Am încercat ca referitor la sufletele omeneşti care au trecut deja prin poarta morţii, să cercetăm relaţiile care există între lumea în care trăieşte omul între naştere şi moarte şi acea lume în care el trăieşte între moarte şi o nouă naştere. Vrem să încercăm să considerăm aceste relaţii din cele mai diferite puncte de vedere.
În decursul timpului, atunci când omenirea se va apropia cognitiv de lumea spirituală – aşa cum va fi nevoită în mod inevitabil să o facă, pentru a-şi împlini sarcina omenirii în timpurile următoare – ea se va convinge că o cunoaştere veritabilă, exhaustivă a lumii şi a raporturilor ei cu omul trece cu mult dincolo de ceea ce poate fi cercetat prin ştiinţa fizic-sensibilă şi prin raţiunea de care este legată această știință. Omul cunoaşte oarecum doar o parte foarte mică a lumii adevărate – adică lumea activă, înăuntrul căreia și el însuşi este activ –, dacă se referă numai la ceea ce este perceptibil prin simţuri şi care poate fi determinat prin raţiunea înlănţuită de simţuri. Eu am indicat în decursul conferinţelor cum omul îşi poate oarecum rafina observaţiile, cum le poate extinde asupra unor lucruri care există în viaţă, dar cărora de fapt nu li se dă atenţie în viaţă din motivul că omul are în vedere numai ceea ce se petrece în timpul vieţii sale de veghe de dimineaţa până seara, şi nu ia în considerare ceea ce s-ar fi putut întâmpla, de la care noi am fost într-un anumit sens împiedicați să se întâmple. Pentru a vă da câteva noțiuni, cel puțin provizorii, despre aceste lucruri care întâi trebuie mai mult simţite decât gândite, eu am indicat [Nota 1] că este nevoie doar să reflectaţi cum, de exemplu, aţi fi putut fi împiedicaţi să ieşiţi din casă la ora pentru care v-aţi pregătit, prin aceea că a venit cineva în vizită. Se poate ca cineva să-şi fi propus să iasă din casă la ora 11 înainte de amiază, dar a putut să plece abia cu o jumătate de oră mai târziu. Imaginaţi-vă numai cum în anumite circumstanţe – desigur că numai în anumite circumstanţe – ziua ar fi decurs totuşi cu totul altfel dacă ar fi ieşit la ora propusă, cum omului i s-ar fi putut întâmpla altceva în acea jumătate de oră pe care a pierdut-o, că el de fapt a scăpat şi nu a mai pățit deloc acel lucru. Reflectaţi la câte evenimente de acest fel sau asemănătoare îl ating pe om în decursul zilei şi veţi dobândi o idee despre tot ce s-ar fi putut întâmpla. Atunci veţi putea compara – în simţire – această idee a tot ceea ce s-ar fi putut întâmpla, cu ceea ce s-a întâmplat realmente de dimineaţa până seara, conform corelaţiei dintre cauză şi efect.
Pentru a vă face o idee cu adevărat limpede despre astfel de lucruri, este bine să le comparaţi cu lucruri similare din natură; căci în natură se petrec într-un anumit mod lucruri care trebuie să fie judecate în mod similar. V-am spus adesea [Nota 2] să daţi o clipă atenţie faptului cum, de exemplu, în natură încontinuu se pierd în număr mare forţe germinative. Gândiţi-vă numai cât din marile cantităţi ouă de hering depuse de-a lungul unui an devin heringi, şi cât din ele se pierd. Extindeţi această idee asupra întregii vieţi. Încercaţi să vă reprezentaţi câţi dintre germenii pregătiți pentru viaţă în decursul lumii, nu ajung să se dezvolte, cât de mulți sunt în decursul lumii cei care se împotmolesc, care nu pot ajunge la dezvoltare, câtă viaţă încolțită, lăstărită și nedezvoltată pe deplin există. Dar să nu credeţi deloc că aceştia nu ar ține şi ei de realitate. Ei fac parte din realitate la fel ca aceia care ajung la deplina lor dezvoltare, numai că ei nu ajung până la un anumit punct, ci iau un alt curs, exact la fel cum propriile noastre procese de viaţă iau un alt curs atunci când, după cum am indicat, suntem reţinuţi prin ceva să facem un lucru; unele sunt procese ale vieţii; celelalte sunt procese ale naturii care sunt împiedicate, şi fiind împiedicate continuă apoi într-un alt mod. Putem extinde mult mai departe astfel de lucruri.
Întrebaţi-vă acum dacă nu este foarte asemănător cu aceste două exemple un altul, care se ridică întrebător şi foarte enigmatic în viaţa omenească. Ştim că durata de viaţă normală a unui om este 70 până la 90 de ani. Ştim însă şi că marea majoritate a oamenilor mor mult mai devreme, şi vedem de aici că oamenii nu ating desăvârşirea vieţii. Aşa cum în natură germenii sunt reţinuţi pe o anumită treaptă şi nu ajung la deplina maturitate, tot aşa nu ajung nici procesele vitale ale omului la deplina maturitate. Tot aşa, vedem de asemenea cum nici acţiunile noastre nu ajung la maturitate deplină, din motivele tocmai indicate. Toate acestea ne face atenţi la faptului că oarecum între rândurile vieţii sunt o mulţime de lucruri pe care oamenii nu le iau în seamă, care într-un fel, în loc să treacă în tărâmul în care pot deveni perceptibile senzorial, rămân împotmolite în domeniile spirituale.
