În continuarea consideraţiilor de marţea trecută aş dori să pun dinaintea sufletelor dumneavoastră câteva puncte de vedere pentru aprecierea poziţiei istorice a lui Luther [Nota 1]. Fac remarca din capul locului: Reflecțiile de astăzi îl consideră pe Luther din punctul de vedere spiritual-ştiinţific, şi nu din cel religios. Mai presus de toate, la considerarea spiritual-ştiinţifică a lui Luther ne întâmpină într-o măsură deosebită – am putea spune mai mult decât la multe alte fenomene istorice – însemnătatea epocii pentru felul, apariţia şi acţiunea acestei personalităţi. Să ne clarificăm în ce moment, în termenii viziunii noastre asupra istoriei, are loc apariţia lui Luther: secolul XVI, care din punctul de vedere al consideraţiilor istorice spiritual-ştiinţifice este la scurt timp după începerea celei de-a cincea epoci postatlanteene. Ştim că această a cincea epocă de cultură a început aproximativ în secolul XV. Până atunci avem de a face cu ceea ce numim epoca greco-latină, care şi-a avut începutul aproximativ în secolul VIII înainte de Misteriul de pe Golgota. Aşadar la scurtă vreme după ce în gândirea şi simţirea omenirii de cultură s-a stins ceea ce era legat într-un anumit fel cu gândirea şi simţirea greco-latină – în sensul în care l-am considerat –, a apărut Luther. Personalitatea sa apare observatorului imparțial ca fiind duală, dar în aşa fel încât cele două elemente ale scindării se reunesc, după cum vom vedea, într-o unitate superioară. Trebuie să ne fie cu totul limpede că în răstimpul dintre secolele XIV şi XVI s-a petrecut cu mult mai mult decât este dispusă să accepte istoriografia actuală, în primul rând în privinţa transformării sufletelor omeneşti. Acest lucru îl ia doar prea puţin în considerare istoriografia de astăzi. Oamenii din secolele XIII, XIV mai aveau, prin întreaga lor structură, prin întreaga constituție a sufletelor lor, o legătură directă cu lumea spirituală. Numai că acest aspect a fost uitat în ziua de azi, şi nu putem atrage suficient de des atenţia în această privinţă. Omul din secolele XIII, XIV, desigur, considerând lucrurile în medie, mai vedea încă, atunci când îşi îndrepta privirea înspre natură, înspre procesele de pe cerul cu nori ş.a.m.d., o spiritualitate elementală. Cu mult mai mult decât se crede în ziua de azi, omul acestei epoci mai avea încă şi posibilitatea să menţină contactul dintre el însuşi, atunci când el era rămas aici pe planul fizic, cu morţii trecuţi dincolo, cu care era legat karmic. O cunoaştere nemijlocită a faptului că această lume pe care o percep simţurile nu este singura, mai exista totuşi în acel timp, ca o rămășiță a unei conştienţe mai vechi. Cu mult mai abruptă decât se crede a fost trecerea la vremurile următoare. Ştiinţele naturii care au apărut, care, ca atare, îşi au deplina lor justificare, au tras oarecum un văl peste lumea spirituală care se află în spatele celei sensibile. Îmi pot imagina foarte bine că acela care consideră actualmente istoria, care este obişnuit să ia ca adevăr ceea ce i-a fost inculcat, nu va crede deloc în acest caracter abrupt al trecerii, pentru că lui îi apare ca nedovedită de memoriale istorice. Dar ştiinţa spirituală îl indică pentru epoca ce începe, în așa fel încât în această epocă sufletul omenesc este plasat în întregime numai în lumea sensibilă, în virtutea organizaţiei omeneşti care a apărut în această epocă.
Acum, noi am văzut deja data trecută ce anume era întreţesut în sufletul lui Luther: în el trăiau ecourile a ceea ce asimilase el în misteriile din perioada precreştină, în care s-a aflat el în încarnarea sa precreştină, în acele misterii care lucrau în vederea creştinismului. Dar el a fost, în sensul cel mai deplin, un copil al timpului său, adică al celei de-a cincea epoci postatlanteene, timp în care sentimentul legăturii de odinioară cu lumea spirituală se atenuează pentru oameni, chiar și dacă acest sentiment fusese cândva atât de viu precum fusese la iniţiaţii din misterii de odinioară. Dar nu trebuie să se creadă că ceea ce este astfel estompat nu s-ar afla acolo, ceea ce așadar nu se arată în zona de dizarmonie a sufletului, nu ar fi activ. El este activ atunci când omul respectiv este totodată receptiv prin karma sa interioară, dacă el este sensibil şi receptiv la ceea ce împinge în sus din adâncurile sufletului său şi nu poate intra în conştienţă. Un asemenea om sensibil şi receptiv a fost Luther.
Vă puteţi convinge că efectele acelor lucruri ale căror cauze tocmai le-am indicat, existau la el. Ele existau în imensele chinuri sufleteşti pe care a trebuit să le sufere el, chinuri sufleteşti care, în măsura în care se configurau ca expresie a propriului suflet, preluau în cuvintele şi reprezentările sale caracterul epocii sale, dar care erau esenţialmente chinuri în privinţa a ceea ce urmează să i se sustragă omului în cea de-a cincea epocă postatlanteană, în epoca materialistă, ca impresii din lumea spirituală. Toate deprivările pe care le parcurg temeliile fiinţiale mai adânci ale sufletelor în epoca materialistă s-au depus într-o măsură deosebită în sufletul lui Luther. Desigur că noi în ziua de azi trebuie să ne clarificăm ce simţea el prin alte cuvinte decât cele formulate de el. Nu sunt cuvintele sale cele pe care le folosesc eu pentru a caracteriza ce simţea el: Ce va deveni omenirea dacă ea va fi decuplată acum de la contemplarea lumii spirituale, dacă ea va uita treptat impresiile pe care le-a avut cândva despre lumea spirituală? Imaginați-vă acest sentiment intensificat cât se poate de mult şi aveţi tonul fundamental al chinurilor sufleteşti ce trăiau în sufletul lui Luther. De ce trăiau ele atât de puternic exact în el?
