În decursul ultimelor consideraţiuni [Nota 1] am atras adesea atenţia aici că, deși din alte surse decât ale noastre, adevăruri oculte au fost întotdeauna cunoscute de oameni individuali, au fost cunoscute de-a lungul tuturor timpurilor evoluţiei omenirii, dar că, fireşte, aceşti oameni individuali au vegheat cu foarte mare grijă ca aceia care erau iniţiaţi în astfel de misterii oculte să nu le împărtăşească neiniţiaţilor. Or noi ştim că astfel de lucruri continuă să se propage chiar şi atunci când ele şi-au pierdut înțelesul, justificarea în dezvoltarea generală a vieţii omeneşti. Astfel, în ziua de azi anumite adevăruri sunt încă strict păzite de cei care le cunosc. Dar noi ştim că anumite lucruri în ziua de azi trebuie pur şi simplu indicate, că nu mai este îngăduit ca ele să rămână tăinuite, ci, la fel ca alte adevăruri ştiinţifice, trebuie și ele să fie făcute accesibile omenirii generale ca adevăruri spiritual-ştiinţifice.
Acum, aceasta se poate petrece numai cu referire la anumite lucruri elementare; doar cu referire la acestea trebuie să se petreacă. În lucrurile pe care le-am discutat de vreme îndelungată se află desigur unele din cele care sunt socotite printre astfel de adevăruri din această cunoaştere care este păzită cu grijă din unele părţi. Numai că trebuie totuşi, în spiritul acestor consideraţiuni, să continuăm înnodând șirul ideilor la asemenea lucruri păzite. Iar cei care primesc în ziua de azi asemenea adevăruri comunicate, ar trebui să vadă la înseşi aceste adevăruri că ele sunt considerate cu o mare seriozitate, cu o anumită venerație. Căci dintre motivele pentru care iniţiaţii se feresc de comunicare face parte, printre altele, teama de lipsa de pietate a oamenilor actuali faţă de adevăr. Desigur că faţă de ceea ce simțul materialist de astăzi consideră a fi adevăr, nu poate apărea prea multă pietate, şi acele lucruri nici nu sunt mult profanate prin faptul că nu le întâmpinăm cu pietate, cel puţin nu în aparenţă. Numai că anumite lucruri trebuie tratate cu delicateţe şi pietate, dacă e ca ele să se incorporeze în modul corect în viaţa spirituală a omenirii.
Dintre acestea fac parte în primul rând cunoştinţele despre omul însuşi, cunoştinţe care, la început, când se apropie de sufletul nostru, par simple, dar care poartă o încărcătură şi implicații extrem de însemnate și ample. Tocmai consideraţiunile care ne-au preocupat în ultima vreme, care toate mai mult sau mai puţin culminează în a ne face accesibilă taina ce corespunde corelaţiei dintre viaţa în trup fizic şi viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, aceste adevăruri duc examinarea foarte aproape de om, se înlănțuie cu multe care sunt legate gnoseologic în mod intim de om. Acum vrem să ne îndreptăm pentru început privirea noastră spirituală asupra unor lucruri despre care am vorbit deja din alte puncte de vedere, numai că astăzi vrem să considerăm aceste lucruri dintr-o anumită perspectivă, pentru a putea menţine în aceste conferinţe punctul de vedere caracterizat.
