent ceea ce se găseşte acolo atunci când îşi caută Eul doar în viaţa de reprezentare. De unde vine aceasta?
Vedeţi dumneavoastră, acele idei şi cunoştinţe care iluminează distinct realităţile vieţii noastre spirituale nu sunt de fapt atât de uşor de găsit; ele nu sunt uşor de găsit din motivul foarte simplu că limbajul nostru ne creează în mod real mari dificultăţi în acest caz. De fapt poţi face mereu experienţa că te încurci în urzeala reprezentărilor limbajului atunci când reflectezi și-ți bați capul capul încercând să înţelegi tot felul de lucruri folosind reprezentările limbajului. Acesta este aspectul fatal al simplei filosofări, anume faptul că este atât de greu să scapi de reprezentările limbajului. Dar sentimentul aflat dincolo de toată această scormonire cu gândul în reprezentările limbajului, îl lasă pe om totuşi nesatisfăcut în privinţa a ceea ce îi pot oferi reprezentările limbajului. Anume, el rămâne nesatisfăcut atunci când caută tocmai Eul în viaţa de reprezentări. Se poate face această experiență. Încercaţi numai să studiați filosofii care vorbesc mult despre Eu, şi veţi simţi că aceste gânduri ale lor sunt de-a dreptul inconsistente şi că veţi avea mereu în fundal sentimentul: Oare poţi conta într-adevăr pe acest Eu? Este acesta o existenţă sigură? – Există oameni care cred că aşa cum gândesc Eul, acest gând și garantează faptul că acest Eu trece prin poarta morţii şi intră în lumea spirituală. Dar simţirea spune: Dacă Eul se stinge de fapt în fiecare noapte, nu s-ar putea ca el să se stingă şi odată cu moartea? Şi acest sentiment dă atunci cu atât mai mult o anumită nesiguranţă; el este un adevărat obstacol. De unde provine acest obstacol? Dacă omul cunoaşte cu adevărat Eul, dacă învaţă să-l cunoască cu adevărat prin cercetarea spirituală, acel Eu care nu se stinge la adormire, chiar dacă conştienţa în privinţa lui se stinge, atunci el învaţă treptat să-l compare cu Eul care poate fi prins în zbor într-un instantaneu în reprezentări, şi atunci învaţă să cunoască natura reală a acestui Eu. Atunci, pentru un timp – vă rog să remarcaţi: pentru un timp – poţi să dai o oarecare dreptate unui filosof ca Ernst Mach [Nota 2], atunci când spune: Eul nu poate fi salvat; de fapt, el nu este ceva real. Noi avem trăiri de-a lungul vieţii noastre care se înşiruie pe un fir, ca perlele. Şi pentru că noi găsim că ele țin unele de altele, formează un tot, abstractizăm din ele reprezentarea Eului, dar ea nu este nimic real. Este concluzia la care ajung astfel de filosofi. Ei consideră Eul drept un simplu gând, şi în cazul unui gând omul nu îl poate considera ca fiind ceva real, ceva existent cu adevărat. Numai că în reprezentări nu avem alt Eu decât Eul care se stinge de fiecare dată la adormire. În reprezentări nu avem alt Eu; dar el este într-adevăr atât de inconsistent, atât de rarefiat, este doar ca o imagine, încât trebuie să ne întrebăm din punct de vedere spiritual-ştiinţific: Cum este de fapt cu această reprezentare a Eului? Cum stau lucrurile cu această reprezentare a Eului?
Şi aici, din punct de vedere spiritual-ştiinţific, obținem ca rezultat aceasta: anume că Eul reprezentat nu este câtuşi de puţin acest Eu pe care îl avem acum. – Acesta este un rezultat important, semnificativ: Eul reprezentat nu este câtuşi de puţin cel pe care îl avem acum, ci acest Eu reprezentat este lipsit în prezent de existenţa interioară activă. În baza acestui Eul pe care ni-l reprezentăm nu am putea deloc să ne gândim: Tu eşti în prezent – nu ne putem forma deloc acest gând dacă gândim real, în conformitate cu realitatea. Căci Eul doar reprezentat nu ne poate garanta niciodată că suntem în prezent. Suntem mereu expuşi pericolului ca într-un fel sau altul, combinația ideilor noastre doar să ne facă să credem că reprezentarea Eului este Eul însuși. Şi aceasta este incertitudinea pe care o simţim, anume că, de fapt, ne raportăm la o simplă imagine, că nu stăm în fața unei realități. De unde vine aceasta? Aceasta vine de acolo că acest Eu pe care ni-l reprezentăm trebuie să fie aşa cum este în reprezentări, pentru că în acest Eu, în acest Eu reprezentat, se află deja forţele pentru încarnarea următoare. Aşadar gândiţi-vă că atunci când doar ne reprezentăm Eul, nu ne avem pe noi ca forţă în prezent, ci ne avem pe noi acolo deja ca forţă pentru încarnarea următoare. Este exact la fel ca atunci când planta, care simte germenul în sine, ar trebui să-şi reprezinte: Acest germen de fapt nu eşti tu, ci este planta care va creşte abia în primăvara următoare. – Tot aşa, în ceea ce ne reprezentăm noi despre Eu trăieşte forţa care se va desfășura abia în încarnarea următoare. Şi ea trebuie să se manifeste în felul acesta, această forţă; pentru că dacă am avea mai mult din ea în actuala încarnare, ceea ce avem nu ar fi germinativ, ci ar fi o realitate prezentă; atunci nu am purta în noi capacitate germinativă pentru încarnarea următoare. Aşadar Eul reprezentat trebuie să fie atât de atenuat încât să nu fie activ pentru prezent, ci să conţină forţele germinative pentru încarnarea următoare.
Gândiţi-vă aşadar ce rezultat important este acesta de fapt. Dacă îl exprimăm aşa, abstract, nu avem imediat sentimentul că este un rezultat cu consecințe de o imensă extindere; pentru că avem de fapt în faţa noastră, ca o umbră, următoarea încarnare. Şi dacă nu facem nimic pentru ca acest aspect nedeslușit al încarnării următoare să devină cumva mai bogat decât este el în viaţa obişnuită, atunci rămâne mereu nesatisfăcător; pentru că rămâne, ca să spunem aşa, la reprezentare de punct: Eu, Eu, Eu, Eu. Nu trecem dincolo de acest simplu punct-Eu. Dar cum putem îmbogăţi acest Eu, ca să nu rămână doar o reprezentare a unui punct? – aceasta este întrebarea care se pune.