Pentru a răspunde la această întrebare ajungem tocmai la scindarea menţionată a naturii sale. Pe de o parte, Luther era întru câtva un fiu al celei de-a cincea epoci postatlanteene. El simţea împreună cu oamenii acestei epoci, în măsura în care simţea, infinit de amplificate, lipsurile pe care le trăiau deja aceşti oameni ai celei de-a cincea epoci de cultură, numai că nu şi le aducea în conştienţă. De ce simţea el cu o asemenea intensitate aceste lipsuri?
El le simţea din motivul că pe de altă parte, lăuntric, el era şi un fiu al celei de-a patra epoci de cultură postatlanteene. Aceasta era scindarea din natura sa. Impresiile din misterii despre care am vorbit prinseseră rădăcini atât de adânci în sufletul său încât în interiorul său cel mai profund el simţea ca un om al celei de-a patra epoci de cultură – fiind totuşi, pe de altă parte, întru totul dăruit timpului său, cea de-a cincea epocă de cultură. Pentru că el simţea lăuntric, într-o anumită legătură cu cea de-a patra epocă de cultură, ca un vechi roman, ca un vechi grec – aşa s-ar putea spune, oricât de neverosimil ar suna în ziua de azi –, de aceea el nu putea manifesta înţelegere față de ceea ce apare – oricât de ciudat ar suna și acest lucru – din inima omului celei de-a cincea epoci de cultură, anume înţelegerea pentru o imagine a lumii cum este cea copernicană, pentru înţelegerea lumii numai conform socotelilor simţurilor. Pentru un astfel de sistem cosmic cea de-a patra epocă de cultură nu ar fi avut nicio înţelegere. Acest lucru sună ciudat pentru prezentul nostru, deoarece timpul nostru este într-adevăr de părere în multe privinţe că a fost atins capătul întregii înţelepciuni şi că cele descoperite de Copernic au o valabilitate deplină, definitivă. Eu am atras deja atenţia că aceasta este o mare nechibzuință. Exact aşa cum oamenii prezentului privind din punctul de vedere al copernicanismului se uită de sus la sistemul cosmic ptolemeic, tot aşa, sistemul copernican al lumii va fi înlocuit cândva printr-un altul, care se va raporta la rândul său la cel de acum aşa cum se raportează cel copernican la cel ptolemeic. Dar conform constituției sufletești a omului celei de-a cincea epoci de cultură, omul are o înţelegere a unei astfel de sistematizări pur senzorială, bazată pe calcul, a mişcărilor corpurilor cereşti.
Luther nu avea nicio înţelegere pentru aceasta. Copernicanismul îi apărea ca un fel de nebunie. Luther era prea puţin interesat de ceea ce trăia în reprezentările care-i preocupau pe oamenii celei de-a cincea epoci de cultură materialiste într-un sens științifico-materialist, reprezentări pur spaţiale ale fenomenelor lumii. Pe când modul de simţire, poziţia omului în lume în cea de-a cincea epocă de cultură l-au interesat foarte mult. Dar el simţea poziţia faţă de lume, care fusese impusă omului din cea de-a cincea epocă de cultură, a simțit cu impulsurile sufletești cele mai intime ale unui om al celei de-a patra epoci de cultură, epoca greco-latină.
Astfel îl vedem pe Luther privind pe de o parte înapoi la modul în care s-a raportat omul în cea de-a patra epocă de cultură la Cosmos şi la conţinutul spiritual al Cosmosului; pe de altă parte el priveşte înainte, la toate senzaţiile, sentimentele şi reprezentările cărora le va fi expus omul celei de-a cincea epoci de cultură datorită raportării sale specifice la Cosmos, care îl separă, ca să spunem așa, de conţinutul spiritual al Cosmosului. Aş spune: Cu un suflet din cea de-a patra epocă de cultură Luther simte trăirile omului din cea de-a cincea epocă de cultură. Şi aceste trăiri deosebite ale omului din cea de-a cincea epocă de cultură s-au depus în sufletul lui Luther.
Să comparăm acum, şi anume pentru a face comparaţia mai semnificativă, un om din timpul actual având o instruire medie care gândeşte şi simte în sensul viziunii natural-ştiinţifice a lumii, cu un om din vremurile destul de îndepărtate ale celei de-a patra epoci, care mai simţea în conformitate cu acea atitudine faţă de lume, când omul ştia de legătura sa cu conţinutul spiritual al acestei lumi. În primul rând, noțiunile pe care le exprimăm în ziua de azi prin cuvintele „imaginaţie” şi „inspiraţie” erau încă foarte vii pentru oameni în acele vechi timpuri. Faptul că omul nu percepe culorile numai prin ochii săi şi nu aude sunetele numai cu urechile sale, ci printr-o fortificare deosebită a sufletului său el păstrează relevată în imagini lumea spirituală şi primeşte inspirații din lumea spirituală, era ceva destul de comun în acele vremuri. Faptul că divin-spiritualul trăiește în sufletul omenesc era o reprezentare curentă în acele timpuri; omul se simţea în legătură cu Dumnezeul său.
