În acea perioadă a anului pe care o trăim noi acum, am expus în anii trecuţi consideraţii care se leagă de sărbătoarea Rusaliilor. Acum, eu am spus deja adesea că în prezent trăim într-un timp în care evenimentele care intervin în mersul omenirii sunt atât de importante şi se abat atât de mult de la mersul obișnuit al vieţii din istoria omenirii, încât abia dacă există posibilitatea de a se ajunge la consideraţii obişnuite ale sărbătorilor, care până și în prezent sunt prea adesea făcute, dacă nu chiar cu scopul, totuşi în sensul de a uita ceea ce se desfăşoară atât de catastrofal pentru omenire, de jur-împrejurul nostru. Dar probabil că am putea totuşi să ne referim chiar la sensul vestirii de Rusalii.
Ştim din consideraţii anterioare privind Rusaliile că cel mai important la evenimentul de Rusalii este faptul că o viaţă comună a celor care au participat la marele eveniment de Paşti al omenirii s-a individualizat. Limbile de foc au coborât pe capul fiecăruia şi fiecare a învăţat, în acea limbă care nu era la fel cu nici o altă limbă şi prin urmare era inteligibilă tuturor, să cuprindă, să înțeleagă ceea ce cursese prin evoluţia omenirii drept Misteriul de pe Golgota. Limbile de foc au coborât pe capul fiecăruia. Mai înainte fusese aşa, că sufletele separate ale ucenicilor se simţeau, am putea spune, ca într-o aură generală, de ansamblu a Misteriului de pe Golgota. Apoi, prin evenimentul Rusaliilor, ceea ce ştiau, cele pe care le recunoșteau numai prin viaţa lor în comun, au trecut în fiecare suflet individual, astfel încât fiecare avea acum iluminarea în mod individual din sine. Acesta este aspectul cel mai important, exprimat, desigur, în formă abstractă. Trebuie să simțim în suflet această individualizare a mesajului de Paşti prin vestirea de Rusalii, dacă vrem să o înţelegem în sens corect. Atunci avem totodată posibilitatea de a înţelege ceea ce este voit prin ştiinţa spirituală, tocmai în sensul acestei vestiri de Rusalii. Căci este intenționat ca o prioritate în această ştiinţă spirituală faptul ca fiecare suflet omenesc să găsească în sine însuşi miezul spiritual al fiinţei sale, care îl poate ilumina în privinţa ţelurilor Universului spre care ar trebui să tindă. În acest fel ar trebui să se dezvolte viaţa viitoare a omenirii, oamenii să se bazeze mai puțin pe a privi mereu la ceea ce le este dat ca structură socială, și în schimb, vrem să sperăm, oamenii vor deveni maturi şi capabili să ducă, fiecare din sine însuşi, o astfel de viaţă încât cel de lângă el să poată duce o viaţă similară. Atunci o toleranţă lăuntrică va cuprinde sufletele şi în structura socială se va putea înfăptui libertatea. În nici un alt mod nu poate fi înfăptuită Libertatea în lume decât în acesta, adică în nici un alt mod decât prin faptul că mesajul de Rusalii intră în fiecare suflet omenesc.
Pentru modul în care trebuie să conlucrăm în suflet, cum trebuie împreună să înțelegem și asimilăm cele oferite prin ştiinţa spirituală, pentru aceasta, mesajul de Rusalii este un prototip. De aceea aş vrea să spun: Dintr-un anumit punct de vedere ştiinţa spiritului însăși este o continuă, perpetuă, durabilă vestire de Rusalii.
Ceea ce ne poate învăţa prezentul în primul rând, dacă vrem să aducem această învăţătură pe terenul nostru, este că trebuie să ne înarmăm cu răbdare. Aici se află prieteni care aproape de la începutul strădaniilor noastre au lucrat împreună cu noi la ceea ce numim Mişcarea noastră spiritual-ştiinţifică. Sunt acum cincisprezece până la şaisprezece, ba chiar şaptesprezece ani de atunci, şi practic în faţa sufletelor noastre ar trebui să stea neîncetat gândul: cât de puţin, cât de infinit de puţin s-a atins, de fapt, în aceşti cincisprezece până la şaptesprezece ani. Şi de aici ar trebui să rezulte celălalt gând, cu câtă răbdare trebuie să ne înarmăm atunci când ne gândim ca ceea ce poate fi ştiinţa spirituală pentru noi, ceea ce poate deveni ea prin noi, să poată duce într-adevăr la un fel de revitalizare a existenţei omeneşti.
Ceea ce poate deveni ştiinţa spirituală – ar trebui mereu să comparăm aceasta cu ceea ce am înfăptuit, atât de puţin în acest deceniu şi jumătate. Desigur că mulţi au preluat ceea ce a fost oferit omenirii prin ştiinţa spirituală. Dar acesta este numai cea mai mică parte, așa cum rezultă din nenumăratele consideraţii pe care le-am pregătit. Ştiinţa spirituală mai are deja şi cealaltă sarcină: de a curge în mod real în structura socială, în întreaga viaţă a omenirii prezentului. Dar dacă vrem să cuprindem acest gând trebuie totuşi să-l legăm de un altul, de un altul ce răsună pentru noi în ziua de azi în fiecare moment, din toate evenimentele lumii, care exprimă un anumit conflict în care este împins sufletul omenesc şi care tocmai în timpul nostru actual, s-ar putea spune, este împins către un anumit punct culminant.