Ştiinţele naturii recente, după cum ştim, l-au adus pe om foarte aproape de animal. Numai că noi am subliniat deja [Nota 2]: Aceste ştiinţe moderne ale naturii nu țin deloc seama de ceea ce îl diferenţiază pe om, în adevăratul sens al cuvântului, de animal. Ştiinţa atrage, de exemplu, atenţia cum sunt formate oasele la om şi la animalele superioare şi găseşte o mare asemănare în aceasta; ea găseşte o mare asemănare mai cu seamă în formă, în morfologie. Aici are dreptate, dar prin aceasta nu abordează deloc principalul. Acest principal – pe care l-am indicat deja în această iarnă, chiar într-o conferinţă publică [Nota 3] –, se prezintă pentru început, pe de o parte, în aşa fel încât se poate spune: Cel care se apropie de considerarea omului cu venerația şi profunzimea necesară în aşa fel încât se lasă impresionat de marele, semnificativul contrast dintre omul care trăieşte fizic aici, pe Pământ, şi un cadavru omenesc, acela, pur şi simplu prin această impresie a celor două contraste, are un mister înaintea sufletului: omul viu şi cadavrul. Ceea ce trebuie să-l frapeze pentru început pe om în acest contrast este că acum cadavrul este revendicat de forţele naturii pământeşti exterioare, cărora omul nu le-a fost supus în perioada de la concepere sau naştere şi până la moarte, ci cărora li s-a sustras prin aceea că sufletescul, viul era legat cu acest ansamblu de substanţe care ne întâmpină în cadavru. Dacă urmărim în gând ce se alege dintr-un cadavru, indiferent dacă respectivul cadavru este dizolvat rapid prin ardere sau mai încet, prin putrefacție, cele două procese sunt exact acelaşi lucru, se diferenţiază doar prin scurtimea, respectiv lungimea duratei lor. Ceea ce a fost substanţial unit în om, este descompus într-un timp mai scurt sau mai lung în procesul substanţial general al Pământului nostru, trece în procesul substanţial general al Pământului. Omul poate urmări într-adevăr cu simţurile sale obişnuite, chiar şi cu gândurile sale obişnuite, ceea ce devine din părţile unui cadavru.
Observatorul spiritual-ştiinţific poate merge mai departe în această privinţă. El poate găsi că ceea ce se află laolaltă în cadavru imediat după moarte, trece treptat într-un domeniu substanţial imens; desigur că această trecere se întinde de-a lungul secolelor, dar el trece treptat într-un câmp substanţial imens; se dizolvă, ca să spunem aşa, în totalitatea a ceea ce este în general lumea noastră vizibilă, perceptibilă exterior.
Acum, este interesant de urmărit ce corelaţie există între ceea ce este aici, în viaţa noastră fizică, conştienţa de Eu, şi acest cadavru care se descompune. În mod ciudat, aceste două lucruri sunt într-o anumită privinţă corelate: cadavrul care se descompune şi conştienţa de Eu. Spun: Conştienţa de Eu – desigur nu Eul real, adevărat, căci acest Eu trece bineînțeles prin poarta morţii, continuă să trăiască viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. Dar ceea ce este aici în viaţa fizică a omului ca imagine a Eului – el nu are conştienţa Eului, are doar imaginea Eului în conştienţă –, aceasta este legată de cadavru, şi anume de acel ansamblu de substanţe care se dizolvă după moarte în Univers. Această descompunere în Univers a cadavrului nu este altceva decât imaginea exterioară pentru întreaga conştienţă de Eu; căci în realitate conştienţa noastră de Eu aparţine acestui Univers, în care se dizolvă cadavrul nostru. Şi de faptul că în răstimpul dintre naştere şi moarte noi rămânem la părerea ciudată – ciudată pentru ocultist, pentru omul obişnuit este o concepţie de la sine-înţeleasă –: Aici, în interiorul graniţelor pielii noastre suntem noi –, de acest lucru este de vină doar faptul că masa substanţială a trupului nostru este menţinută laolaltă între naştere şi moarte. De la această coeziune provine aceea că noi atribuim mereu acestui conţinut substanţial, pe care îl umplem cu carnea şi sângele nostru, faptul că suntem acolo. Pentru că, de fapt, este absurd; noi nu suntem deloc acolo. În realitate, noi suntem pretutindeni şi încercăm chiar, de la adormire la trezire, să fim pretutindeni acolo unde vor fi după moarte părticelele substanţiale ale trupului nostru. Numai că între naştere şi moarte ni se oferă conştienţa iluzorie – maya – că am fi în acest conţinut spaţial limitat de pielea noastră. Aceasta este o conştienţă iluzorie, este maya, dar așa ni se prezintă, așa suntem învățați. Şi moartea este, printre multe altele, infirmarea acestei conştienţe iluzorii pentru lumea fizic-materială. Ea duce părţile cadavrului nostru acolo unde sălășuiește mereu în realitate conştienţa de Eu. Acest aspect este deja ceva cu implicații foarte vaste.
Acum puteţi însă întreba: Ce ne poartă de fapt, după ce murim, conştienţa de Eu şi imaginea sa exterioară, particulele materiale ale trupului nostru, în lumea îndepărtată? Ce forţe sunt acestea?
