Acum a sosit timpul pentru omenire, în care enigmele vieţii omeneşti se apropie pline de însemnătate de sufletele oamenilor. Se vede şi că un om sau altul remarcă aceste enigme, numai că oamenii sunt prea puţin dispuşi să caute mijloace şi căi pentru a ajunge în spatele tainelor acestor enigme. Aş dori să indic pentru început această enigmă – enigmă a vieţii nemijlocite – de care se izbesc mulți oameni în prezent. În ziua de azi unul sau altul se întreabă: Cum de există o asemenea dizarmonie între dezvoltarea intelectuală şi cea morală a oamenilor de pe Pământ? – Dezvoltarea intelectuală, care se desfăşoară în ceea ce – să spunem, cu mai multă sau mai puţină justificare – în perioada contemporană se numeşte și dezvoltarea ştiinţifică, care stă la baza viziunii asupra lumii a majorității oamenilor, această dezvoltare intelectuală câte nu a produs ea! Ea a produs toate mijloacele culturale materiale exterioare, pe care desigur nu este necesar să le enumăr. Dacă ne gândim la tot ceea ce a produs până acum această dezvoltare intelectuală pentru ca oamenii să se poată distruge reciproc, la ceea ce a produs ca tot felul de mijloace magnific gândite pentru nimicirea oamenilor, și dacă facem abstracţie de tot ceea ce se stă ca element moral la baza acestora, nu putem spune altfel decât că această dezvoltare intelectuală a ajuns la un punct culminant. Gândiţi-vă ce ştiinţă a fost necesară pentru a realiza toate instrumentele de ucidere din cauza cărora suferă omenirea în prezent, cu care se sfârtecă oamenii. Ne putem gândi la multe aspecte favorabile şi la multe aspecte nefavorabile ale acestei dezvoltări intelectuale, şi într-adevăr nu vom putea spune altfel decât: această dezvoltare intelectuală a progresat într-o linie ascendentă inegalabilă, în special în ultimele secole. Că în felul acesta ea se află într-o dizarmonie stridentă cu ceea ce se numeşte dezvoltarea morală a omenirii a fost observat de câţiva, şi pe ici şi pe colo se întâlnesc afirmaţii ale oamenilor prezentului care indică această dizarmonie. Deja cu ani în urmă Ernst Haeckel [Nota 1] în rău famata sa carte despre enigmele omenirii a arătat că omenirea a progresat din punct de vedere intelectual, dar că în privinţa conceptelor morale ea nu a trecut în multe privinţe dincolo de cea mai primitivă poziție, iar acum sunt și alţii care atrag din nou atenţia asupra acestei discrepanţe. Aceste lucruri se impun sufletului omenesc dacă acest suflet omenesc, după cum am expus adesea, nu petrece prezentul dormind. Răspunsul la astfel de întrebări grave, care intră în profunzimile ființei omeneşti, nu-l poate da decât știința spirituală, dar oamenii prezentului nu sunt dispuși să se implice în aceasta din cauza comodităţii sufleteşti-spirituale adesea descrise. Şi, cu toate acestea, o modalitate de a găsi drumul în circumstanțele atât de încâlcite ale prezentului va fi dată doar atunci când oamenii se vor implica în aceste lucruri, când vor admite punctele de vedere care nu pot fi obţinute decât printr-o cunoaştere spirituală. Este foarte dureros pentru suflet care are o simţire sănătoasă, atunci când a trebui să-şi mărturisească ceea ce se afirmă acum pe întreg globul pământesc ca neplăcere şi nevrere de a privi în față cu un real simț lucid lucrurile ce se desfăşoară, sau cele care se află sub suprafaţa lucrurilor care se desfăşoară. Am putea spune: câtă disproporție există între atitudinea din prezent și modul în care o lungă perioadă de timp, oamenii erau indignați de așa de multe măsuri considerate imorale în vremurile vechi; ce ciudat apare acest lucru dacă îl raportăm la ceea ce este în prezent judecat sau nu de oameni, în ciuda faptului că măsura celor ce se desfăşoară în ziua de azi pe Pământ este mai îngrozitoare decât orice s-a petrecut în decursul evoluţiei omenirii. Să privim raportul dintre dezvoltarea intelectuală a omenirii şi dezvoltarea morală a omenirii din punctul de vedere care poate fi dobândit prin ştiinţa spirituală.
