Am indicat ieri în conferinţa publică [Nota 1] Lumea oamenilor şi lumea animală, printre altele, o idee care se poate dobândi despre viaţa sufletească omenească, o idee care, desigur, nu este nicidecum una ipotetică, ci este una care corespunde nemijlocit realităţii însăşi vieţii sufleteşti. Am atras atenţia asupra ceea ce constituie în lumea animală începutul şi sfârşitul vieţii, ceea ce cuprinde oarecum doar două momente: intrarea în lumea fizică şi ieşirea din ea, concepția şi moartea; ele se raportează la viaţa animală astfel încât s-ar putea spune: Viaţa animală apare ca o scară, având la început concepția şi la sfârşit moartea. Am atras atenţia asupra faptului că aceste două evenimente străbat într-adevăr întreaga viaţă sufletească a omului, că viaţa sufletească a omului însumează în fiecare moment într-un întreg ceea ce este vieţuit în regnul animal atunci când sufletul speciei, care de fapt nu vine niciodată întru totul pe planul fizic, prin concepție stabileşte o relație reciprocă cu fiinţa fizică. Şi ceva ca o urmă a unei conştienţe de Eu apare la animal în momentul singular al morţii. Am atras atenţia ieri asupra faptului că acela care este în măsură să observe moartea animală, poate deja să-și facă o idee despre modul în care, în fond, ceea ce se desfăşoară la om de-a lungul întregii vieţi, conştienţa de Eu, pentru animal este prezentă numai în acest moment al ieşirii din viaţă. Dar cel mai important este că cele două momente, care sunt într-adevăr numai două momente în viaţa animală, sunt combinate într-una ca într-o sinteză şi străbat viaţa omenească, astfel încât capul omenesc, modul său specific de organizare, aşa cum l-am expus, poate dezvolta o continuă stare de a fi conceput şi de a muri, evocând vag faptul că – dar aşa este viaţa sufletească omenească, şi prin aceasta ia naştere gândul justificat al nemuririi omeneşti – această viaţă sufletească omenească se desfăşoară continuu din întreţeserea dintre concepere şi moarte.
Am mai adăugat apoi: De fiecare dată când avem un gând, gândul este născut din voinţă, şi de fiecare dată când vrem, gândul moare în voință. Spuneam că Schopenhauer [Nota 2] a expus lucrurile foarte unilateral prin aceea că el a prezentat doar voinţa ca fiind ceva real. El nu a realizat că „voinţa” nu este decât o latură a chestiunii, întru câtva doar gândul care moare, în timp ce „gândul” este voinţa care se naşte. Cel care descrie lucrurile ca Schopenhauer se aseamănă cu un om care descrie din viaţa omenească doar timpul de la aproximativ treizeci și cinci de ani până la sfârşit. Dar orice om care a ajuns la vârsta de treizeci și cinci de ani trebuie să fi avut mai înainte şi altă vârstă. Mai există câte ceva şi în timpul dintre naştere şi treizeci și cinci de ani. Schopenhauer descrie numai voinţa; iar gândul, respectiv reprezentarea le consideră ca fiind o aparenţă. Dar aceasta este doar cealaltă formă a lucrurilor: gândul, provenit din voinţă, care vrea să se nască, în timp ce gândul este voinţă care moare. Şi prin faptul că în viaţa noastră sufletească avem neîncetat întreţesute gândurile şi voinţa, avem atât naştere, care-și are originea în concepere – căci percepţia este concepere – cât şi moarte.
Această reprezentare este ceva pentru care, chiar dacă vrem să o întemeiem pe argumente anatomice, fiziologice, nu avem nevoie de nimic mai mult decât ştiinţa actuală şi voinţa, buna-voinţă de a observa cu adevărat fenomenele sufleteşti. Cel care nu expune experienţele care se fac cu creierul omenesc, aşa cum se petrece în prezent din partea ştiinţei oficiale, ci care, fără prejudecăți, verifică într-adevăr ceea ce oferă fiziologia şi biologia creierului omenesc, acela găseşte că ceea ce tocmai am spus eu este bine fundamentat ştiinţific. Şi dacă oamenii nu s-ar mulţumi cu toate acele fleacuri cu care se îndeletnicesc în ziua de azi în universităţi pentru a cerceta tot felul de lucruri în laboratoarele psiho-fiziologice, pentru că anatomiștii nu au gânduri, ci în locul acestora se aşează la aparate pentru a maltrata mai întâi viaţa sufletească a studenților şi apoi să o cerceteze, deci dacă oamenii nu s-ar mulţumi cu acestea, atunci s-ar putea ajunge într-adevăr la observarea vieţii sufleteşti şi ar dobândi atunci şi o noţiune despre necontenita naştere şi moarte din însăşi viaţa sufletească omenească, despre acea metamorfoză care nu este decât o amplificare a metamorfozei în sensul lui Goethe. Dar ştiinţa actuală nu a reuşit până în ziua de azi, după o sută de ani, nici măcar să înţeleagă metamorfoza goetheanistă, darmite să ducă într-adevăr mai departe un asemenea gând care a fost înmânat cândva omenirii.
