Spuneam că aş vrea să aduc completări concise la unele lucruri care au fost considerate în ultima vreme. Aceste consideraţii au urmărit în special să arate ce este necesar cu privire la curenţii timpului actual, cu privire la caracterul fundamental al curenţilor spirituali ai timpului actual. Ele urmăresc să arate cum din ştiinţa spirituală, aşa cum o avem noi aici în vedere, poate veni ceea ce trebuie să fie încorporat în gândirea, simţirea şi voinţa timpului. Faptul că acestea trebuie să intre, poate fi clar deja în ziua de azi dintr-o considerare superficială, exterioară a evenimentelor timpului.
Aş vrea să încep prin a arăta cum, aş spune, la fiecare pas ne întâmpină ceea ce poate fi vindecat doar prin ştiinţa spirituală. Pentru a arăta aceasta, pentru a o arăta în legătură cu unele lucruri spuse în ultima vreme, aş putea bineînțeles să aleg şi altceva, dar eu vreau să aleg un articol apărut în ultimele zile aici, într-un ziar berlinez, și care este intitlulat Fiziologia statului. Atunci când se efectuează o astfel de examinare a timpului actual, este într-adevăr necesar să se dea atenţie unor astfel de simptome, pentru că în ele se exprimă modul în care contemporanii noştri gândesc, simt, ce doresc ei ş.a.m.d. Dacă nu doar ne avântăm în mod unilateral într-o polemică sau așa ceva asupra unui asemenea articol, ci îl considerăm ca izvorând din întreaga natură şi întreaga fiinţă a simţirii şi gândirii noastre, atunci dintr-un asemenea fenomen se pot arăta chiar multe lucruri. Articolul îl are drept autor pe Max Verworn [Nota 1], pe care l-am menţionat adesea aici, Max Verworn care contează ca cea mai înaltă autoritate în specialitatea sa. Și Verworn, acest celebru profesor de fiziologie, îşi propune ca sarcină să arate cum ar trebui influenţată politica prin acea gândire cu care este el obişnuit. Putem desigur înțelege acest lucru, este aproape de la sine înţeles, căci cum să nu creadă fiecare că gândirea sa este cea mai bună, şi prin urmare să recomande tocmai gândirea sa ca fiind cea în conformitate cu care să fie abordate cele mai importante probleme ale timpului. Acum, dacă citeşti acest articol Fiziologia statului, dobândeşti un sentiment straniu. Mai întâi, acest articol îţi aminteşte încă o dată câtă nedreptate au aceia care cred că în ziua de azi materialismul cel mai cras ar fi fost deja eradicat din ştiinţă. Mulți spun acest lucru, mulți care tocmai că sunt complet în ghearele acestui materialism şi doar pentru că şi-au format câteva concepte pe care le văd ca filozofie, ei cred că ar fi învins materialismul. Cât de puţin au învins ei materialismul o arată câteva fraze ale acestui articol al unei autorităţi a prezentului în domeniul ştiinţelor naturii. Nu este nevoie decât să aducem asemenea fraze în faţa sufletelor noastre: „Lumea animală reprezintă conceptul mai general care include şi cazul special al omului, aşa cum însăşi lumea animală reprezintă la rândul ei un caz special al conceptului şi mai cuprinzător al lumii organismelor”. Aceasta înseamnă: Dacă vrei să ştii ceva despre om, te îndrepţi spre lumea animală; dacă vrei să ştii ceva despre animale te îndrepţi spre conceptul general de organism. În orice caz, această importantă autoritate găseşte că raporturile din viaţa politică trebuie studiate după modelul în care studiem, adică după cum studiază el, profesorul Max Verworn, relaţiile din cadrul lumii animale. Căci el descoperă ceea ce este semnificativ:
„Această realitate” – anume că omul este acest caz special al lumii animale – „nu o poate contesta nimeni care nu este complet ingnorant în privința întregii evoluţii biologice. Omul este opus restulului lumii animale numai în măsura în care el se deosebeşte de ea prin anumite caracteristici, ca de exemplu prin producţiile culturale, dar el este şi rămâne totuşi un organism animal, care în comportamentul său de ansamblu este supus legilor generale ce guvernează orice organism animal”. – Se poate spune: totuşi, aceasta este, mai mult sau mai puțin pronunțată – în ciuda tuturor declaraţiilor contrare – convingerea de bază a ştiinţei oficiale actuale. Şi chiar dacă, teoretic, printr-o remarcă sau alta se trece adesea dincolo de această atitudine, trebuie totuşi să ne fie clar că întreg modul de gândire, întregul mod de a practica ştiinţa stă în ziua de azi în lumina unui asemenea mod de a privi lucrurile. Şi consecinţa este că Verworn ajunge să spună „am putea să ne considerăm convinşi că întreaga noastră evoluţie culturală nu este nimic mai mult decât un caz special al evoluţiei organice”. – Aşadar tot ceea ce include evoluţia noastră culturală este un caz special al evoluţiei organice în general. Aceasta înseamnă: dacă studiem cum mănâncă animalul, cum digeră el, cum se dezvoltă el treptat, cum conlucrează celulele individuale în organismul animal şi transferăm apoi aceste concepte asupra vieţii de familie, asociațiilor, corporaţiilor, celorlalte organisme mici din marele organism stat, atunci avem o bază corectă pentru o politică teoretică în sensul lui Verworn. „Vom gândi sănătos în acest domeniu”, este el de părere, „doar dacă încercăm să gândim ‹statul politic›” – cum îl numeşte el – „ca un mare organism”. – Căci el găseşte că dacă se consideră celulele şi formațiunile celulare care se află într-un organism animal – şi în conformitate cu părerea sa, organismul omenesc nu este altfel decât organismul animal –, acestea se află într-o asemenea interdependenţă, depind reciproc unele de altele, ş.a.m.d., la fel ca şi corporaţiile individuale din cadrul unui stat politic. Acum, Verworn este de părere că organizaţia animală este în primul rând supusă evoluţiei. Ce-i drept, el îşi imaginează evoluţia într-un mod