Aici trebuie să punem mai întâi întrebarea: De ce anume din om depinde propriu-zis dezvoltarea intelectuală, ce anume activează atunci când gândim în sens ştiinţific, când gândim pentru a ne explica natura, când reflectăm pentru a descrie legile naturii şi pentru a ne forma reprezentări despre lume în sensul legilor naturii; ce activează atunci, de fapt, în noi? Ei bine, atunci activează în noi cele mai vechi părţi ale naturii omeneşti, la care putem privi dacă începem cu binecunoscuta pentru noi evoluţie a lui Saturn, trecând prin evoluţia solară, evoluţia lunară şi până la evoluţia Pământului, dacă privim la ceea ce i-a fost încorporat acolo omenirii. Acestea constituie în ziua de azi instrumentele dezvoltării intelectuale. Dacă însă, dimpotrivă, vrem să avem de a face cu dezvoltarea morală din punctul de vedere al cunoaşterii, atunci nu putem indica aceste vechi părţi constitutive ale omului, ci în privinţa dezvoltării morale avem de a face cu elemente componente comparativ cu mult mai tinere ale naturii omeneşti, căci, în înțelesul cel mai autentic, doar Eul însuşi poate fi considerat ca fiind moral. Dar, așa cum am spus adesea, Eul este bebeluşul între elementele componente ale omului; nici măcar la trupul astral, care a fost incorporat ființei omeneşti în timpul evoluţiei lunare, nu se poate vorbi despre impulsuri morale. Se poate vorbi despre impulsuri morale în trupul astral numai în măsura în care Eul este în strânsă legătură cu acest trup astral în timpul vieţii, şi atfel impulsurile moralităţii care se afirmă în Eu, se transferă trupului astral. Dar să țineți cont că Eul şi trupul astral au o autonomie relativ mare şi se desprind în fiecare noapte în somn de trupul fizic şi trupul eteric, trăind apoi în inconştienţă deplină. Și în această stare de inconştienţă ele nu mai pot primi impulsuri morale.
Acum, gândiţi-vă la următoarele, de mare importanță, chiar dacă omului actual îi este întru câtva dificil să le înţeleagă. La fiecare trezire intrăm cu Eul nostru şi trupul nostru astral în trupul nostru fizic şi trupul nostru eteric, care sunt cele mai vechi elemente componente ale omului, care prin evoluţiile Saturn, Soare şi Lună au devenit în special instrumente ale dezvoltării intelectuale și au ajuns în această privinţă la un anumit grad de desăvârşire. Acest grad de desăvârşire le este desigur nativ, şi ceea ce este înnăscut în ele, se prezintă tocmai ca dezvoltare intelectuală. Noi am fi, într-o anumită privinţă, maşini gânditoare, maşini ale ştiinţei, dacă la trupurile noastre fizic şi eteric nu s-ar adăuga Eul şi trupul astral. Aşa cum sunt trupurile noastre fizic şi eteric, ele sunt, într-o anumită privinţă, automate. Practic, ca atare, ele mai sunt capabile de evoluţie pe Pământ numai prin faptul că sunt locuite de Eu. Dar acest Eu ar putea face prea puţin pentru desăvârşirea trupurilor fizic şi eteric inclusiv a capacităţilor intelectuale, dacă nu ar fi adus în fiecare noapte în stare de somn. Cele mai bune forţe, inclusiv pentru dezvoltarea intelectuală, le primim în timpul somnului. Ceea ce primim în timpul somnului ducem apoi înăuntrul trupurilor fizic şi eteric, şi deoarece acestea sunt, ca să spunem așa, instrumente perfecţionate, desăvârşite, atunci când la trezire Eul se cufundă în trupul eteric şi în trupul fizic, făgașurile deja săpate ale intelectualităţii pot fi dezvoltate în continuare prin acest Eu, cu ce aduce din lumea spirituală. Totodată în timpul zilei se adaugă conştienţa necesară, conştienţa care se obține prin trupul fizic şi cel eteric. Dar în ceea ce privește Eul propriu-zis şi trupul astral, încă nu avem în prezent o conştienţă identică. Vă rog să luaţi aceasta în mod deosebit în considerare. Omul crede că-şi cunoaşte Eul, dar cum îşi cunoaşte el Eul? Dacă aveţi o suprafaţă roşie şi faceţi o gaură în ea, iar fundalul este întunecat, aşadar acolo nu se află chiar nimic, vedeți roşul şi vedeți gaura ca pe un cerc negru; nimicul îl percepeți acolo unde este cercul negru; acolo nu este nimic. Precum cu roşul înconjurător, tot aşa vedeţi în viaţa dumneavoastră sufletească şi Eul. În realitate, ceea ce crede omul a fi percepția Eului său nu este decât o gaură în viaţa sa sufletească. Pentru că acolo încă nu este nimic, sau oricum nu prea mult; așa încât omul crede că-şi percepe acolo Eul, în timp ce el percepe de jur-împrejur doar ceea ce-i arată creierul său prin trupul său fizic şi cel eteric. Anume, în actuala fază a evoluţiei omul nu a ajuns prea departe în privinţa perceperii Eului în timp ce se află în trupul fizic între naştere şi moarte. În timpul somnului suntem inconştienţi. Dar în privinţa Eului suntem inconștienți şi în timpul zilei, în timpul veghii, şi totuşi Eului trebuie să i se implanteze moralitatea. Vedeţi aşadar că în privinţa implantării moralităţii, în raport cu intelectualitatea sa, omul este încă chiar ca un copil. Acesta este motivul mai profund pentru care în timpul evoluţiei Pământului omul progresează atât de extraordinar de greu în domeniul moral, în timp ce dezvoltarea intelectuală avansează relativ uşor.