Dacă nu priviţi aşa ceva doar ca o fantezie, ci chibzuiți cu adevărat rodnic, veţi găsi deja trecerea, chiar dacă nu la o dovadă pe deplin valabilă, totuşi la reprezentarea a ceva foarte semnificativ. Atunci când în viaţa obişnuită acţionăm ca oameni, procedăm la modul că ne chibzuim acţiunile noastre, faptele noastre, impulsurile noastre de voinţă. Chibzuim ce trebuie să facem şi executăm apoi cele la care am chibzuit. Dar viaţa nu se desfăşoară numai la modul că noi ne propunem acţiuni şi apoi le executăm, ci se desfăşoară aşa încât în viaţă există ceva care foarte adesea ne iese în cale ca o sumă de coincidențe, care ne apar ca lipsite de reguli, ca și fiind corelate accidental, întâmplător, şi pe care noi îl desemnăm prin cuvântul „destinul nostru”. Destinul este, pentru omul gânditor materialist, tocmai ceea ce se compune din evenimentele care, după cum spune el, „i se întâmplă” zi de zi. Desigur că mulţi oameni presimt că în acest destin există un anume plan. Dar, de la prinderea ideii existenţei unui asemenea plan al destinului până la adevărata pătrundere cu privirea a ceea ce se petrece de fapt, de regulă omul nu ajunge pentru că, deşi ceea ce am eu acum în vedere este ceva foarte semnificativ, omul nu le ia în seamă în viaţă. În prezent, aşa-numita psihologie analitică, psihanaliza, ajunge la multe lucruri care bat în ziua de azi la poarta omenirii. Numai că reprezentanţii acestei psihologii analitice se apropie de lucruri cu mijloace de cunoaştere insuficiente. – Eu am atras adesea atenţia în cercul prietenilor noştri asupra unui exemplu paradoxal [Nota 3] pe care psihanaliştii îl folosesc acum continuu, deoarece la începutul psihanalizei oamenii s-au ciocnit de faptul că există tot felul de aspecte spirituale în viaţă, despre care oamenii obişnuiţi nu au nici o idee. Vrem să aducem încă o dată acest exemplu paradoxal în faţa sufletelor, chiar dacă unii dintre dumneavoastră îl cunosc deja.
O doamnă este invitată la o serată şi ea participă la această serată, care era organizată din motivul că stăpâna casei unde are loc reuniunea va pleca în acea seară într-o călătorie. Ea trebuie să plece la băi, întrucât este bolnavă. Reuniunea se desfăşoară în mod ireproşabil. Stăpâna casei pleacă înspre localitatea ei balneară și musafirii pornesc, ca să spunem aşa, o dată cu ea, şi pleacă de acolo. Un grup de astfel de invitaţi se află pe stradă. Şi în timp ce mergeau ei aşa, vine o trăsură de după colţ. Accentuez: o trăsură, nu o maşină. Această trăsură venea val-vârtej pe stradă. Una dintre doamne se separă de restul grupului. Şi în timp ce ceilalţi oameni din grup, care mergeau împreună cu ea, se feresc de trăsură, ea are ideea ciudată să alerge înaintea cailor trăsurii; ea continuă să alerge pe stradă, caii în spatele ei și ea mai în față, până îi vine gândul că ar trebui să facă totuşi ceva pentru a se salva din această situaţie. Ea ajunge, alergând în faţa cailor trăsurii, pe un pod care trece peste un râu, şi se gândeşte că dacă se aruncă în apă, scapă de cai. Dar celelalte persoane din grup, după cum vă puteţi imagina, au alergat după ea şi reuşesc să o prindă în ultima clipă. Şi rezultă situația că ea este adusă înapoi în casa pe care tocmai a părăsit-o, și este luată acolo înăuntru. Frumos, stăpâna casei este plecată; ea este primită acolo şi acum se află în situaţia de a continua o relaţie cu stăpânul casei, relaţie care s-a înfiripat cândva la o petrecere comună.
Acum, psihanalistul caută regiuni ascunse ale sufletului. El găseşte că această doamnă a avut cândva, pe când era copil, oarece experienţe cu caii, că acele trăiri au urcat acum la suprafaţă din inconştient, ş.a.m.d. Dar cine cunoaşte viaţa sufletească a oamenilor, nu va putea fi de acord cu toate aceste fleacuri ale psihanalizei; căci chiar dacă există asemenea regiuni tăinuite ale sufletului şi altele asemănătoare – ceea ce nu este deloc de contestat –, ele sunt doar pregătitoare ale celor despre care este vorba, şi nu cele despre care este vorba în realitate. În realitate, este vorba despre faptul că omul – așadar şi această doamnă, despre care este vorba aici – are o conștiență subliminală care, în anumite circumstanţe, este cu mult mai vicleană şi mai rafinată decât conştienţa de sus*. În conştientul de sus acea doamnă, după cum va gândi majoritatea dintre dumneavoastră, s-a comportat destul de neîndemânatic, dar în subconştientul ei gândea Ceva cu mult mai viclean decât ceea ce era gândit în conştient. În subconştient, Ceva-ul gândea: Astă-seară, stăpâna casei e plecată; eu trebuie să văd în vreun fel cum pot ajunge împreună cu bărbatul; trebuie să fac ceva, trebuie să folosesc în acest sens prima ocazie. Subconştientul este chiar puțin profetic, el presimte ceea ce se va întâmpla dacă femeia aleargă înaintea cailor. Toate acestea pot fi organizate în modul cel mai rafinat de către subconştient. Conştientul de sus nu este atât de viclean, subconştientul are însă această șiretenie, care sporeşte în mod deosebit prin faptul că se adaugă un anumit dar al profeţiei. Menţionez acest exemplu din motivul că nu este decât un caz particular a ceea ce există la toată lumea. Orice om poartă în sine ceva care este mult mai cuprinzător și mult mai intens în cele mai diverse direcţii, decât conştienţa sa obişnuită. Da, dacă omul ar şti tot ceea ce ştie el cu adevărat în subconştientul său: în plus ar fi teribil de deştept şi de rafinat şi ar şti să născocească imens de multe.
