Prin câteva cuvinte vrem să ne întoarcem, pentru actualizarea contextului, la ceea ce am expus aici cu opt zile în urmă. Spuneam: Atunci când este vorba să cuprindem cu privirea relaţia sufletelor omeneşti incorporate în trupuri cu sufletele omeneşti destrupate, care trăiesc între moarte şi o nouă naştere, se pune problema să îndreptăm oarecum privirea spirituală asupra „aerului sufletesc” care trebuie să-i unească pe cei vii cu aşa-numiţii morţi, pentru ca să poată avea loc o relaţie între ei. Şi noi am găsit mai întâi că anumite dispoziţii sufleteşti care trebuie să existe la cel viu, formează oarecum puntea înspre împărăţia în care sunt aşa-numiţii morţi. Dispoziţiile sufleteşti înseamnă mereu și existenţa unui anumit element sufletesc, şi s-ar putea spune că tocmai atunci când există acest element sufletesc, când el îşi arată prezenţa prin sentimentele corespunzătoare ale celui viu, atunci se creează posibilitatea unei asemenea relaţii.
A trebuit apoi să indicăm că această posibilitate, adică oarecum conexiunea sufletească prin aer este creată prin două direcţii de sentimente ale celui viu. Una dintre direcţiile de sentiment este cea care ar putea fi numită sentimentul universal de recunoştinţă faţă de toate experienţele vieţii. Spuneam: Modul integral în care se raportează sufletul omenesc la mediul înconjurător se împarte într-o parte subconştientă şi una conştientă. Partea conştientă o cunoaşte fiecare; ea constă în aceea că omul urmăreşte cu simpatiile şi antipatiile sale şi cu percepţia sa obişnuită ceea ce întâlneşte în viaţă. Partea subconştientă însă constă în aceea că noi dezvoltăm realmente sub pragul conştienţei un sentiment, care este mai bun, mai nobil decât sentimentele pe care le putem dezvolta în conştienţa obişnuită, un sentiment care nu poate fi desemnat altfel decât prin aceea că noi ştim întotdeauna în sufletul nostru de jos* că trebuie să fim recunoscători pentru orice experienţă de viaţă, chiar şi pentru cea mai neînsemnată, care se apropie de noi. Faptul că ne vin şi experienţe grele de viaţă ne poate în mod sigur, pe moment, afecta dureros; dar la o privire de ansamblu mai largă asupra existenţei ne apar şi evenimentele dureroase ale vieţii în aşa fel încât, chiar dacă nu în sufletul de sus, dar totuși în sufletul de jos, putem fi recunoscători pentru ele, recunoscători că viaţa noastră este înzestrată necontenit cu daruri de către Univers. Aceasta este ceva care există ca sentiment subconştient real în sufletul omenesc. Celălalt aspect este că noi ne unim Eul propriu cu orice fiinţă cu care am avut ceva de a face în viaţă, atunci când am acţionat. Acțiunile noastre se întind în acest mod asupra unei fiinţe sau a alteia, chiar şi asupra obiectelor nevii. Dar acolo unde am făcut ceva, acolo unde entitatea noastră s-a legat, prin acţiune, cu o altă entitate, acolo rămâne ceva, şi acel ceva rămas întemeiază o înrudire durabilă între entitatea noastră şi toate cele cu care ne-am unit vreodată. Spuneam: Acest sentiment de înrudire este baza pentru un sentiment mai profund, care rămâne necunoscut pentru sufletul obișnuit de sus, sentimentul de comuniune cu lumea înconjurătoare, un sentiment de comunitate.
* R. Steiner construiește aici termenii die Unterseele = sufletul de jos, subsufletul, și die Oberseele = sufletul de sus, în sens corespunzător termenilor „subconștientul” (das Unterbewußtsein) și „conștientul de sus” (das Oberbewußtsein) (n.tr).
Omul poate să dea expresie tot mai conştient aceste două sentimente, sentimentul recunoştinţei şi sentimentul comuniunii cu mediul înconjurător, cu care a fost el cumva legat karmic. El poate ridica oarecum la suprafaţă în suflet ceea ce trăieşte în aceste sentimente; şi în măsura în care ridică la suprafaţă în suflet aceste două sentimente, el se face apt pentru a construi puntea înspre sufletele care îşi petrec viaţa între moarte şi noua naştere. Căci gândurile acestor suflete pot găsi calea spre noi numai dacă pot pătrunde într-adevăr prin sfera sentimentelor de recunoştinţă dezvoltate de noi; iar noi putem găsi calea spre ei numai prin aceea că sufletul nostru s-a obişnuit măcar întru câtva să cultive o adevărată comuniune. Faptul că suntem capabili să simţim recunoştinţă faţă de Univers, permite și să fie uneori în sufletul o astfel de dispoziţie de recunoştinţă, atunci când vrem să ajungem la o legătură cu morţii; faptul că am exersat o astfel de dispoziţie de recunoştinţă, că suntem în stare să o simţim, netezește calea gândurilor morţilor spre noi. Iar faptul că putem simţi: Fiinţa noastră trăieşte într-o comunitate organică din care ea este o parte, precum degetul nostru din corpul nostru – aceasta ne face maturi şi pentru a simţi faţă de morţi, atunci când ei nu mai sunt prezenţi în trupul fizic, o asemenea recunoştinţă, și prin aceasta să putem ajunge cu gândurile noastre până la ei. Odată ce ne-am însuşit într-un domeniu așa ceva ca dispoziţia de recunoştinţă, sentimentul de comuniune, avem posibilitatea să le folosim și în cazul dat.