Într-o revistă care a fost înființată acum, în timpul războiului, şi care se numeşte «Clopotul» [Nota 2], dar uneori răsună nu prea deștept, a apărut recent tocmai un articol despre această discrepanţă între dezvoltarea intelectuală şi cea morală. Și, conform convingerilor acestui Clopot sunător, tot ceea ce domneşte ca discrepanţă între dezvoltarea intelectuală şi cea morală este atribuit faptului că până acum dezvoltarea intelectuală s-a desfăşurat sub semnul capitalismului, sub semnul conducerii de către indivizi, pe când dezvoltarea morală poate veni abia atunci când se instaurează socialismul. Acum, idealiştii fondează viziuni asupra lumii pentru a le face să culmineze în dogma: Pe Pământ va fi un paradis atunci atunci când va prevala idealismul. Materialiştii fondează viziuni asupra lumii care culminează în dogma: pe Pământ va fi un paradis atunci când materialismul va domni peste tot. În epoca liberalismului s-au fondat viziuni asupra lumii care au promis paradisul în înfăptuirea generală a liberalismului; socialismul vede, bineînțeles, paradisul în înfăptuirea socialismului. Aceste lucruri sunt extrem de simple, dar ele sunt, firește, tot pe atât banale iluzii; ele arată că deşi oamenii în ziua de azi s-au izbit de problemă, ei nu sunt în stare să-și asume disconfortul şi să pătrundă în mod real prin gândire, pentru că despre gândire este vorba în primul rând, în sfera trăirii experienței spirituale. Cine vrea în mod real să gândească poate pătrunde în sfera trăirii experienței spirituale.
Timpul nostru, care este atât de mândru de gândirea sa, cunoaşte cel mai puţin tocmai gândirea. La întrebarea privind discrepanţa dintre dezvoltarea intelectuală şi cea morală se poate răspunde numai din perspectivele foarte ample pe care le-am menționat acum. Dar articolul în acel «Clopot», găseşte că viaţa intelectuală poate merge deja de la sine, atunci când oamenii individuali sunt intelectuali, dar viaţa morală poate ajunge la o dezvoltare corespunzătoare numai atunci când organizarea socialistă va cuprinde toţi oamenii. Dezvoltarea capitalistă intelectuală ar fi fost favorabilă pentru intelectualitatea ştiinţifică, în timp ce ordinea socială va fi favorabilă pentru dezvoltarea morală.
Realitatea însă este alta, și anume, dacă este ca ordinea morală să se dezvolte în lume într-adevăr în aceeaşi măsură în care s-a dezvoltat cea intelectuală, trebuie ca privirea omului să se extindă și să câștige teren în lumea spirituală. Trebuie să fie posibil ca oamenii să privească într-adevăr la ceea ce tălăzuiește și trăiește Universul, ca impulsuri şi forţe spirituale. Acest lucru este încă, în ziua de azi, ceva total incomod pentru oameni. Incomod din mai multe motive. Cel care admite să-şi cultive gândirea în modul pe care l-am descris adesea aici, în aşa fel încât această gândire să-l facă capabil să trăiască în lumea spirituală, să trăiască experiența lumii spirituală ca realitate, trebuie să cultive lăuntric ceva care s-a diminuat foarte mult în decursul dezvoltării materialiste a timpurilor moderne. Da, aş spune, prin dezvoltarea gândirii se dezvoltă lăuntric de la sine acest sentiment de responsabilitate lăuntrică ce lipseşte atât de mult perioadei contemporane. Oamenii care vor să formeze o viziune asupra lumii numai din observaţiile lor natural-ştiinţifice, sunt ghidați în formarea conceptelor lor de faptele, realitățile exterioare, şi ei pot fi uşor conduşi de firul realităților exterioare. În acest fel ei dobândesc anumite concepte, care sunt suficiente până la un anumit grad, pentru a înţelege una sau alta în natură, dar care nu sunt deloc suficiente pentru a crea corelaţii în ordinea morală şi socială a oamenilor, pentru a pătrunde şi înţelege ordinea morală şi socială a oamenilor în realitatea ei. Pentru a o pătrunde şi înţelege este necesar să fii conectat la realitatea spirituală. Aceasta produce însă în interiorul sufletului un sentiment puternic de responsabilitate faţă de gând, astfel încât să nu-ţi poţi permite să formezi orice legături arbitrare de gânduri, ci numai acele asociații de gânduri și idei cu care în sufletul tău te poţi prezenta în fața entităţilor ierarhiilor superioare. Cu conceptele pe care le are omenirea actuală despre omul individual şi raporturile sale cu poporul, oamenii, nu te poți prezenta în fața fiinţelor lumii spirituale. Cu toate declamaţiile despre libertatea popoarelor nu se poate întemeia nici un stat în faţa lumii spirituale. Cunoaştem din ştiinţa spirituală că libertatea este un concept aplicabil numai omului singular, ca individ, dar nu şi poporului cu sufletul său grup. În cazul poporului sunt valabile alte concepte decât libertatea. Cu toate acestea, în ziua de azi se proclamă în lume conceptele imature ale lui Woodrow Wilson despre libertatea popoarelor şi altele asemănătoare, şi aceste lucruri se iau în serios. Sunt luate în serios chiar și în zonele culturale europene, în care trăim noi înşine, în care, după toată experiența trăită de-a lungul secolelor, am putea avea concepte clarificate, care și-ar putea deja încorda puterile pentru o oarece înţelegere a celor spiritual-ştiinţifice în acest domeniu.