Aceasta trebuia să înceteze, pentru ca omenirea să treacă printr-o încercare în cea de-a cincea epocă de cultură. În această a cincea epocă de cultură omul, prin metode specifice dezvoltate printr-o ştiinţă specifică, a simţit posibilitatea de a privi cu precizie asupra fenomenelor exterioare ale naturii şi asupra modului în care interveneau aceste fenomene exterioare în entitatea lui. Numai că îi este închisă perspectiva asupra lumii spirituale, calea de la suflet la lumile spirituale nu mai există.
Imaginați-vă aceste două tipuri de oameni, alături unul de celălalt. Deja data trecută am văzut: pentru Luther lumea spirituală era deschisă. El avea nu doar o ştiinţă abstractă, avea nu doar un sentiment abstract religios despre lumea spirituală, el avea cel mai viu contact mai ales cu spiritele rele ale spiritualităţii lumii, ceea ce nu înseamnă însă că ar fi o însuşire rea. Aşadar el ştia din experienţă directă despre permanenţa lumii spirituale, dar el ştia că aceste experienţe dispar pentru omul celei de-a cincea epoci postatlanteene, că ele nu vor mai fi aici. Şi cum resimt aceşti oameni ai celei de-a cincea epoci postatlanteene, cum fac față sufletele lipsei percepţiei spirituale? Aceasta a devenit pentru el marea enigmă. Dar el îi privea pe aceşti oameni dintr-o inimă îmbibată cu forţele celei de-a patra epoci de cultură. Aceste forţe ale celei de-a patra epoci de cultură se îndreptau pline de viaţă înspre lumea spirituală. Ea este aici! Aşa îi apăreau lui Luther lucrurile pe de o parte. Ea este aici, şi nu trebuie neglijat să trezești în om conştienţa că această lume spirituală există. Dar, pe de altă parte, nu trebuie să te dăruiești iluziei în această privinţă: în omenirea care va forma următoarea epocă nu va putea exista o conştienţă directă a lumii spirituale; această omenire va putea face uz numai de simţurile sale. În timp ce sorții vremurilor anterioare au dat o cunoaştere a divin-spiritualului prin privirea directă, privire în sus spre lumea spirituală dobândită prin experienţa, de atunci înainte Luther nu putea spune omenirii viitoare altceva decât: Dacă veţi voi să vă ridicaţi privirile spre lumea spirituală, nu veţi găsi nimic, pentru că această capacitate a dispărut; dar dacă vreţi totuşi să fiţi fermi în conştienţa lumii spirituale, atunci trebuie să luaţi în primul rând cel mai sigur document în care mai este încă cuprinsă cunoaşterea directă a lumii spirituale care nu mai poate fi dată în această epocă. O epocă mai veche mai putea spune: Aici este Evanghelia –, aici este însă și posibilitatea de a ridica ochii direct în lumile spirituale. Această posibilitate a dispărut pentru cea de-a cincea epocă postatlanteană. Aşadar a rămas numai Evanghelia.
Vedeţi că Luther a vorbit din spiritul celei de-a cincea epoci postatlanteene, dar el a vorbit din spiritul acestei epoci ca un om care vorbeşte din inimă, care este totodată fiu al celei de-a patra epoci postatlanteene, care prin mijloacele rămase din ce de-al patrulea interval temporal voia să-i îndrume pe oameni înspre cele la care ei nu mai puteau ajunge în evoluţia lor din cea de-a cincea epocă. Este ceva care trebuie înţeles din spiritul timpului, faptul că Luther a prezentat Evanghelia ca fiind singurul document pentru lumea spirituală, la începutul unei epoci în care lumea spirituală era închisă privirii directe. De aceea a vrut el – chiar dacă toate acestea nu existau în conştienţa lui aşa cum le exprim eu acum, dar nu despre asta este vorba – pentru întărirea deosebită a omenirii ce urma să vină, să pună accentul exact pe Evanghelie.
Acum să privim într-o altă direcție, în secolele XIII, XIV, XV. Tocmai mă ocup acum din nou – şi datorită acestui fapt zilele acestea mi-au apărut în mod deosebit dinaintea sufletului lucrurile despre care vă vorbesc acum – cu o caracteristică a lui Christian Rosenkreutz şi a «Nunţii chimice» a lui Johann Valentin Andreae [Nota 2]. Dacă, stimulat de această apariţie literară, îţi îndrepţi privirea spre secolele XIII, XIV, XV, atunci vezi, dacă priveşti la oamenii din acea perioadă care se preocupau cu ştiinţa: ştiinţa despre natură era alchimie în cel mai bun sens al cuvântului. Ceea ce este în ziua de azi un cercetător al naturii, era pe vremea aceea un alchimist. Numai că trebuie să eliberăm cuvântul alchimie de orice superstiţie şi orice şarlatanie, pentru a ajunge la sensul lăuntric, pur spiritual, al esenţei alchimiei. Ce urmăreau aceşti cercetători? Ei nu urmăreau nimic altceva decât că, în conformitate cu convingerea lor, în spatele forțelor naturii nu există numai acele forţe pe care le găsim prin observarea exterioară şi prin experimentul exterior, ci că în natură domnesc forţe suprasensibile, că deşi natura este „naturală”, în ea acţionează totuşi forţe suprasensibile. Acestor oameni le era limpede faptul – la care va ajunge din nou o epocă ulterioară, dar în ziua de azi aceste lucruri sunt foarte ascunse – că forma exterioară în care apare, de exemplu, un metal nu este o structură atât de stabilă încât să nu poată trece într-o alta. Numai că ei vedeau trecerea ca fiind purtată de spirit, ca acțiune a spiritului în natură. Ei erau în stare să iniţieze acele procese alchimiste care l-ar uimi foarte mult pe un cercetător actual al naturii dacă acestea i-ar fi aduse înaintea ochilor. Dar aceste procese erau provocate prin manevrarea forţelor spirituale. Faptul că în existenţa materială domneau realmente forţe spirituale era tot ceva legat de cunoaşterea din aceste timpuri mai vechi.