Astfel de gânduri, cum am încercat să le schiţez ieri, nu sunt altceva decât Teoria metamorfozei a lui Goethe, dusă mai departe. Toate acestea sunt lucruri care pot fi constatate, fără să intervină vreo conştienţă clarvăzătoare. Pentru aceasta este nevoie doar de ştiinţă reală şi observare sufletească. Dacă, dimpotrivă, în locul multiplelor aberaţii la care îi duce pe oameni ştiinţa oficială, s-ar aduce un număr de studenţi şi studente la a înţelege astfel de lucruri, atunci drumul nu ar mai fi lung pentru a imprima într-adevăr ştiinţa spirituală culturii omeneşti. Căci tocmai astfel de gânduri, care pot fi stabilite astăzi ştiinţific – la care pentru a le face rodnice pentru viaţa sufletească nu este necesar nimic altceva decât buna voinţă de a observa cu adevărat, şi faptul de a avea gânduri –, asemenea concepte, asemenea reprezentări ar putea constitui puntea de la ştiinţa senzorială exterioară înspre ştiinţa spirituală, care nu se răspândeşte nu din motivul că nu ar fi de înţeles pentru acei oameni care nu au clarvedere; ci din cauza brutalității atitudinii ştiinţifice prezente, așa ceva, care păşeşte ca nou în existenţă nu se poate deloc răspândi. Nu dăunează cu nimic – aceasta este convingerea mea – dacă uneori spunem lucrurilor pe nume, le numim după numele lor reale şi le caracterizam aşa cum sunt. Putem spune deja: Și mai important decât ca un asemenea gând să se răspândească ca gând, este efectul gândului asupra vieţii sufleteşti omeneşti. Anume, este mult mai puţin important ce fel de gânduri avem, decât ce forţe trebuie să folosim pentru a înțelege un gând sau altul. Starea sufletească omenească trebuie să fie cu totul alta, dacă omul are un gând complet mort al aşa-numitei ştiinţe actuale, sau înțelege un gând viu al ştiinţei spirituale. În cazul celei din urmă, în cazul gândului viu al ştiinţei spirituale, este solicitat interior întregul om, este însuflețit lăuntric şi încadrat în Cosmos; în cazul celor pe care le produce de multe ori ştiinţa actuală, în special atunci când trece dincolo de sfera ei îngustă, omul este împins sufletește afară din contextul cosmic.
Acest lucru trebuie recunoscut. Dar este totodată ceea ce trebuie într-adevăr adus omenirii de către ştiinţa spirituală. Căci tocmai acolo unde lucrurile încep să devină importante pentru viaţa nemijlocită, de exemplu în educaţie, învăţământ şi în toate cele legate de acestea, este de o importanţă nelimitată ca acele concepte vii, care intervin direct în viaţă, să poată cuprinde sufletele omeneşti. Atunci, pentru sufletul însuși, care va putea privi astfel lucrurile, va rezulta care sunt sarcinile, ce anume este esenţial în intervenţia ştiinţei spirituale pentru întreaga cultură spirituală a timpului nostru. Acest aspect ar trebui înțeles de fapt în primul rând, în întreaga sa semnificație și importanță. Abia atunci am putea vedea cât de necesar este să privim nepărtinitor la gândirea aproape întru totul sucită care se află uneori la baza actualei practici de viaţă. Simptomele acestei gândiri sucite nu sunt deloc uşor de sesizat.
Ieri am atras atenţia asupra unui fapt [Nota 3]. Este deja necesar și în practica noastră să nu se dezvolte deloc ceea ce s-ar putea numi: delăsarea gândirii, indolența gândirii. Căci gândiţi-vă numai ce ar fi dacă s-ar dezvolta la noi delăsarea gândirii! În ultima vreme pretutindeni unde am putut conferenţia [Nota 4], în toate direcţiile, am adus laude cărţii lui Oscar Hertwig [Nota 5]: «Devenirea organismelor». Am numit-o cea mai bună lucrare științifică din ultimul timp. Nu am fost deloc reţinut, pentru că s-a întâmplat o dată ca un om care se află în vârful metodelor ştiinţifice ale timpului său, să aibă iniţiativa de a desluşi darwinismul, de a-l împinge înapoi în graniţele sale. Am putut fi de acord cu el până la ultima pagină. Acum a apărut ultima carte a lui Oscar Hertwig: «În apărarea darwinismului etic, social, politic». Şi după cum am indicat deja [Nota 6], ai vrea să găseşti într-adevăr cuvinte pe cât posibil de caustice faţă de îngustimea de minte, mărginirea, banalul şi nonsensul acestei cărţi. În acest caz cercetătorul natural-ştiinţific părăseşte domeniul propriu îngust şi rosteşte prostii