Dacă ne amintim punctele principale ale cercetării noastre spiritual-ştiinţifice, veţi găsi pretutindeni că această cercetare spiritual-ştiinţifică se bazează tocmai pe aceea că realitatea suprasensibilă, spirituală, curge în sufletul omului. Această ştiinţă spirituală ne permite să recunoaştem că în decursul evoluţiei omenirii curge necontenit viaţa spirituală în oameni, dar că, totuşi, ceea ce se petrece pe Pământ, este un progres numai în măsura în care oamenii înţeleg să trezească la existenţă exterioară ceea ce curge în ei din lumea spirituală. Dar un asemenea gând ar trebui, de fapt, să poată pătrunde întreaga noastră simţire. Noi trebuie să îl putem aduce în legătură în primul rând cu ceea ce, de exemplu, ne este cunoscută drept ştiinţa istoriei, şi ar trebui, apoi, să îl putem aplica din acest punct de vedere asupra prezentului. Ar trebui, de exemplu, să fim capabili să ne întrebăm, dar să ne întrebăm cu seriozitate – aceste lucruri sunt, desigur, ipoteze, dar ele duc la realităţi într-o viaţă reală de gânduri –: Ce s-ar fi întâmplat dacă, de exemplu, Columb, sau un altcineva, legat esenţialmente de evoluţia omenirii contemporane, ca de exemplu Gutenberg, inventatorul tiparului, sau chiar Luther, s-ar fi născut în secolul IX sau VIII, pe scurt, într-o altă perioadă istorică? Ce ar fi devenit atunci personalităţile care poartă acest nume? – Cu siguranță, dacă s-ar fi născut în alte timpuri, nu ar fi devenit ceea ce ne apar nouă a fi ei în istorie. Firește, aşa ceva nu se poate; evoluţia Universului îşi are karma ei; dar considerarea ipotetică a unui astfel de lucru duce la realităţi. Probabil că ar fi devenit personalităţi despre care istoria exterioară nu vorbeşte. Dar totuși, pe de altă parte, nu vă puteţi imagina ca într-un asfel de caz, pe măsură ce se apropia perioada contemporană să nu se fi descoperit, de exemplu, arta tipăririi cărţilor, şi să nu fi fost venită Reforma în timp ce venea acestă perioadă contemporană, nici aceasta nu vă puteţi imagina. De aici vedeţi că principalul este să privim înspre ceea ce se împărtăşeşte omenirii din lumea spirituală, şi să învăţăm, într-o măsură cu mult mai mare decât o poate face prezentul, să privim omul ca pe un instrument prin care spiritualul pășește din lumea spirituală în viaţa pământească.
Spuneam că exact în prezent este încadrat omul în privinţa acestor lucruri într-un conflict crâncen. Prezentul nu recunoaşte că are loc ceva ca o curgere în jos a unui curent spiritual de evoluţie în evenimentele Pământului; el nu-și dă seama că omul este un simplu instrument, şi vrea să clădească o ordine socială care nu recunoaşte acestea. El vrea să clădească o ordine socială care de fapt să țină cont numai de omul cu totul personal, care stă aici pe Pământ, și să aibă în vedere numai acest om cu totul personal. Caricatura extremă, care are în vedere numai omul absolut individual, este deja recent amintitul leninism sau troţkism. Această viziune asupra societății nu cunoaşte decât omul care stă aici, pe Pământ. Nu mă refer numai la aspectul teoretic – acesta ar fi cea mai mică problemă –, ci mă refer la consecinţele pentru viaţă. Un astfel de Lenin [Nota 1] sau Troţki [Nota 2] caută să organizeze – chiar şi într-un domeniu în care se potriveşte cel mai puţin – structura socială în aşa fel, ca şi cum nu ar fi nimic altceva de luat în considerare decât omul făcut din carne şi oase. Însă acesta este un ideal care s-a dezvoltat de decenii în sfera aşa-numitului socialism, şi leninismul şi troţkismul nu sunt decât ultimele contracții caricaturale ale unei astfel de concepţii care s-a constituit de mult.
Vedeţi, despre ce este vorba: de a regăsi calea înapoi, înspre sensul evenimentului Rusaliilor. Sigur că la acei ucenici pe ale căror capete au coborât flăcările, viaţa spirituală individuală urma să renască iluminând. Dar aceasta urma să fie viaţa spirituală prin care se repartizează asupra membrilor individuali cea mai mare măsură imaginabilă a ceea ce este obiectiv, pentru care omul nu este decât un instrument.
Sensul acestei vestiri de Rusalii este însă, totodată, şi altceva, iar acest ceva este cel mai important: confirmarea faptului că omul nu îşi pierde valoarea prin faptul că el constituie un instrument pentru spiritul care curge necontenit în omenire. Așadar atunci omul îşi păstrează valoarea personală. Este ceva care nu numai că poate fi înţeles teoretic în ziua de azi, ci relativ la care este necesar să se tragă consecinţele pentru viaţă, să fie introdus în modul în care se gândeşte despre formarea statelor, despre morală şi viaţa socială. Despre aceasta este vorba, că un gând este trezitor, şi o trezire a fost atunci când flăcările au coborât pe capul fiecărui ucenic. Şi faptul de a trece dormind prin evenimentele timpului, atitudine înspăimântător de răspândită în ziua de azi, este o păcătuire faţă de evenimentele timpului. Dar în ciclul de evoluţie la care am ajuns acum este cu totul imposibil să ajungi la o trezire faţă de evenimente, dacă nu consideri aceste evenimente cu o anumită mobilitate interioară a vieţii sufleteşti, dacă nu ești capabil să diferenţiezi ceea ce este esenţial şi corect de ceea ce este neesenţial şi incorect. Ceea ce ne inundă în ziua de azi, în special ca lectură ziaristică nu poate fi luat în sensul că totul este egal; ci între miile de coloane ale cărţilor şi ziarelor pot exista două rânduri care să fie de o importanţă imensă, esenţială, care să indice caracterizând ca fenomenen primordial – dacă îmi este îngăduit să folosesc expresia lui Goethe – ceea ce se petrece de fapt. Şi toate celelalte pot fi tuş de tipar irosit. Problema care se pune este că omul trebuie să trezească în sine un sentiment interior faţă de ceea ce este important şi esenţial şi faţă de ceea ce este neimportant şi neesenţial. Acest sentiment apare în suflet atunci când omul obține inconştient ceea ce îl întâmpină în prezent ca mari perspective ale lumii, pe care ştiinţa spirituală le poate dezvălui. Numai că el trebuie să introducă aceasta în simțirea sa, trebuie să încerce să simtă treptat aşa cum va simţi atunci când ştiinţa spirituală devine vie în el. Atunci va fi în orice caz necesar ca omul să-şi câștige încrederea lăuntrică în ceea ce simte cumva lăuntric, într-o măsură cu mult mai mare decât o fac oamenii în mod obişnuit în ziua de azi. Anume, cel care se aşteaptă ca cele primite astăzi să se manifeste mâine luminând până departe evenimentele, acela de regulă nu o va scoate la capăt cu o adevărată observare. Ceva poate fi corect, dar evenimentele îl pot ascunde, astfel încât acest aspect să se exprime abia într-un viitor îndepărtat. Dar pentru aceasta este necesar ca noi să ne situăm în lume într-un mod corect; pentru aceasta este important să avem reprezentări corecte despre ceea ce se petrece.