Acest lucru urma de asemenea să se piardă în cea de-a cincea epocă postatlanteană, şi s-a şi pierdut. Însă aceasta îşi are reflectarea în viziunea religioasă asupra lumii. De aceea secolul XIII şi cele anterioare, ba chiar şi secolul XIV, au putut avea o altă doctrină sacramentală decât secolele următoare. Pentru următoarele credinţa a pierdut orice înțeles al faptului că în materie, atunci când este tratată sacramental, sunt nemijlocit active forţe spirituale. Aceasta a stat întru totul viu, chiar dacă nu în conştienţă deplină, în faţa sufletului lui Luther. Acest lucru a făcut ca doctrina sacramentală să devină ceva complet diferit. Învăţătura sacramentală catolică este şi în ziua de azi ceva diferit, ca de exemplu, la sacramentul de la altar, unde pâinea şi vinul se transformă printr-un proces tainic, în carne şi sânge. Cine a discutat vreodată cu teologi catolici despre o astfel de problemă, a putut auzi adesea, referitor la obiecţiile moderne: Dacă nu înţelegeţi aceasta, atunci nu înţelegeţi chiar nimic în privinţa teoriei lui Aristotel despre substanţe. – Cu toate acestea, trebuie să spunem: Pentru cea de-a cincea epocă postatlanteană nu mai există nici un sens corect în a-l asocia cu o adevărată transformare, o adevărată alchimie. Prin urmare, acest proces este scos din existenţa materială, ridicat deasupra existenței materiale. Oamenii primesc în ziua de azi pâine şi vin, dar acestea nu se transformă; în timp ce le primesc, spiritual-divinul entităţii Christos trece în om. Această metamorfoză a conceptului de sacrament este de asemenea legată de progresul omenirii de la cea de-a patra la cea de-a cincea epocă postatlanteană. Şi Luther trebuie să vorbească din ambele epoci. El vrea să mai dea sufletului omenesc aceeaşi întărire pe care a primit-o el sub impactul vechii doctrine spirituale, dar el nu i-o poate da decât prin aceea că fereşte această doctrină spirituală de ştiinţa modernă, prin aceea că el nu lasă deloc ştiinţa modernă să se apropie de această învăţătură spirituală, căci ştiinţa modernă nu ar recunoaşte niciodată în materie ceva spiritual. De aceea Luther detaşează din capul locului spiritualul de procesele materiale, şi lasă procesul material, chiar dacă nu este încă doar simbol, să fie totuşi numai proces material. Aceste lucruri abia dacă pot fi înţelese în mod corect în ziua de azi; dar trebuie exact prin ştiinţa spirituală să vorbim din nou despre ele.
Acum să ne imaginăm că Luther şi-a îndreptat privirea – chiar dacă nu în conştienţă deplină – înspre acest răstimp care a durat mai mult de două milenii, care trebuia să se scurgă în viaţa normală a oamenilor, chiar dacă în viaţa anormală oamenii, prin anumite exerciţii, puteau afla din nou câte ceva despre lumea spirituală. Pentru această epocă a trebuit el să vorbească. Personalitatea istorică nu trebuie luată niciodată în sens absolut, ci ea trebuie luată în privinţa lucrurilor pe care le spune, a învăţăturilor ei, ca dând expresie epocii sale. El avea de vorbit oamenilor epocii sale. Aceşti oameni au pierdut cu adevărat ceva. Ce au pierdut ei?
Ei au pierdut posibilitatea ca din propria putere a cunoaşterii omeneşti, aşa cum se configurează ea în mod cu totul specific în cel de-al cincilea interval cultural postatlantean, să-şi fortifice sufletul așa încât să privească în lumea spirituală, să aibă propria cunoaștere spirituală. Faptul de a cunoaşte, a-și da seama de lucruri cu de la sine putere nu este deloc normal pentru oamenii din cea de-a cincea epocă postatlanteană. Libertatea, voinţa liberă, acţiunea directă din cea mai profundă forţă a sufletului, din acel loc al sufletului în care acesta este legat direct cu divinul: oamenii celei de-a cincea epoci postatlanteene nu pot deveni conştienţi de această libertate în viaţa normală, exact în viaţa în lumea exterioară obişnuită. Libertatea este teorie, cunoaşterea este teorie. În desfășurarea ei mai departe, în această a cincea epocă postatlanteană a fost de multe ori postulată teoria limitelor cunoaşterii. Dar a vorbi despre graniţele cunoaşterii în sensul lui Kant [Nota 3] sau a lui Du Bois Reymond [Nota 4] ar fi fost un nonsens chiar şi pentru scepticii din vechime.