din belşug. Şi eu am dat un exemplu [Nota 7], am menţionat faptul că bunul om spune despre metodele natural-ştiinţifice următoarele: La urma-urmelor, orice ştiinţă a naturii [Nota 8] ar trebui construită după modelul astronomiei. – Desigur că el nici nu este original; Du Bois-Reymond [Nota 9] a spus-o deja în anul 1872, atunci când a vorbit despre alcătuirea lumii atomilor. Dar gândiţi-vă numai la faptul că realităţile din jurul nostru ar trebui să fie observate; însă s-ar impune drept model teoria astronomică, care este cât se poate de îndepărtată de om! Din punct de vedere logic, nu are mai multă valoare decât atunci când unei familii care înoată în sărăcie undeva, la ţară, ai vrea să-i faci inteligibilă viaţa interioară a acestei familii spunând: Nu ai voie să înţelegi cum se comportă în familia ta, tatăl şi mama, fiul şi fiica, ci după cum este viața într-o casă de conţi; de acolo poţi vedea modul în care trebuie să fie configurate legile familiale! – Dar oamenii trec peste astfel de lucruri atunci când le citesc, nu le dau atenţie. – Dar la noi este necesar să se dea atenţie unor astfel de lucruri. La noi nu este îngăduit să existe o credinţă pe bază de autoritate, şi nici pat de lenevit. Nouă ne este clar că dacă am formulat o dată o judecată asupra unui om, nu ne este îngăduit ca după aceea să putem conta pe tot ceea ce ar putea veni de la acel om. Aici se pune problema altfel și acest lucru trebuie să fie efectuat practic până în detaliile conduitei. De aceea, nimeni nu are dreptul să se mire dacă una din lucrările lui Oscar Hertwig este o dată înălţată până la cer, iar următoarea dată o alta cufundată până la iad; căci aceasta trebuie să se întâmple; dar noi trebuie să ne deprindem cu a privi viaţa fără prejudecăţi. Căci cine nu exersează în această privinţă, pe de o parte nu observă deloc cum sunt faptele nemijlocite şi pe de altă parte nu observă unde poate găsi intrarea spre lumea spirituală. Aş vrea să vă dau un mic exemplu în acest sens. Nu ştiu câţi oameni vor fi observat lucrurile, dar să le fi observat în aşa fel încât să extragă într-adevăr din aceasta aplicarea practică în viaţă.
Cu ceva timp în urmă a apărut în «Berliner Tageblatt» un articol de Fritz Mauthner [Nota 10], în care acesta combate într-un mod incredibil de banal, superficial, un om care a scris o carte [Nota 11], în care a vorbit, printre altele, şi despre horoscopul lui Goethe. Criticul limbajului [Nota 12], Fritz Mauhner, a scris coloane lungi, extrem de mulţumit de sine, încercând să arate câtă nedreptate comite acest om faţă de prezent, prin aceea că într-o carte, care a mai şi apărut într-o colecţie atât de populară ca «Din natură şi lumea intelectuală», a scris despre horoscopul lui Goethe şi altele asemănătoare. Relativ la acest articol al lui Fritz Mauthner dobândeşti sentimentul: Totuşi, este într-adevăr puţin prea multă platitudine în el. Dar făcând abstracţie că autorul acestei cărţi din colecţia «Din natură şi lumea intelectuală» este de fapt un învăţat de categorie relativ medie al timpului actual, nu prea poţi înţelege că în acea carte s-ar afla ceva de care ar trebui să te scandalizezi în mod deosebit. Pentru că de fapt nu ştii deloc de ce s-a scandalizat Fritz Mauthner. Este cu atât mai puţin de înțeles întrucât autorul acestei cărţulii ia peste picior pe toți oameni care iau în serios lucrurile tratate acolo, şi practic Fritz Mauthner se îndreaptă împotriva acestui om numai din cauză că vorbeşte despre horoscop. Or, acelaşi om care a scris acea cărţulie [Nota 13], a dat explicații cu privire la aceasta și a clarificat în «Berliner Tageblatt» că el nici nu s-a gandit vreodată să susțină astrologia. Aşadar omul făcuse tot ceea ce putea cere Fritz Mauthner conform funcţiei sale. Cei doi sunt întru totul de acord, dar, cu toate acestea, Fritz Mauthner s-a năpustit asupra omului considerând ca fiind ceva extrem de periculos din punct de vedere social să apară o astfel de carte într-o astfel de colecţie. Şi «Berliner Tageblatt» face în această privinţă observaţia că, de fapt, nu poate găsi că Fritz Mauthner nu ar fi înţeles lucrurile corect, şi că, dimpotrivă, este întru totul de acord cu ceea ce a scris Mauthner.