Astfel, în curentul actual al evoluţiei se desfăşoară de fapt lucruri extraordinar de importante, care se pot observa chiar şi în fenomenele exterioare, atunci când cuprinzi cu rațiunea aceste evenimente exterioare aşa cum tocmai am indicat: în sensul de a diferenţia esenţialul de neesenţial, de a avea curajul să diferenţiezi esenţialul de neesenţial.
Ceea ce se petrece în ziua de azi – vreau să reliefez un singur aspect – este că se pregăteşte într-un mod remarcabil lipsa de importanţă a Imperiului britanic exterior, paralizia a ceea până acum lumea a cunoscut din punct de vedere istoric drept britanism, prin faptul că ceea ce era specific britanic trece în pan-anglo-americanism. Aceasta se dezvoltă chiar acum în prezent. Se dezvoltă ceva care tinde ca britanismul să dispară în pan-anglo-americanism. Un astfel de aspect se află în totalitate în acea evoluţie pe care am indicat-o deja în cele mai variate moduri, el nu o contrazice. Dar pe de altă parte este de o importanţă imensă faptul de a avea în vedere în mod real un astfel de gând esențial, pentru că depinde dacă preluăm forţe corecte sau incorecte în viaţa noastră de reprezentare. Timpul ne poate învăţa mult în această privinţă, acest lucru trebuie mereu indicat. Cu siguranță oamenii aflaţi pe front au devenit alţii în urma experiențelor. Aceasta o ştie oricine este familiarizat cu faptele. Nu este locul aici să discutăm în ce mod s-au transformat. Dar printre aceia care au trăit în spatele fronturilor, sunt totuși extraordinar de numeroşi aceia care gândesc la fel ca în iulie 1914, care de atunci nu au învăţat nimic, care folosesc exact aceleaşi concepte care se foloseau în iulie 1914. Atunci când vorbeşti cu oamenii ei îţi spun acelaşi lucru pe care l-ar fi putut spune şi în iulie 1914. Dar de fapt nu poate fi un om treaz acela pentru care nu a primit fiecare concept o altă nuanţă, o altă valoare. Şi din acest motiv va trebui să se pună întrebarea – dar această întrebare trebuie să şi-o pună fiecare sieşi ca întrebare absolut serioasă şi, aş spune, ca problemă de conştiinţă creştină: Unde pot fi găsiţi în ziua de azi acei oameni care înainte de iulie 1914 au văzut clar posibilitatea că putea să se întâmple ceea ce s-a întâmplat până în ziua de azi? Aş putea formula întrebarea şi altfel. În ciclul de conferinţe pe care l-am ţinut înainte de război la Viena [Nota 3] găsiţi, printre altele, exprimate următoarele: viaţa socială umană poartă acum în sine ceva care poate fi comparat cu un carcinom, ceva care este o boală canceroasă în viaţa omenirii. Acest lucru trebuia avut atunci în vedere. Dar sunt mulţi oameni care nu l-au luat în considerare nici până în ziua de azi. Eu întreb: Cât de profund s-a înţeles că la acea vreme am vorbit despre carcinomul din evoluţia omenirii?
Vreau cu aceasta numai să indic seriozitatea cu care ar trebui asimilată ştiinţa spirituală, dacă e să fie aplicată asupra evenimentelor prezentului. În mare parte, cauza din care ştiinţa spirituală este atât de respinsă se află în faptul că oamenilor le este teribil de incomodă seriozitatea cu care este intenţionată această ştiinţă spirituală. Teoriile ştiinţei spirituale le plac unora, dar seriozitatea care se află în ea în privința cerinţelor vieţii, este extrem, extrem de incomodă pentru mulţi dintre cei cărora le plac teoriile. Toate acestea ne conduc direct la a înţelege, poate ceva mai exact, ceea ce trebuie acum să includ şi în aceste consideraţii, ceea ce este important de avut în vedere dacă vrem să înţelegem ştiinţa spirituală în fundamentele ei.
Atunci când, în ziua de azi, omul vrea să înţeleagă ceva în lume, el are mereu sentimentul: Mijloacele pentru această înţelegere trebuie căutate cumva în ceea ce este prezent. Dar spiritualul nu poate fi căutat numai în ceea ce este prezent. Atunci când, de exemplu, vrei să cunoști omul în privinţa spiritualului, nici măcar fiinţa omului dintre naştere şi moarte nu o poţi înţelege numai prin cunoaşterea omului prezent. De ce? Presupuneţi că aţi ajuns la vârsta de cincizeci de ani – desigur că poate fi şi o altă vârstă – şi dezvoltaţi în sufletul dumneavoastră o viaţă care este legată de forţele sufletului senzitiv. Atunci veţi avea involuntar, din reprezentările prezentului, concepţia: Acesta este sufletul meu al senzaţiei, pe care îl am aici; el se exteriorizează atunci când se exteriorizează viaţa de simțire a sufletului. Dar aceasta nu este deloc adevărat. Ci sufletul dumneavoastră al senzaţiei s-a dezvoltat în perioada de la 21 până la 28 de ani, şi ceea ce era pe atunci în suflet, şi de la al 28-lea an a încetat să mai fie în suflet pentru timpul prezent, aceasta acţionează în continuare; acele forțe le folosiți în ziua de azi atunci când considerați forţele sufletului senzaţiei. Acum nu folosiţi forţe de acum ale sufletului senzaţiei, ci forţele de atunci. Trecutul acționează. Nu este adevărat că tot ceea ce acţionează se epuizează în timpul prezent; ci ceea ce a trecut, continuă să acţioneze. Lumea spirituală trebuie luată ca o muzică. V-ar fi imposibil să recepţionaţi o melodie, dacă la cel de-al treilea sunet l-aţi fi pierdut pe primul; în cel de-al treilea sunet continuă să acţioneze primul; el acţionează în interiorul lui. În acţiunea spirituală este aşa că ceva nu doar acţionează și ulterior prin păstrarea în memorie, ci continuă să acţioneze în realitate. Efectele, acțiunile forţelor trecute ale vieţii spirituale din părţile individuale ale sufletului sunt ca părţi ale spiritual-sufletescului mereu prezente, dar într-un alt sens. Vârsta noastră de 21 de ani, de 22 de ani, continuă să acţioneze în noi şi mai târziu; ea este prezentă; şi ea este aici în măsura în care era aici în trecut, şi nu în măsura în care este aici în prezent. A-şi forma reprezentări noi – şi ceea ce am dezvoltat acum pentru dumneavoastră este o reprezentare nouă, ea nu se găseşte nicăieri printre reprezentările prezentului –, a-şi forma reprezentări noi este incomod pentru oameni. De exemplu, ei nu vor să-şi spună: Atunci când sunt bătrân şi am păr cărunt şi chelie, vorbesc şi gândesc, cu toate acestea, tot cu forţele tinereţii mele, ale copilăriei mele. – Dar este pur şi simplu adevărat: Ceea ce a generat şcoala în dumneavoastră, modul în care v-aţi petrecut timpul între 18 şi 28 de ani acţionează de-a lungul întregii vieţi. Nu le puteţi înlocui ulterior prin alte forţe, decât dacă vă întoarceți înspre acele izvoare pe care le deschide ştiinţa spirituală. Este singurul mijloc prin care unele lucruri din viață se pot înlocui. Nu veţi găsi de neînţeles faptul că mulţi oameni acum rămân în fond sterili. Acest lucru este legat de sistemul educaţional. Nu putem dezvolta ceva care nu a fost depus în noi în copilăria noastră, dacă nu a fost depus în interiorul nostru prin forţele obişnuite, prin care ne adresăm ființei noastre omenești.