Sunt trei forţe pe care le putem ilustra în felul următor.
Una dintre forţe se manifestă în timpul vieții noastre prin aceea că în cea dintâi parte a vieţii noastre mergem în patru labe, şi abia după aceea ne ridicăm în poziție verticală. Noi ne orientăm abia treptat după linia verticală. Prin aceea că ne transformăm de la copil care se târăşte la om vertical, urmăm o anumită linie de forţă în care ne plasăm, cu care ne identificăm. Această linie de forţă, privită spiritual-ştiinţific, este foarte precis vizibilă în om. De jos vine o linie care merge din centrul Pământului afară, în Univers. Acest lucru în vremurile vechi era descris pur şi simplu prin aceea că se spunea: De la centrul Pământului merge o linie în Univers, care pentru fiecare om, chiar şi pentru fiecare moment în timp, este alta, dar întotdeauna din centrul Pământului în afară, în Univers. Aceasta este una din liniile de forţă importante din om. Aşa cum acţionează ea în viaţa noastră fizică, acţionează numai atâta timp cât durează această viaţă fizică; pentru că aici forţa de greutate fizică a trupului nostru ţine în echilibru acestă forţă. În clipa în care această forţă de greutate fizică nu mai acţionează, aşa cum acţionează în trupul viu, începând din momentul în care trupul viu devine cadavru, această linie de forţă se desfăşoară din punctul central al Pământului spre Univers ca fiind cea care pentru început deplasează, poartă particulele noastre materiale. Desigur, acestea sunt întotdeauna antrenate mai departe de propria lor greutate, dar dacă am urmări o vreme mai îndelungată ce se petrece cu particulele noastre materiale, am găsi că ele se dispersează în direcţia acestei forţe, chiar dacă pentru aceasta este nevoie de sute de ani. – Cea de-a doua forţă care intră aici în considerare este o forţă care se exprimă în principal în vorbirea omenească. Noi vorbim, sau cel puţin putem vorbi. Există întotdeauna un anumit impuls în limbajul articulat. O anumită forță motrice, o forță centrifugală se află în aerul expirat atunci când vorbim. Cercetătorul spiritual-ştiinţific vede această forţă ca înfășurată în jurul primei linii. Ea are, în esenţă, o formă spiralată, încolăcindu-se în jurul acestei verticale. Această forţă modifică întru câtva forţa pură de respingere, dându-i un impuls. Dar ea nu este singura activă, ci ei i se adaugă o a treia, care provine din următoarele: În timp ce vorbirea dezvoltă o anumită forţă, un anumit impuls înspre afară, gândirea – prin care omul se diferenţiază de animal – se opune acestei forţe care se exprimă în limbaj. În aceasta avem cea de-a treia forţă. Dacă am vrea să le desenăm, aceasta ar putea fi făcut în modul următor (vezi desenul). Prin aceste trei forţe, forţa de verticalizare, forţa care acţionează în vorbire şi forţa care acţionează în gândire, particulele cadavrului omenesc sunt dirijate treptat, încetul cu încetul, afară în Univers. Lor li se opune, desigur, forţa gravitaţională şi alte forţe, de exemplu chimice, care sunt contrare lor. Însă aceste trei forţe înving forţele care li se opun.
Aceste trei forţe, care sunt menţinute laolaltă în timpul vieţii fizice, atunci când noi ca oameni stăm pe cele două picioare ale noastre, aceste forţe devin libere şi risipesc ceea ce aici este menţinut laolaltă în formă. Mai cu seamă ceea ce numim noi trup eteric sau trup al forţelor plăsmuitoare, urmează aceste trei forţe. El este primul la care, imediat după moarte, după câteva zile se petrece ceea ce noi am descris adesea drept dizolvare a trupului eteric sau trupului forţelor plăsmuitoare, în direcţia acestor forţe. Cealaltă, dispersia trupului fizic, este pentru cel mort mai puţin importantă; ea, doar pentru că îi fixează momentul morţii, îi păstrează amintirea Eului său pământesc. Dar mai important este că aceste forţe îi arată continuu legitatea acestei dizolvări a trupului eteric, sau trupului forţelor plăsmuitoare. Dar dacă nu ar mai exista aici altceva decât aceste trei forţe, omul mort nu ar putea şti că este forma lui, că aceasta provine de fapt de la el. El ar percepe-o, dar ca pe ceva străin. De aceea este important ca el nu doar să perceapă ceea ce se dizolvă, ci să poată şi şti că acesta provine de la el, că este restul a ceea ce a menţinut el pe Pământ laolaltă în forma sa. Şi aceasta ne conduce la altceva.