Acesta este doar un exemplu deosebit de frapant pentru acel grad de debilitate spirituală care, de fapt, se află deja la baza tuturor acestor lucruri. Dacă, pe de altă parte, avem în vedere cât de mult este, de fapt, viaţa amalgamată cu ceea ce se exprimă în astfel de jurnalişti, în astfel de activităţi spirituale inferioare, ajungem deja la gândurile ce caracterizează cultura spirituală actuală. Şi chiar trebuie să avem aceste gânduri. Acest lucru este necesar dacă vrem să dobândim înţelegere faţă de sarcinile pe care le poate avea, de fapt, direcţia spiritual-ştiinţifică. Ceea ce trebuie să ştim mai presus de toate este că lucruri precum ipocrizia, minciuna, sunt puteri reale, şi să nu ne putem imagina ipocrizie mai mare decât atunci când se petrece aşa ceva: Unul scrie o carte despre astrologie, altul se repede asupra lui pentru că nu vrea ca cineva să scrie despre asta; iar cel dintâi se justifică prin aceea că spune: Măi, nu făceam decât să mă amuz cu asta. – Dacă ar fi spus de la început: Nu fac decât să mă amuz cu faptul că relatez aici și despre horoscopul lui Goethe, atunci Mauthner ar fi fost satisfăcut.
Lucrurile sunt întru totul serioase şi sunt legate de cele mai serioase curente din prezent, în special de ceea ce trebuie de asemenea văzut: că ştiinţa spirituală trebuie cu necesitate să fie dificilă în prezentul nostru, pentru a răzbate, pentru a realiza într-un fel sau altul ceva din ceea ce este de datoria ei să realizeze. Ea necesită, într-adevăr, o gândire puternică şi curajoasă, şi pe lângă întreg conţinutul ei este necesar să vă familiarizați cu ideea că ştiinţa spirituală necesită o gândire puternică şi curajoasă. Iar acestei gândiri puternice şi curajoase i s-a luat de multe ori pământul de sub picioare. Modul în care i s-a luat pământul de sub picioare conduce, în orice caz, din nou la a înţelege ceva: că la această subminare nu au fost active numai entităţi terestre, umane, ci că de secole sunt la muncă în acest sens marile puteri ahrimanice din omenire. Dintre toate lucrurile care au fost întreprinse de entităţile ahrimanice pentru a aduce omenirea într-o asemenea confuzie, din care trebuie din nou regăsită lumina, face parte în primul rând şi acela că au adus oamenii la a nu mai vedea că tot ceea ce este material îşi are rădăcinile în spiritual, şi că tot ceea ce este spiritual vrea să se reveleze material. Lumea a fost ruptă, cele ce aparţineau unul altuia, care formau un tot, au fost separate. Mai presus de toate, dacă cuprindem cu privirea aspectele istorice ale curentului creştin neîntrerupt – nu ale creştinismului –, găsim acolo puteri ahrimanice, care acţionează prin omenire, lucrând foarte mult în această dezvoltare creştină. Ar trebui să dăm atenţie, printre multe altele, unui aspect: separarea a ceea ce este Soarele şi forţa solară pe de o parte, şi ceea ce este Christos şi forța lui Christos pe de altă parte. Dacă nu va fi din nou recunoscută corelaţia dintre Soare şi puterea solară şi Christos şi puterea lui Christos, atunci lumea nu va putea fi întotdeauna conectată uşor la spiritual. Dar în aceasta constă chiar una din principalele sarcini ale ştiinţei spirituale, aceea de a descoperi într-un alt mod – în modul care corespunde spiritualizării omenirii cu misteriul lui Christos – din nou marea taină solară, care încă nu putea fi taina lui Christos în timpurile de dinaintea Misteriului de pe Golgota, dar care apoi a devenit totodată taina lui Christos. Iulian Apostatul [Nota 14] cunoştea misteriul Soarelui numai în forma veche; el încă nu înţelegea că era misteriul lui Christos. Acesta a fost tragicul său destin, tragicul destin că a căzut pradă amăgirii istorice de a împărtăşi omenirii taina puterii spirituale a Soarelui. Aceasta a dus ulterior şi la faptul că a fost ucis în campania sa din Persia.
Trebuie să mai consemnăm însă în secolul XIX încă o acțiune spirituală întreprinsă de puterile ahrimanice pentru a nu lăsa omenirea să știe ceea ce spun eu acum: misteriul Soarelui în legătura sa cu alte misterii. De aceste lucruri trebuie de asemenea să fim conștienți. Menţionez acum ceva care, dacă nu l-aş menţiona în faţa unor oameni pregătiţi, ci într-o reuniune ştiinţifică sau în ceva asemănător, ar fi desigur considerat nebunie. Dar nu contează. Contează să spunem adevărul; căci dacă noi înşine sau ceilalţi sunt nebuni este un diferend care nu trebuie să fie soluționat acum în discuția noastră. Abia în secolul XIX a apărut practic o reprezentare care domină în ziua de azi întreaga ştiinţă şi care, dacă va domina într-o măsură şi mai mare decât în prezent, nu va lăsa niciodată să câștige teren reprezentări sănătoase despre viaţa spirituală. Dintre ideile răspândite în ziua de azi relativ la principiile de bază ale fizicii şi chimiei, face parte şi ideea de bază a conservării forţei, a conservării energiei, aşa cum este ea susținută în ziua de azi. Puteţi cerceta pretutindeni şi veţi auzi că se spune că forţele se transformă doar. Exemplele date sunt, desigur, justificate peste tot în detaliu. Atunci când trec cu mâna peste masă şi apăs, aplic presiune, dar forţa folosită nu este consumată prin acesta, ci presiunea se transformă în căldură. Aşa se transformă toate forţele. Are loc o transformare a forţei, a energiei. „Conservarea materiei şi a forţei” este un slogan care a pus stăpânire pe tot ce gândeşte ştiinţific în ziua de azi. Faptul că nimic nu se naşte şi nu piere în privinţa materiei şi în privinţa energiei, a forţelor, este considerat axiomă. Dacă este menționată în graniţele sale, nu putem avea nimic împotrivă. Dar în ştiinţă ea nu este indicată în graniţele sale, ci în aşa fel încât din ea se face o dogmă, o dogmă ştiinţifică.