ciudat. El spune: „O caracteristică generală a tot ceea ce este viu, este faptul că evoluează”. Dar în ce constă evoluţia pentru el? Pentru el, evoluţia constă în aceea că ceea ce numeşte el organism se adaptează la condiţiile de viaţă. Evoluţia este aşadar ceea ce ia naştere prin aceea că organismul, fiinţa, se adaptează la condiţiile de viaţă. Numai că apoi se împiedică chiar la primele rânduri, căci acolo spune: „Unul dintre organismele inferioare, de exemplu amiba, este fără îndoială deja adaptată la condiţiile ei de viaţă, căci altfel nu ar fi capabilă să trăiască, şi s-ar distruge”. – Aici este clenciul: Organismul cel mai simplu este deja adaptat la condiţiile de viaţă; de ce evoluează el atunci în continuare, dacă evoluţia înseamnă adaptarea la condiţiile de viaţă, iar el este deja adaptat? Vedeţi dumneavoastră, în privinţa utilizării conceptelor şi a reprezentărilor, ceea ce este astăzi ştiinţă nu cunoaşte nici măcar cel dintâi impuls de început, care trebuie să fie în noi, căci întregul concept de evoluţie s-ar prăbuşi imediat ce s-ar lua în serios o asemenea frază ca aceea pe care o formulează Verworn însuşi aici. Dar asta nu îl împiedică deloc ca după ce a rostit-o, să clădească o alta pe ea: „O comparare a diverselor trepte de organizare, pe care le găsim în lumea organismelor, ne arată că desăvârşirea tot mai mare constă în configurarea tot mai bogată şi mai bună a mijloacelor fiziologice de menţinere a vieţii la cele mai variate modificări ale condiţiilor de viaţă”. Aha! În timp ce amiba, organismul inferior, este deja adaptată la condiţiile de viaţă şi așadar nu are nevoie să evolueze, Verworn construieşte un concept până acolo încât el spune: „Ea trebuie însă mereu să devină tot mai bine adaptată”. De unde vine așadar un asemenea impuls al mai bunei adaptări? Nu este prezent niciun motiv în amibă, căci „dacă nu ar fi adaptată, ar trebui să se distrugă”, spune el însuşi. Aceasta înseamnă: Oamenii sunt gata în orice clipă să rostească astfel de chestii şi întregul public este dresat – da, chipurile, oamenii nu cred deloc în autoritate – să preia cu toată răbdarea astfel de ganduri care sar peste cal și să le considere emanaţia marii ştiinţe, şi peste ele să clădească tot felul de alte chestii. Cu asemenea concepte se lucrează acum în domeniul fiziologiei. În elemente izolate nu dăunează prea mult, căci ceea ce are de prelucrat fiziologia este avut sub microscop. Când se relatează faptele se mai pot clădi așa concepte incorecte, deși se pot face descoperirile cele mai frumoase, pentru că ceea ce este avut sub microscop arată, demonstrează descoperirile; un om poate fi un mare fiziolog şi totodată un prostănac în privinţa prelucrării unor concepte. Dar daunele devin imense atunci când omul are pretenţia să creadă că asemenea concepte – a căror nechibzuință nu iese la iveală atunci când omul are doar obiecte în faţa sa –, ar putea fi introduse în viaţa social-politică, unde conceptele înseşi ar trebui să fie cele care dau direcţia, unde aceste concepte, dacă s-ar înfăptui, ar deveni nechibzuință înfăptuită. Acesta este un lucru care trebuie avut în vedere – unde începe marele tragism al vieţii.
Cel care ştie ceva despre evoluţia spirituală a prezentului trebuie să fie, desigur, uluit de ignoranţa, de neştiinţa care domnește în ziua de azi tocmai la cercetătorii însemnați. Lipsă de gânduri pe de o parte, neştiinţă pe de altă parte. Căci de la o autoritate celebră apare o astfel de cerinţă, așa cum am caracterizat-o. Te întrebi zadarnic: Oare nu ştie un astfel de domn că încercarea, pornind de la concepte la fel de neclare, a fost făcută nu cu mult timp în urmă? Luaţi cele trei volume ale lui Schäffle [Nota 2], fostul ministru al Austriei: Structura şi viaţa corpului social. Acolo s-a încercat să se gândească statul după modelul organismului celular. Aşadar încercarea s-a făcut deja şi a suferit un fiasco. Este acelaşi Schäffle care a scris apoi o carte intitulată Lipsa de perspectivă a democraţiei sociale, la care Hermann Bahr [Nota 3], ca om foarte tânăr, a scris o replică: Lipsa de judecată a domnului Schäffle.
Aceasta este neştiinţa: că se reîncepe în ziua de azi mereu și mereu din acelaşi loc, fără ca oamenii să aibă vreo bănuială că lucruri de acest fel au suferit de mult un fiasco. Dacă nu s-ar arunca așa pur și simplu la o toană să scrie imediat ce-i trece prin minte, atunci cineva ca Verworn, înainte de a avea un astfel de gând, s-ar preocupa cu așa ceva ca lucrarea lui Schäffle Structura şi viaţa corpului social. Se poate pune întrebarea: Cum ajunge Verworn de fapt să aibă acest gând? Aceasta este deosebit de interesant. Căci, vedeţi dumneavoastră, cândva, nu cu mult timp în urmă, acum câteva decenii, Virchow [Nota 4] a vrut să vorbească despre alcătuirea organismului omenesc, şi în general a organismului animal. În organismul animal se află diferite sisteme de celule, care formează un tot, care lucrează împreună. Ce a făcut el, ca să aibă un concept, o reprezentare care să reunească aceste sisteme izolate de celule? Păi Virchow, ca să obțină o noțiune, un cuvânt pentru aceasta, a numit organismul animal „stat al celulelor”. Ceea ce înseamnă că el a preluat noțiunea de stat, aşa cum se află el în jurul nostru şi a comparat organismul animal cu statul. Ce face Verworn? Deoarece Virchow a preluat conceptul de stat pentru a caracteriza organismul animal, Verworn se apucă în schimb – acum, după ce noțiunea de stat a fost implicată –, să extragă din nou acest stat și pornind de la organismul animal, să aplice întreaga poveste asupra statului. Nu este aceasta ca una din poveştile celebrului baron Münchhausen care se ridică în sus, trăgându-se de propriul său păr?