Spuneam că nu trebuie să atribuim o semnificație absolută, eternă, lucrurilor spuse de o astfel de personalitate istorică. Dar aceste afirmaţii sunt expresia vremurilor respective. Luther ințelege în sens creştin ceea ce l-a întâmpinat în oameni drept caracteristică în special a omenirii celei de-a cincea epoci postatlanteene. A înțeles în sens creştin sau, mai bine spus, în sens biblic, efectul direct al păcatului originar. Efectul direct al păcatului originar, caracteristica sa, este că oamenii acestei epoci nu se pot înălţa prin propria lor natură nici la cunoaşterea divinului, nici la libertate. Aşadar, afirmând că oamenii au fost atât de corupţi prin păcatul originar încât nu se pot ridica deasupra păcatului prin propria lor natură, el a rostit o realitate pentru cea de-a cincea epocă postatlanteană. Şi nicio forţă a omului omului nu este atât de strâns legată de ființa umană ca acea forţă care se manifestă în voinţa omenească, care se manifestă în ceea ce face omul. Ceea ce face el izvorăşte întru totul din centrul fiinţei sale. Ceea ce ştie el, cele în care crede el, pe acestea le are mai mult în comun cu mediul său înconjurător, cu epoca sa, ş.a.m.d. În cea de-a cincea epocă postatlanteană, epoca materialistă, naturalist-științifică, omului nu îi este posibil să execute din propria sa esență acţiuni pătrunse de spirit. Tocmai acesta este esenţialul acestei epoci – în cea de-a şasea epocă postatlanteană va fi din nou altfel –, că omul în întreaga sa entitate este scos afară din legătura cu spiritualul. Şi acest aspect l-a pătruns Luther. Dar omul nu trebuia să fie smuls în adâncul ființei sale din această legătură. Prin ceea ce este el acum în sine, prin ceea ce face şi vrea el ca om aflat în lumea sensibilă, el nu poate fi conectat cu divinul. El poate fi conectat cu divinul numai atunci când socotește legătura sa cu divinul fără nicio legătură cu existenţa sa sensibilă exterioară. Acesta este originea doctrinei privind mântuirea prin simpla credinţă. Pentru un om din cea de-a patra epocă postatlanteană această mântuire prin simpla credinţă nu ar fi avut nici un sens. Dacă i-ai fi spus unui grec sau unui roman din vechime că el îşi dobândeşte valoarea în fața celor mai înalte puteri ale existenţei nu prin ceea ce face, prin ceea ce produce el în lume, ci numai prin modul în care sufletul său își mărturisește credința lumii spirituale, el ar fi considerat acest lucru un total nonsens. Pentru omul din cea de-a cincea epocă postatlanteană nu este un asemenea nonsens, pentru că dacă el se bizuieşte pe ceea ce este el datorită lumii fizice, el trebuie să fie realmente doar un om al acestei lumi. El trebuie să ajungă tot mai mult la ideea că el este doar în cel mai înalt vârf al regnului animal. De aceea trebuie el să stabilească drept legătură a sa cu lumea spirituală ceva care nu are nicio legătură cu modul în care se încadrează el în lume: anume pura credinţă.
Nu este posibil ca ceea ce a impregnat Luther timpului său şi timpului care a urmat să rămână singurul curent spiritual. Aşa, de exemplu, putem întreba: cine este luteran în ziua de azi? – Propriu-zis toţi oamenii sunt luterani! Toţi oamenii, în măsura în care sunt pătrunşi de esenţa celei de-a cincea epoci postatlanteene. Cine are într-adevăr un simţ faţă de deosebirile ce pot sta la baza anumitor concepte mai subtile în viziunea asupra lumii, va observa ce diferenţă uriaşă există între un teolog catolic din ziua de azi şi unul din secolul XIII sau XIV. De ce este aşa? Deoarece teologul catolic din ziua de azi este în realitate de asemenea luteran. El are în sine acelaşi impuls. Numai că în ziua de azi adesea oamenii nu au prea mult simţ pentru adevărul interior al unui lucru, au mai mult simț pentru eticheta formală care i se aplică unui om. Faptul că cineva este înscris în registrul bisericesc prin familie sau datorită altor relaţii drept catolic sau protestant nu este decât o caracteristică exterioară; ceea ce-l caracterizează lăuntric pe om este însă cu totul altceva. Într-o anumită privinţă, oamenii care în ziua de azi țin pasul cu epoca lor, care se lasă stimulaţi în sensul epocii lor sunt întru totul luterani lăuntric, pentru că Luther a exprimat viaţa epocii sale – din punctul de vedere pe care l-am menţionat. Şi el a putut-o exprima în mod deosebit pentru că în el trăia dihotomia menţionată. Pentru că pe de o parte el se întreba: Ce va face această omenire care vine? Şi pentru că pe de altă parte el avea impulsul de a vorbi omului celei de-a cincea epoci postatlanteene, vorbind cu toate forţele ce trăiau în el, cu toate forţele pe care voia să le menţină în sensul celui de-al patrulea interval temporal postatlantean.
Însă iarăși a fost manifestarea unității superioare, a sintezei, faptul că el a vorbit oamenilor expuşi condițiilor celui de-al cincilea interval temporal postatlantean, ca şi cum ar fi vorbit din sufletele lor. El a formulat în cuvinte, a exprimat ideile ce reieșeau din aceste suflete ale oamenilor celui de-al cincilea interval temporal postatlantean, dar le-a rostit într-adevăr în aşa fel încât totul să fie totodată impregnat cu intenţia de a păstra ceea ce exista în cel de-al patrulea interval temporal postatlantean. Aceasta este unitatea superioară. Dar nu putea ca acesta să rămână singurul curent spiritual al epocii a cincea, căci atunci a șasea epocă nu s-ar pregăti în cadrul celei de a cincea.