A înţelege corect astfel de reprezentări necesită multe. Necesită mai presus de toate – trebuie să accentuez tot mereu acest lucru, din cele mai variate puncte de vedere – ca oamenii să învețe din nou, într-un sens cu mult mai înalt decât o vor ei în ziua de azi, să creadă în viaţă, să creadă în spiritualitatea vieţii. În ziua de azi, omului i-ar fi realtiv ușor, probabil, să creadă în provenienţa sa spirituală. El va fi relativ uşor de adus la a crede că la ceea ce s-a dezvoltat prin ereditate de-a lungul generaţiilor ca element material, este legat un spiritual, care vine aici dintr-o lume spirituală. Dar aceasta nu este suficient. Ceea ce este necesar, este ca noi să credem nu numai în originea spirituală a unei porţiuni a vieţii noastre, ci în originea spirituală a întregii noastre vieţi. Cum aşa?
În ziua de azi credem, datorită tendinţelor evolutive ale omenirii, pe care eu le-am expus adesea, că până la vârsta de 20 de ani ne-am adus în general viaţa la desăvârșire. Credem că în anii 20 suntem copți, potriviți pentru a fi aleşi într-un consiliu orăşenesc, în parlament sau altele asemenea, pentru că putem lua decizii în toate privinţele. Oamenii cred că au depăşit de mult acele timpuri – care, după cum ştim, au existat – în care oamenii aşteptau o vârstă mai înaintată, în baza ideii că fiecare an de viaţă aduce totodată noi revelaţii. Pentru copil noi aşteptăm în ziua de azi ca atunci când ajunge la pubertate, şi capacităţile sale sufleteşti să se schimbe. Deși nu într-un mod atât de radical, facem aceasta totuși și pentru ceilalți ani ai copilăriei. Urmărim dezvoltarea şi suntem convinşi: Până la vârsta anilor 20 viaţa omenească se dezvoltă. Dar după aceea încetăm să mai credem în dezvoltarea mai departe. Credem că ne-am încheiat-o; nu mai aşteptăm nimic de la anii următori ai vieţii în sensul ca în fiecare an nou să ne vină noi revelaţii. Nici nu putem să o facem, dacă rămânem la concepţiile obişnuite. Dar noi ştim că în decursul evoluţiei omenirea devine din ce în ce mai tânără, şi în ziua de azi ea nu îmbătrânește dincolo de 27 de ani. Începând de atunci, dezvoltarea corporală nu mai aduce nimic în plus. Astfel încât ceea ce ar urma să contribuie la dezvoltarea în continuare, trebuie să fie adus din spirit. Dar atunci când este adus din spirit, se uneşte cu sufletul nostru. Întrebaţi-vă numai, câţi oameni vor admite că dacă astăzi sunt tineri de 22 de ani şi ajung apoi la vârsta de 45 de ani, pur şi simplu prin aceea că la o vârstă mai înaintată omul trece prin experiențe diferite decât în tinereţe, la 45 de ani prin revelaţie lăuntrică se poate ieși la iveală ceva care nu ar fi putut apărea anterior. Cine mai crede în productivitatea, în fertilitatea vârstei? Şi pentru că nu se crede în ea, de aceea ea nici nu există; fiincă oamenii nu acordă atenţie modului cum fiecare nou an aduce şi noi revelaţii. Dar gândiţi-vă cât de multe s-ar schimba în viaţa omenească dacă această credinţă ar deveni cu adevărat generală, dacă toţi oamenii ar crede: Trebuie să aştept să îmbătrânesc, şi atunci voi afla prin mine însumi lucruri pe care nu le-am putut afla mai devreme. Viaţa plină de aşteptare, viaţa plină de speranţe – unde este ea astăzi? Dar un astfel de gând, un astfel de sentiment, socotite ca fiind intrate în viaţa umană socială: gândiţi-vă, ce importanţă imensă ar avea acest lucru! Ce importanţă imensă ar avea, dacă la toate diferitele „demolări prin egalitate” – cum aş dori să le numesc – care se desfășoară în perioada actuală, s-ar adăuga în convieţuirea socială a oamenilor conştienţa: Pur şi simplu prin aceea că o persoană a ajuns la vârsta de 40 de ani, el poate trăi experiența a ceva și poate afla ceva ce nu poate încă trăi și afla la vârsta de 27 de ani. Gândiţi-vă cum s-ar putea atunci raporta o persoană de 27 de ani la una de 40 de ani, dacă acesta ar fi un sentiment firesc! Desigur, aceasta nu poate fi în ziua de azi, deoarece astăzi adesea cei de 70 de ani nu sunt mai în vârstă decât 27 de ani, şi adesea tocmai cei mai reprezentativi nu sunt mai în vârstă – şi acest lucru nu se observă. Aşadar nu putem cere acest lucru în ziua de azi ca o cerinţă reală.