* În germană das Bewußtsein = conștiența, conștientul; das Unterbewußtsein = conștiența de jos, subconștientul, și comparativ termenul folosit de R. Steiner aici pentru conștiența clară, conștiența diurnă obișnuită, das Oberbewußtsein = conștiența de sus, conștientul de sus (n.tr).
Acum, se poate pune întrebarea: Este oare ceea ce trăieşte acolo în subconştientul omului, de fapt, cu totul inactiv? Pentru acela care ştie să observe spiritual lumea, acesta nu este deloc inactiv. Dimpotrivă, el este încontinuu activ, este într-adevăr încontinuu activ. Ceea ce la această doamnă – şi în cazuri similare chestiunea iese la iveală numai în mod anormal sub influenţa unor evenimente deosebite, pofte şi înclinații – dar ceea ce la această doamnă a ieșit la iveală o dată în mod deosebit, există mereu la om într-o anumită regiune; îl însoţeşte de-a lungul întregii sale vieţi de veghe. Cum aşa? Faptul că la această doamnă – funcție de împrejurări ar putea fi şi un domn – a ieșit la vedere o dată în modul acesta, provine numai de acolo că această ştiinţă subconştientă pe care o are omul de la viaţă, uneori sare peste cal. Aceasta se întâmplă şi la conştienţa obişnuită, ca omul să facă o dată ceva deosebit, care de fapt iese din obişnuinţele vieţii obişnuite, care este o dată un caz de excepţie în viaţă. Dar aici, în acest caz pe care l-am discutat, doar a ieşit în afară ceva deosebit care este mereu activ în om. – Cum este activ?
Ceea ce noi numim destin, este un lucru de-a dreptul complicat. Destinul nostru pare să se apropie de noi în aşa fel încât evenimentele sale ne lovesc, ni se întâmplă. Să luăm acum un caz eclatant de destin, un caz pe care mulți oameni îl cunosc. Să presupunem că cineva cunoaşte un alt om, care devine apoi în viaţă prietenul său, soţia sau soţul său, sau ceva de acest gen. Aceasta este interpretată de către conştiența de sus obişnuită că ni s-a întâmplat, că noi înşine nu am făcut absolut nimic pentru ca respectivul om să intre în sfera noastră de viaţă. Dar acesta nu este adevărul. Dimpotrivă, altul este adevărul.
Cu acea forţă care odihneşte în subconştient şi pe care tocmai am indicat-o, noi, începând din momentul în care am intrat prin naştere în existenţă, şi încă mai mult, de când am început să ne spunem „eu”, ne așternem calea vieţii aşa încât într-un anumit moment să intersecteze calea celuilalt. Numai că oamenii nu sunt atenţi la lucrurile remarcabile care ar rezulta dacă ar urmări desfășurarea unei anume căi a vieţii, cum ar fi cea a unui om care la un moment dat s-a logodit. Dacă i-am urmări viaţa, aşa cum s-a desfăşurat ea prin copilărie şi tinereţe, de la un loc la altul, până când acel om a ajuns să se logodească cu cealaltă persoană, atunci am găsi mult sens în parcursul acesteia. Atunci am găsi că omul respectiv nu a ajuns acolo pur şi simplu prin faptul că i s-a întâmplat așa, ci prin aceea că el însuşi s-a deplasat cu foarte mult sens până când l-a găsit pe celălalt. Întreaga viaţă este străbătută de o astfel de căutare, întregul destin este o astfel de căutare. Cu toate acestea trebuie să ne reprezentăm că această căutare nu se derulează ca acţiunea izvorâtă din chibzuința obişnuită. Aceasta din urmă se petrece liniar; acţiunea din subconştient se petrece intens şi în mod personal. Dar atunci este ea ceva care se petrece plin de sens în subconştientul omului. Nu este deloc corect când se vorbește despre „inconştient”, ar trebui să se spună „supraconştient” sau „subconştient”, căci este inconştient doar pentru conştienţa obişnuită. În cazul acelei doamne care a aranjat lucrurile cu atâta rafinament pentru a se reîntoarce în casa respectivului bărbat, subconştientul este pentru sine mult mai conştient decât este doamna însăşi în supraconştientul ei. Şi tot aşa este şi pentru ceea ce ne conduce în viaţă în aşa fel încât destinul nostru să fie o anumită țesătură, care ne conduce şi care este foarte, foarte conştient. Împotriva acestui lucru nu este un argument faptul că adesea omul este atât de puţin de acord cu destinul său. Dacă ar cuprinde cu privirea toţi factorii, ar găsi că ar putea foarte bine să fie de acord. Tocmai deoarece conştientul de sus nu este atât de viclean ca subconştientul, el judecă incorect faptele acestuia şi îşi spune: „Mi s-a întâmplat ceva antipatic” – în timp ce în realitate omul a căutat dintr-o chibzuire profundă ceea ce în conştientul de sus consideră drept antipatic. O cunoaştere a corelaţiilor mai profunde l-ar aduce să vadă că cineva mai înţelept caută lucrurile care devin apoi destin. Pe ce se bazează toate acestea?