Aceste sentimente nu sunt singurele, ci astfel de simțiri şi dispoziţii sufleteşti subconştiente există încă de multe feluri. Tot ceea ce formăm noi în sufletul nostru, croieşte tot mai mult calea în lumea în care sunt morţii între moarte şi noua naştere. Astfel, alături de recunoştinţă se află un sentiment absolut precis, care subconştient este mereu prezent, dar care poate fi adus treptat în conştienţă, un sentiment pe care omul îl pierde cu atât mai mult cu cât se înfășoară mai mult în materialism. Dar în subconştient el este mereu prezent până la un anumită grad şi de fapt nu poate fi extirpat nici chiar prin cel mai puternic materialism. Dar o îmbogăţire, o înălţare, o înnobilare a vieţii depind de faptul ca astfel de lucruri să fie de asemenea aduse din subconştient în conştienţă. Sentimentul pe care îl am în vedere este cel care ar putea fi desemnat prin încredere în general în viaţa ce se revarsă din abundență prin noi şi pe lângă noi, încrederea în viaţă! În interiorul unei concepţii materialiste despre viaţă este extraordinar de greu de găsit dispoziţia de încredere în viaţă. Această dispoziție este chiar asemănătoare recunoştinţei faţă de viaţă, dar totuşi este un alt sentiment, care se alătură acestei recunoştinţe. Căci încrederea în viaţă constă în aceea că în suflet există o dispoziţie de nezdruncinat că viaţa, indiferent cum se apropie ea de noi, în orice circumstanţe are să ne ofere ceva, şi că noi nici n-am putea cădea pradă vreodată gândului că viaţa nu ar avea nimic să ne dea, să ne ofere, prin una sau alta care ni se întâmplă. Sigur, noi trecem prin experienţe de viaţă grele, experienţe de viaţă pline de suferinţe, dar într-un context de viaţă mai larg tocmai experienţele de viaţă dificile şi pline de suferinţă se dovedesc a fi cele care ne îmbogăţesc cel mai mult viaţa, care ne întăresc cel mai mult pentru viaţă. Se pune problema ca această dispoziţie persistentă care este prezentă sufletul de jos, să o ridicăm puţin la suprafaţa în sufletul de sus: Tu, viaţă, mă înalţi şi mă susții, tu te îngrijeşti ca eu să progresez.
Dacă în sistemul educaţional s-ar face ceva pentru cultivarea unei asemenea dispoziţii, s-ar câștiga extraordinar de mult. A organiza educaţia şi învăţământul în sensul de a arăta direct, pe exemple individuale, că viața merită încrederea noastră, tocmai pentru că uneori este greu să răzbaţi prin ea; ar însemna extrem de mult dacă această dispoziţie ar trece în sistemul educaţional şi în învăţământ. Căci considerând viaţa tocmai dintr-un asemenea punct de vedere: Meriţi tu încredere, o, Viaţă? – se dovedește că găsim multe pe care altfel nu le găsim în viaţă. Numai să nu consideraţi superficial o asemenea dispoziţie. Ea nu trebuie să vă ducă la a găsi totul bun și strălucitor în viaţă. Dimpotrivă, în cazuri particulare tocmai această A-avea-încredere-în-viaţă poate duce la o critică ascuţită a aspectelor rele, aberante. Şi tocmai atunci când omul nu are încredere în viaţă, aceasta îl determină adesea să evite să facă vreo critica a aspectelor rele şi aberante, pentru că el vrea să treacă pe lângă cele în care nu are încredere. Nu este vorba să avem încredere în lucrurile individuale – aceasta ţine de un alt domeniu. În unele avem încredere, în altele nu, în funcţie de cum ni se prezintă lucrurile şi ființele. Dar să avem încredere în viaţa în ansamblu, în coerenţa de ansamblu a vieții, despre asta este vorba. Căci dacă putem ridica la viaţă ceva din încrederea mereu prezentă în subconştient, atunci se deschide calea și de a observa într-adevăr spiritualul, providența plină de înțelepciune în viaţă. Cel care nu teoretic, ci simţind lucrurile, mereu și mereu îşi spune: Aşa cum se succed fenomenele vieţii, ele înseamnă ceva pentru mine, prin aceea că mă iau în ele şi au ceva de a face cu mine, ceva în care pot avea încredere –, acela se pregăteşte prin aceasta pentru ca încetul cu încetul să și perceapă în mod real ceea ce trăieşte şi urzeşte spiritual în lucruri. Cine nu are această încredere, se închide faţă de ceea ce trăieşte şi urzeşte spiritual în lucruri. Acum, aplicarea asupra relaţiei viilor cu morţii. Prin aceea că dezvoltăm această dispoziţie a încrederii, facem din nou posibil celui mort să găsească cu gândurile sale calea către noi; căci pe această dispoziţie de încredere, gândurile pot oarecum naviga de la el spre noi. Dacă noi avem, în general, încredere faţă de viaţă, credinţă în viaţă, vom putea aduce sufletul într-o astfel de stare încât în el să poată apărea acele inspiraţii care sunt gândurile trimise de mort. Recunoştinţa faţă