Aş dori să încerc, iar şi iar, ca prin completări aforistice la ceea ce a stat la baza ultimelor consideraţii [Nota 1], să investigăm acele lucruri care pot servi la consolidarea respectivelor convingeri.
În mod real, va putea cuprinde cu privirea, în sensul corect, timpul nostru în esența sa spirituală numai acela care este capabil să vadă evenimentele exterioare oarecum ca o expresie simbolică – chiar dacă exprimarea simbolică ar putea fi dificilă – a impulsurilor spirituale cu mult mai profunde, care străbat acum lumea; a impulsurilor în privinţa cărora ne poate învăţa, de fapt, doar ştiinţa spirituală.
Aş dori să pornesc astăzi de la o personalitate interesantă a secolului XIX, de la o personalitate pe care este extraordinar de atrăgător să o consideri în calitatea sa de gânditor, deoarece şi această personalitate, ca şi multe altele, reflectă într-un mod specific ceea ce trăieşte în timpul nostru, respectiv şi ceea ce în timpul nostru, într-un anumit sens a murit. Vreau să pornesc de la interesantul gânditor African Spir [Nota 2], care a murit în 1890. Nu mulţi oameni îl cunosc pe interesantul gânditor African Spir, care, la mijlocul anilor 60, la Leipzig, a început să se gândească să ofere semenilor săi un fel de concepţie despre lume, African Spir, care ajunsese pe atunci în contact cu cercurile francmasonice, fără ca acest contact să-i fi dat ceva deosebit, în afara unor aspecte exterioare. Căci African Spir este un gânditor original, şi dacă îl vom observa chiar şi numai puţin, mai întâi aşa cum poate fi el observat atunci când citim ceva din lucrările sale, dintre care cea mai importantă a apărut în 1873 şi poartă titlul: «Gândire şi realitate», l-am putea considera drept un gânditor care nu a pornit prea mult de la impulsurile exterioare ale secolului XIX, ci exprimă o entitate lăuntrică originală în gândirea şi concepţia sa despre lume. Mai întâi, trebuie să-l considerăm aşa cum ne apare el atunci când îi citim lucrările. African Spir ajunge oarecum, aș spune, ca și intuitiv, la o recunoaştere a gândirii, poate mult mai puțin decât suficientă, dar totuşi considerabilă. Natura gândirii îl preocupă pe el. Ce face omul când gândeşte? Cum se raportează omul la realitatea exterioară a simţurilor şi la realitatea interioară a trăirii sufleteşti, atunci când gândeşte?
Gândirea o putem înţelege în realitate numai dacă o vedem ca fiind în om ceea ce nu aparţine, de fapt, lumii sensibile exterioare, ci care, după adevărata ei existenţă – îngăduiţi-mi să folosesc acest cuvânt – adevărata sa intrinsecitate aparţine spiritualului, lumii spirituale. Trăim deja lumea spirituală atunci când gândim cu adevărat, când nu reflectăm doar asupra lumii sensibile, ci când gândim în mod real. Este acea gândire care nu este doar o simplă reflectare a lumii sensibile, este ceva care deja îi poate ridica întrebări omului, căci atunci când omul se ştie pe sine cu adevărat ca gânditor, el trebuie să se ştie pe sine în acelaşi timp într-o lume care se află dincolo de naştere şi moarte. Nu există nimic mai precis decât aceasta, că atunci când omul gândeşte, se este activ ca fiinţă spirituală, deşi în mod sigur puţini oameni au o presimțire suficientă a acestei certitudini. African Spir a ajuns la aceasta. Şi el a spus: Atunci când îmi formez gânduri, anume îmi formez gândurile cele mai înalte de care este capabil sufletul meu, atunci mă simt ca într-o lume durabilă, nesupusă niciunui spaţiu şi niciunui timp. Mă simt ca într-o lume veşnică. – De aceasta a devenit conștient African Spir. Pornind din acest punct, el a spus: Dacă privim însă acum realitatea pe care o trăim, atunci când lăsăm natura să acţioneze asupra noastră şi reflectăm asupra naturii, sau privim realitatea în care se mișcă oamenii în decursul istoriei sau în cadrul vieţii sociale, această lume nu concordă pe nicăieri cu gândurile noastre. – Aşa şi-a spus Spir: Gândurile mă conduc la a recunoaşte că ele însele, ca gânduri, trăiesc în veşnicie. În lumea exterioară, totul este trecător. Ceea ce este pământesc vine şi se duce. Nu este în concordanță cu niciun gând. Gândirea mea îmi spune – aşa îşi mărturisea African Spir –, că ea îşi are neapărat rădăcinile în veşnicie, şi de aceea ea este realitate absolută. – Acest lucru era incontestabil pentru el. Dar realitatea exterioară, pe care o trăim, nu este în concordanță cu această realitate a gândirii, și atunci această realitate exterioară este aparenţă, iluzie. Şi pornind din acest punct de vedere a ajuns – în alt mod decât vechiul hinduism, şi chiar decât anumiţi mistici – African Spir să-şi spună: Tot ceea ce trăim în spaţiu şi timp, este lume aparentă, este în fond iluzie. Dar, pentru a mai întări aceasta şi din altă direcţie, el îşi mai spunea cam următoarele: Oamenii, fiinţele vii în general, sunt supuse durerii. Dar durerea care apare nu se dezvăluie drept ceea ce este ea de fapt, căci ea are în sine o putere pentru depăşirea ei, ea vrea să fie depăşită. Durerii nu îi place să fie aici. De aceea ea nu poate fi un adevăr. De aceea, ea trebuie că face parte din lumea iluziei, iar ceea ce tinde în ea, tinde în durere către lipsa de durere, aceea trebuie să fie adevărata lume. Dar nicăieri în lumea iluzorie exterioară nu există o lume pe deplin lipsită de durere. De aceea, iarăși, în lumea iluzorie exterioară nu este deloc conţinută lumea adevărată. Lumea adevărată, lumea sufletească, este cufundată în aparenţă, cufundată în durere. De aceea lui African Spir îi apar lucrurile aşa, că omul poate ajunge la o mulţumire lăuntrică numai dacă devine conştient prin propria sa hotărâre, prin forţa sa lăuntrică de acţiune, că poartă în sine o lume veşnică, ce i se vesteşte în gândire; i se vesteşte în continua strădanie spre învingerea durerii, se vesteşte în strădania spre mântuire. Nu pentru că în timp ce o privește, lumea exterioară îi apare ca lume iluzorie, spune Spir că lumea exterioară ar fi o lume iluzorie, ci pentru că el crede că ar cuprinde nemijlocit în gândirea sa lumea adevărată, iar lumea exterioară nu concordă cu această gândire, de aceea spune el că ar fi aparență.