Aceasta este nechibzuință, doar un exemplu de nechibzuință, pe care o găsim în ziua de azi la tot pasul. Unul se apucă să ia statul și îl duce înăuntrul organismului, altul duce în schimb organismul în stat. Pentru acei oameni care mereu iau parte doar la una dintre acestea, şi nu au nicio noţiune despre faptul că a fost odată dus de cineva înăuntru acel lucru pe care altul îl extrage din nou de acolo, pentru acei oameni lucrurile devin, fără îndoială, netransparente. Dar aşa stau lucrurile. În ziua de azi oamenii sub influenţa tuturor instruirilor populare, care se răspândesc din această „mare ştiinţă”, caută un sprijin sigur în viaţă şi nu îl pot găsi. Sufletele se pierd. De ce se pierd aceste suflete? Pentru că ştiinţa le oferă asemenea eroi de tipul Münchhausen, care bineînțeles nu pot sta în picioare. Asemenea concepte sunt pur şi simplu toane, idei aruncate pe negândite. Dacă ar intra în detalii în aceste lucruri și și-ar da osteneala să se întoarcă din nou la proprii lor termeni și să îi examineze, atunci ar găsi ce prostii spun câteodată. Astfel de exemplu: „Există o relaţie de dependenţă între o organizare celulară şi alta. Aceasta nu constă într-o exercitare a puterii unui tip de celule în vederea subjugării altora, ci într-o sprijinire a particularității specifice lor în interesul întregului social şi prin aceasta și al fiecărui individ în parte.” El are acum în vedere organismul. La formațiunile celulare este considerat că sunt astfel încât ele sunt reciproc dependente, astfel încât ficare o sprijină în mod cu totul deosebit pe cealaltă. Şi aşa cum sistemele de celule din organism se sprijină reciproc, aceasta trebuie acum să o luăm ca model pentru un gând care urmează să dea o structură a statului. De exemplu, ar trebui să luăm ideea că celulele creierului, aşadar o formațiune de celule, pentru a putea fi active au nevoie de celulele sanguine, dar totodată ele se pun întru totul în slujba celulelor sanguine. Dar ce ar rezulta dacă s-ar vrea crearea într-un organism statal a ceva asemănător întrebuințării celulelor sanguine prin intermediul celulele cerebrale, ș.a.m.d? Aşadar treaba este atât de negândită încât este suficient să abordezi un amănunt de pe undeva şi vezi imediat că ai de a face cu o toană întru totul extravagantă, cu o fantezie aberantă, respectiv nebună. Dar lucrul cel mai grozav este probabil acela că domnul Verworn găseşte că aşa cum se raportează unele la altele formațiunile de celule, trebuie să se raporteze între ele şi părţile componente ale statului, căci atunci ar rezulta aspectul corect a ceea ce numeşte el conceptul de libertate.
„Acesta este un principiu extem de important, iar un studiu amănunţit al căilor speciale pe care le-a abordat în această direcţie evoluţia statului de celule animal, ne poate da o direcţie pentru problemele de organizare corespunzătoare în organismul social al statului politic. Mai presus de toate este adus aici conceptul libertăţii individuale în singura sa versiune naturală şi firească și eliberat de accesoriile prostești care sunt cățărate pe el așa abundent.” Aşadar conceptul de libertate urmează să fie găsit prin aceea că se studiază, de exemplu, cum au nevoie celulele cerebrale de celulele sanguine – va să zică, celulele sanguine îşi au libertatea lor faţă de celulele cerebrale! El ar vrea acum să implementeze lucrurile. Priveşte sistemul nervos ca fiind ceea ce este în organism aparatul administrativ în stat. Este comparaţia cea mai superficială care ni se poate oferi. Nervii se duc la organele de simţ. Dacă ar fi să comparăm acum cu adevărat, s-ar pune întrebarea: Unde sunt ochii, unde sunt urechile statului?
Dacă practicăm ştiinţa spirituală, ajungem la concepte de prim rang, supraordonate; ele sunt apoi aplicabile la ceea ce se petrece în contextele spirituale şi, de asemenea, la ceea ce este într-un astfel de context cum este organismul animal-uman. Dar dacă conceptele – şi, pe lângă aceasta, într-un astfel de mod cum am descris aici – sunt luate în mod unilateral numai din organismul omenesc, atunci de fapt nu se poate ajunge niciodată la ceva.
Însă cel mai frumos este că lipsa de gândire devine în continuare de-a dreptul strigătoare la cer. Aceasta se vede, de exemplu, dintr-o astfel de frază: „Însă această stare se atinge în mod desăvârşit în evoluţia organică a statului de celule animale abia într-o etapă ulterioară, prin principiul centralizării. Acesta este posibil numai atunci când munca celulelor individuale şi a grupelor de celule este condusă în mod regulator, corespunzător necesităţilor momentane, dintr-un loc central, care este capabil să judece necesităţile pe baza informaţiilor lor.” Adică este vorba despre creierul care se informează de la celelalte grupe de celule. Şi Verworn introduce cele mai puerile concepte: ca şi cum creierul ar trimite mesageri către stomac, ş.a.m.d. Aşadar aici lipsa de gândire devine un fapt strigător la cer.