de viaţă, încrederea în viaţă în forma descrisă, aparţin unul altuia într-un anumit mod. Dacă nu avem această încredere generală în lume, în Univers, nu vom putea dobândi față de un om acea încredere puternică ce trece dincolo de moarte; atunci rămâne doar amintirea încrederii. Trebuie să vă imaginaţi deja că ca sentimentele, dacă e să ajungă la un mort, care nu mai este încorporat într-un trup fizic, trebuie să fie modificate în alt altfel decât sentimentele care merg la omul aflat în trup fizic. Sigur, putem avea încredere faţă de un om aflat în trupul fizic, şi această încredere va folosi puțin și pentru starea de după moarte. Dar este necesar ca această încredere să fie întărită prin încrederea generală, universală, întrucât după moarte omul trăieşte în alte condiţii, întrucât noi nu avem nevoie doar să ne amintim încrederea pe care am avut-o în viaţă faţă de el, ci noi avem nevoie să generăm mereu o încredere nou-însuflețită faţă de o ființă care nu ne mai trezeşte încredere prin prezenţa ei fizică. Pentru aceasta este nevoie ca noi să radiem oarecum în Univers ceva care nu mai are nimic de a face cu lucrurile fizice. Şi cu lucrurile fizice nu mai are nimic de a face încrederea universală faţă de viaţă pe care am descris-o. Aşa cum încrederea se alătură recunoştinţei, tot aşa se alătură sentimentului de comunitate ceva, care există mereu în sufletul de jos, dar poate fi adus şi el în sufletul de sus. Acesta este iarăși ceva care ar trebui luat şi el mai mult în considerare, decât se face. Şi acest lucru poate fi făcut dacă acest element, despre care vreau să vorbesc acum, ar fi luat în considerare în timpul nostru materialist în sistemul educaţional şi al învăţământului. De asta depind imens de multe. Dacă e ca omul din ciclul temporal actual să se încadreze în mod corect în Univers, atunci este necesar ca el să dezvolte ceva, aş putea de asemenea spune să aducă la suprafaţă ceva din sufletul de jos, ceva care în timpurile anterioare ale clarvederii eterice venea de la sine, ceva care nu era necesar să fie cultivat, din care mai există câteva resturi răzlețe, care însă dispar treptat, aşa cum dispare tot ceea ce provine din vremurile vechi, ceva care trebuie însă cultivat în ziua de azi, şi anume trebuie să fie cultivat din cunoaşterea lumii spirituale şi nu din instincte nedeterminate. Ceea ce necesită omul în această privinţă este posibilitatea de a-şi întineri, de a-și împrospăta sentimentele faţă de ceea ce i se întâmplă în viaţă, mereu și mereu în viaţa însăşi. Noi ne putem petrece viaţa în aşa fel încât de la o anumită vârstă să ne simţim mai mult sau mai puţin obosiţi deoarece pierdem participarea însuflețită la viaţă, deoarece nu ne mai putem mobiliza suficient pentru viață pentru ca fenomenele vieţii să ne producă bucurie. Comparaţi numai, dacă e să luăm extremele exterioare, felul cum omul ia şi acceptă experiențele în prima tinereţe şi felul obosit, plictisit cu care primește omul fenomenele vieţii la vârstă înaintată. Gândiţi-vă cât de multe dezamăgiri sunt legate de astfel de lucruri. Este o deosebire dacă omul este capabil să-și facă forţa sa sufletească, cum s-ar spune, să devină părtaşă la o continuă înviere, încât în fiecare dimineaţă ea să fie nouă pentru experiențele sufleteşti, sau dacă el în decursul vieţii devine într-un fel obosit de fenomenele vieții.
Este extraordinar de important pentru timpul nostru să luăm acestea în considerare, pentru că este important ca ele să dobândească influenţă asupra sistemului educaţional. Noi mergem exact în privinţa unor astfel de lucruri înspre o cotitură plină de însemnătate în evoluţia omenirii. Judecarea epocilor anterioare ale omenirii are loc sub influenţa istoriei noastre care este o fable convenue, într-adevăr în mod extraordinar de strâmb. Oamenii nu ştiu cum ultimele secole i-au adus la a organiza educaţia, şi îndeosebi învăţământul, mereu mai mult și mai mult în aşa fel încât în restul vieţii sale omul să nu aibă de la educaţie şi învăţământ ceea ce ar trebui de fapt să aibă de la ele. Cel mult, ceea ce putem găsi în noi la o vârstă ulterioară, sub influenţa condiţiilor actuale, din ceea ce ne-am străduit în tinereţe în educaţie, este o amintire. Ne amintim ceea ce am învăţat, ceea ce ni s-a spus, şi de regulă suntem și mulţumiţi dacă ne amintim ceva. Cu aceasta însă nu luăm deloc în considerare că viaţa omenească este supusă multor taine, iar în privinţa acestor lucruri, unei taine însemnate. Într-o consideraţie anterioară deja am făcut aici o aluzie despre această taină, dintr-un alt punct de vedere [Nota 1].