Aici trebuie să indic ceva care nu este deloc tratat în vremurile noastre aride, prozaice, fade, cu venerația necesară, în ciuda faptului că se află mereu şi pretutindeni dinaintea noastră. Este ceva care acţionează de fapt în cadrul lumii fizice drept aspectul cel mai misterios, care există pentru fiecare om în cadrul lumii fizice, dar care nu este resimţit în caracterul său misterios: este incarnatul omenesc*, ceea ce se revelează din om în afară, în culoarea pielii omeneşti. Este suficient să vă amintiţi ce abundență de elemente individuale se exprimă în faptul că omul ne întâmpină cu incarnatul său, că în fond această culoare a pielii este diferită la fiecare om, că ea ne întâmpină în atâtea nuanţe câţi oameni există. Cel care se preocupă de descifrarea enigmei incarnatului, așa cum s-a și încercat deja, va dobândi un sentiment faţă de ceea ce se exprimă în culoarea pielii, în nuanţa pielii omeneşti. Este ceva extrem de tainic ceea ce se exprimă în incarnat. Pentru cel care abordează această examinare cercetând spiritual, întrebarea: Cum stau de fapt lucrurile cu incarnatul? – dobândeşte o foarte mare însemnătate. Căci această tentă particulară a incarnatului depinde de două forţe cu acţiune opusă, s-ar putea spune: de două forţe de presiune, de apăsare cu acţiune opusă în cadrul formei, care sunt active în om. Şi anume, trupul forţelor eterice, sau al forţelor plăsmuitoare, acţionează într-un anumit mod, apăsând înspre afară, iar trupul astral acţionează apăsând în mod opus, spre interior, şi aceasta în toate locurile. Dacă trupul astral vrea să se contracteze, apăsând din afară spre interior, atunci trupul eteric, sau al forţelor plăsmuitoare vrea să împingă din interior înspre afară, să se extindă. Şi ceea ce ia naştere prin faptul că la suprafaţa omului se întâlnesc aceste două forţe de apăsare din afară şi din interior, participă în ceea ce se revelează în incarnatul omenesc. Ceea ce trupul eteric şi trupul astral au să-şi spună unul altuia, se exprimă în mod tainic în incarnat.
* În limba germană: Inkarnat – este termenul în pictură pentru coloritul pileii persoanelor de origine europeană. Termenul corespunzător în limba română folosit în pictură este „carnație”. Dar având în vedere că în traducerile conferințelor despre artă, făcute anterior, (GA 271, GA 276) s-a utilizat termenul „incarnat”, traducătorul a optat pentru păstrarea aceluiași termen și în această traducere.
Dacă privim omul, aşa cum este el aici pe planul fizic, îi vedem şi incarnatul. Dar acest incarnat ar apărea altfel dacă ar putea fi privit din interior spre afară. Priviţi din interior înspre afară, dumneavoastră ca oameni nativi ai Europei Centrale, nu aveţi incarnatul roz, de culoarea pielii, ci verde-albăstrui. Această culoare verde-albăstrui se prezintă şi în efectul ulterior de după moarte. Atunci când trupul forţelor plăsmuitoare, sau trupul eteric, se extinde în sensul celor trei forţe caracterizate anterior, şi omul mort priveşte această formațiune, el îşi vede incarnatul oarecum în efectul său ulterior, din cealaltă parte. Acesta îi licăreşte după moarte albastru-verzui.