Responsabilitate nu numai faţă de alţi oameni, ci şi faţă de conceptele care, dacă sunt concepte morale, intră în Eul nostru şi cel mult în trupul nostru astral, şi care așadar, să spun aşa, înoată şi trăiesc în întregime în lumea spirituală. Nu poți avea această responsabilitate dacă trăiești numai în reprezentările materialiste exterioare, şi oamenii trăiesc în reprezentările materialiste chiar dacă adesea ei nu sunt deloc de părere că ar trăi în ele. Prin faptul că spun că Dumnezeu ne-a trimis acest război pentru greşelile noastre, prin faptul că pun în față o asemenea frază, nu sunt cunoscători ai spiritului, prin aceasta ei nu s-au ridicat deasupra conceptelor materialiste. Ne ridicăm deasupra conceptelor materialiste dacă ne putem face reprezentări așa cum arată lucrurile în lumea spirituală, cum se petrec ele în lumea spirituală.
Asocieri de cuvinte care nu îşi au rădăcinile în realitate se întâlnesc astăzi din abundenţă. În special atunci le întâlnim din abundenţă când se încearcă să se răspundă la vreun discurs politic. Prin faptul că în astfel de ocazii cineva vorbeşte despre un nou spirit, nu vădește că ar avea nici cea mai mică urmă de spirit.
Spiritul trebuie cuprins concret, în realitatea sa, el nu trebuie să rămână ceva abstract, altfel nu ieşim din condițiile devastatoare din prezent. După cum am spus, un fenomen sau altul al naturii poate fi înţeles prin conceptele pe care le dobândim atunci când ne lăsăm conduşi și tutelaţi de percepţia exterioară. Dar nu te poţi angrena în însuşi mecanismul vieţii omeneşti decât atunci când ai concepte din lumea spirituală. Puteţi întreba cum de se ajunge că totuşi pe ici sau pe colo se intervine în viaţa omenească. Sunt concepte vechi, străvechi, pe care oamenii le lungesc acum, dar aceste concepte seculare nu mai sunt valabile în timpul actual. Timpul cere noi concepte, noi idei, noi, desigur, numai în sensul că sunt noi pentru omenire. Aceste noi idei sunt însă uneori de-a dreptul incomode pentru oameni. În special gândurile care reies atunci când considerăm moralitatea omenească în sens cu adevărat spiritual-ştiinţific sunt deosebit de incomode. Este extrem de comod să-ţi spui că bunavoinţă este o virtute şi că de aceea trebuie ca omul să dobândească bunavoinţă; că dreptatea este ceva moral, şi de aceea trebuie întemeiată justiţia. Atunci omul poate fi legiuitor şi lua măsuri prin care sunt reglementate bunavoinţă, dreptatea. Se pot alege şi parlamente unde se reunesc oameni deştepţi pentru a crea tot felul de instituții în sensul unei ordini bazată pe dreptate și bunavoinţă, şi altele asemănătoare. Dar dacă lucrurile sunt tratate aşa cum au fost tratate până acum, nu poate ieşi decât ceea ce vedem acum răspândindu-se pe Pământ. Dacă oamenii ar avea totuşi curajul să recunoască legătura dintre modul de gândire care s-a format treptat în timp şi evenimentele îngrozitoare ale prezentului! Bunăvoinţa este o virtute, şi omul poate simţi multă voluptate în a trăi având bunăvoinţa ca ideal, şi să scrie într-un catehism: Trebuie să fii binevoitor, trebuie să fii drept, ş.a.m.d.; – atunci omul are lista virtuților, dar nu are nici o cunoaştere!
Are la fel de puţină cunoaştere ca atunci când ştie despre un pendul doar că atunci când este sus este condus în jos de forţa gravitaţională până în punctul cel mai de jos, şi nu se gândeşte că atunci când a ajuns în punctul de jos, tocmai din cauza forţei care s-a acumulat în cădere are tendinţa să urce la fel de mult în cealaltă parte. Pe planul fizic aceste lucruri se impun de la sine, pe cel moral oamenilor nu le vine deloc ideea să gândească consecvent, în acelaşi mod în care trebuie să gândească în domeniul fizic atunci când sunt tutelaţi de forţele naturii. Desigur că este bine dacă omul dezvoltă bunavoinţă. Dar exact aşa cum în pendul, atunci când cade, se dezvoltă forţa de a urca, tot aşa din forţa bunei-voinţe se dezvoltă forţa prejudecăţilor, forţa predilecțiilor nepotrivite, şi tot felul de lucruri posibile. Nu se poate dezvolta nicio virtute fără ca prin dezvoltarea virtuţii să nu ia naştere în sufletul omenesc ca tendință înclinaţia spre viciul opus. Vedeţi dumneavoastră, aceste adevăruri sunt incomode, dar ele chiar sunt adevăruri. La omul individual se va observa mai puţin, dar în ordinea socială, ceea ce am indicat, iese în evidență ca fapt real. Dacă într-o epocă oamenii sunt prea dornici să-şi cultive unilateral o virtute sau alta, atunci cu necesitate epoca viitoare va aduce în manifestare viciile corespunzătoare, dacă nu se recunoaşte legătura. Fiindcă aici ajungem, dacă vrem să vedem lucrurile în adevărata lumină, la un adevăr profund spus de Iisus Christos, pe care însă oamenii nu vor deloc să şi-l mărturisească.