Însă aceasta este ceea ce trebuie să aducă viaţa şi ceea ce cere viitorul; ca oamenii să înceapă să privească din nou spiritualul ca pe o realitate. Ce este cunoscut în ziua de azi omului ca spirit? În mare, nimic altceva decât o sumă de concepte abstracte. La o asemenea sumă de concepte abstracte ajunge omul, concepte abstracte care sunt caracterizate tocmai prin aceea că pot fi preluate foarte bine până la vârsta de 27 de ani. Dar cu aceasta, că noi trăim aici pe Pământ între naştere şi moarte, și avem mai întâi viaţă înfloritoare, în dezvoltare, apoi cu rămânere pe loc în această dezvoltare la vârsta de 28 de ani şi apoi, de la vârsta de 35 de ani începându-ne viaţa noastră în descreştere, cu aceasta este legată o spiritualitate reală, concretă, care se schimbă la fel cum se schimbă omul exterior; şi această realitate spirituală concretă parcurge un drum mai degrabă opus celui al omului exterior. Omul exterior îmbătrâneşte, devine ridat, dar trupul său eteric, trupul forţelor plăsmuitoare devine tot mai tânăr; numai că omului nu îi pasă în ziua de azi de acest trup al forţelor plăsmuitoare care devine tot mai tânăr la bătrâneţe. Oamenii merg într-o parte şi în alta, au chelii şi păr cărunt, şi nu ştiu că au un trup al forţelor plăsmuitoare care are o viaţă care a încolțit, care este înfloritoare tocmai atunci când începe să le încărunţească părul, care le poate da tocmai atunci lucruri care nu le puteau fi date mai devreme. Acest lucru se datorează, firește, caracterului timpului actual. Dar timpul necesită în această privinţă o îndreptare. Timpul necesită schimbarea conceptelor. Un aspect care trebuie să apară în mod deosebit în această transformare a gândurilor este acela că gândurile trebuie să devină din nou puţin mai puternice şi mai sănătoase, să nu adere la ceea ce li se oferă numai din afară; altfel ajungem în toate domeniile la cele mai groaznică unilateralitate. Cu gândurile să se pătrundă realitatea în orice domeniu, aceasta este problema care se pune. Nu putem înţelege nici viaţa istorică a oamenilor dacă nu suntem în stare ca la ceea ce se desfăşoară ca înţelepciune exterioară să-i aducem în întâmpinare înţelepciunea interioară. Din diferite motive, care sunt legate de ruptura, de saltul care s-a făcut în evoluţia omenirii, noi am încetat să înţelegem multe aspecte măreţe, care mai erau încă găsite în mod atavic. În multe domenii oamenii cred în ziua de azi că sunt originali.
Cu mult timp în urmă, cândva, la Dornach, am pus într-o conferinţă, întrebarea [Nota 4] ce ar zice un public dacă un regizor de teatru la un spectacol cu «Faust», după ce Faust s-a prăbuşit în faţa Spiritului Pământului, l-ar schimba puţin pe Wagner, dar, altfel, în privinţa aparenţei exterioare l-ar lăsa să apară exact la fel ca Faust. Și totuși, ceva de genul acesta ar trebui să fie făcut cândva. Vreau să vă spun motivul pentru care ar trebui să fie făcut.
Ce citim în ziua de azi în explicaţiile despre «Faust», ce au oamenii în conştienţă atunci când vorbesc despre acest aspect, pe care îl am aici în vedere, dintre Wagner şi Faust? Este suficient să vă amintiţi de absurditatea declamaţiilor unor „Fauşti” şi de tonalitatea insipidă, care vine de la Wagner, şi atunci veţi dobândi o idee despre ceea ce avem aici, dacă ne mai gândim în plus la marele Faust, care pune întrebări ce ajung la cer şi la pedantul Wagner, care pe scenă este mereu prezentat în aşa fel încât şchioapătă puţin, ş.a.m.d. Dar ce anume avem aici de fapt? Faust este disperat în privinţa diverselor ştiinţe. Acest lucru este considerat în majoritatea cazurilor drept ceva extrem de profund, deşi, în fond, în ziua de azi el este deja o banalitate pentru mulţi oameni care nu sunt deloc foarte profunzi. Dar câte nu sunt considerate drept profunde? Cât de des nu auzim despre diverse alte cerinţe cu privire la înţelegerea lumii spirituale, care susţin că trebuie să urmezi cele mai profunde gânduri din lui Faust, ca de exemplu acela al Atoatesusţinătorului, care ne cuprinde şi ne menţine pe mine, pe tine şi pe sine însuşi, din convorbirea lui Faust cu Gretchen [Nota 5]. Oamenii nu reflectă la faptul că totuşi, aceste cuvinte sunt spuse de Faust lui Gretchen care are 17 ani şi că ele sunt adresate în modul potrivit raţiunii ei şi felului ei de a simţi. Întreaga omenire se lasă cu drag catehizată în acest fel, reducându-se la punctul de vedere al lui Gretchen cea ce 17 ani. Am cunoscut chiar şi profesori de filozofie care prezintă aceste catehisme pentru Gretchen drept cea mai înaltă înţelepciune. – Dar aceasta nici nu se află la începutul poemului, faptul că Faust se îndoieşte de orice ştiinţă. Iar punctul crucial, aflat la începutul poemului, este acolo unde Faust se întoarce de la ceea ce i se revelează ca semn al macrocosmosului, al întregului Univers. La început, el nu vrea să ştie nimic despre legăturile omului cu marele Univers care cuprinde totul. El se îndreaptă spre Spiritul Pământului, înspre cel care vrea să-i reveleze ceea ce are omul doar din forţele Pământului. Ceea ce i se revelează din macrocosmos este pentru el un spectacol, o piesă de teatru, „Ah, doar un spectacol!” [Nota 6] Atunci el se întoarce cu spatele. Dar Spiritul Pământului îl respinge. Faust credea că prin Spiritul Pământului poate înţelege ceva ce este strâns corelat cu ființa lui cea mai profundă. Spiritul Pământului îl face să se prăbuşească. Şi apoi, cuvintele: „Tu eşti asemeni spiritului pe care îl înţelegi, nu mie!” [Nota 7].