Ei bine, vedeţi dumneavoastră, aceasta nu se poate face atunci când omul stă pur şi simplu şi cloceşte în sine. Căci atunci când tot cloceşte în sine în sine, găseşte ceea ce este acum în această încarnare. Dar acest punct-Eu este singurul pe care îl avem ca dotare germinativă pentru următoarea încarnare, astfel încât oricât de intens, sau, să spun așa, oricât de profund mistic ar cloci omul în sinea lui, oricât de frumoase învăţături îşi poate da sieşi, nu ajunge niciodată la Eul său, pentru că acest Eu, acest Eu reprezentat, nu ne aparţine în fond deloc nouă, în măsura în care suntem fiinţe în această încarnare, ci acum – în cadrul acestei încarnări actuale – încă aparţine lumii. Lumea va face din ceea ce în noi apare ca imagine a Eului, ca imagine mintală a Eului, pentru următoarea încarnare, ceea ce va fi mai activ atunci în sufletele noastre. Prin urmare, acest Eu poate fi îmbogăţit numai prin viaţa exterioară. Multora din prieteni noștri care m-au rugat să le scriu una sau alta într-un album de amintiri, atunci când am considerat că acesta este lucrul cel mai potrivit, le-am scris cuvintele: „Dacă te cauţi pe tine însuţi, caută afară, în lume; de cauţi lumea, caută în tine însuţi”. Dacă te cauţi pe tine însuţi, de cauţi să ai un conținut mai bogat și mai însuflețit în reprezentările tale decât poţi avea în viaţa obişnuită, atunci trebuie să realizezi această îmbogăţire prin extinderea observaţiilor tale asupra lumii. Dar aceasta nu poate fi o observare sensibilă exterioară, căci aceasta este legată numai cu încarnarea noastră prezentă, pentru că ea este de fapt ataşată numai de trupul nostru, care se pierde o dată cu moartea. Noi trebuie să facem alt fel de observare. Noi trebuie într-o anumită măsură să intrăm până în sensul mai subtil al vieţii. Numai astfel ne putem îmbogăţi într-adevăr Eul ca reprezentare, prin faptul că admitem să nu gândim doar aşa, aş spune, abstract, așa liniar, cum preferă să gândească oamenii în prezent, ci trebuie să ne străduim, dacă vrem să îmbogăţim acest Eu, aş spune, să căutăm corelaţiile mai tainice ale vieţii decât așa cum se prezintă ele în mod exterior. Vă rog să nu înţelegeţi greşit această observaţie! Faptul de a căuta în viaţă asemenea corelaţii tainice este considerat de oamenii prezentului, drept o treabă foarte inutilă, întrucât ei nu se străduiesc deloc să-şi îmbogăţească Eul. Oamenii din prezent se străduiesc să-şi formeze reprezentări prin care fie cunosc ceva exterior, fie este util în acţiunile lor. Însă acestea sunt toate pentru încarnarea prezentă. Căutarea acestor corelaţii tainice care urmează să îmbogăţească Eul, trebuie să o vedem drept un fel de scop în sine al sufletului, trebuie să o lăsăm să fie un act intim al sufletului, un asemenea act intim prin care, aş spune, nu avem nicio altă pretenţie decât aceea de a ne îmbogăţi sufletul, respectiv ideea de Eu. Pentru ceea ce cere prezentul de la noi este important să recurgem la întâmplări aflate la o distanţă mare între ele în viaţă, dar care totuşi țin una de alta, să reflectăm asupra corelaţiilor care nu se află la suprafaţa existenţei, care, aş spune, se află sub suprafaţa existenţei şi care de aceea fac ca acele întâmplări să fie frapante pentru cel care privește numai la suprafaţa existenţei. Acum, cu cât ajungem mai departe, aş spune, să ne dezlegăm enigma corelaţiilor din viață între situații aflate departe una de alta, şi care totuşi vorbesc cu putere sufletului nostru, corelaţii aflate în afara noastră, cu atât mai mult vom găsi că acest Eu al reprezentării noastre devine din ce în ce mai bogat. Nu se poate indica în mod abstract o corelaţie, aşa cum se indică o corelaţie între piatra ce se încălzeşte şi raza soarelui care o încălzeşte. Dar le găsim în viaţă. Și cu cât căutăm mai mult corelaţiile ascunse ale vieţii, cu atât mai puternici ne simţim exact în Eul reprezentărilor, cu atât mai mult concresc în noi Eul reprezentărilor și viaţa interioară, care poartă apoi cu sine acest Eu al reprezentării în următoarea încarnare.
Ce fel de corelaţii am eu în vedere? Eu am în vedere corelaţii întru totul reale, numai că acele corelaţii pe care de obicei omul nu le caută. Aş vrea să vă dau un exemplu. Un preot mergea odată pe un drum şi a întâlnit o ţigancă cu un copil foarte murdar. Ţiganii – războiul mondial i-a măturat şi pe ei de aici, dar cel care îi cunoaşte ştie – erau oameni care acordau puţină valoare multor lucruri, şi între aceste multe lucruri era în primul rând curăţenia. Copiii ţiganilor erau acoperiţi cu straturi întregi de murdărie. Dar aceşti copii nu beneficiau şi de multe alte lucruri în afară de curăţenie. Or acest preot era un om bun, şi s-a gândit că face o faptă bună prin aceea că salvează oarecum un astfel de copil pierdut. El a vorbit cu ţiganca şi i-a spus că vrea să stabilească o mică sumă de bani pe care să i-o dea, ca acel copil de ţigan să fie crescut cum trebuie şi să devină un om decent. Era într-adevăr o intenție foarte bună a acestui preot. Ţiganca, care, bineînțeles, ar fi acceptat cu plăcere darul dacă era o pomană obişnuită, i-a răspuns în acest caz ceva foarte semnificativ. Şi eu doresc să vă spun cuvânt cu cuvânt ceea ce i-a răspuns ţiganca. Ea a spus nu, nu vrea să facă aceasta, să-şi educe copilul sau să lase să fie educat, pentru că modul lor de a trăi îi face pe oameni mai fericiţi decât ştiinţa, prestigiul, stima reciprocă şi toate celelalte satisfacţii pe care le aduce aşa-numita cultură. Aşa a spus ţiganca. Această treabă a împărtăşit-o un om care a trăit-o el însuşi, lui Fercher von Steinwand [Nota 3]. Şi în articolul frumos, semnificativ pe care l-a scris Fercher von Steinwand despre ţigani – dumneavoastră îl cunoaşteţi din cartea mea Despre enigmele sufletului [Nota 4] – găsiţi această remarcă. Oricine cunoaște bine viața viaţa ţiganilor va crede această remarcă. Eu însumi i-am cunoscut suficient de bine pe ţigani şi ştiu că aceasta nu numai că este posibil printre ţigani, ci în nenumărate cazuri este şi adevărat; ei sunt de părerea pe care a exprimat-o această ţigancă, anume că întreaga cultură, întreaga educaţie, întreaga apreciere reciprocă existentă printre ceilalţi oameni şi tot ceea ce poate fi învăţat în general, îi face mai puţin fericiţi pe oameni decât viaţa iniţială, elementară, pe care o duce ţiganul în existenţa sa de ţigan, în care el este un copil al naturii. Acest răspuns al ţigăncii exprimă enorm de mult. El poate fi luat în primul rând ca un fapt; aşa vor face majoritatea oamenilor. Dar putem, de asemenea, tocmai în această afirmație a ţigăncii să găsim o asemenea conexiune în viaţă cum sunt cele pe care vi le-am indicat. Anume, cuiva îi poate trece prin minte ceva – şi lui Fercher von Steinwand i-a venit această idee – care se află într-o relaţie remarcabilă cu această afirmație a ţigăncii. Gândiţi-vă că ar exista un alt om căruia i se pune întrebarea de către o colectivitate savantă dacă această cultură omenească îi face pe oameni mai fericiţi sau mai nefericiţi în dezvoltarea lor, şi acest om a dat un răspuns, chiar dacă într-un tratat mai lung, dar care este exact acelaşi ca răspunsul pe care l-a dat acea ţigancă preotului. Acest om este Rousseau [Nota 5], iar tratatul în care Rousseau dă acest răspuns ca al ţigăncii a fost premiat de Academia de Ştiinţe din Paris. Gândiţi-vă ce conexiune ciudată în viaţă: ceea ce este prezent sufletește în acea ţigancă, este identic cu lucrul pe care Rousseau îl explică într-un tratat, şi tocmai datorită acestei concepții a devenit Rousseau extrem de influent. Aveţi aici o conexiune ciudată în viaţă. Găsiţi la Rousseau o concepţie, o viziune identică cu cea a ţigăncii; numai că viziunea ţigăncii nu a fost premiată de Academia de Ştiinţe din Paris. Dar în ambele cazuri aveţi exact aceeaşi viziune. Ţiganca desigur că nu ar fi scris un tratat ştiinţific; dar a spus acelaşi lucru.