Acum trece un curent ciudat prin lume, care cuprinde treptat, epidemic, sufletele. Oricât de greu este să credem că oamenii au putut ajunge la această viziune, ea există. Anume oamenii par să fi luat hotărârea să continue acest război până când va fi câștigată prin luptă o pace veşnică, până când prin acest război va fi oferită garanţia absolut sigură că nu va mai veni niciodată un război. Anume acesta este cel mai bun mijloc de a nu lăsa acest război să se termine niciodată; atunci desigur că prin el se va câştiga pacea veşnică. Este suficient ca oamenii să tindă pur şi simplu înspre acest ideal al acestei aşa-numitei păci de durată, aşa cum se face în ziua de azi, şi atunci precis nu se va putea termina niciodată acest război. Pentru că noi trăim în trupul fizic omenesc pe planul fizic, şi planul fizic nu poate fi perfect; nu este desăvârşit; şi dacă aţi institui pe planul fizic ceea ce poate fi mai perfect la un moment dat, atunci după câteva secole va trebui să fie ceva cu totul imperfect, deoarece evoluţia nu merge în linie dreaptă ascendentă, ci în oscilaţii. Aşa cum pendulul se deplasează în sus şi în jos, tot aşa evoluţia merge în linie ascendentă şi descendentă, şi atunci când o epocă a dezvoltat ceva desăvârşit nu are decât să aştepte și vor veni oameni care, într-o altă epocă, vor şti ceva încă mai desăvârşit.
Libertatea oamenilor este problema care trebuie să se pună; nu desăvârşirea organizării lucrurilor de pe planul fizic, căci aceasta este o imposibilitate, o fantasmagorie, o iluzie. Liberalismul, socialismul, conservatorismul, toate vor să întemeieze raiul pe Pământ, adică să realizeze ceva desăvârşit în organizarea pe planul fizic. Dar Christos a spus: „Împărăţia lui Dumnezeu este peste tot în voi.” – Să vrei să configurezi lumea fizică ca un paradis perfect, înseamnă să vrei ceva cu totul imposibil, pentru că lumea fizică este într-o permanentă oscilare. Numai îmbibând această lume fizică cu spiritualul şi omul ştiindu-se participant la Împărăţia lui Dumnezeu, la împărăția spiritului, numai prin aceasta este înțeles și tratat în mod corespunzător principiul lui Christos. Cine vrea să facă un paradis din lumea fizică, fie în sens socialist, fie în alt sens, nu înţelege nimic despre realitate. Dumneavoastră vedeţi ce trebuie să intre în sufletele omeneşti dacă este ca irealele conceptele ale prezentului să facă loc conceptelor reale. Dar nu se poate ajunge la concepte adevărate dacă nu ne îndreptăm privirea spre marile corelaţii spirituale. Cum mai iau în râs oamenii prezentului privirile de ansamblu asupra evoluţiilor Saturn, Soare, Lună, Pământ, Jupiter ş.a.m.d.! De ce e nevoie de toate acestea? Avem nevoie de ele pentru a putea dobândi chiar şi cunoaştera celui mai mic aspect al vieţii, pentru că omul este efectiv un microcosmos. În el trăiesc evoluţiile Saturn, Soare, Lună ş.a.m.d., şi dacă el nu vrea să ştie nimic despre aceste reprezentări este ca şi cum dumneavoastră, în primul an de viaţă al copilului, aţi vrea să-i legaţi mâinile pentru tot restul vieţii, astfel încât să nu le poată folosi niciodată. Tot aşa, omul nu îşi foloseşte capacităţile dacă nu vrea să-şi îndrepte privirea spre spiritual. În această privinţă el a dat greş, a dat greş teribil, şi a dat greş tocmai acolo unde trebuia să dea greș cel mai puţin.
Aş dori să vă dau un exemplu, pe care unii îl vor găsi ciudat, dar care poate că vă va putea spune mai exact ce am în vedere prin toate lucrurile pe care astăzi doar le ating puțin. Eu am vorbit cu diverşi oameni în ultima vreme despre lucruri care ar fi necesare omenirii actuale, dacă vrea să iasă din aceste nenorociri, din diversele fundături; lucruri care constau pur şi simplu dintr-o sumă de concepte practice prin care oamenii ar trebui în ziua de azi să-şi împrospăteze gândirea, dacă – este dificil să intrăm în detalii astăzi –, să spunem de exemplu, ar trebui să răspundă la decretele papale. Aceste concepte însă, oricât se situează ele în cel mai practic punct de vedere asupra vieţii, pot fi dobândite, pot fi înţelese numai dacă sunt primite impulsuri prin ştiinţa spirituală. Căci aceste concepte se referă la modul în care trebuie să gândim astăzi privind convieţuirea popoarelor şi statelor, privind rânduielile pe care trebuie să le realizeze popoarele şi statele, dacă este să ieșim din haos, dacă vrem să nu se facă declamaţii iluzorii, ireale, în concepte abstracte despre libertatea popoarelor şi convieţuirea paşnică a naţiunilor mici, sau cum s-or mai fi numind. Se pot cultiva foarte intens concepte practice, singurele care vor fi în stare să asigure ieşirea din mizeria zilelor actuale. Dar ce vezi în schimb? Aţi citit probabil în ziare că astăzi a avut loc învestirea în funcție a rectorului Universităţii din Berlin. Noul rector, consilierul Penck [Nota 3] a vorbit pornind de la concepte geologice despre conceptele de graniţă. Nu vă pot spune cât de greu îţi cade la inimă când trăieşti aşa ceva. De ce? Pentru că în cele mai luminate locuri ale strădaniei intelectuale actuale apar cele mai nelclare reprezentări elementare, la aceia care, dacă s-ar îndeletnici cu ştiinţa spirituală, ar rezulta conceptele superioare utile pentru viaţă. Gândiţi-vă numai ce trăim: ştiinţa spirituală ar putea da concepte elaborate pentru practica vieţii globale actuală, concepte elaborate care ar reprezenta contexte mai înalte, iar ştiinţa recunoscută oficial încă buchisește „abc”-ul lucrurilor, şi nu poate ieşi din acest „abc”. Aceasta face ca în ziua de azi, tocmai în astfel de ocazii, să fie dificil ca oamenii chiar și numai să înţeleagă despre ce anume este vorba. Căci cea cărora oamenii îi acordă atenţie în ziua de azi, ceea ce oamenii consideră drept autoritate supremă, este foarte departe de ceea ce este atât de extrem de necesar şi care poate fi obținut numai din ştiinţa spirituală. Acolo unde se desfășoară din plin ştiinţa oficială, se dibuie în „abc”, dar acolo ar putea să se treacă la citire dacă ştiinţa spirituală nu ar fi considerată un lucru fantasmagoric de către aceia care nu vor să o înţeleagă.