Acestea se bazează – atunci când vorbeşti despre astfel de lucruri pentru care limbajul obişnuit nu are cuvinte potrivite, poţi desigur vorbi întotdeauna doar comparativ, dar comparaţiile au în vedere realităţi –, se bazează pe faptul că obişnuita noastră conştienţă care ține de cap, în privinţa căreia unii oameni îşi închipuie multe, este, ca să spun aşa, o sită. Este o comparaţie, dar o comparaţie valabilă, care indică o realitate. Conştienţa noastră care ține de cap este o sită. Atunci când torni apă într-o sită, ea curge prin sită, nu umple sita. Aceste lucruri care sunt gândite şi chibzuite în subconștient şi se exprimă apoi în țesătura destinului, trec prin conştientul nostru care ține de cap ca printr-o sită. Acesta este motivul pentru care noi nu ştim nimic despre ele în conştientul nostru de sus. Conştientul din cap le lasă să treacă, ca printr-o sită, dar omul din subconştient nu le lasă să treacă. Numai pentru că ele trec prin conştientul de sus ca printr-o sită nu ştie el nimic despre ele; dar ele sunt totuşi reţinute în om.
Dacă vreodată ştiinţele naturii se vor practica într-un mod cu adevărat raţional, atunci oamenii se vor întreba: Cum se prezintă aceste lucruri la animal, şi cum la om? La animal, aceste trăiri sunt aşa că ele trec în întregime prin animal, acolo întregul animal este o sită. La om, ce-i drept, ele nu sunt reținute în cap, dar sunt totuşi reţinute de către omul întreg. Omul nu le gândeşte în condiţiile obişnuite numai din cauză că în viaţa obişnuită gândeşte doar capul şi nu omul întreg. Numai atunci când, de exemplu, intervine isteria, care constă în aceea că şi alte părţi ale omului încep să gândească – ceea ce poate interveni în condiţii maladive, dar în general nu ar trebui să intervină –, atunci apar asemenea cazuri de excepţie, în care omul participă cu gândirea la ceea ce se desfăşoară în conformitate cu destinul, cazuri în care omul, cum s-ar spune, „îşi face destinul” – ca acea doamnă care şi-a „făcut” destinul. Aşadar omul reţine, totuşi, lucrurile, şi de aici rezultă ceva extrem de remarcabil. Dar de ce trec ele prin întregul animal, iar la om sunt reţinute?
Aceasta este așa din motivul că animalul nu are mâini, adică, membrele sunt mereu legate cu pământul – sunt picioare, sau sunt aripi – ceea ce face ca procesul să fie diferit. Dar faptul că omul a transformat acele membre care la animal sunt picioare, face ca braţele şi mâinile sale să fie intercalate în organismul său în aşa fel încât el reţine în sine gândurile sale, în destinul său. Numai că omul nu poate gândi cu mâinile, el poate numai să-și rețină destinul cu ele; de aceea omului îi scapă din vedere destinul său. Mâinile sunt organe ale gândirii exact aşa cum este și partea eterică a capului. Partea eterică a capului face în gândire ceva foarte asemănător cu ceea ce face omul în viaţă cu mâinile sale: Cu mâinile, omul face să se oprească în sine curentul de acţiuni care îi străbat destinul. Pentru om, lucrurile sunt organizate astfel încât numai activităţile raţionale grosiere ale mâinilor şi brațelor ajung să se exprime. Orice om ştie că are în mâini, în special în vârfurile degetelor, un fler deosebit, dar acest fler reprezintă ceea ce este cel mai grosier în această privinţă. Căci aici este vorba de ceva foarte fin: este o gândire foarte firavă, care abia licărește, ceea ce dezvoltă oamenii aici şi pot exprima în activități artistice; dar mâinile sunt de fapt intercalate în aşa fel în organismul general al omului, încât ele sunt organul de gândire pentru destin. În ciclul evolutiv actual, omul încă nu învaţă să gândească cu mâinile. Dacă ar învăţa să o facă, dacă ar cunoaşte tainele mâinilor, aceasta ar fi totodată o introducere în cunoaşterea legilor fundamentale ale interdependențelor în termeni de destin.
