Atunci când, în ultima duminică [Nota 1], am făcut câteva aluzii asupra înnoirii gândului Crăciunului, am vorbit despre faptul că omul – aveam în vedere adevăratul om lăuntric, cel care, venind din lumea spirituală, se unește cu ceea ce îi este predat din curentul ereditar –, cum acest om, la intrarea în existența, pe care o trăiește între naștere și moarte, sosește cu un anumit impuls al egalității. Spuneam că observând cu înțelegere, se poate remarca la copil această afirmare a impulsului egalității: copilul încă nu cunoaște diferențele care apar înlăuntrul omenirii în structura socială prin raporturile în care îl conduce karma pe om. Spuneam atunci: Văzute limpede și nepărtinitor, anumite însușiri, talente, chiar și geniul se prezintă în așa fel încât noi trebuie să atribuim forțele care trăiesc în aceste însușiri, talente, chiar și în geniu, în mare parte impulsurilor care acționează în linia ereditară, în curentul ereditar, asupra omului; și că noi trebuie să calificăm pentru început aceste impulsuri, așa cum apar ele, pur, în parcursul natural al curentului ereditar, drept impulsuri luciferice, că în epoca noastră actuală aceste impulsuri nu pot fi încadrate în mod corect de către om în structura socială decât dacă el le vede drept impulsuri luciferice și dacă este educat să elimine lucifericul, oarecum să aducă pe altarul lui Christos ceea ce i-a mijlocit natura, să le transforme, să le metamorfozeze.
Să distingem așadar două puncte de vedere. Unul dintre aceste puncte de vedere: ce este de făcut cu diferențierile din omenire ce apar prin relațiile sanguine, prin raporturile datorate nașterii? Iar celălalt: că miezul propriu-zis al omului poartă în sine, la începutul vieții pământești, în mod esențial, impulsul egalității în sine. Cu aceasta se indică faptul că omul este considerat corect numai dacă este considerat de-a lungul întregii sale vieți, atunci când este cuprinsă cu adevărat cu privirea evoluția temporală dintre naștere și moarte. Noi am indicat chiar aici, într-o altă privință, faptul că motivele evoluției se modifică în decursul vieții dintre naștere și moarte. Și într-un alt mod găsiți indicate aceste motive evolutive în articolul meu [Nota 2], pe care l-am scris în ultimul număr al «Reich»-ului despre ahrimanic și luciferic în viața omenească. Acolo este indicat cum lucifericul joacă un anumit rol în prima jumătate a vieții, ahrimanicul în cea de-a doua jumătate, cum aceste impulsuri ale lui Ahriman și Lucifer acționează de-a lungul întregii vieți, dar în mod diferit.
Pe lângă ideea egalității s-au impus în ultima vreme alte idei, în mod tumultuos, după cum am spus atunci, duminica, oarecum anticipând evoluția liniștită a viitorului, anticipând mai întâi ca idee ceea ce trebuie să se manifeste lent în evoluția omenirii dacă e să fie îndreptat spre mântuire și nu spre nenorocire. S-au alăturat alte idei ideii de egalitate; dar și aceste alte idei pot fi înțelese și apreciate corect în privința însemnătății lor pentru viață numai dacă sunt încadrate corect în parcursul existenței omenești fizice.
Pe lângă ideea egalității răsună oarecum prin lumea modernă ideea libertății. Eu am vorbit despre ideea libertății cu câtva timp în urmă [Nota 3], pe baza noii ediții a Filosofiei libertății. Noi suntem așadar în măsură să apreciem întreaga importanță și amplitudine a acestei idei a libertății în legătură cu miezul cel mai lăuntric al omului. Poate însă că unii dintre dumneavoastră știu că adesea a fost nevoie să indicăm prin întrebări, ici și colo, asupra specificului deosebit al interpretării libertății, așa cum domnește ea în Filosofia libertății a mea. A trebuit să accentuez mereu în mod deosebit un anumit punct de vedere cu privire la ideea de libertate, anume acela că în întreaga perioadă contemporană, diferitele concepții filosofice au făcut în privința libertății greșeala – dacă vrem să o numim greșeală –, greșeala de a pune întrebarea astfel: Este omul liber sau neliber? I se poate atribui omului libera voință, sau ne este îngăduit doar să-i atribuim faptul că el este încadrat ca într-o necesitate absolută a naturii și că își îndeplinește acțiunile și deciziile volitive din această necesitate? – Punerea problemei este incorectă. Nu există o asemenea exclusivitate: sau-sau. Nu se poate spune că omul ar fi fie liber, fie neliber, căci el se află pe calea evoluției de la nelibertate la libertate. Iar modul în care găsiți abordat impulsul libertății în Filosofia libertății a mea vă arată că omul devine tot mai liber, că el se descâlcește din necesitate și că în el cresc tot mai mult impulsurile care îi fac posibil să fie o ființă liberă în cadrul restului ordinii Universului.