Dar el conţine în esenţă şi altceva atunci când ne întâmpină, atunci când îl privim în viaţa fizică din afară. Luat în mod strict, acest incarnat, în misterul său, nu este numai individual, diferit pentru diferiţi oameni, ci el se modifică şi la unul şi acelaşi om în decursul vieţii, chiar dacă în nuanţe mici. Nu mă refer că în anumite stări maladive suntem uneori aprinși sau uneori palizi ca brânza, căci aceasta este, desigur, ceva anormal, dar făcând abstracţie de aceste mari modificări, incarnatul se schimbă continuu. Dar dacă îl privim de cealaltă parte, aşa cum îl vede cel mort, atunci se mai arată şi altceva. Atunci ni se arată ca pictată pe un covor, întreaga noastră viaţă de amintire. Aşadar dacă vrem să vorbim imaginativ, trebuie să ne reprezentăm acest covor al incarnatului ca pe o haină, ca pe o haină foarte fină, şi acum să îl întoarcem aşa cum întoarcem pe dos o haină, îl întoarcem pe partea cealaltă, sau îl întoarcem ca pe o mănuşă. Atunci am vedea din cealaltă parte ceea ce în mod obișnuit este îndreptat spre interior, şi de care noi putem deveni conştienţi, pentru că este îndreptat spre interior, numai prin aceea că atunci când ne intră în conştienţă apare drept amintire, nu drept conţinut al gândurilor; dar aceasta caracterizează auric diferit gândurile, gândurile care vibrează. Ceea ce trimitem în subconştientul nostru, noi cunoaştem doar în viaţa sa exterioară. Noi nu ajungem să cunoaştem ceea ce licăreşte prin incarnatul nostru, dar omul mort îl cunoaşte prin aceea că incarnatul are efect ulterior. Atunci când cel mort priveşte înapoi la dizolvarea trupului forţelor plăsmuitoare, atunci el îl are ca amintire în urma sa şi ştie că acela este el: Acesta sunt eu!
Cercetarea spiritual-ştiinţifică arată că ceea ce intră mai puţin în considerare din punct de vedere natural-ştiinţific: marea diferenţiere dintre om şi animal, statura verticală, capacitatea de a vorbi, limbajul articulat, capacitatea de a gândi, că acestea sunt forţele care îl poartă pe om după moarte în Univers şi că incarnatul omului este expresia fizică pământească pentru ceea ce acţionează după moarte ca rămășiță a amintirii. În felul acesta ne împărtăşim noi înşine după moarte Universului, iar aici purtăm în noi semnele exterioare ale entităţii noastre cosmice, în ceea ce avem și se vădește la noi în trupul nostru fizic. De aici sentimentul că suntem uniţi cu ceva atât de misterios în incarnat, acest sentiment, întrucât el este sentimentul semnificației universale a ceea ce ne întâmpină în om: Mai mult decât prin orice altceva, prin așa ceva ca incarnatul său, este omul un microcosmos în raport cu macrocosmosul. Şi nuanţa fundamentală are o mare importanţă, pentru că ea este întru câtva culoarea covorului pe care îi apar celui mort amintirile sale: pentru omenirea albă, verzui, verzui-albăstruie, pentru japonezi violet-roşiatic, pentru negri, după moarte, chiar de culoarea pielii.
Acestea sunt lucruri intim legate de viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, legate într-un mod plin de însemnătate; ele pregătesc noua încarnare. În aceste lucruri se află infinit de mult. În ele se află ceea ce determină ca un om să fie condus într-o nouă încarnare într-o anumită rasă, ş.a.m.d. Considerarea vieţii spirituale nu înseamnă numai satisfacerea unei curiozităţi sau a poftei de cunoaştere. Ci viaţa, aşa cum este ea şi aici, în lumea fizică, împreună cu acele lucruri care fac impresii tainice asupra sufletului nostru, devine explicabilă abia atunci când putem considera corect această viaţă fizică în corelaţia ei cu cea spirituală.