Ce este cultura, după Verworn? Omul îşi poate astupa urechile ca să nu mai audă; la ochi se poate lega, ca să nu mai vadă; gândiţi-vă, ipotetic, că cineva ar putea să-şi astupe raţiunea şi atunci ar putea da aproximativ o astfel de definiţie a culturii: „Mijloacele pe care şi le-a creat omul însuşi pentru această luare de poziție pe deplin conştientă faţă de procesele din mediul său înconjurător, şi pe care le foloseşte ca mijloace ale adaptării sale la tot ceea ce se întâmplă în viaţa sa, formează în totalitatea lor cultura: deoarece cultura nu este nimic altceva decât totalitatea valorilor create de omul însuşi pentru menţinerea şi promovarea vieţii sale.” Aşadar cultura este totalitatea valorilor create de om pentru menţinerea şi promovarea vieţii. Privește întregul proces în care se desfășoară cultura şi definește că totul a fost creat de om pentru menţinerea şi promovarea vieţii. Trebuie că are raţiunea astupată, căci fără îndoială ţine tot de cultură faptul că în ziua de azi există nişte instrumente de distrugere așa excelente. Dacă cineva ar ilustra această parte a culturii așa cumva că ea a fost creată pentru năpăstuirea şi nimicirea vieţii, atunci cel puţin ar spune ceea ce este corect despre o parte a culturii. Aşadar el trebuie să-şi fi pierdut raţiunea pentru a putea asocia astfel de termeni. Însă aşa ceva poate fi găsit la tot pasul în ceea ce se numeşte în ziua de azi ştiinţă. Şi apoi vine o astfel de ştiinţă şi găseşte: „Dar producerea valorilor culturale nu este câtuşi de puţin doar o funcţie fiziologică a individului izolat, ci ea este în cea mai mare parte o funcţie specifică a statului politic, anume în măsura în care multe valori culturale nu pot fi nicidecum produse de către un singur individ, ci rezultă ca realizare socială prin colaborarea a nenumăraţi indivizi. Statul politic ca întreg este așadar un organism cultural la fel ca și omul individual.
După toate acestea, legăturile strânse dintre politică şi fiziologie sunt evidente, şi este timpul ca de aici să tragem consecinţele practice, prin aceea că în politică luăm în calcul bazele fiziologice ale statului omenesc şi pentru toate problemele organizatorice ale vieţii statale căutăm sfat în organismul viu.” Mai bine spus, Verworn este desigur de părere că sfatul trebuie căutat la Verworn, în ceea ce ştie el despre organismul omenesc.
Da, uneori trebuie să evidențiezi asemenea simptome, pentru că ele sunt cele cărora le este expus sufletul omenesc actual. Acest nefericit suflet omenesc al prezentului, care ar dori să ştie câte ceva despre modul în care este el însuși încadrat în acest mare organism universal, şi căruia, despre modul în care este el încadrat în marele organism universal, i se povestesc astfel de lucruri. De aceea este extraordinar de dificil să ajungi la vreun fel de înţelegere cu un mare număr de oameni, care sunt chiar cei dătători de ton în domeniul ştiinţific, căci poţi oare să-ți faci iluzii că cineva ca Verworn poate înţelege cumva chiar şi cele mai neînsemnate lucruri elementare din ştiinţa spirituală? Nici nu te poţi gândi la aşa ceva. Te poţi gândi numai la faptul că ştiinţa spirituală, prin propria ei forță, trebuie să poarte tot mai mult sufletele omeneşti şi atunci, prin aceasta, vor fi învinse astfel de aberaţii ştiinţifice cu pretenţiile lor imense. Să combaţi sau să ajungi la înţelegere în astfel de cazuri este fără speranțe. Aici poate fi vorba numai de învingere prin aceea că un număr suficient de mare de oameni învaţă să înţeleagă încotro este condusă omenirea dacă va rămâne mai departe dătătoare de ton ceea ce se numeşte în ziua de azi ştiinţă, şi dacă ei îi va fi îngăduit să se cuibărească în acele impulsuri de viață în care conceptele înseşi dobândesc formă şi devin fapte. Este o problemă foarte serioasă care trebuie avută în vedere cu toată seriozitatea. Lipsa de gândire, de exemplu, se află acum deja la primele ei începuturi. Oriîncotro priveşti, peste tot te întâmpină acest lucru. Şi ai dori așa tare să se ajungă să fie un număr suficient de mare de oameni care să observe acestea în spiritul în care este acum caracterizat întru câtva.
Exact de aprecierea corectă a acestor lucruri depind imens de multe. Dar cum se procedează în ziua de azi? Oamenii citesc un discurs vestit al lui Virchow. Virchow este un om celebru, un om extrem de important. Oamenii se situează din capul locului – chipurile, ei nu au în ziua de azi credinţa în autoritate – în punctul de vedere: Da, ceea ce spune un om atât de celebru este de la sine înțeles că este o dogmă; trebuie să fie absolut corect. Dar să spunem că o dată este corect. Apoi omul poate face de asemenea ceva nechibzuit dacă acest lucru care este exact nu este condus mai departe în modul corect în concluziile ideii lui. A existat odată, la o întrunire a cercetătorilor naturii de la München, convocată de Haeckel şi Virchow, un discurs despre libertatea ştiinţei şi teoriile ei [Nota 5]. Virchow a vorbit despre faptul că nu ar trebui trase mai departe concluzii din teoria evoluţiei. El a spus niște lucruri justificate împotriva lui Haeckel, împotrivindu-se în primul rând ca darwinismul să fie introdus imediat în şcoli, unde ar putea servi numai la a sădi gărgăuni în sufletele oamenilor. În acest discurs se poate citi următoarea frază:
„Ceea ce îmi oferă un plus este cunoaşterea necunoaşterii mele. Acesta este lucru important, că eu ştiu exact ce nu înţeleg din chimie. Dacă nu aş şti acest lucru, aş oscila mereu încoace şi încolo”. Păi, e frumos, dacă Virchow mărturiseşte că el ştie că nu înțelege deloc chimie. Dar cei care sunt Virchowieni vor refuza, ce-i drept, să se implice în probleme de chimie, pentru că spun că nu înţeleg nimic din ele, dar vor considera drept nebun sau fantast pe oricine aderă la ştiinţa spirituală. Dar dacă ei ar extinde asupra ştiinţei spirituale ceea ce Virchow însuşi a spus în privinţa chimiei, ar trebui să spună: Cel mai important lucru este că eu ştiu exact ce nu înțeleg din ştiinţa spirituală. Dar în acest caz ei nu procedează așa. În acest caz, mai presus de toate nu este prezentă aceeaşi atitudine. Aşadar şi la lucrurile care se spun, se pune problema ca oamenii să fie capabili să tragă concluziile corecte.