Ce stă de fapt la baza acestora? Poţi privi împrejur, dacă ai un simţ faţă de nuanţele subtile ale concepţiilor despre lume, dar nu găseşti aceste nuanţe printre cei mai diverşi gânditori ai secolului XIX, în mediul social ambiant, în care trăia Spir. Ce poate sta la baza unui astfel de fenomen?
Considerând întregul fenomen din punct de vedere spiritual-ştiinţific, trebuie să ne spunem: În timp ce avem în jurul nostru lumea sensibilă exterioară, şi lumea istoriei, în care trăieşte omul, şi lumea socială, suntem pe planul fizic. În gândire, adică atunci când trăim cu adevărat în gândire, nu mai suntem pe planul fizic. Numai atunci când gândim asupra a ceea ce este sensibil exterior, ne întoarcem înspre planul fizic şi ne renegăm propria natură. Dar dacă devenim conştienţi de ceea ce trăieşte propriu-zis în gândire, atunci trebuie să simţim că noi cu gândirea trăim înăuntrul vieţii spirituale. Aşadar, prinzând, aş spune, cel mai abstract lucru care îi este dat omului, simpla gândire, Spir simte graniţa decisivă dintre lumea fizică şi cea spirituală. Şi, în definitiv, el nu a constatat nimic altceva decât: Omul face parte din două lumi, cea fizică şi cea spirituală, şi acestea două nu concordă între ele. Ca din ceva elementar, firesc, Spir ajunge la concluzia: Există o lume spirituală. El nu formulează aşa lucrurile, dar explicând că tot ceea ce se află în jurul nostru în viaţa naturii, istoriei şi în cea socială, este doar aparenţă, şi nu concordă cu lumea care ne este dată în gândire – chiar dacă ne este dată numai în gândirea abstractă, nu și în contemplare –, el constată că aceste două lumi sunt despărţite una de cealaltă printr-o graniţă netă.
Dacă vrem să abordăm mai amănunţit modul în care expune Spir această concepţie despre lume, găsim, ce-i drept, că ea a devenit dificilă pentru omul secolului XIX. De aceea, desigur că el nu a fost înţeles. Aş spune că el a concentrat ca într-un punct, anume în gândire, întreaga lume spirituală, şi deşi nu ştia nimic despre restul lumii spirituale, a subliniat net că după felul în care trăiește el gândirea, această lume spirituală este aici, și că cealaltă lume nu concordă cu ea. Aceasta a avut drept consecinţă faptul că el a spus: Noi putem găsi Adevărul, dar niciodată în lumea exterioară. Lumea exterioară este de fapt neadevărată; lumea exterioară este nedesăvârşită. – Şi el a accentuat aceasta în mod puternic. El s-a simţit neînţeles în ciuda faptului că el credea – conform propriilor sale cuvinte – că această cunoaştere a sa este cel mai important eveniment din istorie, pentru că ea arată o dată pentru totdeauna că în lumea exterioară nu poate fi adevăr. El nu a găsit nicio înţelegere. El a căutat chiar un mijloc de ieşire din această situaţie: El a fixat chiar un premiu pentru cel care îl va combate. Şi nimeni nu s-a oferit să dobândească premiul. Nimeni nu a încercat să-l combată. El a trăit toate chinurile prin care poate trece un gânditor datorită aşa-numitei „tăceri de moarte”. A fost înmormântat în 1890 la Geneva, după ce a trăit vreme îndelungată în Tübingen, apoi în Stuttgart, şi datorită bolii sale – tuberculoză pulmonară – s-a mutat la Lausanne. Pe mormântul său se află ca piatră funerară o Evanghelie, o carte din piatră, având cuvintele de început din Evanghelia după Ioan, anume: „Şi Lumina a luminat în întuneric, dar întunericul nu a cuprins-o”. Şi de asemenea cuvintele „Fiat lux”, care au fost ultimele cuvinte pe care le-a rostit el înainte de a muri.
S-ar putea spune: Întreaga filozofie a lui African Spir este ceva ca o presimţire. Şi tocmai atunci când te apropii de un asemenea gânditor, simţi cât de mulţi oameni au simţit, de fapt, în decursul secolului XIX, că ar trebui să vină așa ceva ca ştiinţa spirituală, dar prin diversele condiții ale secolului XIX au fost împiedicaţi să ajungă ei înşişi la această ştiinţă spirituală. Chiar African Spir este unul dintre aceştia. Vedeţi dumneavoastră, dacă citiţi doar lucrările acestui gânditor şi nu vă preocupaţi de viaţa lui, atunci stați de fapt întru câtva în faţa unei enigme, a enigmei ce apare dacă vă întrebaţi: Oare cum ajunge cineva în mod atât de ciudat de inconştient, să afirme cu atâta hotărâre lumea spirituală din simpla gândire? Cum ajunge oare cineva să se ştie pe sine așa spiritual, şi să se ştie pe sine stând în Adevăr, astfel încât să definească lumea exterioară ca fiind, pur şi simplu, neadevăr? Explicaţia se află în viaţa sa, ea constă pur şi simplu în aceea că el s-a născut în 1837 în Rusia, şi de fapt se numea African Alexandrovici, că era rus, dar un rus transplantat în Europa Centrală. Un rus care a lăsat să acţioneze asupra lui concepţii despre lume central-, dar şi vest-europeane, şi care reprezintă în personalitatea sa un minunat acord între natura personalităţii ruse şi concepţiile despre lume vest- şi central-europene. El a învăţat de fapt germana abia când a venit la Leipzig, pe la mijlocul anilor 60, dar după aceea şi-a scris lucrările în limba germană. Şi dacă ne gândim că tabloul evoluţiei omenirii se prezintă în aşa fel încât în Europa de Vest trăiesc progresiv prin oamenii individuali: sufletul senzaţiei la popoarele sud-romanice, sufletul raţiunii sau al înţelegerii la popoarele vest-romanice, sufletul conştienţei la popoarele anglo-americane, Eul la popoarele Europei Centrale şi aşteptarea Sinei spirituale, aş spune, Sinea spirituală în stare embrionară, în germen, la popoarele rusești, la europenii estici, atunci putem spune: African Spir s-a născut din această natură care avea în sine aşteptarea îmbobocirii Sinei spirituale. Aceasta trăia deja în el, dar el a exprimat tot ceea ce trăia în el în aşa fel încât le-a îmbrăcat în formele modului de a vedea lumea al Europei Occidentale.