Aici trebuie mereu, fără nicio aroganță, fără nicio încălcare a smereniei omenești cuvenite, să indicăm înspre primele timpuri ale creştinismului, cum jos, în catacombele subterane în prima perioadă romană creştinii săvârşeau slujba lor religioasă, iar sus vechea lume îşi desfăşura ordinea ei socială. Ce a devenit câteva secole mai târziu această veche lume, care nu a avut pentru acest creştinism în devenire altceva decât se poate cunoaşte din istoria Romei antice? Această veche lume s-a stins în câteva secole, iar ceea ce a fost jos, în catacombe, s-a răspândit sus. Dacă ar putea înţelege măcar un număr suficient de oameni că în ziua de azi este necesar ceva asemănător, chiar dacă nu pentru ceva atât de mare cum este creştinismul însuşi. Nu poate să rămână ceea ce domneşte în ziua de azi ca ştiinţă oficială, ca gândire şi viziune oficială. Acestea se raportează la cele de care au nevoie secolele așa cum s-a raportat vechea romanitate la creştinismul care s-a dezvoltat jos, în catacombe. Dar trebuie să ne acordăm sentimentele şi senzaţiile la această antiteză mondial-istorică, trebuie să le acordăm în aşa fel încât să vedem prin lucruri, să avem voinţa de a pătrunde cu privirea toată insuficienţa din declamaţiile actuale despre noul spirit sau din tot felul de concepte incomprehensibile despre garanţii de la organizaţii interstatale, tribunale arbitrale ş.a.m.d., în timp ce nu se știe niciodată cine trebuie să fie arbitru. În ziua de azi este timpul în care marile concepte aparţin de viaţa cotidiană nemijlocită, în care omenirii nu îi este permis să spună: Da, aceste concepte sunt cu siguranță foarte frumoase pentru înţelegerea lumii, dar nu le poți aduce în manifestările cotidiene! – Ori le aducem, ori aceste manifestări cotidiene vor fi egale cu zero şi nu vor avea nicio însemnătate pentru viaţa practică, care nu este cea de după câteva decenii, ci este cea de astăzi şi de mâine.
În general acolo unde în ziua de azi oamenii au păreri diferite, găseşti totuși o relativă obiectivitate, cel puţin într-o anumită măsură. Căutaţi însă în combaterile ştiinţei spirituale, antroposofiei, ceva obiectiv! Atunci când o astfel de persoană ca Max Dessoir, care este profesor la Universitatea din Berlin, atacă ştiinţa spirituală, el înşiră cititorilor săi aspecte distorsionate, falsificate, aşa cum am demonstrat eu în cartea mea care acum este şi tipărită [Nota 4]. Întotdeauna ceea ce ar trebui să fie o luptă obiectivă onestă este tranferat în domeniul personal, în domeniul calomnierii personale atunci când este vorba de ştiinţa spirituală. De ce? Nu pentru că oamenii sunt capabili să o infirme, ci pentru că oamenii nu vor să o aibă, pentru că în prezent oamenii refuză să căute în ei înșiși adevărata fiinţă omenească. Căci acest lucru este incomod. Oamenii vor, de exemplu, să aibă concepte morale cu care să se poată delecta. Dar pentru aceasta nu sunt potrivite conceptele care afirmă, de exemplu, că după un timp virtuţile se transformă de la sine în înclinații înspre viciile corespunzătoare, dacă oamenii nu se pun în gardă față de propriul lor suflet. Cât de des nu am atras eu atenţia asupra conceptului de altruism! Într-o conferinţă publică am ales odată, ipotetic, exemplul unei societăţi întemeiate în scopul cultivării altruismului. În ea s-a format obişnuinţa ca la acela care conduce societatea să vină câte un membru şi să spună: Eu vreau cutare sau cutare lucru, dar nu pentru mine, ci pentru un altul – așadar, ei şi-au promis că celălalt va face același lucru, nu pentru sine ci pentru cel dintâi. Niciunul nu vrea ceva pentru sine. Dar nu aceasta contrează, dacă cineva vrea ceva pentru sine sau pentru un altul, ci dacă cererea în sine este altruistă. Esenţialul în această privinţă este că oamenii atunci când se străduiesc să devină altruişti, prin forţa interioară a altruismului devin după un timp de-a dreptul egoişti. Strădania după altruism îl face pe om egoist. Omul trebuie să vegheze ca pendulul să coboare din nou, el nu trebuie să se delecteze cu propriul său altruism.