Exact în secolul XIX s-a cristalizat o ciudată practică ahrimanică de pierdere a fineții reprezentărilor, de a le face mai grosiere. Atunci a apărut un tratat admirabil, minunat al lui Julius Robert Mayer [Nota 15] despre conservarea energiei. Acest tratat, care a apărut în anul 1842, a fost respins pe atunci de majoritatea spiritelor dătătoare de ton ale Germaniei; el a fost considerat diletant. Julius Robert Mayer a fost chiar închis mai târziu într-un ospiciu. În ziua de azi ştim că el a făcut o descoperire ştiinţifică fundamentală. Dar acest lucru nu a avut efect. Căci se poate dovedi uşor că aceia care îl menţionează relativ la această lege ştiinţifică, nu l-au citit ei înşişi. Există o istorie a filosofiei de Ueberweg [Nota 16] în care este menţionat şi Mayer; acolo se vorbeşte despre el în câteva rânduri. Dar cel care citeşte aceste câteva rânduri ştie imediat: acest istoric clasic al filosofiei, pe care trebuie să-l tocească toţi studenţii, nu a citit nimic din el, pentru că altfel nu putea să scrie o asemenea inepţie ca aceea pe care trebuie să o tocească studenţii. Însă chestiunea nici nu a trecut în sufletele omeneşti în modul spiritual subtil în care este tratată de Mayer, ci într-un mod cu mult mai grosier. Şi aceasta provine în primul rând de acolo că în ştiinţă nu au fost preluate gândurile lui Robert Mayer, ci acelea ale fabricantului englez de bere Joule [Nota 17] şi ale fizicianului Helmholz [Nota 18], cu abandonarea completă a gândurilor lui Julius Robert Mayer. Dar în ziua de azi nu se consideră necesar să se ia în considerare aceste lucruri. Această situaţie ar trebui cunoscută şi în instituțiile noastre de învăţământ superior. De asemenea, ar trebui să se afle acolo și de ce darwinismul s-a răspândit atât de rapid. Căci, credeţi-mă că dacă această carte a lui Darwin [Nota 19] «Despre originea speciilor prin selecţia naturală» ar fi apărut pur şi simplu aşa cum apare o carte pentru public, ea nu ar fi cuprins aşa toate cercurile populare, și părerile expuse nu ar fi fost ridicate până la cer. Nu, la ceea ce stă de fapt la baza darwinismului se lucrase deja anterior. Anume, în anul 1844, aşadar cu mult timp înaintea lui Darwin, a apărut o carte compilată [Nota 20] din diverse altele, care în cel mai banal mod enumeră toate acele lucruri pe care le-au spus Lamarck [Nota 21] şi alţii. A fost o întreprindere livrescă pur speculativă, pe care a publicat-o Robert Chambers în Edinburgh, deoarece se ştia că se poate conta pe instinctele secolului XIX şi aşa ceva poate fi acceptat. Şi în această atmosferă așa pregătită şi-a pus Darwin ideile. El doar a aplicat și combinat ce a preluat de la Lamarck cu teoria selecţiei; căci practicienilor englezi le erau cunoscute de mult aceste lucruri. Întrucât mai înainte apăruse o carte: «Lemnul de construcţie a corăbiilor şi cultura pomilor» de Patrick Matthew [Nota 22], în care teoria selecției este exprimată în mod deschis. – Căile pe care au pătruns aceste lucruri în cultura secolului XIX ar trebui să fie descoperite. Istoria, aşa cum este ea prezentată, este un mit, o ficţiune, o mare ipocrizie în majoritatea domeniilor. Este vorba să cuprindem într-adevăr cu privirea ceea ce s-a petrecut realmente. Pentru că este altceva dacă tânărul ştie că are de a face cu o realitate ştiinţifică sau este vorba de gândurile fabricantului englez de bere Joule. Este altceva pentru el să ştie că ceva a fost stabilit prin toate consideraţiile ştiinţifice ale secolului XIX, sau are de a face cu o întreprindere a editorului edinburghez Robert Chambers. Aceasta duce în modul corect la adevăr. Mai presus de toate, omenirea trebuie să se focalizeze pe adevăr.