Atunci când omul est-european îşi va fi dezvoltat natura sa, va fi pentru el de-a dreptul un nonsens să numească Adevăr lumea fizică exterioară a faptelor, pentru că el nu se va afla pe sine doar ca aflându-se în interiorul gândirii sale, ci în spirit, cu Sinea spirituală. El se va şti pe sine ca cetăţean al lumii spirituale, şi lui îi va apărea drept nonsens să spună că omul ar fi ceea ce au considerat cândva popoarele vestice ca fiind om. Ceea ce popoarele vestice au considerat a fi om, ceea ce ei au asociat cu evoluţia din regnul animal, pe aceasta el o va vedea ca pe o coajă. La fel cum omul est-european plecând de la Sinea-spirituală, împreună cu lumea spirituală, cu Ierarhiile, parcurge calea în sus, spre Ierarhii, tot aşa îşi parcurge omul european occidental calea în jos, spre regnurile naturii. Acest lucru, faptul de a te afla în interiorul lumii spirituale, trăieşte deja ca instinct în African Spir. Dar această viaţă instinctivă în lumea spirituală, aşa cum există ea acum în Europa de Est, încă nu are posibilitatea să-şi exprime modul ei de a vedea lumea; ea îşi va putea exprima modul ei de a vedea lumea abia atunci când va prelua acele reprezentări care pot fi dezvoltate în Europa Centrală în ştiinţa spirituală. Atunci ea cu trăirile sale interioare, se va putea înveşmânta în aceste lucruri.
African Spir încă nu le putea îmbrăca în reprezentările spirituale ştiinţifice, şi de aceea le-a îmbrăcat în reprezentările lui Spencer, Locke, Kant, Hegel, Taine, ceea ce înseamnă că le-a îmbrăcat cu acea lume a conceptelor abstracte care este în realitate doar o reflectare a lumii naturale, şi nu însăşi viaţa în gândire. Aş spune că ceea ce trăia embrionar în African Spir este ca mort în cultura occidentală, dar mort astfel încât în formele de moarte se mai recunoaşte încă ce anume a fost turnat în aceste forme, ce a murit în aceste forme. De aceea, el este o personalitate de tranziţie atât de interesantă. De aceea arată el atât de corect că este un adevăr interior profund ceea ce mereu și mereu trebuie accentuat în ştiinţa spirituală, anume că de fapt populaţia europeană este ca un om sufletesc răsfirat în membrele sale așezate separat una lângă alta. Popoarele occidentale sunt răsfirate în sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii sau al înţelegerii şi sufletul conştienţei, popoarele Europei Centrale în sufletul-Eu, popoarele Europei Orientale în pregătirea pentru Sinea spirituală. Se poate spune că în ziua de azi omul poate prevedea modul în care va fi tratată în viitor lumea istoriei. Lumea istoriei este înfățișată în prezent pe cât de insuficient este posibil. Faptele istoriei sunt mereu expuse, dar aceste fapte ca atare nu constituie esenţialul. Cel care abordează doar faptele prezentate de istorie se aseamănă unui om care îşi pune dinainte «Faust»-ul lui Goethe şi descrie literele care se află la fiecare pagină, dar pentru cineva care vrea să cunoască într-adevăr «Faust» nu se pune problema literelor, ci a ceea ce cunoaşte prin intermediul literelor. Tot aşa, va veni cândva o considerare a istoriei la care va fi la fel de puţin vorba despre faptele exterioare, pe cât este vorba despre descrierea literelor la citirea unei cărţi, va fi o considerare care va citi în fapte ceea ce se află dincolo de faptele istoriei, aşa cum se citeşte «Faust» dincolo de literele care se află pe hârtie. Chiar dacă aceste lucruri sunt spuse în mod radical, ele indică, totuşi, înspre ceea ce este corect. Dar dacă istoria va fi considerată așa, ea va fi înţeleasă ca istorie a simptomelor, şi atunci un om ca African Spir va fi văzut ca simptom al modului cum esența est și central-europeană cresc una în alta în elementele sufletului.
Dar cât de departe este prezentul de o astfel de considerare a vieţii şi a istoriei! Însă observi corect ce se află în spatele faptelor, abia atunci când iei în considerare într-o privinţă mai profundă asemenea lucruri în legătură cu prezentul. Timpul nostru a prăpădit într-un grad fără precedent producţiile spirituale ale primei jumătăţi a secolului XIX şi o bună parte a producţiilor spirituale din a doua jumătate a secolului XIX. Se poate vorbi de un răsunet uitat din viaţa spirituală chiar şi într-un sens mult mai larg decât am făcut-o eu în cartea Despre enigmele sufletului. Istoria secolului XIX va trebui să fie complet rescrisă cândva, în viitor. Acest lucru a fost deja presimţit de Herman Grimm [Nota 3] când a spus: Va veni un timp în care istoria ultimelor decenii va fi întru totul rescrisă, astfel încât cei Mari, cei care apar astăzi ca fiind aşa, vor deveni nişte micimi, şi vor ieși la suprafață cu totul alţi oameni mari, care în ziua de azi sunt ca și uitaţi. – Abia cel care porneşte să studieze adevărata istorie a secolului XIX observă ce Fable convenue este istoria curentă a secolului XIX. Şi acest lucru se observă în special atunci când poţi cuprinde cu privirea forţa esențială reală a secolului XIX. Spuneam că timpul nostru a prăpădit producţiile spirituale ale secolului XIX, pentru că au existat multe, multe spirite care au fost condamnate la izolare în acest timp, de care oamenilor nu le-a păsat, iar African Spir este un fenomen caracteristic în cadrul acestui secol al XIX-lea. Nu vreau să vorbesc despre publicul larg, dar nu le-a păsat de African Spir tocmai acelora a căror datorie profesională ar fi fost să se intereseze de el. Astfel de oameni mor apoi, adică ei merg cu sufletele lor în lumea spirituală. Dar lucrurile acestei lumi au efecte despre care oamenii, atunci când consideră doar existenţa obişnuită, de regulă nu prea bănuiesc nimic.