Secolul XIX a fost cu toate acestea mare în multe privinţe, dar trebuie să înţelegem în mod corect ceea ce era mare în el. Şi multe din cele ce constituie acum destin general al omenirii, trebuie să le corelăm cu evoluţia secolului XIX. Suflete fără reazem, suflete care nu-și găsesc drumul în lume, sunt acum nenumărate. Sunt în majoritate suflete care, dintr-o nevoie instinctivă, însetează după altceva decât ce le aduce ceea ce se transmite ca tradiţie; suflete care s-au uitat la multe în jurul lor, dar care nu pot găsi acel ceva, despre care ar simţi că le oferă un sprijin sigur. De ce anume are omul nevoie – nu vreau să spun, ca să obțină un sprijin sigur într-o clipă, căci noi am respins aceasta suficient în ultimele consideraţii de aici, acest lucru nu este posibil, aşa cum nu te poţi hrăni pentru întreaga viaţă cu o singură masă –, de ce anume are omul nevoie ca să meargă pe o cale sigură? – poate că aşa e mai bine formulat. Lucrul de care are el nevoie mai presus de toate, este conştienţa faptului că se află înăuntrul Universului. Toate slăbiciunile sufletului, toate nemulţumirile sufletului vin din faptul că omul se simte singur sufleteşte, că nu se simte ca stând înăuntrul lumii. Este oarecum marea întrebare a vieţii: Cum mă încadrez eu în Univers? – La început, este formulat foarte abstract, dar în această frază abstractă se află ceva enorm de important, se află enorm de mult, se află destinul omenesc cel mai profund.
Dar dacă omul întreabă în ziua de azi reprezentările natural-ştiinţifice, pentru a obține un răspuns satisfăcător la întrebarea: Cum mă încadrez eu în Univers? – atunci, în cel mai bun caz, concepţia natural-ştiinţifică despre lume îi dă posibilitatea să primească un răspuns la întrebarea cum se încadrează trupul fizic în întreaga evoluţie, în întregul Univers. Aceasta se poate şti într-o anumită măsură în ziua de azi, cum se încadrează trupul fizic în Univers. Dar această concepţie natural-ştiinţifică despre lume nu spune nimic, absolut nimic despre încadrarea sufletului sau chiar a spiritului în Univers. Comparaţi teoria evoluţionistă spiritual-ştiinţifică cu teoria evoluţionistă natural-ştiinţifică din ziua de azi. Teoria evoluţionistă natural-ştiinţifică conduce în sfera animală – modul în care oamenii îşi reprezintă aceasta, poate fi secundar –, ştiinţa spirituală încadrează trupul omenesc în întregul Univers. Ştiinţa spirituală ne duce înapoi, prin diversele faze ale dezvoltării Pământului, prin evoluţia lunară, solară, până la cea saturniană, şi ne arată că ceea ce trăieşte spiritual-sufletesc în noi ca oameni exista ca predispoziţie deja din timpul evoluţiei saturniene. Din tot ceea ce este fizic, pe atunci nu exista nimic decât stările calorice. Suntem aduşi în legătură cu stările de căldură ale timpului primordial, care erau străbătute şi tălăzuite de entităţile individuale ale Ierarhiilor, care trăiesc şi astăzi în jurul nostru. Suntem încadrați într-un univers în care se află suflet şi spirit. Aceasta este marea diferenţă. Ştiinţa spirituală ne încadrează sufletul şi spiritul într-un mare Tot, pe care îl poate descrie amănunţit. De aceea, ea este singura care poate da sufletului acel lucru, fără de care sufletul trebuie să se închipuie nimicit. Iar nemulţumirile, lipsa de sprijin a sufletelor actuale sunt doar reflexe ale gândirii actuale. Gândirea explică doar trupul fizic ca fiind încadrat în Univers. Ea trece sufletul cu vederea. Acesta este un aspect. Celălalt este că sufletul în ziua de azi nici nu se simte pe sine, nu are nimic în el însuși pe care să se poată sprijini singur. Asta împiedică însă ca sufletele să poată găsi puterea inimii în sine; aceasta nu poate veni fără ca noi să ajungem la reprezentări despre Univers, care conţin omul în spiritual-sufletescul său, aşa cum reprezentările ştiinţelor naturii îl conţin pe om ca parte a Universului fizic în evoluţia sa fizică.