Acest lucru poate apare ca fiind foarte ciudat, dar aşa este. Avem aici unul din punctele în care ştiinţa spirituală spune pe de o parte: În mâini, care dezvoltă o gândire subconştientă, este gândit destinul. – Ştiinţele naturii în ziua de azi încă nu dau atenţie acestui aspect. Este de la sine înțeles că atunci ele când consideră organizaţia omenească numai în mod foarte grosier, trebuie să ajungă să spună: Omul este un animal mai desăvârşit. – El este acest lucru într-adevăr. Dar în ceea ce nu se ia în seamă considerare în treaba aceasta se află tocmai deosebirea esenţială dintre om şi animal. Gândiţi-vă numai: Cum este capul la animal? La animal, capul se află direct deasupra Pământului. La om capul este aşezat în aşa fel încât ceea ce poartă Pământul în cazul animalului, este purtat de omul însuşi; verticala coborâtă din centrul de greutate al capului trece prin organismul uman, înainte de a atinge Pământul; sau, dacă e să mă exprim grosier: trece prin diafragmă. Omul se raportează la sine însuşi aşa cum se raportează animalul la Pământ. Dacă ducem verticala din centrul de greutate al capului animalului, aceasta va cădea direct pe Pământ, fără să treacă prin diafragmă şi prin organism. Orientarea organismului faţă de întregul Cosmos este esenţialul la om şi de această orientare este legat faptul că braţele şi mâinile sale sunt organizate altfel decât membrele corespunzătoare lor de la animal. Aici vor lucra ştiinţele naturii, din direcţia lor, în viitor; ele se vor întreba cândva: Cum este corelat, de fapt, omul cu dinamica Universului, cu raporturile de forţe ale Universului, astfel încât omul nu este un patruped sub influenţa Cosmosului, ci o ființă cu două mâini? Această situaţie este organizată în el din Cosmos! Iar el lucrează din partea opusă înspre aceasta, în timp ce este organizat de Cosmos astfel încât verticala centrului de greutate al capului său cade în sine însuşi, iar el devine propriul său Pământ. Organizându-și mâinile şi braţele într-un mod special, el trăieşte înspre direcția acesta și prin faptul că mâinile, pe partea lor, pot apuca destinul – tot așa cum organizarea capului omenesc este de asemenea corelată cu poziţia verticală a omului. Omul are creierul său mai desăvârşit datorită faptului că verticala centrului de greutate al capului trece prin el şi nu cade direct pe Pământ. În Univers sunt pretutindeni forţe, şi dacă ceva este orientat altfel, atunci masa este altfel repartizată. Acest lucru este de acceptat pentru natura anorganică, dar la om încă nu poate fi observat în ziua de azi. De aceea nu se descoperă cum materialul lucrează în om din partea opusă înspre spiritual, cum în el peste tot spiritualul acţionează, întrețese în material.
Acesta este o latură. Acum putem spune: Îl avem în vedere pe om, aşa cum se sprijină el pe propria sa diafragmă; aici înăuntru, atunci când de jos în sus până la diafragmă, gândim cu subconştientul, noi stăm cu înțelegerea destinului așa cum altfel stăm numai cu înțelegerea acțiunilor deliberate. Dar omul se mai încadrează şi în alt mod de viaţă. Noi am văzut, atunci când nu am considerat doar unilateral capul lui, ci întreg organismul, că el îşi determină, îşi cunoaşte destinul, cumpănindu-şi-l, dar cumpănindu-și-l subconştient.
Dar mai este şi altceva în viaţa omului. Noi înfăptuim acţiuni. Aceste acţiuni ne cauzează în viaţă o anumită satisfacţie sau insatisfacţie. Gândiţi-vă numai: Aţi făcut o binefacere cuiva, ceea ce v-a conferit o satisfacţie; sau a trebuit să întreprindeţi ceva, care constituie o apărare de ceva, iar aceasta este legată de insatisfacţie, ş.a.m.d. Aşadar aveţi diferite lucruri pe care le efectuează omul în acţiunile sale din viaţă. Da, noi nu ne înfăptuim numai acţiunile, resimţind în această privinţă satisfacţie sau insatisfacţie conştiente. Putem vedea cel mai bine acest lucru atunci când cercetăm spiritual-ştiinţific acţiunile ce intervin mai puțin adânc în viaţă, acţiuni care nu trebuie neapărat să aibă însemnătate morală, ca de exemplu atunci când tăiem lemne. Este o acţiune ceea ce săvârșim în timp ce tăiem lemne; ea ne cauzează oboseală. În privinţa oboselii, oamenii au tot felul de gânduri. Dumneavoastră ştiţi din ultima conferinţă publică [Nota 4] faptul că oamenii îşi imaginează că ar adormi de oboseală, că oboseala ar fi cauza adormirii. Despre oboseală e drept că fiecare ştie că apare ca fenomen însoţitor al unor astfel de acţiuni cum este de exemplu tăierea lemnelor. Dar această oboseală este de o însemnătate profundă, dacă o cercetăm spiritual-ştiinţific. Oboseala de fapt nu este deloc ceea ce ne pare a fi. Noi o trăim drept ceea ce numim noi oboseală, dar ea este cu totul altceva. Vă puteţi imagina uşor că oboseala care apare la astfel de acţiuni – acţiunile care pătrund mai mult în viaţa morală sau intelectuală sunt în această privinţă mai subtile, la ele nu devine întotdeauna vizibil clar, ca atunci când considerăm acţiuni elementare precum de exemplu tăierea lemnelor –, că această oboseală este un proces dihotomic. Mai întâi trebuie să folosim forţe de viaţă de încolțire, lăstărire, care sunt legate de creşterea noastră, apoi însă am consumat aceste forţe şi în organismul nostru are loc un proces de degradare. Acest proces de descompunere este trăit ca oboseală. Dar această oboseală este în realitate o amorţire, o narcoză, a cărei semnificaţie mai profundă noi o trăim în realitate drept cu totul altceva decât ca pe o consecinţă – în acest caz, a tăierii lemnelor. Oboseala este, pentru viaţa obişnuită, numai o amorţire. Dar ce trăim în realitate?