Vedeţi că este ceva care se găseşte foarte frecvent în viaţă, numai că nu i se dă atenţie. Dacă s-ar urmări lucrurile care sunt mereu privite dintr-un singur punct de vedere, şi ar fi cercetate dintr-un alt punct de vedere, s-ar ajunge la puncte de tangență întru totul remarcabile, precum aici punctul de tangență dintre Rousseau şi ţigancă. Viaţa este nespus de plină de înţelesuri, şi numai dacă admitem această multitudine de sensuri ale vieţii suntem în stare să îmbogăţim Eul în sensul pe care l-am expus, să-l facem din ce în ce mai puternic. Căci prin asemenea corelaţii pe care le căutăm afară în lume, dar nu le găsim în viaţa obişnuită, creşte într-un fel acest Eu şi ca reprezentare. Este foarte important să dați atenţie acestui fapt. Atunci veţi găsi că tocmai căutând corelaţiile aflate sub suprafaţa existenţei, nu scormonind, clocind în propriul interior, ci oarecum clocind în interiorul lumii, chibzuind asupra unor astfel de corelaţii, veţi găsi atunci că reprezentarea care este legată de Eu devine din ce în ce mai activă, din ce în ce mai mobilă, şi că vă vin tot mai multe idei, că vă puteți gândi la multe, multe alte lucruri decât în mod obişnuit. Şi aceasta este de fapt atât de important. Căci cele din cauza cărora ne îmbolnăvim atât de uşor, de la care ni se trag atâtea nemulţumiri în viaţă, constau tocmai în aceea că atât de puține ne trec prin minte privind lucrurile acestei lumi, încât prin gândurile noastre ne trasăm oarecum un cerc îngust, foarte îngust. Dacă ajungem în măsură să unim ceea ce ne apare în viaţă cu multe, multe altele, să căutăm fire îndepărtate între evenimente şi experienţe şi întâmplări, atunci Eul nostru va deveni mai puternic, atunci el se va simţi mai capabil să facă față vieții, şi ca Eu al gândurilor. De aceea este dăunătoare orice educaţie care le arată oamenilor numai un gând unilateral asupra unuia şi aceluiaşi lucru. Vreau să vă da un singur exemplu care, aş spune, a crescut în aceeaşi regine cu cel dat mai sus.
Mulţi oameni sunt adepţii unui aşa-numit panteism. Acest panteism constă – dumneavoastră ştiţi că eu am respins adesea acest panteism – esenţialmente în aceea că oamenii spun: Noi căutăm pretutindeni spiritul. – Spirit, spirit, spirit este totul, şi cu aceasta ei sunt satisfăcuţi. Eu explic de obicei panteismul – unii îl numesc în ziua de azi şi panpsihism, pentru că ei nu vor să aibă un teism – prin aceea că spun: Omul care l-ar aplica la lumea sensibilă nu ar ajunge prea departe. Căci dacă el merge pe o pajiște şi spune: floare, floare, floare, aceasta este doar o abstracţiune pentru toate acestea. El nu vrea să spună: crin, lalea, ş.a.m.d. Este însă acelaşi lucru dacă ar tot spune: floare, floare, floare, floare, ca atunci când spune: spirit, spirit, spirit, spirit. Însă oamenii găsesc întru totul necesar să spună mereu doar spirit, spirit, spirit; şi ei resping când li se vorbeşte despre adevăratele spirite, despre Îngeri, Arhangheli şi Arhai, precum şi despre entităţile spirituale individuale, care îşi au existenţa lor spirituală concretă, la fel cum se vorbeşte despre entităţile lumii sensibile. Dar există oarecum ceva în spiritul omenesc care tinde să gândească așa panteist, să simplifice totul, să caute pretutindeni cele mai abstracte gânduri. Şi aici este interesant să vă mai dau încă un exemplu cu ţiganii, care ne arată de-a dreptul cât de ţigănesc este de fapt ca omul să caute pretutindeni aceste gânduri abstracte.
Acelaşi domn care a trăit celălalt exemplu a găsit un ţigan care mânca cu cea mai mare poftă un animal mort, pe care-l găsise pe stradă sau pe câmp. Căci ţiganii fac acest lucru; ei mănâncă mortăciuni fără nicio reţinere, şi le pot suporta chiar bine. Persoana în cauză a vrut să-i clarifice ţiganului: Oamenii nu trebuie să mănânce mortăciuni, ei trebuie să mănânce numai animale sacrificate. – Aici ţiganul s-a dovedit a fi suficient de abstract pentru a-i spune: Da, dar animalul pe care-l mănânc eu acum a fost sacrificat de Dumnezeu! – Vedeţi, el are un concept de Dumnezeu pe care-l aplică la toate, întru totul după modelul panteismului. Bineînțeles, dacă cineva gândește ca panteiștii, atunci gândește întru totul corect când gândește: Un animal mort a fost sacrificat de Dumnezeu. Şi cum să nu mănânci – a spus el – ceva sacrificat de Dumnezeu?
Se pot descoperi conexiuni largi pentru îmbogăţirea Eului, și apoi ele însuflețesc în continuare Eul, în măsura în care el este un Eu al gândurilor. Cu siguranță unii dintre dumneavoastră vor spune acum: aşadar ce ni se cere aici? Capacitate de combinare! Dar aceasta este foarte abstractă. Ceea ce am eu în vedere este mult mai viu decât capacitatea de combinare. Capacitatea de combinare obişnuită se raportează în mod real la ceea ce am eu în vedere, ca o maşină la un organism, la o fiinţă vie.