Omul este o fiinţă multilaterală. Îl considerăm, pentru început, în măsura în care el este o fiinţă dihotomică. Dihotomia – spuneam eu într-o consideraţie anterioară [Nota 2] – se exprimă deja în forma exterioară a trupului. Aceasta ni-l arată pe om ca fiind alcătuit din cap, şi din restul omului. Vrem mai întâi să îl considerăm pe om ca fiind împărţit în cap şi restul omului. Dacă oamenii ar avea în vedere această deosebire în întreaga structură a omului, s-ar putea face deja din punct de vedere natural-ştiinţific, descoperiri foarte importante. Anume, dacă s-ar considera alcătuirea capului din punct de vedere pur fiziologic, anatomic, ar rezulta că tocmai capul este acela asupra căruia poate fi aplicată teoria evoluției gândită mai mult materialist, ceea ce se numeşte în ziua de azi teoria darwinistă [Nota 3]. În privinţa capului său, omul este oarecum încadrat în acest curent evolutiv, dar numai în privinţa capului său, nu şi în privinţa restului organismului. Pentru a înţelege această descendență a omului, trebuie să vă reprezentaţi lucrurile aşa încât, făcând cu totul abstracţie de raporturile de mărime, să vă imaginaţi iniţial capul omenesc, iar restul trupului crescând din cap. Imaginați-vă că evoluţia s-ar desfăşura în aşa fel încât omul s-ar dezvolta în viitor şi unele organe ar mai căpăta anumite organe anexe. Evoluţia, transformarea, ar putea continua. Aşa a fost însă în trecut: Cu mult timp înainte, omul exista de fapt doar ca o fiinţă-cap, şi acest cap s-a dezvoltat mereu în continuare, până când a devenit ceea ce este în ziua de azi. Iar ceea ce este atașat capului, chiar dacă fizic este mai mare decât el, a crescut abia ulterior din el. Este o formaţiune mai tânără. În privinţa capului său, omul descinde din cele mai vechi organisme, iar restul care este în afara capului, a crescut abia mai târziu. De aceea este capul la omul actual întotdeauna atât de important, pentru că el aminteşte de încarnarea precedentă. Restul organismului – asupra acestui lucru eu am atras deja atenţia [Nota 4] – este în schimb condiţia preliminară pentru încarnarea ulterioară. În această privinţă, omul este o fiinţă întru totul dihotomică. Capul este cu totul altfel înzestrat decât restul organismului. Capul este un organ osificat. El este aşa încât dacă omul nu ar avea restul organismului ar fi, ce-i drept, foarte spiritualizat, dar un animal spiritualizat. Capul nu ar putea niciodată, dacă nu este inspirat în acest sens, să se simtă ca fiind om. El face trimitere înapoi, înspre vechile stadii de Saturn, Soare şi Lună. Restul organismului indică înapoi numai până în perioada lunară, şi anume până în perioada lunară târzie; el a crescut din partea de cap, şi este în această privinţă cu adevărat ceva ca un parazit al capului. Dumneavoastră vă puteţi reprezenta foarte bine: capul a fost cândva omul întreg, şi el avea în partea de jos organe de scurgere şi încărcare prin care se hrănea. Era o fiinţă foarte ciudată. Dar prin faptul că el a evoluat în continuare, deschiderile sale din partea de jos s-au dezvoltat aşa încât nu s-au mai deschis în mediul înconjurător, şi astfel nu au mai putut sluji la hrănire şi nu au mai putut aduce capul în legătură cu influenţele ce radiau din mediul înconjurător, și în felul acesta capul s-a şi osificat în partea de sus, a devenit necesară adăugarea restului. Acest rest al organismului a devenit necesar abia în felul acesta. Această parte a organizaţiei fizice a luat naștere abia într-o vreme în care pentru restul animalității nu mai exista nicio posibilitate să ia naștere. Veţi spune că aşa ceva cum v-am expus eu acum este greu de gândit. La aceasta însă nu pot decât să replic mereu: Trebuie să vă daţi osteneala să gândiţi aşa ceva; căci lumea nu este aşa de simplă cum tare le-ar plăcea oamenilor să o aibă, ca să nu trebuiască să gândească mult despre lume pentru a o înţelege. În această privinţă întâlnești cea mai mare varietate de lucruri pe care le pretind oamenii, astfel încât lumea să fie cât se poate de simplu de înţeles. În această privinţă oamenii au vederi absolut ciudate. Există o bogată literatură referitoare la Kant, scrisă de toți oamenii care îl consideră pe Kant [Nota 5] drept un colosal filosof în toate direcţiile. Dar aceasta se trage numai din faptul că oamenii nu înţeleg nici un alt filosof, deja trebuie să folosească atât de multă forţă de gândire pentru a-l înţelege pe Kant. Şi pentru că el este considerat mereu un mare filosof – deși adeseori câte unul se consideră a fi el însuși cel mai genial –, oamenii tocmai de aceea nu-i înţeleg pe ceilalţi. Şi numai deoarece îl înţeleg așa de greu pe Kant, este el pentru ei un mare filosof. Cu aceasta este corelat şi faptul că oamenii se sfiesc să accepte că lumea este complicată şi că trebuie să consume forțe pentru a o înţelege. Noi am vorbit deja despre aceste lucruri din cele mai diverse puncte de vedere. Şi dacă vor apărea cândva conferinţele mele despre Fiziologia ocultă [Nota 6], veţi putea citi detaliat că se poate dovedi şi din punct de vedere embriologic că este un nonsens să spui: Creierul s-a dezvoltat din măduva spinării. Lucrurile sunt invers: Creierul este o măduvă a spinării din timpuri anterioare, transformată, iar măduva spinării actuală numai s-a anexat creierului actual ca un apendice. Trebuie doar ca oamenii să înveţe să înţeleagă că ceea ce este mai simplu la om, a luat naștere mai târziu decât ceea ce apare ca fiind mai complicat; ceea ce este mai primitiv se află pe o treaptă subordonată, a apărut mai târziu.