Credeţi că este într-adevăr aşa, că un gânditor ca African Spir care a murit, adică al cărui suflet a intrat prin poarta morţii în lumea spirituală, a dispărut pur şi simplu pentru lumea de aici? Să nu uitaţi că lumea spirituală nu este un castel în nori, că aşa cum trupul nostru este străbătut de spiritual-sufletesc, întreaga lume în care trăim este străbătută de spiritual-sufletesc. Acest spiritual-sufletesc este aici, trăieşte în jurul nostru ca şi aerul. Şi nu a dispărut ceea ce un gânditor într-o viaţă intensă de gânditor a produs aici în trupul fizic, atunci când el a pătruns prin poarta morţii în lumea spirituală. Acesta nu a dispărut. Căci există ceva foarte caracteristic: Un gânditor care găseşte multă aprobare, care are succes, este într-o altă situaţie decât un gânditor care rămâne singuratic ca African Spir. Un gânditor care a devenit la modă a terminat cumva cu gândurile sale atunci când a trecut prin poarta morţii. Un gânditor ca Spir nu a terminat cu gândurile sale ci intervine altceva: el îşi păzeşte gândurile. Şi cu aceasta vă spun ceva foarte plin de însemnătate. Aceste gânduri sunt aici în lumea fizică, în mod spiritual, şi el le păzeşte. Şi prin aceea că un astfel de gânditor îşi păzeşte gândurile, că el rămâne oarecum la ele un anume timp care se numără în decenii, prin aceasta gândurile se sustrag de la oamenii care, în acel timp în care el îşi păzeşte gândurile, trăiesc în trup fizic.
Aşadar dacă un gânditor ca African Spir moare, gândurile sale sunt la el, şi pentru un altul nu este posibil să ajungă din sine cu uşurinţă la aceste gânduri pe care le-a nutrit respectivul gânditor. De aceea ia naştere un dor inconştient faţă de astfel de gânduri, care însă nu poate fi satisfăcut, o stare care poate fi descrisă în felul următor: Aici sunt oameni ai căror strămoşi au lăsat să moară singuratic un astfel de gânditor, de care lor nu le-a păsat. Acesta a avut gânduri care ar fi trebuit să se dezvolte mai departe, dar el le păzeşte, nu le lasă să ajungă printre oameni, oamenii le simt precum un dor nedeterminat, ei nu pot ajunge la ele; prin aceasta ia naştere multă insatisfacţie în astfel de oameni. În unele timpuri, şi în special în epoca noastră, trăiesc oameni, nenumăraţi oameni, într-un dor nesatisfăcut după gânduri la care nu pot ajunge, pentru că aceste gânduri sunt păzite de gânditori care au rămas neluaţi în considerare. Acum trăim tocmai într-o epocă în care este acest caz într-un mare grad şi de aceea este de înțeles că trebuie să fie multă insatisfacție, pur şi simplu din motivul că în ultima treime a secolului XIX s-a făcut o asemenea prăpădenie, că a trăit un mare număr de gânditori de înaltă concepţie de care lumii nu i-a păsat.
Ce este de făcut în acest caz? Aceasta este, desigur, cea mai importantă întrebare. Da, vedeţi dumneavoastră, de făcut este tocmai să se vorbească despre asemenea răsunete uitate din viaţa spirituală. Şi atunci când schițez în câteva trăsături în fața sufletelor dumneavoastră un gânditor ca African Spir, aceasta nu se petrece dintr-un motiv pur teoretic, ca să vă povestesc ceva interesant, ci ca să vă atrag atenţia: Printre noi se află o lume spirituală de gânduri adevărate, pe care le-a gândit şi un astfel de gânditor; dar gânditorul îşi păzeşte gândurile. Noi trebuie doar să dezvoltăm un anumit sentiment plin de pietate, o anumită privire spre gânditorul însuşi, pentru ca el să ni le dăruiască într-un anumit sens, iar noi să putem fi fertilizaţi prin ele. De aceea vă atrag cu dragă inimă atenţia, în decursul consideraţiilor, asupra unor astfel de gânditori uitaţi, deoarece în felul acesta se creează o legătură cu ei, care reprezintă o realitate. Desenând puțin imaginea lui African Spir în sufletele dumneavoastră, se produce ceva care, într-un anumit sens, ar trebui să fie spre corectarea situaţiei. Şi aceasta face parte dintre sarcinile ştiinţei spirituale.
Lumea spirituală nu este ceva pur abstract, cum consideră panteismul nebulos, ci ceva la fel de concret ca faptele fizic-sensibile exterioare. Nu vorbim despre lumea spirituală prin aceea că spunem spirit, spirit, spirit, ci prin aceea că indicăm faptele concrete ale lumii spirituale. Printre aceste realităţi este, pentru timpul nostru, în primul rând faptul că putem face să devină vie în noi legătura cu spiritele uitate, roadele gândirii lor putând astfel să vină în sufletele noastre. Pe de altă parte, aceste spirite sunt eliberate de a-şi păzi în continuare gândurile.
Astfel, înfăptuim o acțiune reală atunci când vorbim în acest mod şi cu această dispoziţie despre acele spirite la care s-a pricinuit chiar în ultima vreme o asemenea pagubă. Şi tocmai în felul acesta s-a dat ceva timpului nostru, sau cel puţin s-ar fi putea da ceva timpului nostru, care îi este atât de necesar. Căci toată gândirea care este doar o reflectare ulterioară, toată gândirea ce gândeşte în modul obişnuit despre natură, istorie, viaţa socială, toată această gândire este nerodnică, toată această gândire de fapt nu mai are nicio sarcină odată ce a priceput lumea exterioară; ea este nerodnică. De aceea există în ziua de azi atâţi oameni care gândesc nerodnic, pentru că ei vor să gândească numai asupra realităţilor exterioare sau asupra realităţilor istorice. Rodnică este doar acea gândire care ia în sine drept conţinut lumea spirituală. Gândul este ca un cadavru, atât timp cât ia naştere doar prin reflectarea asupra naturii şi a istoriei; el devine viu şi creator abia atunci când este umplut de ceea ce se revarsă în el prin Ierarhii, din lumea spirituală.