Pentru aceasta este necesar ca acel curaj, care se arată în ziua de azi în lucrurile exterioare într-un mod atât de glorios, să apară acum într-adevăr și în privinţa interiorului omenesc. Căci în faţa urmăririi vieţii interioare sufletul actual al omului nu se dovedeşte deloc a fi curajos. Peste tot are loc o retragere în faţa conţinuturilor spirituale ale lumii. Şi aceasta duce apoi la nenumărate exemple de lipsă de reazem sufletesc, care ne întâmpină astăzi de peste tot. Fără îndoială, sunt necesare multe dacă e ca reprezentările încâlcite ale prezentului să cedeze cândva în faţa reprezentărilor sănătoase. În ziua de azi există pe de o parte, să spunem, reprezentările atomiste, chiar dacă s-a trecut de la vechiul atomistm nediferențiat la actualul atomistm al ionilor şi electronilor. Din atomi este compus ceea ce avem în jurul nostru. Aceasta este viziunea actuală asupra lumii. Şi mulţi îşi imaginează că ar trebui să reducă totul la cele mai mici structuri atomice. Da, aşa îşi reprezintă oamenii ceea ce numesc ei substanţă: ca fiind alcătuită din părticele foarte mici, din atomi. Unii, ba chiar majoritatea oamenilor, mai adaugă apoi la substanţă şi forţa, că părticelele de substanţă se atrag şi se resping; dar după acesta consideră că au făcut suficient. Şi noi am văzut în secolul XIX trecând prin evoluţia omenirii întreaga perioadă plină de însemnătate, care şi-a găsit expresia clasică în toate operele care au explicat Universul pornind de la strucrura de forţă şi substanţă.
Acum vrem să ne clarificăm pe acest exemplu, cum trebuie să ne reeducăm, pentru a cumpăni ce anume este de trebuință astăzi. Să reţinem: Adepții substanței, substanţialiștii – să-i numi pur şi simplu aşa – îşi reprezintă că lumea constă din atomi. Ce ne arată ştiinţa spirituală? Desigur că fenomenele naturii ne conduc înapoi la astfel de atomi, dar ce sunt aceşti atomi? De îndată ce vine prima treaptă a cunoaşterii văzătoare, chiar cea dintâi treaptă, treapta imaginativă, atunci atomii se dovedesc ce sunt ei. Eu am indicat deja cu mulţi ani în urmă în diverse contexte în conferinţele publice [Nota 6] ce se dovedesc ei a fi. Anume, ei se dezvăluie într-un mod foarte curios, aceşti atomi. După substanţialiști, spaţiul este gol, şi acolo înăuntru se mișcă împrejur atomii. Aşadar ei sunt partea cea mai solidă. Dar nu este aşa, toată explicaţia se bazează pe o iluzie. Anume, în faţa cunoaşterii imaginative, atomii sunt ca nişte bule, iar acolo unde este spaţiu gol, acolo este realitatea; şi atomii sunt formați exact din aceea că ei sunt umflați până devin bule. Ei sunt bule. Tocmai acolo nu este nimic, în comparaţie cu mediul lor înconjurător. Ştiţi, așa cum sunt perlele într-o sticlă cu apă carbogazoasă; în apă nu este nimic acolo unde sunt perlele; dar ele se văd acolo. Tot aşa sunt atomii bule. Acolo spaţiul este gol, acolo nu este nimic înăuntru. Dar, totuşi, te poţi lovi de ei! Impactul constă exact în aceea că te izbeşti de un gol, şi că golul de care te izbeşti determină un efect. Da, dar oare nimicul trebuie să determine un efect? Consideraţi spaţiul aproape vid din recipientele pompelor de aer, acolo puteţi vedea cum aerul se revarsă înăuntru în nimic. Dacă vreţi să interpretaţi fals lucrurile, puteţi considera că golul din recipientul pompei de aer este o substanţă şi să spuneţi că ea forțează aerul înăuntru.
Exact aceeaşi iluzie există în privinţa atomilor. Exact contrariul este adevărat. Ei sunt goi – şi totuşi, nu sunt goi. Este totuşi ceva înăuntru, în aceste bule. Ce este înăuntru, în aceste bule? Păi şi asupra a ceea ce se află în aceste bule, am expus deja consideraţii [Nota 7], anume aceasta este substanţa lui Ahriman, acolo înăuntru este vârât el, acolo înăuntru este propriu-zis Ahriman în părţile sale individuale. Întregul sistem atomic este substanţialitate ahrimanică [Nota 8], este Ahriman. Gândiţi-vă la ce metamorfoză ciudată a ideii substanțialiștilor ajungem astfel. Trebuie ca în acele locuri ale spaţiului în care substanțialiștii aşează substanţa, să-l punem pe Ahriman. Acolo se află pretutindeni Ahriman.
Forţa este celălalt concept, căci adepţii forţei, forțiștii, cum au și fost denumiți, fac apel la aceasta pentru constituirea imaginii Universului lor. Din nou prima treaptă de cunoaştere văzătoare arată că la ceea ce acţionează ca forţă nu avem deloc de a face cu ceva, ci acolo unde nu se află forţa, în afara forţei, acolo acţionează ceva. Este exact ca şi cum ar merge doi oameni și cineva îi observă: Iată doi oameni care merg încolo. El se uită lung şi se uită lung acum între ei. Cei doi merg puțin depărtați unul de altul; el priveşte aceasta şi schițează, nu pe unul din oameni sau pe celălalt, ci graniţele spaţiului care se află între cei doi; el se uită la ceea ce se află între cei doi. Tot aşa privesc forţiștii la ceea ce este între realităţi. Acolo unde ei spun: Aici este forţă de atracţie – acolo în realitate nu se află chiar nimic. Dar la stânga şi la dreapta este ceea ce există cu adevărat. Ar trebui să expun foarte multe dacă ar fi să prezint în amănunte ceea ce pun înaintea dumneavoastră doar ca fapte. Dar astăzi a venit deja timpul să se vorbească şi despre astfel de lucruri. Căci tot acel nonsens strălucitor, care se debitează în ziua de azi, de exemplu ca teorie a relativităţii, prin care Einstein [Nota 9] a devenit un om mare, nu va putea fi respins decât dacă vom avea asupra acestor lucruri concepte clare, care corespund realităţilor. Ştiţi dumneavoastră, teoria relativităţii este atât de evidentă. Nu-i aşa?, este nevoie doar să ne reprezentăm că dacă la o oarecare distanţă se trage cu tunul, sunetul se aude abia după un timp. Dacă însă ne îndreptăm spre tun atunci, nu-i aşa?, îl auzim mai repede, pentru că ne apropiem de el. Și, cel care a formulat teoria relativităţii, conchide: Dacă ne deplasăm la fel de repede ca sunetul, atunci mergem împreună cu sunetul şi nu îl auzim. – Şi dacă mergem mai repede decât sunetul, atunci auzim ceva care a fost detunat mai târziu, mai devreme decât ceea ce a fost detunat anterior. Aceasta este o reprezentare general acceptată astăzi, numai că ea nu se află nici în cea mai mică legătură cu realitatea. Căci dacă te mişti la fel de repede ca şi sunetul, atunci poţi fi tu însuţi sunet, dar nu poţi auzi nici un sunet. Însă toate aceste reprezentări nesănătoase trăiesc astăzi drept teorie a relativităţii şi beneficiază de cea mai înaltă consideraţie.