Vedem astfel că în timp ce luteranismul, în modul indicat, înfăptuieşte în special impulsurile acestui al cincilea interval temporal, pe de altă parte se afirmă alte curente. Pentru noi, cel mai important este cel care apare în clasicismul german: de la Lessing la Herder – îl putem socoti şi pe acesta –, Schiller, Goethe şi alţii. Este remarcabil fenomenul că în Kant avem un filosof întru totul luteran; deoarece Kant este luteran până în cea mai intimă intimitate a conceptelor sale. Schiller ar dori cu dragă inimă să fie kantian, dar nu poate; deoarece nu există nimic filosofic care să tindă să iasă din simplul luteranism așa cum tind, de exemplu, «Scrisorile despre educaţia estetică a omului» ale lui Schiller. Aceste scrisori – prea puţin preţuite în ziua de azi – constituie oarecum un punct culminant al celuilalt curent, aşa cum tot un punct culminant este și «Faust» al lui Goethe, cu protestul care se exprimă prin aceea că nu doar Biblia, ci și natura trebuie abordată, şi să lăsăm astfel sufletul omenesc să preia calea spre lumea spirituală prin propria sa fortificare. Scenele finale din «Faust» se află așadar în deplin contrast cu luteranismul. Numai o construcţie artificială ar aduce «Scrisorile estetice» ale lui Schiller, şi «Basmul despre şarpele cel verde şi frumoasa Floare-de-Crin» sau scenele finale din «Faust» ale lui Goethe într-o înrudire cu luteranismul. Acest curent tinde, prin opoziţie interioară faţă de ştiinţele naturii, să fortifice sufletul omenesc așa încât prin propriile sale forțe să poată găsi legătura cu lumea spirituală. Prin urmare, secolul XVI aduce contrar măreţelor concepții pornite de la Luther, celelalte concepții, care la acea vreme încă nu puteau câștiga teren şi care încă sunt într-un fel idei reprezentând contrariul Binelui, aduce ideile din «Faust». Luther a contemplat oamenii celei de-a cincea epoci postatlanteene: această omenire care nu vrea să-l recunoască pe diavolul pe care Luther în cunoştea aşa de bine, dar care este cu totul posedată de demonii ahrimanici, aşadar de acela pe care Luther îl numea „diavolul”. Luther avea această omenire în faţa sa, şi de fapt nu este straniu că cineva care astăzi se preocupă în mod mai intim de Luther acordă o valoare atât de mare tocmai faptului că Luther cunoştea în mod atât de direct lumea spirituală cu conţinutul demonic.
Interesant este, în orice caz, faptul că personalitatea despre care aş spune că este însetată ca oamenii să-l cunoască din nou pe diavol, care îi ţine mereu de guler – în special atunci când concep lumea doar în mod naturalist – dar pe care ei nu îl cunosc, este interesant deci că, după modul întâmplării izgonirii din Rai, această personalitate care are acest nou dor de cunoașterea diavolului, este o femeie: Ricarda Huch [Nota 5]. Cartea ei despre Luther exprimă tocmai acest dor: ca oamenii să dorească să aibă din nou experienţa diavolului, căci prin aceasta s-ar întoarce la conştienţa divinului. Ea exprimă o dată acest dor într-un mod chiar foarte viu în cartea ei «Credinţa lui Luther», editura Insel 1916, pagina 44:
„O lucrare cum este «Cultura Renaşterii» a lui Buckhardt şi o apariţie ca aceea a lui Nietzsche sunt strigătul omenirii după diavol, care este la fel de justificat ca şi strigătul după copil. Numai că nici copiii şi nici diavolulul nu pot fi produşi în mod arbitrar. Şi dacă mă gândesc câţi tineri folosesc iluminarea bengaleză pentru a obține aparenţa Iadului, mă trece groaza neînţelegerilor posibile. Pe vremea lui Nietzsche mulţi s-au constituit drept „bestii blonde”, care nu aveau suficientă animalitate în ei, nici măcar pentru un simplu purcel-de-mare. Dar tu, prietene” – întreaga carte este concepută sub forma unei scrisori adresate unui prieten –, „nu vei fonda nicio asociație pentru păcătoşi, nici nu vei creşte singur pentru tine păcate-model în sere, așa că mă pot bizui pe tine. Lucifer îi dispreţuieşte pe diavolii proşti şi răi, predecesorii săi; eu îl supăr cu atât mai mult pe când el, aducând o lumină nedorită, răsare pe cer şi noaptea în care mă asculţi se încheie.”
Este strigătul după diavol al Ricardei Huch, care se aude în subconştientul omenirii, şi ea ar dori ca acest strigăt să producă efect. Cel care ştie că la fiecare masă de laborator, în fiecare maşină, pe scurt în cele mai importante medii culturale ale perioadei contemporane este ascuns şi co-acţionează adevăratul diavol acela o poate bine înţelege pe Ricarda Huch; o spun pe neocolite, căci ar fi cu mult mai bine pentru oameni dacă ar şti că diavolul este aici, pe când el îi ţine de guler și lumea nu observă acest lucru.
În conştienţa lui Luther mai trăia încă diavolul, şi el trăia aşa tocmai pentru că Luther mai simţea încă lumea spirituală ca un om al celei de-a patra epoci postatlanteene. Şi l-a exprimat viu în cuvintele sale deoarece el voia să-l prezinte oamenilor din cea de-a cincea epocă postatlanteană, oameni care sunt posedaţi de diavol dar nu ştiu nimic despre el. Luther a trebuit să producă în oameni un alt sentiment faţă de diavol decât a făcut-o Faust, care s-a vândut diavolului, care a vrut să îşi dobândească atât cunoştinţele cât şi puterea chiar prin diavol. Această atitudine față de diavol a fost inițial respinsă de secolul XVI; Faust a trebuit să cadă pradă forţelor negative ale lumii. La acea vreme relația cu diavolul era văzută numai în sens negativ. Goethe şi chiar și Lessing au protestat puternic împotriva acestui fapt. De ce? Desigur, nici Lessing şi nici Goethe nu au formulat nervul propriu-zis al raportului lor faţă de Faust. În această privinţă este deja posibil să vorbim mai deschis în ziua de azi decât se putea vorbi pe vremea lui Lessing şi Goethe, cu toate că pe atunci exact cel iniţiat voia să împărtăşească aceste lucruri semenilor săi; doar că ei l-ar fi sfâşiat dacă le-ar fi împărtăşit.