Această idee a imperisabilităţii absolute, nu relative, a materiei şi a forţei împiedică – ar putea fi constatată fiziologic în ziua de azi, şi numai dogma conservării energiei îi oprește pe oameni să o facă – recunoaşterea locului în care substanţa dispare cu adevărat în neant şi începe o nouă substanţă. Şi acest unic loc din lume – dar în care sunt multe locuri – este organismul omenesc. Prin organismul omenesc substanţa nu trece pur şi simplu, ci în timpul procesului care se trăieşte sufleteşte în sinteza dintre a fi conceput şi a muri, se desfăşoară corporal faptul că anumite substanţe pe care le asimilăm dispar realmente, că forţe pier şi sunt create din nou. Acele lucruri care intră în considerare aici au fost de fapt observate în timpuri mai vechi. Dar acestor observaţii nu li se acordă nicio valoare. Studiaţi cu atenție circulaţia sanguină din interiorul ochiului: Cu instrumentele care în ziua de azi deja sunt suficient de desăvârşite pentru a putea vedea şi exterior aşa ceva, se poate dovedi pur exterior, fizic, din circulaţia sanguină, ceea ce tocmai am exprimat. Căci se va putea arăta că sângele intră într-un organ de la periferie, dispare în interiorul organului și este din nou creat din el, pentru a curge înapoi, astfel încât nu avem de a face cu un circuit sanguin, ci cu naştere şi pieire. Aceste aspecte există, dar reprezentările dogmatice ale ştiinţei actuale împiedică vederea a ceea ce este important în privința lor. De aceea oamenii în ziua de azi sunt împiedicaţi să observe în realitatea lor anumite procese.
Ce înseamnă pentru ştiinţa actuală când mor oamenii, când mor ca fiinţe pur fizice? Nu se dă nicio atenţie acestui fapt în ştiinţă. Altfel, oamenii dau suficientă atenţie morţilor pentru că cei vii le sunt inaccesibili, dar în ştiinţă nu se dă atenţie muririi, faptului ca atare de a muri. Despre faptul că în rest oamenii se preocupă de morţi mi-a fost relatat ieri un exemplu. În anul 1889, Hammerling [Nota 23] a fost înmormântat provizoriu la Graz. Ulterior urma să fie transportat într-un alt cavou. În timpul transferării de la cavolu provizoriu la cel ulterior i-a dispărut craniul. Craniul nu mai era acolo. Respectivul domn, care mi-a povestit, a mers pe firul lucrurilor şi a reieşit că la muzeul Universităţii a fost făcut un mulaj în ghips al craniului. Craniul, împachetat în hârtie de ziar, stătea acolo într-un loc, şi numai de aceea a ajuns înapoi în mormânt, la restul trupului, pentru că atunci chestiunea a fost descoperită. – Aşadar oamenii se preocupă de morţi, dar nu de faptul morţii. Iar acest fapt al morţii duce totodată la înţelegerea a ceea ce este important. Anume, pulberea umană – am indicat aceasta deja într-una din ultimele noastre consideraţiuni [Nota 24] – parcurge căi cu totul speciale. Eu am indicat că de fapt ea încearcă să meargă pe o cale ascendentă. Realmente, pulberea care provine din om, spre deosebire de altă pulbere, s-ar pulveriza în întregul Cosmos, indiferent dacă un cadavru este incinerat sau putrezeşte, dacă nu ar fi cuprins de forţa solară, de forţa care se află în Soare. În realitate, forţa care luceşte la suprafaţa pietrei strălucitoare, sau atunci când vedem culorile plantelor, este doar una dintre forţele Soarelui; este acea forţă pe care Iulian Apostatul a numit-o Soare vizibil. Apoi avem Soarele invizibil, care se află la baza celui vizibil, la fel cum se află sufletul la baza organismului omenesc fizic exterior. Această forţă care, desigur, nu slăbește odată cu razele eterice fizice, ci care abea înlăuntrul lor trăieşte din nou, această forţă însuflețește într-un mod cu totul deosebit pulberea omenească, cum nu însuflețește în rest nimic, nici pulberea minerală, nici pe cea vegetală şi nici pe cea animală. O interacţiune continuă are loc post-mortem între ceea ce rămâne pur exterior, corporal, din om, şi forţele care radiază în jos de la Soare. Cele două se întâlnesc. Forţele care radiază în jos, pentru a deplasa pulberea omenească, sunt acele forţe pe care le descoperă omul după moarte – acum ca individualitate spiritual-sufletească. În timp ce noi, fiind încarnaţi în trupul fizic, vedem Soarele fizic, omul mort, după ce a trecut prin poarta morţii, descoperă Soarele mai întâi ca fiind acea fiinţă cosmică ce însuflețește aici, jos, pe Pământ, pulberea omenească. Aceasta este o descoperire pe care o face cel mort printre descoperirile generale pe care le face după moarte. El învaţă să cunoască întreţeserea forţei solare, a forţei solare sufleteşti, cu pulberea omenească. Şi abia cunoscând această țesătură dintre pulberea omenească şi forţa solară, el învaţă să cunoască taina reîntrupării văzută din cealaltă parte, pregătind următoarea încarnare, țesând din Cosmos următoarea încarnare. Şi în afară de aceasta, el învaţă să cunoască din cealaltă parte anumite fapte pe care se bazează taina reîncarnării, despre care vom vorbi în perioada următoare.