Astfel, impulsul egalității își are culminația la naștere – chiar dacă nu în conștiență, pentru că aceasta nu poate trăi deja atunci atât de evoluată – după care scade. Impulsul egalității are așadar o evoluție descendentă. Schematic putem desena lucrurile așa:
La naștere există o culminație a ideii de egalitate, și egalitatea constituie o curbă în coborâre. Invers e cu ideea libertății. Libertatea parcurge o curbă ascendentă și își are culminația la moarte. Nu vreau să spun cu aceasta că trecând prin poarta morții omul atinge cea mai înaltă culme a unei ființe libere în privința acțiunii sale. Dar, relativ la viața omenească, omul dezvoltă tot mai mult impulsul libertății înspre momentul morții și, relativ, el a dobândit cel mai mult posibilitatea de a fi o ființă liberă în clipa în care pășește prin poarta morții în lumea spirituală. Așadar în timp ce pășind prin naștere în existența fizică aduce din lumea spirituală egalitatea, care descrește pe parcursul vieții fizice, el dezvoltă tocmai pe parcursul vieții fizice impulsul libertății și urcă împreună cu măsura cea mai înaltă ce poate fi atinsă a impulsului libertății pe parcursul vieții fizice, prin poarta morții, în lumea spirituală.
Vedeți de aici din nou cât de unilateral este considerată adesea ființa omenească. Nu se integrează timpul în această ființă omenească. Se vorbește despre om în general, in abstracto, pentru că oamenii nu au în ziua de azi tendința să abordeze realitățile. Dar omul nu este o ființă care să stea pe loc, el este o ființă în devenire. Și cu cât devine el mai mult, cu cât se transpune mai mult singur în posibilitatea de a deveni, cu atât mai mult își împlinește așadar aici, pe parcursul vieții fizice, adevărata sa sarcină. Acei oameni care rămân încremeniți, care nu au tendința de a parcurge o evoluție, dezvoltă prea puțin din ceea ce este propriu-zis misiunea lor pământească. Dumneavoastră nu mai sunteți astăzi ceea ce ați fost ieri, și mâine nu veți mai fi ceea ce sunteți astăzi. În orice caz, acestea sunt nuanțe subtile. E bine de acela la care există asemenea nuanțe, căci rămânerea pe loc este ahrimanică. Nuanțele trebuie să existe. Ar trebui să nu existe nici o zi în viața omului, în care el să nu preia cel puțin un gând în sine care să-i modifice puțin ființa, care să-l transpună puțin în posibilitatea de a fi o ființă în devenire, și nu doar o ființă care există. Și așa, omul poate fi considerat conform cu adevărata sa natură numai dacă nu se spune în sens absolut: Omul are în lume pretenția la libertate, egalitate, ci dacă se știe că impulsul egalității își atinge culminația la începutul vieții, iar impulsul libertății își atinge culminația la sfârșitul vieții. Privim abia atunci în această complicată devenire omenească și din cursul vieții de aici, de pe Pământ, dacă se iau asemenea lucruri în considerare, dacă nu se privește doar abstract la întregul om și se spune: El are pretenția să vadă înfăptuite în structura socială libertatea, egalitatea, ș.a.m.d. – Acestea sunt lucrurile care trebuie să se apropie din nou prin știința spirituală de simțirea omenească, cărora evoluția recentă, care tinde spre abstractism și cu aceasta spre materialism, nu le-a dat atenție.
Acum apare cel de-al treilea impuls: fraternitatea. Lui îi este propriu faptul că își are, într-un anumit sens, culminația la mijlocul vieții. Curba descrisă de aceasta urcă (vezi desenul) și coboară din nou. În orice caz, putem formula lucrurile numai astfel încât să spunem: La mijlocul vieții, când omul se află în starea sa cea mai labilă, adică oscilantă în privința raportului dintre sufletesc și trupesc, omul are tendința cea mai puternică de a dezvolta fraternitatea. El nu o dezvoltă întotdeauna, dar are predispoziția în acest sens. Ca să zic așa, pentru dezvoltarea fraternității, cele mai puternice condiții preliminare sunt date spre mijlocul vieții.