Acum te întrebi: Cine este cel pe care îl înţelege Faust? El însuşi spune [Nota 8]: „Nu ţie! – Dar atunci cui?” – şi atunci păşeşte înăuntru Wagner. Tot ceea ce ai dezvoltat până acum, este simpla strădanie a sentimentelor; ceea ce porţi deja în tine, priveşte-o – în Wagner! Aceasta este cealaltă natură a lui Faust. Acesta este răspunsul dramatic, adevărat! În dramă, dezvoltarea este dată prin fapte. Lui Faust i se dă să înţeleagă că, practic, în tot ceea ce a dezvoltat el concret până atunci, nu este cu nimic mai mult decât Famulus-ul său, student-asistent al său, şi tocmai prin această etapă a cunoaşterii de sine urmează el să fie condus puțin mai departe. Exact această realitate s-ar putea expune dacă cei doi ar fi făcuţi să apară de-a dreptul identici pe scenă, unul lângă altul. Dar pentru aceasta, oamenii ar trebui să aibă curajul să ia cu mult mai în serios decât până acum cuvinte ca: „Tu eşti asemeni spiritului pe care îl înţelegi, nu mie!” – „Nu ţie? – Cui atunci?”. Atunci ar trebui ca oamenii să pătrundă cu totul cu gândurile lor în situaţie. Şi aşa este ea expusă în dramă.
Şi, pe de altă parte, să considerăm altceva. Faust și-a întors fața de la semnul macrocosmosului. El nu vrea să trăiască forţele care îl leagă pe om de macrocosmos, de întregul Univers. Este ceea ce trăia, în fond, în sufletul lui Goethe însuşi, atunci când a scris prima parte din «Faust»-ul său. Şi atunci când Faust a recuperat ceea ce a neglijat în tinereţea sa, cel puţin în retrospecțiunea datorată plimbării de Paşti şi în special nopţii de Paşi, atunci trece dincolo de etapa de cunoaştere în sine, care l-a întâmpinat în Wagner, şi ajunge să recupereze ceea ce lăsase să treacă pe lângă sine, ceea ce putea fi pentru el mesajul de Paşti. Citiţi propozițiile; Wagner nu vrea să o facă. Fiecare cuvânt este extraordinar de pregnant, ca de exemplu:
Doar capul nu își pierde orice speranţă,
Care aderă mereu la mărturii superficiale,
Cu mână lacomă scurmă după comori
Şi se bucură când găseşte râme! [Nota
9]
Nu poate fi altfel, decât că acest cap „își pierde orice speranţă”. Acesta este motivul autoobservării. Faust suportă acum toate consecinţele, dar el recuperează ceea ce a neglijat în tinereţe. El compensează şi poate recupera. Datorită acestui fapt, este condus cu o treaptă mai sus. Prin aceasta se justifică faptul că acum mai pune o dată întrebarea: „Dar cui?” Aceluia care îi vine în întâmpinare în „pudel”: Mefistofel. Dar ce este acesta? Acesta este acea forţă opusă forţelor omenești de strădanie, contra-forță care luptă împotriva omului, aşa cum luptă Faust împotriva Spiritului Pământului, deoarece nu vrea să aibă nimic de a face cu macrocosmosul. Acestea sunt forţele luciferice, care ies în afară din interiorul omului. De aceea este Mefistofel dotat la început cu trăsături luciferice, şi aceasta este esenţialmente Mefistofel din prima parte a poemului Faust: o fiinţă luciferică.
Dar deja de la sfârşitul anilor nouăzeci, Goethe era capabil să crească dincolo de ceea ce provenea din tinereţea sa. Căci citiţi «Prolog în Cer»: Ceea ce este dezvoltat acolo, nu mai este legat de revelaţiile Spiritului Pământului; acolo, Goethe se ocupă deja de impulsul care vine din macrocosmos. Goethe a crescut dincolo de începuturile sale. Şi acum, în sufletul său intră ceva care este extrem de plin de semnificaţie şi de important şi care, dacă îl recunoaştem, ne îngăduie să privim adânc în sufletul lui Goethe.
Goethe a avut tradiţia legendei lui Faust, tradiţia mitului nordic, german. Acolo Mefistofel era prezent. Dar în clipa în care, îmboldit de Schiller, el îl duce pe «Faust» mai departe, Mefistofel devine – fapt de care Goethe nu este pe deplin conştient – o figură care îl roade lăuntric, cu care el nu o scoate bine la capăt. Jakob Minor [Nota 10], care a dat şi el explicaţii la «Faust», şi a spus unele lucruri spirituale în această privinţă, a găsit o explicaţie ciudată relativ la faptul că Goethe nu a avansat deloc atunci când l-a reluat pe „Faust”. Anume, el este de părere că Goethe, pe când se apropia de vârsta de 50 de ani, ar fi îmbătrânit. Eu aş vrea să ştiu numai cum s-ar putea de fapt scrie un «Faust» dacă forţa poetică ar seca la vârsta de 50 de ani şi totuşi forţele anilor de după 50 ar trebui aduse și ele în poezie, dacă omului nu i-ar putea înflori forţa tinereţii dintr-o viaţă dusă aşa cum a știut Goethe să o ducă. Dar Mefistofel îl chinuia în sufletul său, îl chinuia instinctiv. Şi aceasta nu l-a lăsat să înainteze, deoarece conflictul Faust-Mefistofel nu mergea cum trebuie. Goethe îl adusese odată pe Faust la cele mai mari întrebări ale omenirii, şi acest lucru nu mai mergea acum cu Mefistofel. Acesta avusese un caracter luciferic, caz în care omul are de-a face numai cu forţele care apar din viaţa de sentiment şi de senzaţie. Dar în clipa în care Goethe elaborează «Prolog în Cer», Faust se raportează la macrocosmos. Aici nu mai merge ca Goethe să-l lase pe Faust să se lupte doar cu acele forţe care trăiesc în interiorul omului; aici nu mai merge să-i lase lui Mefistofel doar caracterul luciferic. Goethe simţea aceasta. Şi, într-adevăr, nu pentru a deveni pedant, ci pentru a indica ceva important, aş dori să atrag atenţia asupra câtorva lucruri mărunte. Gândiţi-vă că în «Prolog în Cer», Domnul spune:
Dintre toate spiritele care neagă,
Cel pungaș este cel mai puţin povară pentru mine. [Nota
11]
Atunci trebuie că mai există şi alte spirite care neagă. Dar în «Faust» este unul singur: Mefistofel. Şi gândiţi-vă că Mefistofel spune în «Prolog»:
Cel mai mult îndrăgesc obrajii proaspeţi, bucălaţi;
Pentru un cadavru, eu nu sunt acasă. [Nota
12]
Şi amintiţi-vă că, în final, el se străduieşte chiar serios să obțină cadavrul. Despre ce este vorba aici? Goethe simţea: Ceea ce a primit el de la mit, de la saga Faust ca figură unitară a lui Mefistofel, se scindează în două atunci când ieși afară, în macrocosmos. În Goethe trăia acest lucru, de a-l simţi ca scindat în două elemente opuse: lucifericul şi ahrimanicul. El nu a putut avansa în această direcţie deoarece pe vremea lui încă nu exista ştiinţa spirituală. Însă aceasta l-a dus la stagnare. Totuşi, când mai târziu a avut de unit procesele macrocosmice cu cele umane în «Noaptea valpurgică», la sfârşit, unde procesul macrocosmic și trăirile omeneşti se împletesc, Mefistofel al său a trebuit să primească un caracter ahrimanic. El a reuşit acest lucru până la un grad înalt. Dar, de fapt, tot ceea ce a spus Goethe însuşi în privinţa raportului său personal cu «Faust» al său, se află sub impresia: Nu merge mai departe. Dacă Faust este luat din drama pedantă a Evului Mediu, dar, cu toate acestea, populară, şi este pus pe marea scenă a lumii, este necesar ca Mefistofel să fie scindat într-o fiinţă luciferică şi una ahrimanică. De aceea nu voiau lucrurile să meargă mai departe la Goethe. El a reuşit apoi – desigur că nu vreau să-l corectez pe Goethe –, pe măsură ce se apropia tot mai mult de partea a doua a poemului, să-i dea lui Mefistofel al său trăsături ahrimanice. O fiinţă luciferică îndrăgeşte „obrajii bucălaţi, proaspeţi”; una ahrimanică are de a face cu „cadavrul”, deoarece cu ceea ce trăim noi în capacitatea noastră de percepţie ea pătrunde şi în conştienţa noastră dintre naştere şi moarte. Exact atunci când privim o personalitate ca cea goetheană, putem vedea cum o asemenea personalitate păstrează forţele tinereţii, dar cu aceste forţe ale tinereții face mereu noi și noi experienţe de viaţă. Ceea ce reiese din povestea vieţii lui Goethe într-un mod atât de remarcabil pentru sfârşitul anilor 90 ai secolului XVIII, nu a intervenit pentru că el a îmbătrânit, ci pentru că el a trecut printr-o criză care a adus anumite forţe din tinereţea sa la o nouă înviere, ele au fost ridicate din nou, îngăduindu-i să le trăiască de-a dreptul ca pe o minune de Rusalii. Ceea ce am avut de spus acum despre «Faust» este expus mai aprofundat în lucrarea care urmează să apară acum din nou [Nota 13]: «„Faust”-ul lui Goethe ca imagine a concepţiei sale esoterice despre lume». Aceasta va constitui prima parte a unei cărţulii ce va fi publicată în curând: «Specificul spiritual al lui Goethe»; cea de-a doua parte urmând să conţină gândurile lui Goethe despre «Faust»-ul său [Nota 14], iar cea de-a treia parte [Nota 15] expunerea câtorva gânduri privind «Basmul despre şarpele cel verde şi frumoasa Floare-de-Crin».
Am expus acestea din motivul că vreau să atrag atenţia că este cu adevărat necesar să cuprindem cu gânduri pătrunzătoare ceea ce conţine substanţa spirituală a omenirii – dar şi a celei trecute –, să luăm în serios ceea ce există aici. Căci noi ne-am dezvăţat complet, în ultimele patru-cinci decenii, să primim și să considerăm cu deplină seriozitate tocmai ceea ce este mai măreţ în trecutul omenirii. Îngrozitor de multe am neglijat în ultimii patruzeci-cincizeci de ani, şi este necesar ca ceea ce era prezent spiritual să apară, desigur, într-o înfăţişare înnoită; căci el era atavic în unele părţi ale sale, şi atunci în multe privinţe nu putea trece dincolo de o anumită crustă.
Goethe nu a putut ajunge la scindarea figurii lui Mefistofel într-o fiinţă luciferică şi una ahrimanică, timpul nu era încă copt pentru aceasta. Însă această dualitate trăia în natura lui Goethe. Pe scurt, noi trebuie să învăţăm să credem în întreaga viaţă omenească, nu numai în copilărie. Noi trebuie să învăţăm să putem duce o viaţă plină de aşteptare. Gândiţi-vă cum ar fi dacă omul ar fi curios: Ce va fi cu mine când voi avea cincizeci de ani? Câţi oameni au în ziua de astăzi astfel de gânduri? Câţi duc o viaţă în aşa fel încât să creadă că în sufletul omenesc se revarsă un conţinut mereu nou? Ce schimbări s-ar petrece şi în viaţa socială a omenirii dacă această credinţă în întreaga viaţă ar cuprinde oamenii! Şi ce gând simplu ar putea fi care ar conduce la această credinţă în întreaga viaţă omenească? Gândul care constă în întrebarea: Ar avea oare vreun sens ca în medie să ajungem la vârsta de şaptezeci de ani, dacă ne-am încheia dezvoltarea la vârsta de douăzeci şi opt de ani? Atunci de ce să devenim mai bătrâni? Dar pentru aceasta sunt în orice caz necesare unele ajutoare din ştiinţele naturii, pentru ca ceea ce apare ca ştiinţă spirituală să poată fi unit cu ceea ce se ia în mod științific în serios astăzi.