Acum puteţi să vă dați seama – lucrurile, aşa cum le expun eu, sunt mai mult sau mai puţin elementare şi pot fi dezvoltate în continuare – că o asemenea alcătuire necesită o privire mai intimă în natura omenească şi în evoluţie. De la această privire înăuntrul naturii și dezvoltării omenești se dau în lături îndeosebi oamenii prezentului. Ei nu vor să privească. Şi, pe de altă parte, tocmai astfel de oameni asupra cărora eu am atras atenţia astăzi şi adesea, care păzesc anumite adevăruri oculte, ar dori să aibă, prin posesia exclusivă a unor astfel de lucruri, un factor de putere. Aceasta este de o importanţă extraordinară. Căci există oameni – chiar dacă în ziua de azi este atât de greu de crezut acest lucru –, care se implică într-un anumit mod în realizarea planului lumii încercând să afle, în lăcaşurile lor oculte: Cum se realizează evoluţia lumii? Care este cel mai bun mod pentru ca în următorii 30, 40, 50, 100 de ani să producem impact prin exercitarea puterii asupra omenirii? – Naţiunile care au astfel de oameni, care cercetează mersul evoluţiei omenirii şi stabilesc apoi viaţa politică în acest sens, au, desigur, avantaj față de alți care nu cercetează astfel de lucruri. Aceste lucruri joacă un rol important în viaţa omenească. Trăim astăzi un timp în care ar fi necesar ca oamenii să observe și să ia în considerare că există astfel de lucruri. Vreau astăzi doar să vă atrag atenţia asupra unui lucru în această direcţie.
Oricât de imens de catastrofale sunt evenimentele noastre prezente, oricât covârşesc, chiar considerate pur exterior, superficial, întrecând toate cele similare ce s-au desfășurat în viaţa istorică a omenirii, ele sunt cu toate acestea evenimente parţiale ale unei ample, cuprinzătoare desfășurări de evenimente pe care nu o poate considera în mod corect decât acela care o privește cu venerația şi seriozitatea necesară. În acest fel trebuie considerat. În anumite locuri ale omenirii noastre pământene, se știu, mai presus de orice altceva, multe în privinţa evoluţiei omenirii. Dar este păstrată cu grijă exact acea parte a cunoaşterii care urmează să aducă putere în mâinile celor ştiutori. Eu nu ştiu în ce măsură doriţi dumneavoastră să puneți la îndoială aceste lucruri, dar lucrurile pe care le am în vedere sunt spuse în așa fel încât să vă las libertatea de a le da crezare atât cât consideraţi dumneavoastră că este credibil. Oamenii populaţiei pământene vorbitoare de limbă engleză se străduiesc în ziua de azi din anumite impulsuri, pe care probabil că le vom caracteriza cândva mai amănunţit [Nota 4], înspre o dominație mondială pământesc-universală. Acesta nu este rezultatul vreunei simţiri şoviniste central-europene, ci este rezultatul unei cercetări oculte absolut obiective, şi va fi cel mai puţin respins de membrii cunoscători ai acestor lucruri din populaţia anglo-americană – contestat poate, dar nu respins –, numai că aceşti ştiutori nu vor în nici un caz ca acestea să ajungă printre oameni. Anume aceşti ştiutori mai ştiu şi următoarele, pe care vreau să vi le lămuresc lărgind puțin contextul.
În decursul evoluţiei omenirii, aşa cum s-a configurat contextul evolutiv din cele de-a treia şi a patra epoci postatlanteene în cea de-a cincea, în materialism, unele lucruri care mai înainte exprimau adevăruri, s-au devalorizat, au fost de-a dreptul devalorizate. Dacă veţi căuta vechi tradiţii, veţi găsi peste tot chiar cele mai profunde adevăruri îmbrăcate în forma imaginilor. Oamenilor le mai plac în ziua de azi miturile, metaforele, formele imagistice, doar ca fantezie poetică. Cele de la Strindberg [Nota 5], de exemplu, le plac pentru că aparent el oferă ficţiuni. Dar oamenii privesc foarte simplu atunci când spun: Aceasta nu trebuie să o credem și nu trebuie să vedem nimic în ea care exprimă adevăruri reale din lucruri. – Exprimarea mitică, figurativă, s-a devalorizat. Oamenii nu simt în privința imaginaţiunii că în spatele ei se află ceva. Acest proces în decursul celei de-a cincea epoci de cultură postatlanteene, în special la populaţiile vorbitoare de limbă engleză, se va extinde şi asupra limbajului însuşi. Nu numai că imaginile ca mijloc de expresie au fost devalorizate, ci şi cuvântul ca atare va fi devalorizat. Aşa cum este combătută în ziua de azi imaginea de către conştienţa materialistă, tot aşa se va combate