În acest fel devenim mai conștienți de puterea care trăieşte deja în noi din încarnarea noastră următoare, dacă ne străduim astfel să gândim lucruri disparate, să le relaționăm, pentru a ne îmbogăţi Eul. Ne dedăm mai degrabă iluziei că ne îmbogăţim Eul dacă scormonim în noi. Nu ne îmbogăţim deloc Eul când doar scormonim sau clocim în noi, ci ne îmbogăţim Eul atunci când pătrundem în lumea ce se află sub suprafaţa existenţei obişnuite, așa cum am indicat, şi cultivăm cu adevărat această cugetare asupra vieţii spre deosebire de simpla reflectare care constă într-o clocire în sine însuşi. A cuprinde cu iubire viaţa şi a nu respinge în mod filistin corelaţiile care nu au altă însemnătate decât tocmai aceea de a reuni laolaltă lucruri disparate, numai pentru îmbogăţirea Eului, aceasta ne aduce tărie. Încercaţi o dată în viața cea mai obișnuită – veţi vedea că ocazii pentru aceasta se oferă la orice oră –, încercaţi în viaţa obişnuită să lăsaţi să răsune în asemenea conexiuni tainice lucrurile pe care le trăiţi. Desigur că nu trebuie însă să deveniţi fantaşti. Oamenii devin fantaşti atunci când caută în asemenea corelaţii tainice mai mult decât sunt ele, atunci când vor să cunoască ceva anume prin intermediul lor. Dar nu se pune problema să cunoaştem ceva anume prin intermediul lor, ci să le lăsăm să acţioneze în sine. Astfel încât putem indica într-adevăr cum ne putem familiariza cu acea forţă care există acum la nivelul gândirii în noi, în timp ce realitatea ei corespunde abia încarnării noastre următoare.
Dar există şi posibilitatea de a cuprinde nu numai Eul care va fi forţa aflată la baza vieţii noastre în următoarea încarnare, de a cuprinde nu numai acest Eu ca Eu al reprezentărilori, ci există şi o posibilitate de a înţelege cum trăieşte acest Eu între moarte şi o nouă naştere. În acest caz trebuie totuși să privim mai mult la modul în care ne încadrăm noi înşine în viaţă sau în care se încadrează în general omul în viaţă. Dar atitudinea grosieră faţă de viaţă nu conduce la acel tip de trăiri lăuntrice subtile de care este nevoie dacă e să avem o percepţie în privinţa modului în care suntem între moarte şi o nouă naştere, a modului în care suntem după moarte. În ziua de azi oamenii caută numai pe căi grosiere, dar pe căile grosiere nu pot fi găsite lucrurile ce pot fi căutate ca lucruri în lumea spirituală, ca fiinţe în lumea spirituală. Aici trebuie să ne implicăm în corelaţii mai subtile. De fapt nu puteţi să fiți surprinși că trebuie să ne implicăm în corelaţii mai subtile, căci, la urma-urmelor, viaţa în lumea spirituală este totuşi altceva decât cea în care ne aflăm aici în lumea sensibilă. De aceea nu trebuie să vă miraţi dacă ceea ce gândim, simţim şi voim noi nu se poate aplica direct la lumea spirituală, dacă aici este nevoie de o rafinare a întregii noastre vieţi.
Ei bine, pentru cultivarea bogăției vieţii noastre de reprezentare, această căutare a corelaţiilor, aşa cum am caracterizat-o acum, este ceea ce ne fortifică; pentru cultivarea Eului aşa cum trăieşte el între moarte şi o nouă naştere, în general pentru cultivarea acestei situări înăuntrul lumii în care ne aflăm între moarte şi o nouă naştere, este necesar această căutare a corelaţiilor să o legăm de omul însuși. Aici trebuie să ne spunem: Viaţa ne oferă suficiente aspecte tainice, dacă nu vrem să luăm aceste aspecte tainice în sensul că prin ele obţinem ceva palpabil, ci, aş spune, dacă le abordăm într-un mod nefilistin, cu o anumită delicateţe; atunci ajungem într-adevăr la ceea ce este corect. În ziua de astăzi, atunci când prezinți astfel de lucruri, cuvintele pe care trebuie neapărat să le folosești sunt luate în sens materialist. Prin aceasta se ajunge la o anumită dificultate, dacă cuvintele se iau în sens materialist. Vreau să vă clarific printr-un exemplu ce anume am în vedere.
Ceea ce vreau să spun acum poate fi caracteristic în mod special oamenilor care au în întreaga structură a caracterului lor ceea ce aş dori să numesc un fel de viaţă sufletească visătoare, nu în sensul că ar fi pe de-a-ntregul visători, dar în sensul că ei au un fel de viaţă sufletească visătoare. De aceea veţi găsi, ceea ce am eu în vedere, deosebit de puternic configurat la oameni care trăiesc mai înspre est. Cu cât înaintăm înspre vest, cu atât mai puţin își trăiesc oamenii acele corelaţii care indică acest tărâm spiritual tainic pe care îl am eu în vedere. Din acest motiv și îi este vestului Europei de exemplu, care este mai dependentă de corelaţiile grosiere, atât de extraordinar de dificil să înțeleagă particularitatea sufletească a poporului rus, în ciuda faptului că în prezent această înţelegere ar fi deosebit de necesară. Aş spune că poporul rus este, în ziua de azi, încă cu o nuanţă mai puţin treaz decât popoarele Europei Occidentale, şi chiar decât popoarele Europei Centrale. De aceea se leagă acele lucruri despre care vorbim acum, mai uşor de viaţa sufletească a unui rus decât de viaţa sufletească a unui om din Europa Occidentală. Ele se leagă, desigur, şi de viaţa sufletească a unui om din Europa Occidentală, dar nu sunt atât de frapante, nu sar în ochi. În această privinţă, un scriitor german, Eduard Bernstein [Nota 6] a dat o descriere foarte interesantă pe care aş dori să o expun ca exemplu. Cu siguranță el mi-ar lua-o în nume de rău dacă aş considera drept mistic ceea ce povesteşte el, experiența respectivă. Dar de aceea, ceea ce vreau să expun este totuşi un bun exemplu pentru un context de viaţă care, pentru persoana care gândește materialist nu este altceva decât o coincidență obişnuită. Eduard Bernstein povesteşte că a frecventat mult la Londra casa lui Engels, a prietenului lui Marx. Casa lui Engels era foarte ospitalieră, un loc unde se întâlneau mulţi oameni, unde se întrunea o societate internaţională. Şi acolo, printre oamenii care frecventau acea casă, Eduard Bernstein l-a cunoscut şi pe Sergius Kratschinsky, cel care ca scriitor a purtat numele de Stepniak. El este foarte cunoscut sub acest nume. Ei bine, el îl descrie extraordinar de interesant pe acest Stepniak, şi mai întâi descrie viaţa exterioară a acestui Stepniak:
„Un bărbat solid construit, cu un cap puternic, ce corespundea întru totul în fiinţa sa imaginii pe care ne-o facem noi despre slavi. El, care participase în Rusia ca om de acţiune remarcabil atât la eliberarea lui Peter Krapotkins din închisoare, cât şi la atentatul reuşit asupra dictatorului poliţist din Petersbung, Mesenzow, avea o predispoziţie puternic visătoare şi era foarte sentimental. El era sufletul asociației întemeiate în Anglia, Free Russia, care-şi stabilise drept sarcină să strângă fonduri pentru a sprijini luptătorii ruşi pentru libertate. Pentru aceasta Stepniak a făcut în mod repetat turnee de conferinţe în Anglia, ca şi unul în America, în care în special umoristul american Mark Twain i-a venit în întâmpinare cu foarte multă prietenie. În anumite cercuri literare ale Angliei, Stepniak, care activase cu succes şi ca romancier, era o persoană stimată.”