Astfel de lucruri îi erau bine cunoscute lui Luther [Nota 5]. De aceea găsim multe pasaje în scrierile lui Luther în care el arată destul de puţin respect faţă de virtuţi cum ar fi altruismul şi altele asemănătoare, pentru că el ştie că altruismul este de regulă masca în spatele căreia se află fariseismul. Uneori Luther devine dur în astfel de chestiuni; aşa cum l-a sfătuit odată pe Melanchthon, nu ar trebui să încerce să fie atât de teribil de altruist, ci atunci când este dispus la ceva rău ar trebui să şi înfăptuiască acel rău, căci este mai bine ca atunci când cineva este înclinat spre ceva rău să facă acel rău, decât să devină un fariseu fățarnic, făcând aparent binele în timp ce în sufletul său ar dori să facă răul. Luther, tocmai datorită acelei capabilități de experimentare spirituală despre care v-am vorbit deja, avea o bună pătrundere și înțelegere a acestei polarităţi. În anul 1510 el a era la Roma. Pe atunci era considerată o treabă merituoasă dacă cineva se târa în genunchi în sus pe o scară; nu ştiu cum este denumită aceasta în termeni specifici catolici. De fiecare dată când omul urca o treaptă, era absolvitt de un anumit număr de zile din Purgatoriu, şi dacă urca întreaga scară în genunchi fără să se ridice în picioare, primea indulgență pentru multe zile din Purgatoriu. Luther a participat și el la urcatul scării, pentru că pe atunci avea şi el întru totul punctul de vedere că prin astfel de lucruri şi-ar putea favoriza mântuirea sufletului. Dar în timp ce urca în genunchi scara, el a avut o imaginaţiune în care i s-a spus: Caută dreptatea în credinţă! [Nota 6] Exact prin asemenea lucruri a devenit el Luther. Opusul polar a ceea ce făcea el, s-a ivit în sufletul său. El avea experienţe privind asemenea contraste polare. Să se privească mai adânc înăuntrul vieţii omenești, acesta este lucrul de care timpului nostru are nevoie mai presus de toate. De această vedere ţine și că realizezi că un cuvânt încă nu este o realitate. Cuvântul „spirit” este rostit de mulţi oameni în ziua de azi, dar cineva poate vorbi mult despre spirit fără să aibă habar de spirit. Oamenii nu sunt nevoiți deloc să observe aceasta. Este, de exemplu, un om în prezent care a scris o bibliotecă întreagă, şi n-aș vrea să număr cât de frecvent apare cuvântul spirit în această bibliotecă. Oamenii cred chiar că omul respectiv vorbeşte într-adevăr despre spirit din cauză că el se numeşte Rudolf Eucken [Nota 7]. Exact despre asta este vorba: să se facă diferenţa dintre realitate şi aparenţă în acest domeniu. Asta este, desigur, incomod. Asta produce, mai presus de toate, teama de viaţa spirituală, produce chiar teama de gândire. În prezent oamenii fug de gândire parcă ar fi goniţi din urmă, şi ar dori cu toată negândirea posibilă să găsească salvarea în domeniul sufletesc, social, politic. Timpul este prea grav pentru a nu lua în serios astfel de lucruri. Ar veni zile mai bune dacă oamenii, în număr mai mare, ar recunoaște astfel de lucruri ca cele ce au fost astăzi din nou indicate; din păcate, doar indicate. Dacă am vrea să intrăm în amănunte asupra lucrurilor, ar trebui să vorbim în forme în care nu ne este îngăduit să vorbim în ziua de azi. De aceea ar fi bine dacă și dumneavoastră, în special după aceste conferinţe, v-ați dedica gândirii, căci deocamdată gândirea încă nu este cenzurată. Eu am spus deja data trecută: oamenii prezentului l-ar sfâşia pe acela care, cu o vedere care provine din iniţiere, ar dori să se exprime deschis despre evenimentele nemijlocite ale prezentului: nici măcar să spui anumite lucruri nu este permis, ca să nu mai vorbim despre a le face. Astfel, în prezent, se pierd multe ocazii care ar putea să arate cât de necesare sunt adâncirea şi fortificarea sufletului omenesc. Gândiţi-vă numai, ce ar fi devenit Mişcarea luterană dacă Luther nu ar fi avut decât forţele multor conducători ai prezentului, şi nu altele, mai mari, mai intense, mai pătrunzătoare. Se poate pune şi întrebarea: De ce oamenii prezentului vor atât de puţin să audă despre adevărata cunoaştere spirituală? Răspunsul cel mai corect este totuşi acela pe care l-am indicat în repetate rânduri şi din nou astăzi: că această cunoaştere spirituală este incomodă pentru oameni. Viziunea asupra lumii a ştiinţelor naturii contemporane oferă conceptele într-un mod mai comod. Desigur, ele sunt admirabile; dar pentru a ajunge la ele omul nu trebuie decât să se raporteze la lumea exterioară şi să se lase dus de mână de faptele exterioare; el nu are nevoie să-şi învingă discomfortul și să se dinamizeze interior, nu trebuie să coboare în adâncurile sufletului și să le ridice sus pentru a înainta. Însă ştiinţa spirituală cere asta de la oameni. În afară de aceasta, ea nu poate să nu le spună oamenilor că acela care nu face asemenea eforturi, în realitate nu este deloc om. Dar nici acest lucru nu este auzit cu plăcere de acela care, în virtutea circumstanţelor, trece drept o autoritate. Faptul că, de exemplu, un profesor universitar nu este un om întreg, desigur că este extraordinar de dificil de înţeles de către oamenii prezentului. Dar ei vor trebui să-l înţeleagă dacă vrem să ieşim din mizeria prezentului.