Dar, vedeţi dumneavoastră, această unire în gândire cu lumea spirituală nu este la îndemâna timpului actual, acesta o evită de-a dreptul. Timpul nostru face infinit de mult bine în privinţa cultivării „adevăratei ştiinţe”, care, în sfârşit, a venit, după ce omenirea a stat atât de mult pe o treaptă de copilărie. Cu această adevărată ştiinţă, în special acolo unde, pornind de la ştiinţele naturii, ştiinţa urmează să se configureze într-un mod de a vedea lumea, s-a ajuns la lucruri ciudate. Cu gândirea ca atare, această ştiinţă într-adevăr nu putea începe nimic corect, pentru că ea îl fragmentează pe om, ajungând până la minunatele concepţii despre alcătuirea creierului şi altele asemănătoare, asupra funcţiilor omeneşti ş.a.m.d., dar gândirea nu este înăuntrul în toate acestea. De aceea pentru această ştiinţă gândirea ca atare a devenit treptat – oh, s-ar putea spune chiar că este resimţită ca un fel de fantomă, de care oamenii se tem. Şi în special sunt urâţi de aceea de către noua ştiinţă astfel de gânditorii care au gândit mult, care au gânduri în conţinutul modului lor de a vedea lumea, ca Hegel, Schelling, Jakob Böhme şi alţi mistici. Da, oamenii au gândit – aşa îşi spune cercetătorul modern al naturii –, dar aici ne situăm pe un teren nesigur. El se simte așa nesigur atunci când trebuie să iasă din lumea pe care African Spir o numeşte o lume aparentă, o lume a iluziei. Când e vorba de gândire el se simte nesigur. Dar el nu poate întemeia o ştiinţă, dacă nu gândeşte totuși. Aceasta este dilema. Aceasta a dus la faptul ca unul dintre domnii care se simţea în mod deosebit reprezentant al caracterului științific modern, să exprime la o adunare a cercetătorilor naturii în felul următor, o frază care, atunci când se scrie istoria acestei perioade, ar trebui să fie scrisă acolo ca un fel de deviză, ca ceva ce caracterizează mult cea de a doua jumătate a secolului XIX. Respectivul a spus atunci: Noi, medicii, vrem să mărturisim că nici ştiinţa riguros exactă, şi nici omul educat în general nu se pot lipsi întru totul de gândire. – Aşa s-a afirmat în secolul XIX la o adunare serioasă a cercetătorilor naturii! Cu regret s-a afirmat că oamenii nu se pot lipsi întru totul de gândire, nici ca medici, nici în general ca oameni educaţi. Aşadar această gândire este, de fapt, ceva de-a dreptul fatal. Ea îl transpune pe om în nesiguranţă de cum se apropie de ea, dar el nu se poate lipsi întru totul de ea!
Astfel de oameni simt ceva total deosebit faţă de pătrunderea lumii spirituale în lumea noastră. Ei se tem de gândire, şi numai din motivul că simt că lumea spirituală pătrunde în gândire. Dar ei nu vor acest lucru, căci lumea spirituală nu există! Dumneavoastră vă amintiţi foarte bine că eu v-am expus ce transformare se va petrece cu fiinţa unui geniu în decursul evoluţiei. În orice caz, acea considerare de atunci trebuie să vă fi atras atenţia că geniul este considerat în ființa sa adevărată numai atunci când se admite că prin geniu spiritul acţionează mai mult decât prin ne-geniu. Atunci când un geniu face inovaţii mecaniciste, oamenilor prezentului le place, dar în rest ei au tendinţa de a-şi transfera oarecum asupra geniului aversiunea lor faţă de spirit. Iar într-un tratat interesant al unui cercetător al naturii despre un om genial, găsiţi o frază foarte ciudată. După ce acel cercetător al naturii a expus faptul că de fapt un om genial este pe jumătate bolnav, pe jumătate nebun, el a mers până acolo, încât să afirme: Să mulţumim cu toţii lui Dumnezeu, că noi nu suntem genii!
Da, aceste lucruri trebuie luate ca simptom al timpului nostru. Ele trebuie luate ca simptom, pentru că exprimă totuşi, foarte bine, caracterul timpului nostru. Oamenii s-au obişnuit să strâmbe din nas în privinţa acestor lucruri sau să privească cumva peste ele, cel mult să râdă de ele, pentru că nu le văd întreaga profunzime, pentru că nu văd că nenorocirea timpului nostru este legată de aceste lucruri, şi nu vor să vadă cât de puţin înclinaţi sunt oamenii din vremea noastră să promoveze ordinea în această lume printr-o legătură cu lumea spirituală. Ei lasă oarecum legătura cu lumea spirituală să moară, dar în felul acesta pierd şi legătura cu lumea exterioară, pentru că atunci nu pot considera decât coaja lumii exterioare. De aceea se ajunge ca în timpul nostru – şi cu aceasta vă atrag atenţia asupra unui fenomen interesant – să se manifeste ceva așa teribil acolo unde at trebui ca gândurile omeneşti, atunci când ele sunt prezente, să se unească cu realitatea exterioară. Aceasta are drept consecinţă faptul că realitatea exterioară îşi urmează cursul, chiar şi în măsura în care oamenii fac această realitate exterioară, iar gândurile oamenilor pot fi foarte frumoase – desigur, ale unor oameni –, dar lumea exterioară, în măsura în care oamenii acţionează în ea, este în aşa fel formată încât nu vrea deloc să preia gândurile, nu este accesibilă gândurilor. Vedem astfel că s-a ajuns treptat la situația că oameni individuali pot avea gânduri frumoase, dar aceste gânduri frumoase duc o viaţă proprie a lor, şi realitatea exterioară duce şi ea o viaţă proprie a ei. Există o discrepanţă cumplită între ceea ce se petrece în ziua de azi în capetele unor oameni şi ceea ce se petrece în realitatea aflată de jur-împrejurul lor, o dizarmonie atât de mare cum nu a mai fost în nici unul din timpurile de până acum.
Oamenii cred mereu că exagerăm atunci când prezentăm astfel de lucruri. Nu exagerăm, ci trebuie să spunem astfel de lucruri, pur şi simplu pentru că ele sunt adevărate, și trebuie recunoscute ca adevăruri. Peste tot pe unde te uiți, remarci acest lucru. Numai că oamenii nu pot simți suficient greutatea a ceea ce se spune de fapt cu aceasta.