„La masa lui Engels, ca de fapt în general în societate, el era de obicei un oaspete tăcut care vorbea aproape numai atunci când i te adresai în mod direct. Dar se observa totuşi la el că îi plăcea să vină la Engels şi acorda o mare valoare prieteniei acestuia. De asemenea între el şi mine” – aşadar Eduard Bernstein vorbea despre sine şi Stepniak – „s-a dezvoltat o relaţie de-a dreptul prietenească”.
Acum, în societatea în care erau Bernstein şi Stepniak a fost o dată o ceartă ca acelea ce pot rezulta cu uşurinţă la oamenii care se interesează cu o anumită emoţie de viaţa cea mare. S-au certat în privinţa raportului dintre ruşi şi polonezi. Într-un astfel de caz este foarte probabil ca omul normal din Europa Centrală să ţină, într-un mod de la sine-înţeles, cu polonezii. Şi atunci a existat acolo o ceartă foarte dură. Bernstein şi alţii erau de partea polonezilor, Stepniak lua partea ruşilor împotriva polonezilor. Cearta, care a fost foarte aprinsă, a dus la faptul că Stepniak nu a mai apărut în societate. Ani de-a rândul Bernstein nu a mai auzit nimic de Stepniak. El, Stepniak, se despărţise complet de oamenii cu care fusese până atunci împreună în acea societate. Într-o zi, după vreme îndelungată, Bernstein a primit o scrisoare în care cineva care nu făcea parte din societate îi scria întrebându-l dacă nu ar dori să vină la el într-o seară din următoarele zile; dar persoana ştia că el nu era în relații bune cu Stepniak, că odată, cu mult timp în urmă, avusese o divergență şi că ar fi posibil să vină numai în cazul în care nu se dă în lături să-l întâlnească acolo pe Stepniak. Bernstein nu numai că nu a găsit în aceasta o piedică, ci chiar a găsit foarte frumos faptul că îl putea întâlni pe Stepniak, şi aşa s-au regăsit cei doi acolo. Acum, desigur, inițial poți să nu găsești nimic deosebit în faptul că doi oameni care s-au văzut cu drag cândva, care au fost despărţiţi vreme îndelungată, se regăsesc după ani de zile, poți să nu găsești nimic mai mult în aceasta decât că regăsirea lor este o pură întâmplare, coincidență. Bineînțeles, gândirea materialistă va vedea în aceasta o simplă întâmplare. Ei bine, aşa cum descrie Bernstein lucrurile, trebuie să spunem că într-adevăr reîntâlnirea din acea seară a arătat că în special pentru Stepniak chestiunea era extraordinar de importantă. Descrierea atmosferei redă faptul că pentru Stepniak era importantă revederea lui cu Bernstein în acea seară. Au fost foarte bucuroşi. Iar două zile mai târziu – după ce Stepniak spusese în seara acelei zile că este foarte bucuros că s-au regăsit din nou şi că speră să mai petreacă timp împreună cu el –, două zile mai târziu Bernstein a citit în ziar că Stepniak a murit. El mergea pe stradă citind dintr-o carte sau dintr-un ziar, a trecut peste o cale ferată şi l-a lovit trenul. Totul fusese foarte clar că nu putea fi vorba de o sinucidere, că nu putea fi vorba decât de un accident. Din nou o întâmplare. Dar aceste lucruri încetează, vedeţi dumneavoastră, să fie o pură întâmplare. Eu aleg tocmai un exemplu eclatant, despre cum ar trebui ele căutate în viaţă, pentru corelaţiile care nu sunt întru totul evidente, care sunt ceva mai ascunse, în care sunt implicaţi oamenii cu viaţa lor sufletească. Aceste lucruri încetează să fie o simplă coincidență, dacă se ia în considerare faptul că de fapt viaţa noastră sufletească mai subtilă, care se desfăşoară în principal în reprezentări, în reprezentări cu o tentă de sentiment, atunci când este întru câtva visătoare indică într-o măsură cu totul eminentă înspre viitor, fiind profetică. De fapt fiecare vis este profetic. Atunci când visaţi, visaţi de fapt mereu viitorul, numai că nu vă puteţi forma reprezentări despre viitor, şi de aceea cufundaţi ceea ce de fapt visaţi despre viitor, în reprezentările trecutului. Pe acestea le îmbrăcaţi ca pe o haină peste ceea ce este de fapt trăit în sufletul dumneavoastră. Întrucât viitorul se află în legătură cu trecutul, deoarece aici acţionează karma, este o conexiune mai profundă între ceea ce visăm în privința viitorului şi haina pe care o îmbrăcăm atunci când devenim conştienţi de visul nostru. Lucrurile pe care le știm le îmbrăcăm în imaginile trecutului, în imagini care ne sunt deja familiare. Noi visăm mereu de la adormire până la trezire, numai că nu o ştim; ştim doar o parte foarte mică. Dacă omul este visător în viaţă, acestă visătorie acţionează, şi acţionează în karmă. De aceea cel care înţelege corect o asemenea corelaţie tainică, cum este cea pe care v-am descris-o, va putea, aş zice, prinde karma cu mâinile. Desigur că dacă acest Stepniak nu ar fi fost acel om sensibil emoțional şi totodată visător, conexiunea dintre viaţa sa conştientă şi fluxul tainic al karmei nu ar fi acţionat atât de puternic încât deja în ultima seară, ca să spunem aşa, în ultimele ore ale vieţii sale, să se producă această acţiune, această întâlnire pe care v-am descris-o. Însă cu cât reprezentarea abstractă, cotidiană, coboară mai mult în sfera visătoriei, cu atât mai multe forţe de atracţie posedă omul pentru a aduce înspre el corelaţiile karmice. Sper că înţelegeţi corect această corelaţie subtilă. Omul poate să și fie neatent în viaţă faţă de lucrurile pe care-i ies în cale. Căci dacă ar fi fost atent ar fi înfăptuit poate, sub impresia respectivă, o acţiune sau alta. Aici avem cazul că omul respectiv, care era mai visător, este adus în situaţia – nu în deplină conştienţă, ci în această conştienţă visătoare – de a atrage ocazia care îl mai aduce o dată împreună cu celălalt, înainte de a trece prin poarta morţii.