Să privim în sufletul lui Goethe care este poziția lui față de Faust. Goethe avea și el sentimentul său propriu faţă de oamenii din cea de-a cincea epocă culturală postatlanteană. El cunoştea legătura intimă a oamenilor acestei epoci cu diavolul; căci diavolul, puterile ahrimanice, sunt întotdeauna acolo atunci când oamenii îşi limitează conştienţa la materie. Aceasta constituie pentru ele poarta prin care găsesc accesul. Atunci când conştienţa este limitată la materie, când ea este împinsă cu totul în subnormal, când se produce o conştienţă organică-crepusculară sau una agitată, în care omul este întru totul dăruit materiei, sau o conştienţă nerezonabilă, necugetată, atunci Ahriman are acces la ea. Însă Goethe ştia că, în general, puterile ahrimanice sunt prezente. Însă conform naturii sale, el nu putea prezenta forţele ahrimanice drept ceva de care ar trebui să ne temem, sau pe care ar trebui să le respingem. El nu poate în raport cu ele doar să ia în considerație credinţa ce trăieşte în existenţa materială exterioară. Nu, el trebuie ca ceea ce vrea să obţină pentru Faust al său, să scoată din raportul viu cu diavolul; ceea ce înseamnă că diavolul trebuie să-şi predea forţa, că el trebuie învins. Aceasta stă la baza luptei lui Faust cu diavolul, cu spiritele rele ahrimanice, cu Mefistofeles.
Îl avem apoi pe Schiller, care ar dori să fie kantian dar nu poate, şi care, în «Scrisori despre educaţia estetică a omului» face diferenţa în om între simpla pornire instinctivă care, în sensul lui Luther, vine din natura senzorială, şi spiritul care se revelează prin senzorialitate. Un luteran onest ar spune: omul a căzut pradă acestei porniri și el nu se poate ridica din ea prin propria sa forţă. Din această pornire el se poate ridica numai prin credinţă, şi apoi se poate considera curățat şi izbăvit numai prin Christos, care se găseşte în afara lui. – Schiller spune: Nu, în om se mai află şi altceva, imboldul libertăţii, forţa spiritualităţii, care sunt în stare să înnobileze în om imboldul necesităţii, imboldul senzorialităţii. Așadar, Schiller face diferenţa între senzorialitatea înnobilată de spirit şi spiritul devenind manifest prin senzorialitate. El prezintă omul care, deşi este separat prin materie de existenţa spirituală, tinde spre spirit prin transformarea, prin alchimia interioară a materiei, adică a existenţei sensibile.
Goethe prezintă într-o formă dramatică exterioară această învingere a forţelor ahrimanice care acţionează în existenţa sensibilă exterioară. Oh, te doare sufletul când vezi măreţia care a rezultat în cultura Occidentală din Scrisorile lui Schiller despre educaţia estetică și ceea ce ar mai fi putut decurge – chiar dacă până în ziua de azi nu a decurs cum s-ar fi putut – şi din marile impulsuri care se află în «Faust»-ul lui Goethe. Dacă aţi şti cum e să cuprinzi cu privirea stimularea înspre spiritualitate conţinută în acestea şi apoi să trebuiască să vezi cum contemporanii noştri şi-au căutat tot mereu instruirea spiritualităţii în insipidele „armonii cu Universul” americane şi altele asemănătoare, te apucă tristețea și durerea! Eu trebuie să povestesc din nou întâmplarea adevărată, anume că un vienez – Deinhardt [Nota 6] s-a numit el – a scris o minunată cărticică despre «Scrisorile estetice» ale lui Schiller, în care el a expus perspectivele infinit de frumoase care ar fi putut fi luate în considerare de acolo. Nu cred să-l cunoască cineva în ziua de azi. Pentru că el a avut nenorocul să cadă pe stradă şi să-şi frângă un picior, şi când a venit medicul şi l-a examinat a spus că nu-şi va putea reveni, pentru că era prea prost hrănit. Și deci el murit. Dar în această cărţulie a lui Deinhardt vienezul avem unul dintre cele mai profunde impulsuri ce au apărut din cultura occidentală. Dacă oamenii s-ar uita și ar vedea ceea ce a înflorit în cultura occidentală, n-ar mai pune în față ca propoziție goală propoziția: omul potrivit la locul potrivit – atunci când în virtutea educației lor ajung la părerea că nepotul sau vărul este omul potrivit pe locul potrivit. Tot mereu auzim în ziua de azi fraza: Nu există oamenii care să corespundă unui loc sau altul. – Nu, nu există oamenii care să înţeleagă cum să caute! Iar de căutat este posibil numai când sufletul se fortifică şi se îmbibă cu ceea ce curge din măreţia vieţii noastre spirituale. Iar această măreţie va furniza nu doar concepte abstracte, ci furnizează impulsurile pentru a spiritualiza sufletele şi pentru a le conduce în evoluţia lor într-acolo unde se grăbește să ajungă Goethe – chiar dacă în mod imaginativ-dramatic – în scenele finale din «Faust» al său. Nu să menţinem ca atare lucrurile vechi este în sensul timpului nostru, ci să căutăm sinteza, care se relevă cel mai frumos în clasicismul Goethe-Schiller-Lessing.