Luaţi următorul caz, şi acest caz ar putea fi multiplicat de mii de ori. Doi oameni vorbeau în 1909 în Rusia despre relaţiile dintre Rusia şi Europa Centrală, în 1909, imediat după anexarea de către Austria a Bosniei şi Herţegovinei [Nota 4]. Convorbirea a avut loc în acelaşi timp în care valurile din Rusia urcau extraordinar de sus, care de fapt căutau deja de atunci să producă acea stare cumplită care a survenit apoi în 1914. Căci atârna de un fir ca acel război care a izbucnit în 1914 să fi izbucnit deja în 1909. Că nu a izbucnit atunci nu a depins în mod real de anumite cercuri din Rusia. Aceste lucruri trebuie privite verde în față. Doi oameni, un croat şi un rus, au discutat aşadar în acel timp în special despre relaţia Rusiei cu Austria. Convorbirea s-a desfăşurat în direcţia că după ce cei doi au discutat toate posibilităţile de a rândui în mod raţional relaţia dintre Europa Centrală şi Europa de Est, iar rusul şi-a rezumat viziunea lui în cuvintele: Un război între Rusia şi Austria-Germania ar fi nu numai cel mai inuman lucru, ci şi cel mai lipsit de sens. Aceste cuvinte: Un război între Rusia şi Austria-Germania ar fi nu numai cel mai inuman lucru, ci şi cel mai lipsit de sens –, au fost rezumatul gândurilor raţionale asupra structurii sociale din Europa Centrală şi Europa de Est. Aşadar acestea nu au fost cuvinte rostite doar dintr-o emoție, din sentiment, ci, aş spune, dintr-o raţiune plină de înţelepciune. Este nevoie doar să menționăm numele rusului care a rostit aceste cuvinte în 1909, pentru a avea confirmarea a ceea ce a fost expus mai înainte; pentru că acest rus, care a respins războiul în acest mod – care nu ar fi fost altfel în 1909 decât a fost în 1914 –, rusul este Lwow [Nota 5], cel care a devenit apoi primul prim-ministru al primului guvern revoluţionar rus, aşadar cel în jurul căruia s-au luat hotărârile, s-au petrecut toate aceste lucruri care au determinat nenorocirea Europei în prezent.
Gândiţi-vă în faţa cărui eveniment stăm acum! Vedem evenimentele exterioare desfășurându-se şi vedem oamenii aflându-se în acţiune în mijlocul lor, oameni care gândesc cu totul altfel! În interiorul evenimentelor se află oamenii care gândesc absolut raţional, dar evenimentele îi depăşesc. De ce îi depăşesc evenimentele? Pentru că s-a omis unirea gândurilor cu elementul spiritual. Gândurile care nu sunt unite cu elementul spiritual nu produc efect în lume. Numai acele gânduri au efect în lume, care sunt unite cu spiritualul din lume. Şi oare nu este de-a dreptul o dogmă – chiar dacă nu este formulată într-o formă ca atare – că acela care este activ în viaţa exterioară, social-politică, nu poate face parte dintre gânditori!? Este o greşeală dacă el poate dezvolta gânduri! Căci un om care dezvoltă gânduri este considerat nepractic, om care nu înţelege nimic din realitate. În timp ce doar gândurile reale pot interveni în realitate, şi niciodată acele gânduri care vin de la aceia care sunt consideraţi în ziua de azi capabili să facă față realităţii. Sau să fie oare într-adevăr raţional, să fie văzut drept mare politician un om care se pricepe foarte bine să pescuiască cu undiţa, mai mult decât unul care poate gândi? «Flyfisching» se numeşte cartea, pe care a scris-o Sir Edward Grey [Nota 6] despre pescuit, «Flyfisching», pescuitul cu muşte, şi acesta este în esență ceea umple întregul său suflet. Eu am menţionat deja cândva: un coleg al său din minister a spus odată, şi nu pe nedrept: Grey este atât de teribil de concentrat, pentru că el nu a avut niciodată vreun gând propriu, care să-l poată reţine de la concentrare, ci el a preluat întotdeauna ceea ce i-au sugerat alţii. – Acest coleg din minister a nimerit într-adevăr la ţintă. Aşadar conform concepţiilor timpului nostru, acei oameni care se pricep bine la Flyfishing, trebuie să se priceapă bine şi la politică; dar este o greşeală dacă cineva are propriile sale gânduri. Însă tocmai această concepţie este cea care a eşuat în zilele noastre, cea care s-a dovedit a fi imposibilă. Căci ea a dus la toate acestea, lucru pe care le-am expus în repetate rânduri şi de asemenea și astăzi.
Să ne fie clar în această privinţă: Ceea ce este considerat în ziua de azi ca fiind capabil să clădească ştiinţele politice și arta guvernării în stat, este incapabil să o facă. De ce? Când reflectăm asupra lumii, şi timpul nostru vrea doar să reflecteze, el vrea să aibă doar ceea ce am numit eu cu mulţi ani în urmă – puteţi citi despre aceasta în cartea mea Concepţia despre lume a lui Goethe – fanatismul faptelor [Nota 7]; iar cu un număr şi mai mare de ani în urmă, în introducerea la lucrările de Ştiinţe naturale ale lui Goethe din Literatura naţională a lui Kürschner, l-am numit „dogmatismul experienţei” [Nota 8]. Cei care dezvoltă o asemenea gândire, ce este simplă reflectare a evenimentelor naturale sau a celor istorice sau ale vieții sociale exterioare, aceia dezvoltă gânduri care sunt exclusiv ahrimanice. Aceasta nu înseamnă împlicit că ele sunt incorecte, dar sunt ahrimanice. Ahrimanicul trebuie să fie în lume. Întregul conţinut al ştiinţelor naturii este ahrimanic. El va fi dezbrăcat de natura sa ahrimanică doar dacă va fi însuflețit, dacă gândirea se desprinde de simpla reflectare, dacă devine gândire creatoare, dacă va fi pătrunsă, străbătută de ceea ce trăieşte în lumile spirituale. Dacă oamenii vor să formeze legi sociale, să formeze legi juridice şi se sprijină doar pe simpla reflectare, atunci se sprijină doar pe ahrimanic. Ahrimanicul însă duce mereu, acolo unde el nu trebuie să fie, la uciderea celor în care trăieşte; la moarte, la dizolvare. Salvarea timpului nostru poate lua naştere numai prin aceea că tocmai în privinţa a ceea ce ar trebui să fertilizeze viaţa socială, viaţa juridică, viaţa statală, că în privinţa tuturor acestora intervin astfel de gânduri care se află în legătură vie cu lumea spirituală. Însă puţini oameni din ziua de azi vor să creadă acest lucru. Căci ce ar trebui să creadă atunci, aceşti oameni? Observi că atunci când le vorbeşti oamenilor în ziua de azi despre spirit, ei se apără. Ce au ei atunci în conştienţă nu spune mult, dar ceea trăiește în subconştient, în inconştientul lor, spune foarte mult. Ceea ce trăieşte în subconştient este de fapt o conştiinţă vinovată inconştient, o conştiinţă cu adevărat încărcată. Oamenii nu vor să-şi mărturisească faptul că ei gândesc mort, că gândesc ahrimanic. Şi de aceea nu îl lasă să ajungă până la gânduri. Căci în clipa în care se avântă cu gândirea la cuprinderea vie a lumii spirituale, în acea clipă trebuie să-şi dea seama că gândesc ahrimanic. Dar de aceasta se tem oamenii. Teama este ceea ce îi reţine pe oameni în ziua de azi să se înalţe de la simpla reflectare la gândirea productivă, care poate fi doar atunci când omul este inspirat – el poate fi inspirat şi inconştient – din lumile spirituale.