În anul 1613, Johann Valentin Andreae [Nota 8] a scris «Nunta chimică a lui Christian Rosenkreutz». Cartea a apărut apoi în anul 1616. Valentin Andreae a scris, între anii 1614 şi 1617, şi alte lucrări gândite şi simţite din spiritul timpului de atunci. Una dintre scrieri poartă subtitlul «Principilor și conducătorilor tuturor statelor». Andreae voia să arate oamenilor că ceea ce cred ei despre ei înșiși şi ceea ce cred ei despre alţii nu este decât maya, o mare iluzie; el voia să dea oamenilor posibilitatea să se cunoască pe ei înşişi şi pe ceilalţi. O mare Mişcare spirituală avea Johann Valentin Andreae în intenţie. Ea fusese gândită, simţită, dintr-o îndelungată pregătire. Două lucruri existau la acea vreme: ceea ce voise Valentin Andreae, şi ceea ce a dus la Războiul de 30 de ani, care a început din 1618 şi a durat până în 1648. Dar ceea ce a dus la Războiul de 30 de ani a făcut imposibilă Mişcarea pe care voia să o iniţieze Johann Valentin Andreae. Ar fi multe de spus, dacă e să caracterizăm în cauzele sale eşuarea încercării de atunci. Se fac, desigur, unele încercări, eşuează, dar trebuie să reuşească mai târziu. Ei bine, la vremea aceea a existat o posibilitate de înaintare. Iarăşi astăzi este prezentă necesitatea de a ne afla în interiorul a două curente, care trebuie să acţioneze unul asupra celuilalt: pe de o parte ceea ce vrea antroposofia pornind din impulsurile evoluţiei omenirii, pe de altă parte ceea ce a condus la un eveniment de același gen cu Războiul de 30 de ani. Va fi sarcina omenirii ca ceea ce trebuie să se întâmple să nu rămână iarăși neînfăptuit. Comoditatea, lipsa de vigilență, ar putea foarte uşor paraliza și prezenta încercare. Dacă însă lucrurile se vor sfârși din nou ca la paralizarea încercării lui Valentin Andreae, aceasta este o altă întrebare.
În orice caz în ziua de astăzi nimeni nu ar trebui să întrebe: dar cum vine faptul că puterile spirituale nu se amestecă în situaţiile din planul fizic pentru a face ordine? – Nu suntem îndreptățiți să punem o asemenea întrebare, pentru că ceea ce fac oamenii este în multe cazuri răzvrătire împotriva acestor puteri spirituale, este de multe ori îndreptat chiar împotriva puterilor spirituale. Această luptă împotriva spiritului este adesea dusă mai ales de acei oameni care vorbesc mereu despre spirit, spirit, spirit. Am citit recent pe coperta unei reviste – nu ştiu exact dacă era o revistă lunară sau bilunară – ca un fel de anunţ în care se tot vorbea despre spirit, spirit, spirit, că spiritul trebuie să domine evenimentele actuale. Te iei cu mâinile de cap. Spiritul trebuie să fabrice tunurile, măştile de gaz şi aşa mai departe, totul este numit acolo „spirit”. Întrebarea este dacă oamenii văd ce fel de spirit este acesta. Dumneavoastră ştiţi că noi facem deosebirea dintre spiritul evoluţiei normale şi spiritele luciferice şi ahrimanice. V-am atras recent atenţia cum Ricarda Huch, în cartea ei despre Luther, tânjea ca diavolul să fie acolo; anume ea avea în vedere cunoaşterea diavolului. În privinţa unor declamaţii privind spiritul, se poate spune deja: poporul nu-l observă niciodată pe diavol, nici măcar când îl au deja pe copertele revistelor.
Am putut doar indica astăzi unele lucruri şi multe trebuit să le las voalate; acestea însă, dacă veţi cugeta asupra celor spuse astăzi, se vor dezvălui în sufletele dumneavoastră. În orice caz, veţi fi remarcat că am vrut să vorbesc într-un mod mai grav, într-un mod de-a dreptul amar, şi în acest mod doresc să închei deocamdată aceste conferinţe.