Eu am vorbit despre această dihotomie a omului numai ca dumneavoastră să înţelegeţi celălalt lucru, care este consecinţa acestei dihotomii. Iar consecinţa este că noi şi cu viaţa noastră sufletească, care se dezvoltă în condiţiile corporalităţii, ne situăm tot în interiorul acestei dihotomii. Noi nu avem doar dezvoltarea organică a capului şi dezvoltarea restului organismului, ci avem şi două tempo-uri diferite, două viteze diferite în dezvoltarea noastră sufletească. Dezvoltarea capului nostru merge relativ repede, iar dezvoltarea pe care o duce la îndeplinire restul organismului – aş vrea să o numesc dezvoltarea inimii – se realizează, comparativ cu ea, mai lent, de circa 3-4 ori mai lent. Ceea ce are capul drept condiţie și-a încheiat de regulă evoluţia sa la vârsta de 20 de ani a omului; în privinţa capului suntem cu toţii deja bătrâni de la vârsta de 20 de ani. Şi numai pentru că vine necontenit înviorarea din restul organismului, care se dezvoltă de 3-4 ori mai lent, trăim mai departe într-o manieră acceptabilă. Dezvoltarea capului nostru se merge repede; dezvoltarea inimii noastre, care este însă dezvoltarea restului organismului, merge de 3-4 ori mai încet. Și în interiorul acestei dihotomii ne situăm noi cu trăirile noastre. Dezvoltarea capului nostru poate asimila tocmai în copilăria şi tinereţea noastră o droaie de lucruri. De aceea învăţăm în copilărie şi tinereţe. Dar ceea ce asimilăm atunci trebuie mereu reînnoit, împrospătat, trebuie să fie continuu încadrat de către mersul mai lent al dezvoltării restului organelor, de către dezvoltarea inimii.
Acum gândiţi-vă, dacă educaţia este aşa cum este ea în epoca noastră, în care educaţia şi învăţământul nu ţin cont decât de formarea capului, atunci, întrucât în învăţământ şi educaţie noi nu lăsăm oarecum decât capul să-și intre în drepturi, consecinţa este că acest cap se încadrează ca un organism mort în cursul mai lent al dezvoltării restului, că o ţine pe aceasta în urmă, şi că oamenii îmbătrânesc sufleteşte devreme. Acest fenomen, anume că oamenii îmbătrânesc lăuntric, sufleteşte, devreme, este esenţialmente legat de sistemul educaţional şi al învăţământului. Firește, nu este justificat să gândiţi că acum se poate pune întrebarea: Cum trebuie organizat învăţământul ca să nu fie aşa? – Aceasta este o treabă foarte importantă, la care nu se poate răspunde în două cuvinte. Căci aproape totul din învăţământ trebuie organizat altfel, pentru ca el să nu fie ceva numai pentru memorie, ceva de care să-ți amintești, ci ceva prin care te împrospătezi, te înnoieşte. Întrebaţi-vă câţi oameni din ziua de azi, dacă privesc înapoi la copilăria cu isprăvile ei, la tot ceea ce au trăit acolo, la ce le-au spus învăţătorii şi doamnele educatoare, se pot gândi retrospectiv în aşa fel încât nu doar să-şi amintească: Trebuie să faci aşa şi aşa –, ci în aşa fel încât să se poată cufunda din nou în cele pe care le-au trăit în tinereţe, să privească cu iubire la fiecare gest, la fiecare observaţie în parte, la sunetul vocilor, la pătrunderea cu sentimente a celor care le-au fost oferite în copilărie şi să le simtă în aşa fel încât acestea să fie mereu un izvor de întinerire. Acest fapt este legat de ritmurile pe care le trăim în noi: anume că omul trebuie să urmeze dezvoltarea mai rapidă a capului, care este încheiată la vârsta de 20 de ani, şi mersul mai lent al dezvoltării inimii, al dezvoltării restului omului, care trebuie hrănit pentru întreaga viaţă. Nu ne este îngăduit să dăm capului numai ceea ce este stabilit pentru cap, ci trebuie să-i dăm şi cele din care restul organismului îşi poate extrage mereu, iar și iar, de-a lungul întregii vieţi, forţe înviorătoare. Pentru aceasta este, de exemplu, nevoie ca fiecare ramură de învăţământ în parte să fie străbătută de un anumit element artistic. În ziua de azi, când oamenii fug de elementul artistic, deoarece cred că printr-o anumită cultivare a fanteziei – şi fantezia este ceva care îl duce pe om dincolo de realitatea cotidiană – s-ar aduce fantasticul în învăţământ, nu există nicio înclinare de a lua în considerare o asemenea taină a vieţii. Este suficient să vedeţi în domenii particulare câte ceva din cele pe care le am acum în vedere – desigur că mai există pe ici, pe colo – şi atunci veţi vedea că aşa ceva se poate înfăptui, dar se poate înfăptui în special prin aceea că oamenii devin mai cu seamă din nou oameni. Pentru aceasta este nevoie de multe. Aş dori să atrag atenţia asupra unui aspect în această privinţă.