Așa se repartizează aceste trei impulsuri de-a lungul întregii vieți omenești. În vremea spre care ne îndreptăm va fi necesar ca pentru înțelegerea omului și apoi, desigur, și pentru așa-numita cunoaștere de sine a omului, să se ia așa ceva în considerare. Nu se va putea ajunge la idei corecte în privința conviețuirii oamenilor dacă nu se va ști cum se repartizează impulsurile pe parcursul vieții omenești. Întru câtva oamenii nu vor putea trăi concret, dacă nu vor voi să-și însușească această cunoaștere; căci ei nu vor ști cum se raportează concret un om tânăr la unul bătrân, un om mai în vârstă la unul aflat la mijlocul vieții, dacă nu se cuprinde cu privirea configurația specială a acestor impulsuri lăuntrice ale ființei omenești.
Abordați însă ceea ce am expus acum laolaltă cu considerațiile pe care le-am organizat mai înainte aici [Nota 4] asupra întineririi treptate a întregului neam omenesc. Amintiți-vă cum am expus că dependența specifică de corporal pe care o are omul în ziua de azi în privința vieții sale sufletești, a fost trăită în vremurile vechi – eu vorbesc acum numai de perioada postatlanteană – până la o vârstă înaintată. Spuneam că în cultura protohindusă omul era dependent de dezvoltarea sa fizică, de așa-numita dezvoltare fizică, până la vârsta de cincizeci de ani, în modul în care omul este dependent în ziua de azi doar până la o vârstă fragedă. Omul este dependent în primii săi ani de viață de dezvoltarea fizică. Știm ce influență are în dezvoltarea fizică schimbarea dentiției, apoi pubertatea, ș.a.m.d. În primii ani de dezvoltare vedem un paralelism limpede între dezvoltarea sufletească și cea corporală. Apoi acesta încetează, după care dispare. Și eu am atras atenția că în epocile de cultură mai vechi din perioada postatlanteană nu a fost aceeași situație. Acea posibilitate de a ajunge la înțelepciunea dată de natură pur și simplu prin faptul că omul era om, de a ajunge la acea înaltă înțelepciune care era venerată la vechii hinduși, care mai putea fi venerată la vechii perși, acea posibilitate a fost dată prin aceea că lucrurile nu stăteau ca acum, când omul devine la vârsta de douăzeci de ani o ființă „încheiată”, când el nu mai rămâne dependent de organizația sa fizică. Organizația fizică nu îi mai oferă nimic după aceea. Spuneam că nu a fost aceeași situație în timpurile vechi. Atunci, însăși organizația fizică le conferea oamenilor înțelepciunea în suflete, până la vârsta de cincizeci de ani. Pe atunci omul era transpus, în cea de-a doua jumătate a vieții, și fără o evoluție ocultă, în posibilitatea de a absorbi în mod elementar, din dezvoltarea corporală, forțele necesare pentru a ajunge la o anumită înțelepciune și o anumită dezvoltare a voinței. Eu v-am atras atenția ce însemna aceasta pentru vremurile protohinduse sau pentru cele persane, chiar și pentru epoca egipteano-caldeeană, unde, atunci când omul era tânăr, era un băiat sau o fată, sau un tânăr sau o tânără, i se putea indica faptul: Când vei îmbătrâni, să aștepți ca pur și simplu prin îmbătrânire, în viața ta omenească să intervină ceea ce îți este hărăzit prin aceea că parcurgi o evoluție până la moarte. Și era dat și faptul că omul privea cu o anumită venerație spre bătrânețe, deoarece își spunea: cu vârsta, acționează ceva în viață pe care omul nu îl poate cunoaște, nu îl poate voi atunci când este încă tânăr. Aceasta dădea întregii vieți sociale o anumită structură, care a încetat abia atunci când, în timpul epocii greco-latine, s-a retras până în perioada vârstei mijlocii a omului. În cultura protohindusă omul era capabil de evoluție până la vârsta de cincizeci de ani. Apoi omul a întinerit, așadar vârsta neamului omenesc, adică această capacitate de evoluție s-a retras până la sfârșitul anilor patruzeci în perioada protopersană, și ea a acționat numai până la vârsta de treizeci și cinci-patruzeci și doi de ani în perioada egipteano-caldeeană. În perioada greco-latină omul era capabil de evoluție numai între douăzeci și opt și treizeci și cinci de ani. În perioada în care a avut loc Misteriul de pe Golgota, omul era capabil de evoluție tocmai până la vârsta de treizeci și trei de ani. Acesta este faptul minunat pe care îl descoperim în istoria evoluției omenirii: că vârsta lui Christos Iisus, Cel care a trecut prin moartea de pe Golgota, coincide cu acea vârstă până la care se retrăsese pe atunci capacitatea de evoluție a omenirii. Și apoi am indicat că omenirea devine din ce în ce mai tânără, adică rămâne capabilă de evoluție până la un anumit număr tot mai mic de ani, și că înseamnă ceva deosebit atunci când omul pășește în viața publică tocmai la vârsta caracteristică la care se află astăzi omenirea – eu v-am spus: vârsta de douăzeci și șapte de ani –, și nu a primit nimic altceva decât ceea ce a putut fi preluat din afară până la vârsta de douăzeci și șapte de ani. Eu v-am expus că Lloyd George [Nota 5] este tocmai în această privință omul cel mai reprezentativ al timpului nostru, pentru că el a pășit în viața publică la douăzeci și șapte de ani. Infinit de multe sunt consecințele acestui fapt. Puteți citi aceasta în biografia lui Lloyd George. Aceste lucruri fac însă posibil să se pătrundă cu privirea situația din lume dinăuntru spre afară.