De aici vedem că în vremea noastră, în dosul tuturor celorlalte nenorocirile obişnuite, mai trăieşte și o cu totul alta. În vremea noastră nu trăieşte nici mai mult nici mai puţin, şi ea va voi mereu să trăiască, pornind din anumite cercuri, decât însăşi lupta împotriva spiritului. Această luptă împotriva spiritului este sprijinită în timpul nostru în modul cel mai eminent prin ceea ce s-ar putea numi Spiritul timpului. Trebuie să spun că este foarte dificil să vorbeşti despre lucruri cum sunt cele la care ne referim acum; dar pe de altă parte nici nu este suficient doar să indici asupra lucrurilor şi să nu le spui pe nume. Căci în lume nu se poate spune, de fapt că ceva este absolut bun sau absolut rău, ci pretutindeni se pune problema punctului de vedere din care se privește. Peste tot se pune problema de a se cunoaşte lucrurile în aşa fel încât să ne putem spune: La locul lor corect şi în contextul lor corect, ele sunt bune. Dacă sunt deplasate din contextul potrivit, atunci nu mai sunt bune. Şi pentru că în ziua de azi se dogmatizează şi absolutizează atât de uşor lucrurile, eşti foarte uşor greşit înţeles la o astfel de expunere ca aceea pe care o am eu acum în vedere; eşti foarte uşor înţeles că ai vrea să fii un critic al timpului, un om ce critică epoca ca atare. Eu nu vreau absolut de loc acest lucru, eu vreau doar să indic realitățile.
O tendință de îndepărtare de spirit, înspre ahrimanic – aşadar, de fapt, tot spre un spirit, dar un spirit care este mort, în care omului i se revelează doar materia –, o astfel de strădanie trăieşte în timpul nostru. Viaţa însă este extrem de diferenţiată şi va deveni tot mai diferenţiată. Şi în prezent am putea expune multe care ne-ar atrage atenţia ce fel de impulsuri trăiesc de fapt în prezent în diferenţierea circumstanțelor sociale individuale, în mijlocul cărora ne aflăm. Vreau să menţionez pentru început două impulsuri.
Unul dintre impulsuri este acela ce trăieşte în oamenii care sunt legați în principal de pământ. E nevoie să mergem doar spre est, şi găsim tot mai mult că oamenii acolo sunt legați de pământ. Dacă mergem mai spre vest, găsim dezvoltate mai mult acele raporturi – omul din Europa Centrală a parcurs tocmai în această direcţie ultimele decenii o evoluţie rapidă de la dependenţa de pământ la emanciparea de pământ – ajungem tot mai mult în raporturile de emancipare faţă de pământ. Oamenii de la ţară trăiesc împreună cu pământul, orăşenii se emancipează de pământ, oamenii de la ţară devin agricultori, orăşenii devin industriaşi. Agrarul şi industrialul [Nota 9] au dobândit o cu totul altă semnificație în deceniul nostru decât în timpurile anterioare. Da, este deja dificil să expui astfel de lucruri, pentru că există tendința de a fi luate în sens absolut. Dar eu nu în acest sens le spun, ci expun doar o caracteristică a lucrurilor. Ambele curente sunt în evoluţia omenirii şi noi ne aflăm cu toţii în mijlocul lor. Căci, indiferent că facem una sau alta: suntem conectați într-o direcţie sau alta cu unul din aceste curente ale omenirii. Desigur că ambele curente din evoluţia omenirii sunt bune în sine, dar sub influenţa impulsurilor pe care le avem în prezent, degenerează. Cel agrar degenerează în sensul de a nu voi să ajungă până sus la spirit, de a rămâne jos, sub spirit, de a concreşte cu ceea ce încă nu este spirit, de a nu lăsa spiritul să se dezvolte. Omul industrial degenerează în cealaltă direcţie; el pierde legătura cu mânuirea naturală a spiritului. El se deprinde cu pura abstracţie, cu conceptele pur abstracte, cu conceptele diluate. Omul agrar este în zilele noastre în pericolul de a se sufoca, deoarece lumea cu care se deprinde are prea puţin spirit. Industriaşul se află în celălalt pericol: el trăieşte oarecum, dacă îmi este îngăduită această comparaţie fizică, precum cineva care trăieşte în aer rarefiat. Așa trăieşte el în spirit rarefiat, în spirit abstractizat, în concepte care nu mai sunt deloc legate de vreo realitate.
Acestea sunt părțile umbrite din timpul nostru, pe de o parte ale esenţei agrare, pe de altă parte ale esenţei industriale. De aceea vedem că omul agrar ajunge foarte uşor în ziua de azi să urască spiritul. Pentru că oamenii nu pot rămâne pe loc, fără să participe la evoluţie, ei fug de spirit, rămân în interiorul naturii, coboară sub nivelul naturii. Ajung atunci în relație cu acei demoni care cu adevărat îl fac pe om să urască spiritul, şi ajung în legătură cu demonii ahrimanici autentici şi dezvoltă atunci concepte ale unui mod de a vedea lumea care sunt întru totul străbătute de demonologia ahrimanică.