Aceasta ne duce din nou la a dobândi o noţiune despre cât de diferite sunt reprezentările vieţii interioare ale sufletului omenesc, după ce sufletul a trecut prin poarta morţii, în comparaţie cu trăirile pe care le are sufletul aici. Aceste trăiri, experiențe de după moarte sunt diferite în ceea ce privește întreaga configuraţie a sufletului. Aşa cum noi aici alternăm între somn şi veghe, tot aşa alternează şi cel mort între diferite stări de conştienţă. Eu am atras deja atenţia aici, în aceste conferinţe, asupra acestui lucru, dar vreau să îl mai caracterizez încă o dată pe scurt dintr-un alt punct de vedere.
Noi trăim aici, printre altele, în gânduri, lăuntric sufleteşte. Omul mort păşeşte într-o realitate. Ceea ce pentru noi sunt simple gânduri, este această realitate pentru el. Pe când noi în viaţa fizică, percepem lumea exterioară minerală, vegetală, animală, şi avem în aceasta propria noastră lume fizică, cele din care noi trăim doar umbra lor în gândire, pentru cel mort există acolo de îndată ce a trecut prin poarta morţii. Şi această lume în care intră el se raportează în mod real la lumea fizică aşa cum se raportează aici obiectele la umbre. Noi nu avem în gânduri decât umbrele celor pe care le trăieşte cel mort. Dar cel mort le trăieşte altfel decât trăim noi gândurile. El trăiește altă experiență în privința gândurilor decât omul de aici, cel puţin în epoca noastră actuală. În mod obişnuit, omul visează în privinţa gândurilor. Dar omul mort trăiește experiența: În timp ce el gândeşte, aşadar trăieşte în gânduri ca realitate, el devine, creşte, prosperă; în aceeași măsură în care părăseşte gândurile, nu mai trăiește în ele, el întoarce procesul în sensul opusul, devine mai slab, mai sărăcăcios. Naşterea şi pieirea înseşi sunt legate în viaţa de după moarte de trăirea-în-gânduri şi trăirea-în-afara-gândurilor. Dacă aici ar sta lucrurile aşa, că oamenii care nu vor să gândească ar deveni mai slabi, s-ar arăta o lume ciudată. Dar noi trăim numai umbrele inactive ale gândurilor, care nu au efecte reale. Cel mort trăieşte gândurile ca realităţi; acestea îl hrănesc, sau îl emaciază în existenţa sa sufletesc-spirituală. Şi acest timp în care gândurile îl hrănesc sau îl mistuie este totodată timpul în care el îşi dezvoltă viaţa sa de percepţie suprasensibilă. El vede cum gândurile se revarsă în el şi cum pleacă apoi din nou. Nu este o astfel de percepere cum avem în conştienţa noastră obişnuită, în care nu avem decât percepţii finite, terminate, ci este un flux continuu al vieţii de gândire care ne străbate şi care se uneşte mereu cu propria noastră fiinţă. Oricât de multe lucruri vede omul fizic pe Pământ, după aceea, după ce a văzut totul, el este totuși exact la fel alcătuit, numai că după aceea în majoritatea cazurilor ştie ce a văzut anterior, însă el nu s-a modificat prea mult în organizarea sa. La cel mort, lucrurile stau altfel: el se vede în permanenţă în continuă schimbare odată cu cele pe care le percepe. Aceasta este una dintre stări: această percepere a curgerii înăuntru şi curgerii în afară a unui flux viu de gânduri. Cealaltă stare este că aceasta încetează, şi are loc o conștientizare liniştită a ceea ce a curs astfel prin el: o amintire mai intensă, o amintire care nu este amintirea noastră abstractă, ci care este iarăși în corelație cu întregul proces de devenire. Aceste două stări alternează. De aceea sunt morţii receptivi propriu-zis numai la astfel de gânduri care le sunt aduse din modul de gândire spiritual-ştiinţific sau spiritual. De fapt, natura gândurilor pe care le au în mod obişnuit oamenii actuali, abia dacă pătrunde până la morţi, şi natura gândurilor care pătrunde până la morţi nu prea este agreată de oamenii actuali. Oamenilor actuali le plac gândurile pe care le pot obține cumva din lumea din afară. Însă gândurile pe care le avem numai prin faptul că trebuie să le dezvoltăm lăuntric, care au aşadar deja lăuntric sufleteşte o urmă din ceea ce au gândurile de după moarte, această mobilitate, această viaţă nu sunt agreate. Acest lucru este mult prea greu pentru oamenii actuali. De aceea şi pot oamenii, atunci când stau frumos în laborator având un microscop, şi la microscop celule, pot face secţionarea corespunzătoare şi observa secţiunea, sau prelucra într-un anumit mod alte observaţii. Apoi pot scrie nişte cărţi așa excelente ca Oscar Hertwig: «Devenirea organismelor». Dar în clipa în care încep să gândească, pot scrie cărţi atât de lipsite de sens, ca actualul Oscar Hertwig. Singura deosebire