Asemenea corelaţii mai subtile în viaţă, pe care nu trebuie să le luăm drept altceva decât scopul propus: îmbogăţirea vieţii noastre interioare, ar trebui să nu treacă pe lângă cel care vrea să-şi îmbogăţească viaţa interioară, ca o perspectivă asupra vieţii dintre moarte şi o nouă naştere. Trebuie să căutăm într-adevăr şi aceste fire aflate sub suprafaţa vieţii, care înglobează în reţele largi însăşi viaţa omenească. Desigur că nimeni nu ar trebui să ia aceste lucruri în mod materialist și să spună: Aşadar tu afirmi că Stepniak a atras această întâlnire cu Bernstein în seara de dinaintea morţii sale prin forţa de atracţie din sufletul său. Să fie luate aşa materialist, ca şi cum ai fi vrut să spui ceva despre o dovadă naturalist-ştiinţifică materială, ar fi ceva complet greșit. Căci lucrurile nu sunt atât de grosiere. Lucrurile sunt cu mult mai subtile. Nimănui nu ar trebui nici măcar să-i vină gândul să vrea să fixeze o opinie materialistă în privinţa acestor lucruri, ci trebuie să se mulţumească să accepte descrierea unor astfel de corelaţii; el nu trebuie să aibă câtuşi de puţin nevoia să le trateze la fel de grosier ca pe lucrurile din viaţa materială obişnuită. Dacă ne ocupăm să observăm viaţa în privinţa unor astfel de corelaţii subtile, atunci sufletul va fi din nou îmbogăţit. În fond, toate corelaţiile pe care le oferă ştiinţa spirituală sunt astfel de corelaţii mai subtile. De aceea viaţa este de asemenea îmbogăţită prin aceste corelaţii – dacă această viaţă nu se află tocmai în corpul lui Max Dessoir.
Aşadar corelaţiile care nu iau în considerație omul, cum sunt cele pe care le-am caracterizat mai înainte, îmbogăţesc Eul pe care îl purtăm acum în noi, dar care este de fapt numai ca o dotare germinativă pentru următoarea reincarnare, astfel încât noi avem o putere mai mare în privinţa acestui Eu-umbră. Corelaţiile de tipul că nu facem abstracţie de om, ci îl încadrăm pe om în ele, îmbogăţesc viaţa în modul că fac sufletul mai bogat în simţirea, în perceperea acelei regiuni pe care o străbatem între moarte şi o nouă naştere. Este extrem de remarcabil că de fapt la oamenii care sunt înclinați să căute asemenea corelaţii, multe nu se înţeleg deloc corect atunci când se doreşte abordarea materialistă a lucrurilor. Stilul lui Goethe, de exemplu, care în foarte multe locuri extraordinar de importante ale operelor sale trebuie luat în sensul că în acele locuri Goethe nu vrea de fapt niciodată să fie bătut în cuie în mod materialist, poate fi înţeles corect numai dacă se ia în sensul că Goethe în acele locuri ale operei sale se exprimă despre ceva care se află într-o anumită măsură sub suprafaţa vieţii.
Vedeţi, oamenii greşesc atunci când cred în mod grosier – şi, de exemplu, modul de a proceda al lui Waldo Trines este grosier – că prin adâncirea în sine pot găsi acea îmbogăţire a Eului care să fie o cunoaştere de sine care îi face mai puternici. Omul trebuie exact să se desprindă de sine pentru a deveni mai puternic. De aceea sunt practic conducători răi către cunoaşterea de sine cei care îl îndrumă pe om către sine însuşi, cei care nu îl îndrumă să iasă din sine, care nu îl aduc pe om să fie împreună cu lumea şi corelaţiile sale care nu sunt evidente.
Aşa cum omul se poate lăsa în voia unor astfel de erori, obstacole şi prăpăstii în privinţa Eului care-şi face reprezentări, tot aşa, aş spune, se poate el lăsa în voia acestora și în privinţa Eului volitiv. Voinţei îi dăm, de fapt, la fel de puţină atenţie în viaţa obişnuită – mă refer la Eul volitiv –, ca şi Eului gânditor. Puteţi deduce aceasta deja din faptul că oameni cum este Theodor Ziehen [Nota 7], citat de mine cu câtva timp în urmă, nu ajung deloc la voinţă. Ei la rândul lor nu găsesc voinţa în omul actual, şi cu aceasta, după cum am expus eu în conferinţele publice din multe locuri, nu greșesc. Franz Brentano [Nota 8] scoate din funcțiune chiar total vrerea din forţele sufleteşti, diferenţiind doar reprezentarea, judecata şi fenomenele emoționale ale iubirii şi urârii, astfel încât el de fapt nu se uită deloc la voinţă în suflet. El o scoate din funcțiune şi în calitatea sa de psiholog. Şi într-un fel este corect, fiindcă atunci când vrei să examinezi omul în privinţa voinţei, aşa cum este el în încarnarea sa prezentă, nu găseşti deloc voinţa. Din voinţă nu găseşti în omul actual decât că îl face pe om satisfăcut sau nesatisfăcut, că îi produce bucurie, tristeţe sau altele asemănătoare. Ca să spunem aşa, din vrere se găseşte doar impresia sentimentală sau emoţională, dar vrerea însăşi rămâne tainică. Dumneavoastră nici nu ştiţi de ce ridicaţi o mână; știţi ce sentiment v-a condus la aceasta, ce reprezentare, dar cum o faceți, ce acţionează propriu-zis ca voinţă, aceasta nu o puteţi găsi în omul prezent. De ce? Pentru că nu se află înăuntrul omului prezent. Eul voitor nu este deloc înăuntru în omul actual, ci el este rezultatul încarnării precedente. Ceea ce a fost în încarnarea precedentă se manifestă acum ca voinţa care se curge din Eu. Când spun „eu sunt”, eu trăiesc în acest gând, „eu sunt”, în germenul încarnării următoare. Când spun: „eu vreau” atunci trăiesc în ceea ce acţionează din încarnarea precedentă în cea actuală.
Acest lucru este extraordinar de interesant pentru că ne poate permite înţelegerea faptului că aici pot exista cu uşurinţă decepţii în viaţă. Satisfacţia sau insatisfacţia depind de prezent, ele țin de omul actual, dar voinţa vine de la omul încarnării precedente. De fiecare dată când fac ceva exprimat prin cuvintele: eu vreau aceasta sau cealaltă –, voinţa din încarnarea precedentă vine înăuntrul stării mele de spirit actuale. Gândiţi-vă ce conexiune tainică este aceasta. Dar omul în viaţa obişnuită le face talmeș-balmeș. El crede că acest Eu este ceva substanţial misterios în interiorul său, şi că acesta spune uneori: „eu gândesc”, alteori „eu am fost”, alteori „eu sunt”, alteori „eu vreau”. Dar lucrurile nu stau aşa, căci atunci când spun: „eu sunt” dezvolt o forţă care este acum în mine la fel ca forţa germinativă în planta anuală actuală, care însă se desfășura abia anul viitor. Îndată ce spun „eu sunt”, mă aflu într-o forță care va deveni om abia într-o încarnare viitoare. Atunci când spun: „eu vreau” acţionez dintr-o forţă care era în mine în viaţa pământească precedentă.