Acum, după cum am spus, acolo unde sunt liniile de forţă care se desenează în ziua de azi în fizică, acolo nu este nimic; dar de jur-împrejur ce este? Elementul luciferic, Lucifer. Deci dacă vrem să reprezentăm ceva conform realităţii în locurile unde adepţii forţelor și substanței pun forţa, atunci trebuie să ne reprezentăm acolo lucifericul. Bun, acum avem ceea ce trebuie să treacă în locul celorlalte. Aşadar, dacă în secolul XIX s-a scris o carte Forţă şi substanţă [Nota 10], în care forţa şi substanţa sunt prezentate drept elementele constitutive ale Universului, atunci secolul XX ar trebui să pună în locul lor: Lucifer şi Ahriman. Pentru că forţa şi substanţa se suprapun în întregime cu Lucifer şi Ahriman. Și ceea ce poate fi explicat ca fiind forţă şi substanţă, se explică în realitate ca fiind Lucifer şi Ahriman. Veţi spune: Înspăimântător! Nu este nimic înspăimântător; căci Lucifer şi Ahriman, am accentuat-o adesea, sunt înspăimântători numai atunci când sunt consideraţi într-o bătaie unilaterală a pendulului. În raportul lor reciproc, ei sunt folosiţi tocmai pentru conducerea lumii în mod înțelept, prin faptul că aceasta îl pune pe unul pe un taler al balanţei, pe celălalt pe celălalt taler; numai că trebuie să aibă loc un echilibru între cei doi. Spre această echilibrare suntem noi îndreptați, în permanență suntem trimişi către această echilibrare. Noi purtăm această echilibrare în noi într-un anumit mod, într-un mod remarcabil purtăm această echilibrare în noi. Amintiţi-vă consideraţiile [Nota 11] în care v-am spus în ce mod remarcabil ne încadrăm noi cu procesul nostru respiratoriu în întregul Univers. Într-un minut, noi facem un anumit număr de respiraţii. Dacă vom calcula numărul de respiraţii pe timpul unei zile, ajungem, după cum vă spuneam, la aceeaşi cifră care se găseşte dacă se calculează numărul zilelor pe care le trăieşte un om până la vârsta de 70 de ani. Este ceva remarcabil! Noi trăim atâtea zile, câte respiraţii facem pe zi. Însă aceasta e numai o parte dintr-un acord covârşitor al armoniilor din Univers. O respiraţie a noastră se raportează la o zi a vieţii noastre aşa cum se raportează o zi din viaţă la întreaga noastră viaţă pământească; şi întreaga noastră viaţă pământească, la rândul ei, se raportează la un mare an solar, la aşa-numitul an platonic, exact aşa precum o zi din viața noastre la întreaga noastră viaţă omenească şi precum o respiraţie la o zi. Respiraţia noastră, va să zică, se află într-o minunată relaţie interioară cu întregul Cosmos. Dacă noi am putea intra cu procesul nostru cognitiv într-un asemenea tempo, pe care îl dezvoltă respiraţia noastră, atunci am sta într-o armonie cu Cosmosul adecvată omului. Orientalul încearcă să o facă, prin exerciţiile sale de respiraţii, în diferite moduri [Nota 12], care însă nu corespund occidentalului; acesta trebuie să o caute în mod spiritual.
Dar practic toate exerciţiile care sunt descrise în cartea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? sunt corelatul spiritual al Occidentului pentru cele cărora le duce dorul Orientul: faptul de a ajunge cu procesul cognitiv în tempoul procesului respirator. Căci dacă am fi înăuntrul lui, dacă am fi cu procesul nostru cognitiv în tempoul procesului respirator, atunci Cosmosul ne-ar putea dezvălui multe din tainele sale; el ni le dezvăluie şi aşa, dar din păcate nu le dezvăluie cunoaşterii noastre – dacă în acest caz se poate spune „din păcate” –, ci prin sentimente întunecate, care în plus sunt și supuse multor iluzii. Cunoaşterea noastră, care se desfăşoară în reprezentări, gândirea noastră, este, comparativ cu ritmul în care este încadrată respiraţia noastră, prea scurtă; cum s-ar spune, gândirea noastră bate cu o bătaie prea mică a pendulului. Nu ne putem încadra cu gândirea noastră din viaţa normală exterioară obişnuită în marele ritm cosmic; gândirea este prea mică. Altceva dimpotrivă, este prea mare; ceva pe care îl avem de asemenea și aceasta este voinţa noastră. Aceasta bate prea puternic, are o amplitudine prea mare. Așa stăm între gândire şi voinţă. Gândirea este prea mică în amplitudinea pendulării sale; voinţa este prea mare. De aceea gândirea poate dezvolta întotdeauna numai astfel de reprezentări care trebuie corectate în raport cu altceva. Prin diversele puncte de vedere pe care le abordăm, putem să ne apropiem treptat de o înţelegere. Voinţa poate ajunge la ceea ce este ea predestinată, la cele pentru care este prefigurată numai prin asociere cu o alta – pentru că ea are o pendulare prea mare, noi nu putem capta decât părţi prea mici din ea. Adică: o voinţă poate numai împreună cu o altă voinţă să ajungă la ceva; o voinţa dintr-o încarnare împreună cu o voinţa din altă încarnare, ş.a.m.d.