Ştiinţa spirituală, spuneam – şi cu aceasta mă întorc la începutul consideraţiilor de astăzi – a realizat de fapt foarte puţin în cadrul Mişcării noastre. Şi, cu toate acestea, ea nu este lipsită de perspective. Aceasta se observă cu multe ocazii. Se observă cel mai bine atunci când apare situația – care s-a întâmplat nu de puține ori în ultimii ani –, ca tineri care sunt în prezent la studii universitare să vină pentru a găsi ceva care să poată lega studiile lor specifice de ştiinţa spirituală. Tinerii care se află în ziua de azi la începutul vieţii lor simt din ştiinţele lor că orice ştiinţă poate fi conectată cu ştiinţa spirituală, poate fi dusă până la știința spirituală. De aici vor putea rezulta, probabil, cei mai fertili germeni; căci lucrurile ar trebui luate în serios. Dar dificultăţile apar imediat ce aceşti tineri vor, de exemplu, să scrie o disertaţie de doctorat cu ceea ce vor să introducă din ştiinţa spirituală în studiile lor, şi care ar putea fi introdus într-un mod cu totul obiectiv. Ei nu o pot face; ei nu pot realiza ceea ce vor. Ştiinţa spirituală este practic ceva foarte plin de perspectivă, dar oamenii sunt opriţi de la ea, sunt constrânşi să se îndepărteze de ea. Şi aceasta trebuie înţeles în sensul cel mai deplin al cuvântului. Cunosc un caz – este deja vreme îndelungată de atunci, astfel încât îl pot povesti; ultimele cazuri din prezent nu s-ar cuveni să le povestesc – în care aici, la Berlin, s-a prezentat o disertaţie de doctorat care nu a păcătuit cu nimic altceva decât că a menţionat cartea mea Creştinismul ca fapt mistic. Era o disertaţie filosofică, şi nu una teologică. Persoana în cauză a spus: Ce să fac acum? Paulsen [Nota 16] nu o acceptă, mi-a explicat: Dumneavoastră nu puteţi face aceasta, să îl citaţi aici pe Steiner. – Eu nu am putut decât să-i răspund persoanei: Mergeţi la Münster şi daţi-vă doctoratul cu Gideon Spicker [Nota 17]; acolo probabil că va merge. – Într-adevăr, a mers. Trebuie să consideri lucrurile în realitatea lor, să privești fiecare lucru în parte, în detalii. Punctele de vedere care pot fi dezvoltate în ziua de azi atunci când cineva încearcă să-şi clădească drumul vieţii pe baze academice, sunt uneori extrem de ciudate. Astfel, un conferenţiar universitar colaborator începător – care a trecut peste acest obstacol într-un mod pe care îl veţi auzi de îndată – mi-a povestit odată că el a devenit conferenţiar în felul următor: Scrisese un tratat estetic despre opera unui poet – pe care nu vreau să-l menţionez, pentru că atunci lucrurile ar putea fi dezvăluite cu oarecare mijloace ajutătoare –; apoi a scris un tratat despre Schopenhauer, şi în afară de acestea, desigur, o teză de doctorat. El voia să devină conferenţiar universitar colaborator. S-a dus la universitatea în cauză la profesorul respectiv, care îl aprecia foarte mult şi îl considera un om foarte capabil, crezând că acel profesor ar putea determina într-un mod foarte simplu ca el să devină conferenţiar universitar colaborator. Atunci acel profesor i-a spus: Vedeţi dumneavoastră, aceasta nu merge; dumneavoastră aţi scris acum un tratat despre un poet, despre o problemă estetică. Dar acest poet a trăit în secolul XIX. Este prea recent. Apoi aţi scris despre Schopenhauer. Iar aceasta nu poate fi considerată de noi ca fiind ştiinţifică. – Persoana respectivă a spus atunci: Dar ce să fac în acest caz? – Iar profesorul i-a răspuns: Luaţi-vă un registru mai vechi privind cărţile unui secol anterior, şi căutați un estetician cât mai necunoscut, pe care nu îl cunoaşte nimeni, şi scrieţi – ceea ce vă va fi foarte uşor, pentru că nu există nicio literatură în această privinţă şi nu trebuie să studiaţi prea mult –, scrieţi ceea ce este uşor de scris, pentru că le găsiţi pur şi simplu într-un registru de cărţi. – Ei bine, acest, la acea vreme, viitor conferenţiar universitar colaborator a luat un vechi registru de cărţi, l-a deschis la un vechi estetician italian despre care nu scrisese încă nimeni nimic şi a scris o lucrare, pe care el însuşi o considera extrem de insuficientă şi pe care a considerat-o extrem de insuficientă şi cel care trebuia să-o aprecieze. Însă ea a fost baza suficientă pentru a deveni conferenţiar universitar colaborator!
Eu nu vreau să menţionez acestea pentru a ponegri o personalitate sau alta. Nici nu este vorba de personalităţi, pentru că eu dau un exemplu care nu are nimic de a face cu personalităţile. Căci omul care trebuia să aprecieze respectiva disertaţie râdea despre ceea ce trebuia să-i impună celuilalt conform prejudecăţilor timpului. Şi celălalt, care voia să devină conferenţiar universitar colaborator, râdea şi el. Doi oameni extraordinar de drăguţi, unul mai în vârstă şi altul mai tânăr. Nu este nevoie sa fie din cauza oamenilor. Este din cauza substanţei spirituale în care se află epoca noastră şi căreia îi putem face faţă numai prin gânduri viguroase și puternice. Iar gânduri viguroase și puternice sunt posibile în ziua de azi numai dacă omenirea este fertilizată din spirit, dacă se clădeşte într-adevăr numai pe ceea ce poate da ştiinţa spirituală. Aşadar, indiferent că ne îndreptăm privirea înspre Goethe sau asupra prezentului nemijlocit, ceea ce răsună mereu din situaţia nemijlocită a timpului este: reînnoirea lumii noastre de reprezentare, reînnoirea lumii noastre de simţire, reînnoirea gândurilor noastre, care să se opună în mod puternic prezentului. De aceasta depinde ca minunea de Rusalii să se împlinească în mod individual în suflete, şi ca această minune de Rusalii să apară în întreaga omenire în prezentul nostru catastrofal ca înnoire a vieţii, prin faptul că oamenii, luminaţi de spirit, se raportează unii la alţii ca fiinţe individuale astfel încât prin împreună-voirea, împreună-reflectarea şi împreună-creşterea lor se poate forma o structură spirituală a omenirii. Din om, din ceea ce este individual trebuie să vină ceea ce este necesar pentru viitor. Nu ne este îngăduit să aşteptăm un mesaj general, pe care ar trebui să-l urmeze omenirea. Un asemenea mesaj nu va exista. Dar va exista posibilitatea ca în fiecare suflet omenesc să se aprindă, să lumineze ceea ce poate veni din lumea spirituală. Atunci, prin viața în comun a oamenilor va lua naştere ceea ce urmează să se nască şi ceea ce trebuie să se nască.