Dacă aţi înţeles acestea aşa cum trebuie, atunci ştiţi că de fapt trăim la timpul prezent al verbului „a trăi” doar în simţirea noastră – aşa cum spune filosoful: im modus praesens. La timpul prezent reală este de fapt doar trăirea sentimentului; şi din punct de vedere temporal noi suntem într-adevăr, într-un fel, o entitate formată din trei părți vârâte una în cealaltă. Suntem atât de adunați la un loc, împachetați, încât în noi trăieşte ceea ce acţionează din încarnarea precedentă, ceea ce este simţit acum, şi ceea ce va acţiona în următoarea încarnare. Aşa cum planta creşte din ceea ce a fost sămânţă din anul precedent, care se usucă, tot aşa partea care se usucă din încarnarea precedentă, care trece treptat în restul lumii, este voinţa, care izvorăşte din Eu. Germenul pentru încarnarea următoare este ceea ce gândim noi ca fiind Eu. Din acest motiv, pentru că aşa stau lucrurile, am scris eu în articolul conţinut în Caietul din aprilie 1916, primul caiet din «Reich», revista lui Bernus [Nota 9]: „Drumul în lumea spirituală se parcurge aşadar prin a scoate la iveală ceea ce este conţinut în gândire şi vrere”, pentru că gândirea şi vrerea, aşa cum trăiesc ele în noi, realmente nu trăiesc în noi doar ca prezente, ci prin conexiunile spirituale indică din viaţa pământească anterioară în viaţa pământească ulterioară. Putem spune atunci cu adevărat: nu poate fi dezvoltată în mod similar, printr-un impuls sufletesc interior, trăirea sentimentelor, deoarece viaţa de simțire este totodată trăită în mod real și ca viaţă spirituală de simțire. De aceea este ceea ce corespunde sentimentului, dincolo, în lumea spirituală, ceva care trebuie să vină el însuşi la om. Meditând, concentrându-se omul îşi poate cultiva voinţa şi gândirea, dar nu îşi poate cultiva viaţa de simțire. Pe aceasta omul trebuie să o lăse să îl ghideze, şi ea se arată atunci.
Mulţi întreabă iar şi iar: Cum ajung eu la un raport mai intim cu acea entitate pe care noi o numim Christos? – Nu se poate da o formulă simplă: Fă aşa sau aşa! –, ci anumite lucruri mai importante din întreaga ştiinţă spirituală sunt astăzi aşa încât îl conduc pe om în sfera lui Christos, așa cum este El acolo. Consideraţi numai faptul pe care îl cunoaştem bine: Ca om fizic, Christos a umblat pe Pământ numai în perioada Misteriului de pe Golgota. Aşadar a avea parte de El ca om fizic în evenimentele fizice, s-a putut numai pe atunci. Dacă vreţi să vă apropiaţi de El în ziua de azi, atunci trebuie căutat aşa cum trăieşte El în sfera Pământului. Numai că El nu trăieşte în contextele grosiere, ci în contextele mai subtile. Astfel încât tocmai ceea ce v-am povestit eu astăzi: căutarea de corelaţii mai subtile, mai îndepărtate, autoeducarea faţă de corelaţiile subtile și mai îndepărtate, îi poate aduce pe oameni în acea regiune a conştienţei unde îl trăiesc cu adevărat pe Christos. Bineînțeles, din nou, poate cineva lua lucrurile în mod materialist. Ar putea spune: Acum ne povesteşti că nu îl putem înţelege pe Christos cu modul obişnuit de reprezentare, pe care îl aplicăm asupra lucrurilor din natură! – Oamenii care folosesc de fapt astfel de gânduri, care vorbesc aşadar de fapt din simţire: este justificat numai ceea ce poate fi reprezentat după modelul lucrurilor naturii – ceea ce fac toţi materialiştii – nu pot fi deloc îndrumați în aşa fel încât să perceapă spiritualul.
Este poate exprimat puțin radical, dar imaginați-vă că ar exista o fiinţă de asemenea natură încât să poată fi percepută numai dacă o visezi. Ea nu se arată ochilor, urechilor noastre, şi nici măcar gândirii cotidiene obişnuite; dar se arată în vis. În cazul acesta, omul care vrea să trăiască ceva relativ la această fiinţă va trebui să înveţe să dezvolte arta visării, pentru că altfel fiinţa nu poate exista pentru el. Or atunci când cineva spune: Visele nu îmi dau nimic real! –, atunci este vina lui că el nu se poate apropia de această fiinţă. În această privinţă, oamenii gândesc tocmai pe dos, stabilind cerinţe pornind de la ei înșiși; şi atunci când ceva nu îndeplineşte aceste cerinţe, nu există pentru ei. Da, dar dacă lucrul respectiv este de un asemenea gen încât nu există pentru acea cerinţă, atunci el trebuie să le scape oamenilor care stabilesc asemenea cerinţe. Astfel încât trebuie să ne fie deja limpede că trebuie să ne formăm un mod specific de gândire sau de viaţă interioară în general, căruia să i se poată arăta ceea ce nu se află în natura exterioară. Noi trebuie să ne ducem la aceste fiinţe: nu vin ele la noi. Aceasta este important!
Aş spune, iar şi iar: aş dori atât de mult să găsesc mai mult decât simple cuvinte pentru ca oamenii prezentului să găsească într-adevăr calea din simţirea lor materialistă grosieră înspre asemenea lucruri subtile. Căci chiar şi cei mai buni din vremurile noastre nu găsesc cu ușurință calea înspre lucruri ca acelea pe care vi le-am expus eu acum. Ei le consideră fantezie şi îl ridiculizează pe acela care ar zice chiar şi: Ei bine, lasă să fie fantezie, numai că fiinţele sunt tocmai aşa încât trebuie să ai forţa fanteziei, altfel nu îţi apar. – Ele consimt să apară ca fiinţe reale numai dacă omul are şi forţa fanteziei. Spuneam că aş dori să am mai mult decât simple cuvinte pentru a face de înțeles cât de necesar este tocmai în prezent te angajezi în asemenea reprezentări subtile. Reprezentările sunt subtile, dar sufletul prin aceste reprezentări subtile devine puternic, atât de puternic încât găseşte o înţelegere pentru realitate, încât poate privi într-adevăr mai adânc în contextele reale decât o poate face modul de reprezentare care vrea să se educe doar din reprezentările materialiste ale ştiinţelor naturii prezentului. Chiar şi la spirite remarcabile găsim în ziua de azi, aş spune, faptul că gândirea a uitat cu adevărat să se manifeste cu subtilitatea necesară. Cred că v-am făcut să înţelegeţi data trecută, prin nişte cuvinte cu adevărat pătrunzătoare, faptul că eu îl preţuiesc extraordinar de mult pe Franz Brentano tocmai pentru faptul că prin studiul lui Aristotel el şi-a dezvoltat gândirea până la o anumită subtilitate. Dar am spus că el nu a ajuns la ştiinţa spirituală. Au fost mai multe de vină pentru aceasta, dar mai presus de toate că nu avea touși acea subtilitate a gândirii care trebuie avută în primul rând pentru pătrunderea în adevărata lume spirituală; trebuie măcar să te străduiești să o ai. Citiţi ultimele capitole din Teosofia [Nota 10] mea, sau în partea a doua din Ştiinţa ocultă [Nota 11]. Poți vedea cum colo uneori oamenii se poticnesc cu actuala gândire. Îi poți surprinde. Aşa poți să îți dai seama şi de Brentano. Trebuie să spun că mi s-ar fi părut enigmatic ca un om atât de perspicace ca Brentano să nu fi găsit anumite căi, dacă nu aş fi reuşit să îl surprind în punctul în care se află problema. Şi el poate fi surprins în multe locuri, dar eu vreau să expun un singur astfel de lucru.