în viitor cuvântul. Oamenii vor afirma că un cuvânt nu este potrivit pentru a exprima ceva adevărat prin sine însuşi. Fritz Mauthner [Nota 6] a încercat deja cu a sa «Critică a limbajului» să pună în cârca limbajului tot ceea ce ar exista ca superstiţie în omenire. Dar el nu o are de făcut cu un instrument nepotrivit. Anume, partea sa critică este un instrument potrivit; dar se ocupă de un material nepotrivit: cu limba germană. Prin aceasta el se înşeală. Ocultiştii vorbitori de limbă engleză au, însă, materialul potrivit: limba engleză. Aceasta are în impulsul ei de dezvoltare să devalorizeze conţinutul plin de sens, din ce în ce mai mult să aibă simpla înşiruire de cuvinte. Gândiţi-vă cât de mult are ea deja în ziua de azi exprimări în cuvinte goale, cât este în ea ceva doar superficial, de mântuială. Şi dacă studiați chiar filosofia engleză veți observa că limbajul nu mai oferă nimic din bogăţia de cuvinte pline de conţinut. Studiaţi-i, de exemplu, pe John Stuart Mill [Nota 7], Herbert Spencer [Nota 8] şi alţii: limbajul nu oferă nimic pentru a intra în spirit. De aici se poate vedea cum limbajul joacă un mare rol atunci când problema limbajului este înțeleasă de ocultiştii vorbitori de limbă engleză; căci aceasta se află în impulsurile timpului. De aceea se pune problema de a concepe, de a inventa din subterane oculte mijloace şi căi pentru a exercita dominația asupra lumii fără a se folosi de limbaj. Şi acesta este marele contrast dintre Orient şi Occident: Orientul, cu intensitatea neobişnuit de vie a limbajului, Occidentul cu lepădarea tâlcului interior al limbajului. Din nou este omul din Europa Centrală situat între cele două extreme. Ceea ce se desfăşoară aici şi care are un simbol important în ceea ce se strigă în ziua de azi pe cât se poate de tare, dar pe cât se poate de mincinos, pentru a ascunde adevărul – din nou nu spun aceasta dintr-o simţire şovinistă oarecare, ci din cea mai lucidă descoperire spiritual-ştiinţifică –, ceea ce se strigă astăzi atât de tare şi pe care diferitele popoare îl afirmă, este spus doar pentru a acoperi celălalt aspect: Intenția de a ajunge la dominație într-un domeniu în care limba îşi pierde dominația prin propriul său mers evolutiv. Aceasta este ceva din care marile, drasticele, catastrofalele evenimente ale prezentului sunt lucruri speciale; aceasta este ceva care inaugurează o mare şi cuprinzătoare luptă, care trebuie să se manifeste în cele mai variate forme în viitorul apropiat în omenirea pământeană. Nu este ceva despre care se poate gândi că va fi la fel ca şi cu toate războaiele de până acum: că şi mai înainte au existat războaie, dar că apoi s-au încheiat păci, şi că va continua să fie așa cum a fost și până acum. Ci este ceva care trebuie considerat ca fiind perpetuu; fiindcă numai atunci dobândim gânduri cuprinzătoare despre evenimentele drastice ale prezentului, când luăm asemenea lucruri în considerare. Oamenii trebuie să se decidă în ziua de azi să nu mai gândească superficial în privinţa anumitor situații, ci să pătrundă în profunzimi, căci altfel nu iese nimic deosebit din tot ceea ce încearcă să întreprindă. Dar prezentului îi va fi de-a dreptul greu să se obişnuiască cu ceea ce trebuie să curgă în acest domeniu din consideraţiile spiritual-ştiinţifice. Acest aspect mi-a ieșit în față în mod grotesc zilele acestea dintr-un lucru mărunt, şi a fost atât de grotesc deoarece avea o origine extrem de amabilă. M-am ocupat zilele acestea cu a da o formă noii ediţii a Filosofiei libertăţii [Nota 9], ce urmează să apară în viitorul apropiat. A trecut mult de când am scris eu, ca tânăr, Filosofia libertăţii; pe atunci aveam vreo treizeci și doi și treizeci și trei de ani, aşadar a trecut de-a dreptul mult timp. Şi aceasta aduce unele lucruri la suprafaţa sufletului. La acea vreme, am avut în privința acestei lucrări o mare satisfacţie, aşa cum am expus-o şi în revista «Das Reich» [Nota 10]. Corespondam mult pe atunci cu Eduard von Hartmann [Nota 11], autorul «Filosofiei inconştientului» şi, când a primit Filosofia libertăţii a mea, el şi-a notat în exemplarul său observaţiile şi mi le-a pus apoi la dispoziţie. Eu mi-am copiat atunci acele observaţii [Nota 12] şi le mai am şi în ziua de azi. Vedeţi că o împrejurare de-a dreptul amabilă se află la baza a ceea ce am să vă istorisesc acum.