Dacă cineva se dezvoltă ca om total implicat în viaţa industrială, în abstractismul conceptelor care rezultă în acest caz, atunci el ajunge la un fel de suprauman – dar nu în sensul lui Nietzsche –, adică ajunge în lumea luciferică. Ahriman îl predă pe om puterilor luciferice, şi omul îşi îmbibă forţa şi conceptele sale cu emoţii luciferice. Omul conceptelor agrare dobândeşte foarte uşor ceva brutal; conceptele industriale dobândesc foarte uşor ceva temerar nechibzuit, în mod abstract. Acestea sunt fenomene întru totul reale, concrete ale timpului nostru.
Toate aceste lucruri sunt grave şi ele ne arată că de fapt prezentul poate fi înţeles numai dacă luăm în ajutor concepte care vin din ştiinţa spirituală. Oamenii trebuie să trăiască laolaltă, dar ei pot trăi laolaltă numai dacă îşi tocesc reciproc unul de altul unilateralităţile, dacă ei găsesc o legătură. Desigur că trebuie să existe şi agrar, şi industrial, dar pentru că în timpul în care au fost scrise Evangheliile s-a prevăzut acest lucru, că oamenii se vor diferenţia, Evanghelia după Luca a fost scrisă mai mult cu privire la oamenii agrari, iar Evanghelia după Matei mai mult cu privire la cei industriali. Dar noi nu trebuie să lăsăm să acţioneze asupra noastră doar Evanghelia după Luca sau doar Evanghelia după Matei, ci trebuie să le lăsăm pe toate să acţioneze asupra noastră. Oamenii deştepţi – la care „deştept” îl pun în ghilimele –, „oamenii deştepţi” găsesc contradicţii între Evanghelii, pentru că ei nu iau în seamă din ce punct de vedere au fost scrise Evangheliile, că de exemplu cel care a scris Evanghelia după Luca a scris simţind în sufletul său ceea ce se manifestă tocmai în viaţa agrară, iar cel care a scris Evanghelia după Matei a scris simţind în sufletul său ceea ce se manifestă tocmai în sufletul ce ţine de viața industrială. Că lucrurile în realitate se contrazic, dar în contrazicerea lor se completează, şi că noi trebuie să căutăm completarea, despre asta este vorba. Dar această căutare a completării reciproce nu este posibilă dacă omul rămâne în unilateralitate. Omul devine foarte curând asemănător celor ce îl înconjoară, în mijlocul cărora trăieşte, dacă nu încearcă să se unească cu acela care nu trăieşte în niciun element individual, particular, şi acesta este spiritualul comun, care pătrunde totul, dar poate fi găsit cu adevărat în ziua de azi doar în ştiinţa spirituală. Nu numai că este adevărat ceea ce a spus cândva Hartmann [Nota 10] drept un aperçu foarte drăguţ: „Dacă ajungi în ţinuturile Alpilor şi priveşti un bou şi pe ţăranul de alături, nu este așa mare deosebire în fizionomie” – este ceva radical exprimat şi de-a dreptul jignitor, dar se ştie ce anume a vrut el să spună prin asta. Pe de altă parte, prin aceea că în timpul nostru oamenii fug atât de mult de spirit, apare o strânsă înrudire între configuraţia sufletească a omului individual şi cele în mijlocul cărora trăieşte omul. Cel care poate observa viaţa, ştie cu precizie cum sunt obținute conceptele unui om agrar din raportul său cu suprafaţa pământului şi munca pământului, iar conceptele omului industrial au luat rezultat din raportul cu munca industrială. Oricum ar gândi omul agrar sau cel industrial despre politică sau religie, conceptele sunt agrare sau industriale. Conceptele oamenilor, care sunt în ziua de azi atât de îngrozitor de dependente de mediul fizic înconjurător, trebuie să fie dizolvate prin ceea ce poate revărsa ştiinţa spirituală în omenire.
Aşa ceva simţea în mod deosebit un gânditor ca African Spir. Căci atunci când el spune: Tot ceea ce este exterior este aparenţă, este iluzie – aceasta este corelată cu faptul că el simţea din percepţia propriului său interior cum oamenii înşişi devin iluzie în trăirile lor sufleteşti lăuntrice, cum ei nu mai sunt deloc Adevăr, deoarece concresc cu ceea ce este aparenţă exterioară. Cum ar putea ca din aparenţa în care trăieşte sufletul să iasă ceva care să se poată dezvolta spre mântuirea omenirii? Cum să nu se izbească oamenii unii de alții în exterior într-un mod atât de cumplit cum este cazul în prezent, dacă ei sunt întru totul încâlciţi în lucruri care se izbesc între ele?
Dacă nu vrem să fim oameni de ştiinţă spirituală doar cu numele sau din câteva sentimente nedefinite, ci în sensul cel mai profund al cuvântului, trebuie ca exact viaţa să o observăm cu mijloacele pe care ni le oferă în ziua de azi ştiinţa spirituală. Nu-i vedem nicăieri pe oameni observând viaţa în înfăţişarea ei adevărată, pentru că ei fug pretutindeni de spirit şi vor să aducă viaţa la dezvoltare din ne-spiritual. La ce foloseşte dacă omul poartă în sine aşa, în general, ca pe un adevăr abstract, ceea ce spune ştiinţa spirituală, şi apoi, când consideră viaţa exterioară, este cu totul alt om, şi nu aplică ceea ce îi oferă ştiinţa spirituală? Nu se pune problema să ştim că omul constă din trup fizic, trup eteric, trup astral şi Eu şi că există Ahriman şi Lucifer, ci se pune problema ca noi să putem folosi în sens ştiinţific veritabil aceste concepte de ahrimanic şi luciferic, aşa cum poate folosi fizicianul electricitatea pozitivă şi negativă atunci când verifică aceste fenomene.
Noi privim viaţa, şi pentru noi conceptele de agrar şi industrial nu rămân simple concepte abstracte, ci ele se însuflețesc din lăuntrul gândirii prin faptul că le impregnăm cu conceptele de luciferic şi ahrimanic, aşa cum tocmai am făcut-o. Desigur, cu astfel de caracterizări păşești pe gheaţă subţire, şi oamenilor în ziua de azi nu le place să audă astfel de lucruri, dar oamenii trebuie să se obişnuiască să audă adevărul. Şi înainte ca ei să se obişnuiască să audă adevărul nu va veni nici o mântuire în timpul nostru confuz. Înţelegerea vieţii omeneşti este strâns legată de ceea ce poate aduce salvare şi tămăduirea răului din timpul nostru.