Desigur că acest lucru poate fi spus numai dintr-o adevărată cercetare spiritual-ştiinţifică. Atunci când suntem obosiţi după tăierea lemnelor, se arată în acele locuri pe care noi le cunoaştem drept locuri ale organismului spiritual al omului, şi care se numesc flori de lotus [Nota 5] – mai multe amănunte în această privinţă găsiţi în cartea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? – o veritabilă radiație a uneia dintre aceste flori de lotus. Acolo este un rezultat, reușita acțiunii lui; aceasta nu îi ajunge omului în conştienţă. Această reușită spirituală nu îi devine conştientă. Ceea ce îi ajunge în conştienţă este ceea ce îl amorţeşte, pentru ca el să nu perceapă în sine ceea ce este acolo ca reușită spirituală. Căci ceea ce radiază acolo de fapt este cu adevărat ceva spiritual. Şi îl înţelegem şi mai bine dacă, pentru a cuprinde cu privirea spiritualitatea acestei radiații, considerăm o acţiune expusă aprecierii morale. Să presupunem că nu am tăiat pur şi simplu lemne, ci am făcut ceva care se supune unei aprecieri morale. O astfel de apreciere morală este de obicei luată în vedere numai pentru viaţa foarte îngust delimitată. Dar ea mai are şi o altă însemnătate. Tot ce face omul are o valoare în întregul mers evolutiv al omenirii. Şi acţiunea izolată are o valoare în întregul mers evolutiv al omenirii. Această evaluare, cât de valoroasă este o acţiune în acest mers evolutiv, este la fel de puţin tălmăcită de om în conştienţa obişnuită, pe cât de puţin îşi tălmăcește el prin cap acţiunile destinului. Dar el nu lasă această apreciere să treacă prin fiinţa lui ca printr-o sită, ci ca pe o radiere şi o radiază în afară prin florile de lotus. Omul se îndeletnicește necontenit, subconştient, cu evaluarea fiecăreia din acţiunile sale. Poți fi o fiinţă angelică şi să faci bine tuturor oamenilor: judeci în subconştient valoarea acestor moduri de a acţiona pentru evoluţia generală a omenirii, şi anume foarte obiectiv, ceea ce de multe ori iese foarte diferit decât s-ar crede în conştientul de sus. Sau poți fi un hoţ, dar, în timp ce comiți acțiuni de furt, judeci acest lucru în mod absolut obiectiv, după valoarea lor în cadrul întregului proces al evoluției omenirii. Şi acest lucru îl iradiaţi în mod inevitabil din dumneavoastră prin florile de lotus. Aşa cum judecăţile noastre în privinţa destinului, care trec prin cap ca printr-o sită, sunt reținute de braţele şi mâinile noastre, tot aşa sunt conduse de noi cu ajutorul organizaţiei florilor noastre de lotus astrale, judecăţile noastre pe care noi le formulăm asupra acţiunilor noastre, şi anume și asupra acţiunilor gândurilor noastre; ele sunt radiate ca o strălucire prin organizaţia florilor noastre de lotus, ies afară din noi. Şi această strălucire merge foarte departe. Ea trece în timp, nu rămâne în spaţiu. De aceea este atât de greu să vă reprezentați florile de lotus, pentru că ele încontinuu se mişcă şi încontinuu fac trecerea în timp. Aici devine spaţiul într-adevăr timp. Omul își proiectează o lumină în faţa sa, dar în aşa fel încât această lumină trece în timp, devine strălucire continuă, care trece cu mult dincolo de moarte. De-a lungul întregii noastre vieţi judecă în noi cineva, în subconştient. La fel cum cineva gândeşte în noi destinul nostru, tot aşa judecă cineva toate acţiunile noastre, şi această judecată noi o radiem în afară ca o strălucire.
Aceasta iarăși, pentru că este o acţiune imaginativă, este desigur exprimată în imagini, dar această exprimare în imagini corespunde unei realităţi. Viaţa este aşa ca şi cum dintr-un proiector ar radia până în depărtare un flux de lumină. Numai că trebuie să ni-l reprezentăm nu spaţial, ci în timp. Dumneavoastră aţi făcut, de exemplu, ceva la vârsta de 40 de ani; viaţa dumneavoastră se desfăşoară mai departe, treceţi de vârsta de 50 de ani, de 60 de ani, apoi prin moarte şi mai departe în existenţa pe care o petreceţi între moarte şi noua naştere. Şi în timp ce parcurgeţi această existenţă, dumneavoastră vă aclimatizați pas cu pas în ceea ce aţi radiat dumneavoastră necontenit în această existenţă, prin florile dumneavoastră de lotus, în timpul vieţii dumneavoastră pământeşti. Dumneavoastră întâlniţi tot ceea ce aţi radiat în viitor. Aceasta este cumva, pentru a exprima lucrurile tot imaginativ, ca şi cum cu un proiector aţi produce o lumină care luminează până departe, şi v-ați deplasa apoi de-a lungul acestui fascicul şi v-aţi spune: Acesta este radiat în afară, şi eu întâlnesc totul din nou. Numai că aceasta este judecata asupra faptelor dumneavoastră, pe care o întâlniţi astfel în viaţa dintre moarte şi noua naştere. În această privinţă omul nu este o sită, sau, dacă vreţi, el este o sită în sensul că lasă să treacă ceea ce creează el însuşi în mod subconştient.