Eu expun pentru început aceste lucruri aici, aş spune, trasând un fir; ele necesită toate, desigur, o explicare mai pe larg, dar prin această expunere vreau să fac inteligibil mai întâi după care concepte trebuie să-l conducă pe om ştiinţa spirituală, pentru a-l gândi încadrat în Univers aşa cum are el nevoie acum şi în viitor. Desigur că tot ceea ce este întreaga noastră cunoaştere obişnuită, este prea scurtă. Ea are oscilaţii prea mici față de oscilaţiile mai mari pe care le are respiraţia noastră. Dar despre această gândire noi ştim că nu este un ţel; ea este doar o cale. Dumneavoastră gândiţi cu toţii. Oamenii gândesc, dar ei nu gândesc tot ceea ce se petrece în sufletul lor. Un gând nu şi-a atins ţelul prin aceea că este gândit, ci abia atunci când s-a unit cu noi. Gândurile conştiente sunt împărtăşite capacităţii de amintire, dar noi asimilăm și multe care nu ajung deloc în conştienţă, dar intră totuşi în noi. Gândiţi-vă la întregul ansamblu al celor pe care le-aţi gândit şi pe care nu le-aţi gândit şi care este în dumneavoastră. Unde este? Se află în dumneavoastră. Puteţi să vă aminți din acestea. Uneori apar la suprafaţă amintirile, alteori nu apar, dar ele sunt în dumneavoastră. Anume ele sunt în trupul eteric. După moarte se separă, trec în Universul general. Acolo ele sunt apoi ceea ce privim noi în timpul dintre moarte şi o nouă naştere, ceea ce face ca noi să vedem de fapt realitatea; aceasta se separă de noi. Ceea ce gândim, merge împreună cu lumea exterioară. Avem nevoie de aceasta în lumea exterioară. Aşa cum aici în lumea fizică avem nevoie de lumină, tot aşa avem nevoie acolo, în lumea exterioară, de ceea ce se separă de noi. Am descris adesea că acestea trec în lumea exterioară; aceasta face ca noi să avem atunci o lume exterioară.
Ceea ce voim, face ca atunci noi să avem lume interioară. Nu pur şi simplu ceea ce ne dorim, ci ceea ce voim, adică ceea ce devine într-adevăr faptă, aceasta face ca apoi să avem o lume interioară. Iar ceea ce am voit noi aici, ceea ce am împărtăşit aici lumii exterioare, ceea ce am făcut noi, aceasta devine, în răstimpul dintre moarte şi o nouă naştere, lumea noastră interioară. Ceea ce am gândit, ceea ce a coborât în noi, ne luminează lumea exterioară; exteriorul devine interior, interiorul devine exterior. Reţineţi această frază importantă: exteriorul devine interior, interiorul devine exterior.
Va mai curge încă multă apă pe Spree în jos – se poate spune, pentru a folosi un proverb îndrăgit –, până să se trezească, în ceea ce se numeşte cerc ştiinţific oficial, înţelegerea că forţa şi substanţa ar trebui să se numească: Lucifer şi Ahriman, până să se trezească înţelegerea că procesul se dezvoltă după două unilateralități: către unilateralitatea luciferică, în timp ce gândim, se dezvoltă procesul respirator, iar procesele metabolice, conform procesului volițional, se dezvoltă către cealaltă unilateralitate, către partea lui Ahriman. Noi pendulăm încoace şi încolo între Lucifer şi Ahriman, iar starea de echilibru, de mijloc, este procesul respirator, prin care ne situăm în interiorul marii armonii. Aceasta este ştiinţă adevărată, ştiinţa văzută!
Acum mergeţi de la această ştiinţă înapoi, la Vechiul Testament, şi comparaţi această ştiinţă cu afirmaţia din Vechiul Testament [Nota 13]: „Şi a suflat asupra lui suflare de viață, şi s-a făcut omul întru suflet viu”. Nu se spune că i-ar fi împărtăşit voinţa, că i-ar fi împărtăşit gândirea, ci respiraţia este indicată. Și atunci veţi simţi ceva – dacă simţiţi astfel de lucruri! – din acea revelaţie străveche, din ceea ce era în vremurile vechi o ştiinţă de alt gen decât este cea la care s-a ajuns astăzi. Dar ajungeţi la simţirea unei minunate reuniri a celor văzute în ziua de azi cu acest cel mai mare document al omenirii, Vechiul Testament, şi de asemenea cu alte documente ale evoluţiei omenirii. Bineînțeles, nu se afirmă nicăieri că în acel timp s-a ajuns la lucrurile revelate în Vechiul Testament, în acelaşi mod precum ştiinţa văzătoare actuală, dar cu atât mai grandioasă este concordanţa, acordul. Modul în care poate fi considerată din acest punct de vedere această concordanţă cu celelalte documente, anume cu Noul Testament şi cu apariţia Misteriului de pe Golgota, îl vom putea aduce înaintea sufletelor data viitoare.
Aş dori ca prin aceste consideraţii să trezesc în dumneavoastră reprezentarea a ceea ce este necesar pentru timpul nostru, dar şi cât de greu este chiar și numai să te înţelegi cu cei care se numesc în ziua de azi oameni de ştiinţă. Găseşti cu greu posibilitatea să te înţelegi cu acela care a ruginit într-un anumit tip de concepte, despre care crede că sunt infailibile. Eu am spus odată: Dogma infailibilităţii papei [Nota 14], este pusă la îndoială, dar infailibilitatea multora este acceptată cu multă plăcere de acest timp al nostru care îşi închipuie că nu se supune autorităţii, că se află deasupra oricărei autorităţi.