În ziua de azi, cei care vor să devină profesori sunt verificaţi dacă ştiu una sau alta. Dar ce se constată în felul acesta? De regulă numai faptul că respectivul a îndesat în capul său cândva în timp, ceva pentru care trebuia să dea proba, ceva pe care, dacă este întru câtva îndemânatic, şi l-ar putea aduna pentru fiecare oră de predat din atâtea şi atâtea cărţi, ceva ce şi-ar putea însuşi zi de zi pentru predare, ceva pe care nu este deloc necesar să şi-l însuşească în acest mod, aşa cum se face în prezent. Ceea ce ar fi însă necesar mai presus de toate la un astfel de examen, este că ar trebui să se afle dacă respectivul are inima şi simţul, dacă are în sânge faptul de a întemeia treptat o relaţie între el și copii. Nu cunoaşterea ar trebui verificată prin examen, ci ar trebui să se cunoască cât de intens şi în ce măsură respectivul este om. – Ştiu că a pune timpului nostru asemenea cerinţe, înseamnă numai una din două. Fie oamenii vor spune: „Cine cere aşa ceva, este cu totul nebun, un asemenea om nu trăieşte în lumea reală!” – Sau, dacă nu vor să dea un asemenea răspuns, spun: „Aşa ceva se întâmplă tot timpul, doar asta vrem cu toţii.” – Anume, oamenii cred că prin ceea ce se întâmplă, se împlinesc deja lucrurile, pentru că ei înţeleg din lucruri numai ceea ce vor ei să citească în ele.
V-am expus aceasta, desigur, în primul rând pentru a arunca lumină dintr-o anumită parte asupra vieţii, dar şi tocmai pentru a pune în adevărata lumină ceea ce simte sufletul de jos al omului, ceea ce este atât de greu de ridicat în sufletul de sus exact în timpul actual, dar pe care sufletul omului îl cere şi îl va cere tot mai mult în viitor, faptul că avem nevoie în suflet de ceva din puterea de a înnoi mereu forțele acestui suflet, astfel încât să nu obosim o dată cu înaintarea în viaţă, ci să rămânem mereu plini de speranţă şi să ne spunem: „Fiecare nouă zi ne va fi tot așa ca şi cea dintâi zi pe care am trăit-o conştient.” – Pentru aceasta însă trebuie, într-un anumit fel, să nu devenim prea bătrâni; acest lucru este imperios necesar, că avem nevoie să nu devenim bătrâni. Atunci când vezi în ziua de azi cum oameni relativ tineri, bărbaţi şi femei, de fapt sunt sufleteşte deja teribil de bătrâni, cum ei sunt prea puţin capabili să simtă în fiecare zi viaţa ca pe ceva nou care le este dat, precum copilul plin de vioiciune, atunci ştii că exact ce trebuie să fie realizat, ce trebuie să fie dat în acest domeniu printr-o cultură spirituală a timpului. Şi până la urmă, lucrurile stau totuși aşa, că sentimentul pe care îl am aici în vedere, acest sentiment al speranţei în viaţă, care nu slăbește niciodată, niciodată, ne face totuși apţi să simţim relaţia corectă dintre cei vii şi aşa-numiţii morţi. Altfel, lucrul care ar trebui să întemeieze relaţia cu un mort, rămâne împotmolit prea puternic în amintire. Omul îşi poate aminti ceea ce a trăit împreună cu cel mort în timpul vieţii. Dar dacă el nu are posibilitatea, după ce mortul a plecat din punct de vedere fizic, să aibă un asemenea sentiment, de a trăi din nou și din nou, ceea ce a trăit în timpul vieţii împreună cu el, atunci nu poate simţi atât de puternic, atât de intens ce este necesar să simtă în aceste noi condiţii: Cel mort mai este prezent numai ca fiinţă spirituală şi trebuie să acţioneze ca spirit. – Dacă omul s-a insensibilizat într-atât încât nu mai poate împrospăta nimic din speranţele de viaţă, atunci el nu poate simţi că a avut loc o transformare completă. Mai înainte se ajuta prin aceea că îl întâlnea pe celălalt în viaţă; dar acum numai spiritul îi stă în ajutor. Dar el îi vine în întâmpinare numai dacă dezvoltă acest sentiment a înnoirii continue a forţelor vieţii, pentru menţinerea proaspătă a speranţelor în viaţă.