Aşadar iarăși există ceva în om, ceva care este un continuu critic – dacă e să nu folosim cuvântul în sens filistin – al propriilor sale fapte şi care este proiectat de el în propriul său viitor. Putem apropia şi aici, dacă vrem, aspectele natural-ştiinţifice. Prin faptul că omul este clădit vertical şi deci la rândul său în aparatul său de conştienţă obişnuit se sprijină pe sine ca pe propriul său Pământ, prin aceasta, la locul florilor de lotus este oprit ceea ce iese afară, emană de la călătoria sa pe Pământ în sensul cel mai larg al cuvântului. Acolo este oprit, refractat sub unghi drept şi trimis afară, în viață.
Vedem aşadar: Ceea ce de obicei este descris numai cu expresia generală de „inconştient”, se încadrează în viaţa omenească într-un mod complicat, dar care poate fi cuprins cu privirea. Tocmai prin faptul că omul prin diafragma se închide faţă de ceea ce se află dedesubt, este el atașat cu subconştientul său la corelaţiile sale de destin.
La animal nu intră în considerare această iradiere prin florile de lotus. De ce? Aceasta este iarăși corelată cu orientarea animalului în Univers. Prin faptul că omul şi-a poziţionat vertical coloana vertebrală, în unghi drept faţă de cea a animalului, el dezvoltă în special ceea ce la animal nu se poate deloc dezvolta, întrucât coloana vertebrală a acestuia stă orizontal, şi nu vertical. Din această cauză animalul nu poate avea nici un „critic” alături de sine, şi nici nu poate trimite în viitor judecăţi asupra acţiunilor întreprinse în viaţa animală. Vor ieşi multe la iveală dacă ştiinţele naturii se vor strădui să nu rămână la judecata trivială de a compara membrele animalului în structurile şi formele lor cu membrele omului, sau la a compara capul animalului cu cel al omului. Este drept că omul are un creier mai desăvârşit decât cel animalului, dar altfel, la urma-urmelor, capul omenesc nu este așa diferit de capul animal, şi de aceea a şi putut teoria materialistă să anexeze cu uşurinţă omul la regnul animal. Dar ceea ce îl deosebeşte pe om de animal este orientarea sa în Univers. Dacă acest aspect va fi cândva studiat, atunci se va ajunge şi din punct de vedere natural-ştiinţific la cu totul altceva. Și aici ştiinţa spirituală va fi dătătoare de direcţie, aşa cum dă ea direcţia şi pentru altele, prin faptul că indică anumite procese ale vieţii care abia atunci pot fi înţelese cu adevărat, când prin ştiinţa spirituală obţinem direcţia corespunzătoare.
Vedem aşadar că omul este organizat așa încât în el se află ceva despre care se poate spune că pe de o parte este mai deştept decât el – de multe ori şi mai rafinat – în privinţa judecării destinului, şi că pe de altă parte în el se află de asemenea ceva care este un critic mai obiectiv decât este el însuşi în viaţa sa conştientă. În om există aşadar într-un mod complicat, ceea ce poate fi numit un alt om, și aceasta se exprimă în viaţă. De obicei omul nu privește la acţiunile sale. Criticul din el rămâne subconştient, şi devine conştient abia între moarte şi noua naştere, atunci când acea strălucire, lumină, despre care v-am vorbit este întâlnită peste tot, pas cu pas. La o considerare raţională, detaliată a vieţii putem însă ajunge deja să vedem cum acest critic se comportă totuși diferit în fiecare om.