Am expus la început în Filosofia libertăţii intrinsecitatea spirituală în forma gândirii care se cuprinde și înțelege pe sine, pentru că ajungem în mod real la cuprinderea și înțelegerea unui spiritual numai prin faptul că trăim în mod real experiența a ceea ce îl întâmpină pe om în primul rând ca spiritual – gândirea ce se cuprinde pe sine, care este bazată pe sine însăşi. Dar prin faptul că mi-a reieșit aceasta pe atunci, a fost necesar să vorbesc despre unele lucruri în alt fel de fraze decât vorbeau cei care porneau de la alte puncte de vedere. Aşa, de exemplu, aveam pe o pagină fraza [Nota 13]: Reprezentarea este o noțiune individualizată, noțiunea este trăită în mod intuitiv în spirit; reprezentarea este noțiune individualizată şi este raportată de către Eu în afară, la obiect. – Printre lucrurile pe care le-a subliniat pe atunci Eduard von Hartmann se află şi aici o linie, şi el a remarcat relativ la aceasta: „Aceasta este o utilizare neobişnuită a cuvintelor”. Se vede, este ceva ce provine dintr-o atitudine foarte amabilă, dar ceva care este foarte caracteristic. Căci dacă ne este îngăduit să facem o comparaţie între lucrările mari şi cele mici, am putea folosi următoarea comparaţie. Atunci când Copernic a exprimat ideea: Nu Soarele se roteşte în jurul Pământului, ci Pământul în jurul Soarelui –, daca cineva i-ar fi notat pe margine: Aceasta este o folosire neobişnuită a cuvintelor – cât de ciudat ar fi fost! Desigur că trebuie să rezulte o folosire neobişnuită a cuvintelor atunci când apare ceva nou. Dar vedeţi cum de acolo de unde ar trebui să crezi că ar putea exista o înţelegere fără rezerve, ţi se spune: Aceasta este o folosire neobişnuită a cuvintelor! Dacă oamenii nu s-ar fi hotărât niciodată să utilizeze cuvintele într-un mod neobișnuit, nu ar fi existat nici un progres, nu numai în domeniul spiritual. Acesta este un exemplu în care lucrurile ne apar chiar clar. Veţi găsi la tot pasul respingerea care există, în primul rând deja faţă de folosirea cuvintelor în felul în care o face ştiinţa spirituală. Ceea ce în ziua de azi, deja ca un veşmânt de-a dreptul uzat, înfățișează vechile viziuni asupra lumii, nu ar mai putea fi folosit nici măcar de vechile viziuni asupra lumii; căci este atât de uzat, încât nici măcar Biroul imperial de îmbrăcăminte nu le-ar mai accepta dacă li s-ar oferi într-adevăr în forma unui veşmânt. Dar atunci când el apare drept viziune asupra lumii, care trăieşte în interiorul sufletului, atunci oamenii nu îl observă. Pentru aceasta oamenii trebuie să dobândească un sentiment. Acesta face parte dintre cele de care au nevoie oamenii prezentului, pentru a înţelege vremurile. Şi vremurile trebuie înţelese!
Trebuie mereu să ne reamintim că aceste lucruri sunt foarte importante! În caz contrar, acele persoane individuale cunoscătoare şi cunoașterea lor pusă în slujba celor care supraveghează omenirea vor dobândi foarte uşor supremaţia. Despre asta este vorba, să avem grijă ca o anumită cunoaştere să nu fie pusă în slujba unei părţi a omenirii, ci în slujba întregii omeniri. De îndată ce chiar şi cea mai bună cunoaştere nu este impregnată de această atitudine, cea mai bună cunoaştere va deveni dezastru pentru omenire.