Aş vrea să fac aici o remarcă ce vă va părea probabil ciudată. O viaţă sănătoasă, care este sănătoasă în special din direcţiile pe care le-am dezvoltat acum, nu duce niciodată – dacă nu intervine o întunecare a conştienţei –, la a considera viaţa ca fiind ceva de care te saturi; ci viaţa dusă absolut sănătos face ca atunci când am mai îmbătrânit, să vrem să începem fiecare zi a acestei vieţi mereu ca pe ceva nou, în mod proaspăt. Nu aceasta este sănătos, ca atunci când ai îmbătrânit să gândeşti: Slavă Domnului că am această viaţă în urma mea! –, ci să-ţi poţi spune: Vreau chiar acum, când am 40 sau 50 de ani, să merg din nou înapoi şi să fac încă o dată treaba! – Şi aceasta este sănătos, să înveţi să te consolezi prin înţelepciune pentru faptul că nu o poţi face în viaţa aceasta, ci o vei face în mod corectat într-o altă viaţă. Aceasta este sănătos: să nu vrei să pierzi nimic din experiențele prin care ai trecut, şi, dacă e nevoie, să ai înţelepciunea să nu vrei să ai ceva în această viaţă, ci să poţi aştepta pentru viaţa următoare. Aceasta este încrederea clădită pe adevărata încredere faţă de viaţă şi pe menţinerea activă a speranţelor de viaţă.
Avem aşadar sentimentele care însufleţesc viaţa în mod corect şi care creează totodată puntea între cei care trăiesc aici şi cei care trăiesc acolo: recunoştinţă faţă de viaţa de care avem parte, încredere faţă de experienţele acestei vieţi, sentimentul intim al comuniunii, capacitatea de a activa speranţele de viaţă prin forţele de viaţă proaspete mereu nou apărute. Acestea sunt impulsuri interioare, etice, care, simţite în mod corect, pot furniza şi cea mai bună etică socială exterioară, întrucât ceea ce este etic, la fel ca şi ceea ce este istoric, poate fi sesizat numai în subconştient, aşa cum am arătat eu însumi în conferinţa publică [Nota 7].
Altceva pe care aş mai dori să-l subliniez în privinţa relaţiilor celor vii cu cei morţi este o întrebare ce poate apărea mereu, întrebarea: În ce constă, de fapt, deosebirea dintre relaţiile de la om la om în măsura în care amândoi sunt încorporaţi în trupuri fizice, respectiv unul dintre ei se află în trup fizic iar celălalt nu, sau nici unul dintre ei nu este incorporat în trup fizic? – Aş dori să indic dintr-un punct de vedere ceva deosebit.
Dacă considerăm omul din punct de vedere spiritual-ştiinţific în privinţa Eului său şi a vieţii sale sufleteşti propriu-zise, care poate fi numită şi trup astral – în privinţa Eului am spus adesea că este cel mai tânăr, bebeluşul între elementele componente ale organizaţiei omeneşti, în timp ce trupul astral este ceva mai în vârstă, dar datează numai din vechea evoluţie lunară –, atunci trebuie să spunem în privinţa acestor două mădulare mai înalte ale ființei omeneşti: Ele nu sunt încă atât de mult dezvoltate încât omul să aibă puterea, dacă s-ar sprijini numai pe ele, să se menţină autonom faţă de ceilalţi oameni. Dacă noi am fi aici, unii lângă alţii, doar ca Euri şi trupuri astrale, şi nu trăind şi în trupurile noastre eterice şi fizice, am fi cu toţii ca într-un fel de piure primordial. Fiinţele noastre s-ar contopi între ele; noi nu am fi separaţi unii de alţii şi nici nu am şti să ne diferenţiem unii de alţii. Nu ar putea fi deloc vorba ca cineva să ştie – desigur, lucrurile ar fi cu totul altfel şi condiţiile nu pot fi comparate aşa, direct, între ele – care este mâna sau piciorul său, sau care ar fi mâna sau piciorul altuia. Dar nici măcar sentimentele nu şi le-ar putea recunoaşte cum trebuie ca fiind ale sale. Faptul că noi, ca oameni, ne simţim separaţi, provine de acolo că fiecare din noi a fost smuls în formă de picătură din masă fluidă totală, pe care trebuie să ne-o imaginăm pentru o anumită epocă anterioară. Dar pentru ca sufletele individuale să nu curgă din nou laolaltă, trebuie să ne gândim că fiecare picătură sufletească a pătruns ca într-o bucăţică de burete, şi în felul acesta sunt menţinute separat. Ceva asemănător s-a întâmplat cu adevărat. Numai prin faptul că noi ca oameni suntem vârâți în trupuri fizice şi trupuri eterice, suntem separaţi unii de alţii, de-a dreptul separaţi. În somn suntem separaţi numai prin aceea că atunci avem o poftă intensă după trupul nostru fizic. Această poftă, care ne împinge arzător cu totul înspre trupul nostru fizic, ne separă în timpul somnului, altfel ne-am contopi total între noi în timpul nopţii; şi probabil că firilor mai sensibile le-ar pica rău dacă ar şti cât de puternic intră în legătură cu natura entităţilor din mediul lor înconjurător. Dar aceasta nu ar fi deosebit de rău în comparaţie cu ceea ce ar fi dacă această relaţie de poftă arzătoare faţă de trupul fizic nu ar exista, atâta timp cât omul este încorporat fizic.