este că pentru o carte cum este cea de-a doua carte a sa nu ar fi fost necesare cadavre de gânduri. Pentru cărţile de ştiinţele naturii sunt necesare doar cadavre de gânduri; pentru cărţi de tipul al doilea ar fi fost necesare gânduri vii. Pe acestea, el nu le are! Însă acest lucru este necesar, să iubeşti într-adevăr astfel de gânduri, să poţi trăi în ele. Căci în clipa în care, ca om rămas aici, vrei să creezi într-adevăr o punte înspre cel care a trecut prin poarta morţii şi cu care ai fost legat karmic, în clipa aceea ai nevoie măcar de o atitudine interioară înclinată înspre viaţa în gânduri. Când cineva are această tendință, atunci gândurile celui rămas pe Pământ sunt într-adevăr pentru cei morţi un plus deosebit pentru viaţă şi schimbă mult, enorm de mult din existenţa acelor oameni care se află între moarte şi o nouă naştere. Dar desigur că dacă în sufletele omeneşti ar trăi un sentiment nedefinit privind tot ceea ce morţii consideră că ar trebui să fie altfel pe Pământ decât este, atunci cei vii ar fi prea puţin fericiţi la acest gând. Un asemenea sentiment nedefinit există. Oamenii se tem că părerea morţilor ar putea să iasă la iveală în privinţa multor lucruri pe care oamenii în viaţa fizică le gândesc și simt, le fac sau intenționează. Numai că această teamă nu devine conştientă; dar ea îi ţine pe oameni prinși în materialism. Căci inconştientul, chiar dacă nu devine conştient, este totuşi activ. Trebuie cu acest curaj al gânditorului să însufleţești nu numai ceea ce este viaţă conştientă de reprezentare, ci şi cele mai profunde adâncuri ale fiinţei omeneşti. Acest lucru trebuie spus iar şi iar, dacă e ca ştiinţa spirituală să fie abordată cu o seriozitate deplină. Căci nu se pune problema ca omul să priceapă o frază sau alta, să găsească una sau alta interesante sau importante pentru el, ci ca toate detaliile, aşa cum un organism se compune din îmbinarea laolaltă a multor detalii, să se reunească pentru om într-o constituție generală a sufletului, care pentru timpul nostru poate fi caracterizată numai aşa cum am încercat să o fac din cele mai diferite puncte de vedere. Este întru totul necesar să se găsească câţiva oameni în prezentul nostru, care să ştie să ia în serios ştiinţa spirituală din acest punct de vedere: că ea oferă timpului nostru o viaţă de gândire vie, mobilă, astfel încât nimeni să nu se năpustească asupra altuia cu toate că ei sunt întru totul de acord, aşadar și că nu este nici un motiv de ceartă atunci când cineva spune ceva despre horoscop. Căci atunci chestiunea nu este privită aşa cum trebuie.
Un timp în care domneşte o asemenea stare sufletească generează încă multe altele care pornesc de la ea. Din păcate, putem indica doar uşor în această direcţie, dar ar trebui să fie creată şi posibilitatea de a lua în considerare cu adevărat ceea ce se află la baza acestui timp, manifestându-se într-un mod atât de catastrofal. Unii oameni încep în ziua de azi să aibă gânduri serioase. Dar se vede cât de greu este pentru oameni să treacă dincolo de atitudinea nesinceră faţă de Univers şi de omenire, de care sunt stăpânite sufletele în ziua de azi, împiedicându-le să fie obiective. În câte locuri nu apare la lumina zilei problema pe care eu am atins-o azi doar în treacăt, şi pe care o voi expune în continuare în perioada următoare, problema: Ce poziție a avut de fapt creştinismul de-a lungul secolelor şi mileniilor, încât a acţionat timp de secole, în curând chiar de milenii, şi totuşi a făcut posibilă situația actuală? – Problema s-a pus în diverse locuri. Dar se vede că materialul documentar pentru a răspunde la ea încă nu se află între ceea ce omenirea în ziua de azi numeşte consideraţii ştiinţifice, religioase sau în alt altfel alcătuite. Aceste materiale vor putea fi furnizate abia de ştiinţa spirituală. Căci este totuşi o întrebare foarte serioasă: Cum să se raporteze omul în prezent la creştinism, de vreme ce acest creştinism a acţionat un timp îndelungat de-a lungul secolelor, dar a putut totuşi îngădui această situație din ziua de azi? Cei mai ciudaţi sunt, în orice caz, acei oameni care cer să se revină la vreuna din formele creştinismului care au existat înainte de această situație, oameni care aşadar nu au nici un simţ pentru faptul că dacă ne întoarcem la ele, acelaşi lucru care este acum trebuie să rezulte din ele. Aceşti oameni precis nu vor vedea cu uşurinţă că în viaţa noastră spirituală trebuie să intervină un Nou radical şi intensiv. Despre aceasta vom vorbi în continuare data viitoare.