Comparaţi între ele două tipuri de oameni care pot fi întâlniţi în viaţă. Unul dintre tipuri este frecvent desemnat drept „își vâră nasul în toate”, „hai-hui”. Există oameni pe care îi poţi întâlni peste tot, care nu au niciodată timp, trebuie să fie continuu pe drum, trebuie să-şi bage mâinile – sau, cum bine se spune, nasul – peste tot, trebuie să participe peste tot la ce fac alții, ş.a.m.d. Oamenii nu reflectează mai departe în această privinţă, ei o consideră doar un mod de viaţă care trebuie că se bazează pe tot felul de lucruri subconştiente. Dar totuşi acest lucru este în corelați cu ceva, și anume criticul din această încarnare, în care omul este un „își vâră nasul în toate” are o atitudine specifică. Aceşti critici au de asemenea individualitatea lor particulară. Oamenii o găsesc după moarte. La un astfel de „își vâră nasul în toate” – este foarte bine dacă putem vorbi cu umor despre astfel de lucruri, căci prin faptul că nu lăsăm umorul să se usuce pe deplin atunci când intrăm în ştiinţa spirituală, putem depăşi acea dispoziţie așa dăunătoare ştiinţei spirituale; căci această dispoziţie este ceva care dăunează foarte mult ştiinţei spirituale –, la un astfel de om „își vâră nasul în toate” criticul este ca un fel de actor, căruia îi place foarte mult să fie văzut – nu numai de către oameni, așa îşi închipuie el, ci de tot felul de fiinţe spirituale –, care îşi are bucuria în faptul că tot ceea ce mişună în lumea spirituală îl poate vedea întotdeauna atunci când el umblă peste tot. Acest tip hai-hui este în lumea spirituală unul care mişună în toate părţile şi vrea să fie văzut, şi din acest a-voi-să-fie-văzut, care se transpune într-un impuls inconştient, provine caracterul de „își vâră nasul în toate”. – Să abordăm acum caracterul opus. Acesta este omul care înfăptuieşte ceea ce îi impune viaţa, ceea ce îl constrânge viaţa să facă, ceea ce cere ea de la el. El nu poate fi văzut peste tot, ci acţionează şi acolo unde nu este văzut, acolo unde viaţa o cere, ş.a.m.d. La acesta, şi criticul are o atitudine deosebită. Aceste lucruri pot fi pătrunse cu privirea dacă sunt considerate spiritual-ştiinţific. Aici criticul ia atitudinea caracteristică provenită din credinţa inconştientă că tot ceea ce face, chiar dacă nu este văzut de spiritele care mişună de jur-împrejur – aşa cum şi-o doreşte tipul hai-hui –, nu este zadarnic, pentru că nicio forţă din lume nu este zadarnică, ci îşi are însemnătatea ei în lume. Această frumoasă credinţă: Tot ceea ce faci, chiar dacă e să iasă la iveală abia după mii de ani, îşi va avea cândva importanţa sa în întreaga viaţă a Universului –, această conştienţă stă la baza tipului opus celui hai-hui, o anumită linişte în lume, o siguranță care provine din credinţa pe care tocmai am caracterizat-o.
Vedem de aici cum se luminează viaţa dacă luăm în vedere faptul că omul în mod real nu are în viață numai legăturile vizibile în exterior în lumea sensibilă, ci că el are cu adevărat legături în viaţă care se întemeiază pe raportul său cu lumea spirituală.
Eu am făcut aceste expuneri astăzi mai ales din motivul că prin acesta v-am prezentat două elemente existente în entitatea umană: acel prim element care este astfel corelat cu organizaţia fizică a omului dintre naştere şi moarte încât organizaţia fizică indică un subconştient, prin aceea că am arătat că braţele şi mâinile sunt organe ale gândirii, chiar dacă sunt organe ale gândirii în acel mod neobișnuit, că ele că oferă o bază specială lucrurilor pentru care capul este o sită. Omul este în această privinţă un vas remarcabil: capul său este sită pentru destin; dar atunci când gândurile care fac destinul se scurg, ele sunt reţinute de către braţe şi mâini. Celălalt element din om este ceea ce radiază prin florile de lotus şi intră în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. – De relația care se stabileşte între aceşti doi curenţi din om depind multe lucruri pline de însemnătate. Căci dacă considerați întregul om în acest mod, socotind cu adevărat nivelul diafragmei, atunci îl aveți şi în acest caz ca fiinţă care este despărțită în două: ceva intră în el, stagnează acolo, stagnează prin forţa braţelor şi mâinilor, dar merge totuşi în jos până la nivelul diafragmei. Este ceva care stagnează prin faptul că omul este o fiinţă verticală, şi nu una orizontală ca animalul. Se vede realmente – oricât de ciudat ar suna, dar lumea este plină de enigme – că picioarele animalului se raportează în alt fel la el decât braţele omului la om. Aceasta are de a face cu Pământul. Căci radiațiile le vedem de fapt ca venind prin Pământ şi pătrunzând prin om, dar dirijate prin florile de lotus şi radiind în viitor. Sunt doi curenţi care îl arată pe om ca fiind o fiinţă dihotomică. În viaţa obişnuită, aceşti doi curenţi sunt complet separaţi unul de celălalt, şi pe aceasta se bazează viaţa. Dacă cei doi curenţi s-ar uni în viaţă, viaţa nu ar fi aşa cum este ea realmente. Dacă ei ar curge împreună, omul nu ar putea dezvolta conştienţa de Eu, căci conştienţa de Eu se bazează pe faptul că aceşti doi curenţi sunt menţinuţi separaţi în viaţă. Dar, totuşi: Ei sunt menţinuţi separaţi numai parţial; într-un alt sens anume, ei curg împreună. Realmente este aşa: Ceea ce radiază în afară din om pentru a lumina în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, se poate uni – dacă omul o aduce în situația de a se uni –, în exteriorul omului cu celelalte, cu acele radiații care altfel sunt reţinute de către braţe, înainte ca acestea să treacă prin sită. Cei doi curenţi, care altfel merg prin trupul său dar nu se reunesc, se pot uni dacă omul îi reţine. Această reunire dă posibilitatea întâlnirii omului cu cei decedaţi, cu aceia care au trecut prin poarta morţii.
Cu aceasta, prin caracterizarea acestor doi curenţi, am creat astăzi o introducere la ceea ce vrem să discutăm în următoarea conferinţă despre relațiile omului, pe care le poate avea el de aici cu cei decedaţi, pentru a considera aceste legături din nou, dintr-un alt punct de vedere.