Acum putem pune întrebarea: Ce anume ne separă sufletele în răstimpul dintre moarte şi o nouă naştere? Aşa cum între naştere şi moarte aparţinem cu Eul nostru şi trupul nostru astral de un trup fizic şi unul eteric, tot aşa, după moarte, aşadar între moarte şi noua naştere, aparţinem cu Eul nostru şi trupul nostru astral de o anumită regiune stelară, nici unul de o aceeaşi, fiecare de o regiune stelară absolut precisă. Din acest instinct se vorbeşte despre „steaua omului”. Dumneavoastră veţi înţelege: Regiunea stelară – dacă luaţi mai întâi proiecţia ei fizică – este sferică la periferie, şi asta o puteţi împărți în felurite moduri. Regiunile se suprapun, dar fiecare aparţine de o alta. Se poate spune, dacă e să exprimăm lucrurile sufleteşte, şi că: Fiecare aparţine de un alt şir de Arhangheli şi de Îngeri. Aşa cum oamenii aici se găsesc împreună, se reunesc prin sufletele lor, tot aşa între moarte şi o nouă naştere fiecare aparţine unei alte regiuni stelare, unui anumit şir de Arhangheli şi de Îngeri, şi se reunesc laolaltă cu sufletele lor. Numai că lucrurile sunt aşa, dar numai aparent – dar nu vreau să intru în detalii acum asupra acestui misteriu –, că pe Pământ fiecare îşi are propriul său trup fizic. Spun aparent, iar dumneavoastră vă veţi mira; dar este pe deplin cercetat, la fel cum fiecare îşi are și propria sa regiune stelară, dar acestea se suprapun. Imaginaţi-vă un anumit grup de Îngeri şi de Arhangheli. De un suflet aparţin mii de Arhangheli şi de Îngeri între moarte şi o nouă naştere. Gândiţi-vă acum că dintre aceste mii de făpturi una lipseşte, şi ea poate fi oarecum înlocuită cu o alta: atunci aceasta este regiunea sufletului următor.
În acest desen două suflete au aceleaşi regiune, cu excepţia unei stele, pe care o au din altă regiune, căci două suflete nu au absolut exact aceeaşi regiune stelară. Prin aceasta sunt individualizaţi oamenii între moarte şi noua naştere, prin faptul că fiecare are regiunea sa stelară aparte. De aici se poate vedea în ce constă separarea unui suflet de altul între moarte şi o nouă naştere. Aici, în lumea fizică, separarea acţionează aşa cum o cunoaştem, prin trupului fizic: Omul îşi are trupul fizic oarecum drept înveliş, el contemplă din acesta lumea, şi totul trebuie să ajungă până la acest trup fizic. Tot ceea ce vine în sufletul omului între moarte şi noua naştere se află, în privinţa relaţiei dintre trupul său astral şi Eul său în mod asemănător, în corelaţie cu o regiune stelară, aşa cum aici sufletul şi Eul se află în legătură cu trupul fizic. Aşadar la întrebarea: Prin ce apare separarea? – se răspunde în modul pe care tocmai l-am indicat.
Acum, din aceste consideraţii de astăzi, dumneavoastră aţi văzut cum putem acţiona noi asupra sufletului nostru pentru cultivarea anumitor sentimente, pentru ca să se creeze puntea de legătură între aşa-numiţii morţi şi cei vii. Şi ultimele lucruri pe care vi le-am spus sunt potrivite pentru atragerea în noi de gânduri, pot spune gânduri simţitoare sau simțiri cognitive, care pot participa, la rândul lor, la crearea acestei punţi. Aceasta se întâmplă prin faptul că încercăm ca în legătură cu un anumit mort să ne dezvoltăm tot mai mult acel mod de a simţi care, atunci când trăim ceva, face să apară în suflet impulsul de a ne întreba: Cum ar trăi acum împreună cu tine cel mort, ceea ce trăieşti tu în această clipă? Pentru aceasta creați imaginaţiunea ca şi cum cel mort ar lua parte alături, împreună cu dumneavoastră la acea experiență; și aceasta făcută însuflețit, și atunci ea imită într-o anumită privinţă modul în care comunică cel mort cu cel viu, sau un mort cu alt mort, prin aceea că ceea ce vă dau diverse regiuni stelare corelați cu relația cu sufletul dumneavoastră sau cu legătura reciprocă dintre suflete. Se imită deja de aici ceea ce se desfăşoară între un suflet şi altul prin apartenenţa la regiunile stelare. Atunci când te concentrezi oarecum prin prezenţa unui mort asupra unui interes actual nemijlocit, dacă în acest fel îl simţi nemijlocit pe cel mort viu, lângă tine, atunci din astfel de lucruri ca acelea pe care le-am dezbătut astăzi va creşte tot mai mult și mai mult conştienţa că cel mort într-adevăr se apropie de noi. Sufletul va dezvolta şi o conştienţă a acestui lucru. În această privinţă trebuie de asemenea să avem încredere faţă de existenţă, că lucrurile devin așa. Căci dacă nu ai încredere, ci nerăbdare în viaţă, atunci este valabil celălalt adevăr: Ceea ce încrederea aduce, nerăbdarea alungă; ceea ce ai cunoaşte prin încredere, se întunecă prin nerăbdare. Nimic nu este mai rău decât să-ţi aduci prin nerăbdare o ceaţă în faţa sufletului.