Am vrut să vă indic modul în care s-au situat Lessing, Goethe, Schiller în dezvoltare culturală recentă, văzută din acest punct de vedere, şi tocmai în felul acesta înţelegem cu atât mai bine ceea ce a fost Luther ca precursor al lor. Învăţăm să cunoaştem o personalitate cum a fost cea a lui Luther abia atunci când realizăm din ce profunzimi a vorbit el şi ce trăia în adâncurile sufletului său. Asta am vrut să vă prezint tocmai în aceste timpuri. Cred că dacă veţi lua aceste gânduri şi vă veţi apropia de ceea ce vă poate întâmpina cu atâta forţă în această vreme a noastră începând de la Luther, veţi găsi multe la Luther, le veți găsiți singuri, pe care desigur că nu le-am putut expune aici în amănunt, lucruri pe care fiecare trebuie să le găsească el însuşi la Luther. Apoi, eu sunt de părere că tocmai pentru un timp atât de dificil ca al nostru cufundarea în Luther poate deveni din nou punctul de plecare al unei adânciri a cunoașterii prin Luther. Căci poate că nicio forţă nu este atât de potrivită să indice coloritul deosebit al celui de-al cincilea interval temporal cultural postatlantean ca Luther, pentru că el a vorbit tocmai din spiritul acestui al cincilea interval cultural postatlantean, dar şi-a găsit cuvintele din spiritul celui de-al patrulea interval temporal cultural postatlantean.
Faţă de toate lucrurile şi procesele care ne întâmpină în istorie, ar trebui să simţim necesitatea de a regândi istoria. Ar trebui să simţim că acest timp dificil al nostru, care a adus omenirii o asemenea nenorocire, este direct legat karmic cu gândirea anapoda, superficială, şi că ceea ce trăim noi în ziua de azi atât de îngrozitor, este sub multe aspecte karma materialismului. Ar trebui să dezvoltăm în noi voinţa de a gândi altfel istoria. Eu am accentuat deja adesea că ceea ce se oferă în ziua de azi drept istorie în scoli şi la universităţi – şi poate cel mai mult în cele din urmă –, este o legendă care este atât de dăunătoare pentru că nu vrea să fie istorie, pentru că ea vrea să redea adevărul sensibil exterior. Dacă s-ar pune o singură dată adevărata înfăţişare a proceselor secolului XIX – o singură dată! – în locul acestei istorii ce redă legende, am avea parte de ceva neobişnuit de binefăcător pentru oameni. Exact despre conceptele istoriei a spus odată Herman Grimm [Nota 7] că el prevede că va veni un timp în care toţi cei care sunt văzuţi drept oamenii mari ai secolului XIX nu vor mai fi văzuţi ca așa mărimi, ci vor fi cu totul alții, care vor ieși din obscuritatea crepusculară a epocii.
Istoria este în aşa fel aranjată, ajustată încât, aşa cum a devenit ea în decursul timpului, pentru evaluarea ei este necesară o transformare a sufletului omenesc, o transformare până în cele mai adânci rădăcini ale esenţei sale. Eu am accentuat acest lucru mereu și mereu, dar nu este niciodată spus îndeajuns, fiindcă tot ceea ce au oamenii în ziua de azi ca reprezentări ia naştere dintr-o astfel de viziune superficială, încât aceste reprezentări nu au deloc puterea ce trebuie dezvoltată dacă omul vrea, pornind din reprezentările sale, să se angreneze în ceea ce apare în conviețuirea socială a oamenilor. Conceptele mioape, obtuze, confuze ale oamenilor duc astăzi război. Şi oamenii care luptă unii împotriva celorlalţi sunt adesea doar marionete pentru conceptele confuze, mioape, obtuze. Dar oamenii trebuie să-şi însuşească o capacitate de percepere a ceea ce este miop, mărginit. Acest lucru este necesar. Şi dacă ştiinţa spirituală este capabilă – şi tocmai aceasta este de dorit – să-i zgâlțâie și să-i trezească pe oameni, pentru ca ei să privească în impulsurile profunde, aflate sub suprafaţa vieţii obişnuite, pe care ei însă nu vor să le vadă în ziua de azi, atunci s-ar obține ceea ce în ziua de azi în nenumărate declamaţii se vociferează despre libertăţile popoarelor, despre tribunalele arbitrale internaţionale şi rămâne vorbă goală, pentru că este totuna ce anume se înființează atâta timp cât lucrurile sunt abordate aşa cum le abordează prezentul. Indiferent ce se inființează, dacă se pun bazele războiului sau ale păcii, sau se face altceva, nu se schimbă nimic. Lucrul necesar este ca ideile noastre să fie scoase din superficialitatea vieţi cotidiene actuale şi conduse în profunzimile lucrurilor. Ai dori să auzi că în acest timp al nostru Epistolele lui Luther sunt expuse oamenilor așa cum ar putea fi înfățișate, că în Luther a vorbit nu numai omul, ci şi caracterul acelui timp care a început în secolul VIII înainte de Christos şi s-a încheiat în secolul XV, şi cum acesta a răsunat în el împreună cu caracterul celuilalt interval temporal, care a început în secolul XIV şi durează începând de atunci circa 2100 de ani.
O personalitate este una istorică prin aceea că ceea ce din ierarhia entităţilor spirituale noi numim Arhai, Spirite ale timpului, vorbesc din această personalitate, astfel încât această personalitate conduce la vorbirea spiritului timpului. A înţelege aşa ceva este într-adevăr necesar la o expunere ce abordează considerarea lui Luther.