El spune: Viaţa sufletească trebuie să fie individualizată în privinţa materiei, în care se află această viaţă sufletească, pentru că anumite animale inferioare pot fi tăiate şi fiecare parte prezintă din nou aceeaşi viaţă ca şi întregul care a fost tăiat în părţi. Dumneavoastră ştiţi că anumite animale inferioare pot fi tăiate în două, că asta nu le dăunează câtuşi de puţin, că ele trăiesc apoi mai departe ca două exemplare. Apoi, el spune: Da, aici nu ne putem forma nicio altă idee decât că de acum încolo în fiecare dintre părţi trăieşte un sufletesc de sine-stătător. Aşadar dacă eu am tăiat un vierme în două bucăţi şi fiecare dintre ele trăieşte în continuare, atunci în fiecare bucată este un suflet. El conchide de aici că sufletescul este unit cu corporalul ca un întreg cu totul omogen. Şi el foloseşte apoi o comparaţie, gândiţi-vă, el spune: Aşa este şi la triunghi. Dacă trasăm o linie, el se împarte în două triunghiuri, aici l-am împărţit, şi fiecare din cele două este un triunghi. Acum, eu vreau să spun doar atât: El compară aşadar gândul pe care îl are la împărţirea în două a unui vierme, cu gândul pe care îl are la împărţirea în două a unui triunghi, şi îşi clarifică una prin cealaltă. Împărţirea în două a unui triunghi este un gând mai simplu decât împărţirea în două a unui vierme, aşadar se poate clarifica a doua prin cealaltă. Dar este valabil acest lucru? Lui Brentano îi apare drept extraordinar de important. Dar este valabil acest lucru? Nu este valabil! Căci presupuneţi că aveţi aici un triunghi. Desigur că dacă trasăm aici o linie, îl împărţim în două triunghiuri.
Fiecare parte este la rândul ei un triunghi, ca la vierme atunci când este împărţit în două părţi. Dar dacă îl împărţiţi aşa,
atunci nu obțineți două triunghiuri, ci una este un patrulater. Ceea ce înseamnă că obţineţi numai în anumite circumstanţe două triunghiuri; aici, una dintre figuri este un patrulater.
Aşadar comparaţia nu este valabilă. Un om foarte perspicace face o comparaţie. Dar comparaţia nu este valabilă. Gândirea sa, aşadar, nu este suficient de mobilă, nu este suficient de vie pentru a găsi o comparaţie valabilă. El se poticneşte. Însă acest lucru are consecinţe. Căci dacă el nu s-ar fi lăsat indus în eroare printr-o astfel de comparaţie că un vierme se împarte în două părţi la fel ca un triunghi, el ar fi ajuns la ceea ce este corect. Dar el nu ajunge la ceea ce este corect. Pentru că atunci când eu împart un vierme în două părţi, aceasta nu are nimic de a face cu două suflete, ci sufletul-grup acţionează în cele două părţi, la fel cum eu m-aș uita la imaginea mea în oglindă şi sparg oglinda la mijloc în două părţi, încât atunci am două imagini, dar eu totuşi nu m-am împărţit. Am obţinut două imagini, dar eu însumi nu m-am împărţit în două, ci am împărţit numai oglinda, şi astfel s-au format două imagini. La fel de puţin pot împărţi sufletul viermelui; el a rămas unul, aşa cum eu am rămas unul atunci când mă oglindesc în două oglinzi, așa este un singur suflet prezent în cele două bucăţi de vierme. Brentano nu a putut ajunge la această reprezentare, care corespunde realităţii, pentru că el printr-o gândire insuficient de mobilă s-a lăsat amăgit de o comparaţie falsă. Dacă el ar fi făcut corect comparaţia, acolo unde sunt într-adevăr două triunghiuri, atunci ar fi trebuit să-şi spună: Da, dar simpla împărţire nu face ca aici să fie două triunghiuri, ci la aceasta trebuie să se adauge altceva. Atunci când am împărţit, trebuie ca ideea de triunghi să fie aplicabilă și la cele două părţi. Numai faptul de a împărţi nu dă două triunghiuri. Aici, în al doilea caz, trebuie să folosesc două idei: ideea triunghiului şi ideea patrulaterului. Dacă el ar fi realizat că trebuie să aplice una și aceeași idee la această împărţire, că doar aplicarea aceleiaşi idei și pentru părți îi oferă garanţia de a fi împărţit în două triunghiuri, atunci comparaţia ar fi fost corectă. Dar lui nu i-a trecut prin minte că un singur suflet al viermelui se află în ambele bucăți, dar privite din afară, ca acela care stă în faţa oglinzii şi se priveşte în cele două bucăți de oglindă.
Ne aflăm într-adevăr într-un asemenea moment în care totul strigă după subtilizarea gândirii. Cu adevărat nu vom avansa dacă nu intervine o asemenea subtilizare a gândirii, dacă gândirea nu devine mai mobilă, dacă ea vrea să rămână mereu lipită de exterioritatea grosieră. Şi chiar dacă în ziua de azi rezistența împotriva acestei subtilizări a gândirii este cea mai puternică, trebuie lucrat cu atât mai intens în obiectul ştiinţei spirituale, căci aceasta nu se înfăptuieşte altfel decât dacă recurgem la reprezentări mai subtile; ea este totodată potrivită, prin ceea ce este ea, şi să facă mai puternic Eul omului. Tot restul îl poate conduce pe om pe calea spre care tinde dorul actual; dar putere reală poate da numai ştiinţa spirituală, tocmai prin ceea ce i se reproşează în mod deosebit: anume că trezeşte reprezentări care de fapt nu pot fi folosite așa direct, care în viaţă nu se arată în mod exterior. Dar tocmai prin faptul că ele nu se arată în mod exterior în viaţă ne fac puternici lăuntric, cea ce înseamnă conformi cu realitatea.
Pornind de aici vrem să vorbim data următoare într-o perspectivă mai amplă despre raporturi importante ale vieţii.