Acum însă, care este pentru dumneavoastră aspectul principal, dacă uniți acest punct de vedere pe care l-am cuprins cu privirea în ceea ce privește devenirea tot mai tânără a neamului omenesc, cu punctele de vedere pe care le-am adus tocmai în zilele acestea înaintea sufletelor, în legătură cu gândul de Crăciun? Caracteristic pentru evoluția prezentă după Misteriul de pe Golgota este că, de fapt, prin ceea ce îi revine omului de la natură, nu mai putem dobândi nimic prin organismul nostru începând de la vârsta de treizeci de ani. Dacă nu ar fi intervenit Misteriul de pe Golgota, începând de la vârsta de treizeci de ani, noi am merge oarecum aici pe Pământ și ne-am spune: De fapt, noi trăim cu adevărat cam cel mult până la vârsta de treizeci și doi, treizeci și trei de ani. Până atunci ne oferă organismul nostru posibilitatea vieții. Apoi, am putea la fel de bine să murim. Căci prin cursul naturii, prin evenimentele naturale elementare noi nu mai putem dobândi nimic prin impulsurile organismului nostru pentru evoluția noastră sufletească. – Asta ar fi trebuit să spunem, dacă nu intervenea Misteriul de pe Golgota. Dacă nu intervenea acest Misteriu de pe Golgota, Pământul ar fi trebuit să fie plin de plânsetele oamenilor, care s-ar îndrepta în direcția că oamenii ar spune: Ce mai am eu din viața mea începând de la vârsta de treizeci și trei de ani! Până atunci este posibil ca organismul meu să-mi dea ceva. De atunci încolo aș putea la fel de bine să fiu mort, pentru că de fapt eu umblu ca un cadavru viu, aici, pe Pământ. Mulți oameni ar fi resimțit aceasta, că umblă pe Pământ ca niște cadavre vii, dacă nu ar fi intervenit acest Misteriu de pe Golgota. Dar acest Misteriu de pe Golgota trebuie să fie rodnicit. Noi nu trebuie să preluăm în noi doar inconștient, cum e cazul oamenilor, impulsul de pe Golgota, ci trebuie să îl preluăm conștient. Noi trebuie să îl preluăm conștient în așa fel încât să rămânem oarecum – prin impulsul de pe Golgota – cu prospețimea tinereții, până la bătrânețe. Și el ne poate menține sănătoși și în prospețimea tinereții dacă îl preluăm conștient în mod corect. Și atunci vom deveni conștienți de acest efect înviorător al Misteriului de pe Golgota asupra vieților noastre. Și asta este important, dragii mei prieteni!
Vedeți așadar că acest Misteriu de pe Golgota poate fi conceput drept ceva foarte, foarte viu în cadrul vieții noastre pământești. Spuneam mai înainte că oamenii au predispoziția la fraternitate la mijlocul vieții, cam pe la vârsta de aproximativ treizeci și trei de ani. Dar ei nu realizează întotdeauna această fraternitate. Motivul acestui fapt se află în cele pe care tocmai vi le-am spus. Aceia care nu constituie fraternitatea, cărora le lipsește ceva din fraternitate, sunt tocmai cei prea puțin christificați. Deoarece omul moare oarecum lent începând de la mijlocul vieții prin forțele cursului naturii, el nu poate dezvolta firesc nici impulsul fraternității, și nici impulsul libertății, pe care oamenii îl preiau atât de puțin în ziua de azi, dacă nu vivifiază în sine gândurile care provin direct de la impulsul lui Christos. De aceea, impulsul lui Christos este, pe măsură ce ne îndreptăm spre el, nemijlocit înflăcărarea fraternității. În măsura în care omul resimte necesitatea fraternității, se christifică. Dar în restul timpului Pământului – în evoluțiile viitoare va fi altfel – omul singur nu ar ajunge să dezvolte întreaga intensitate a impulsului libertății. Aici intervine în evoluția noastră pământească de oameni ceea ce s-a revărsat la moartea lui Christos Iisus și s-a unit cu evoluția pământească a omenirii. De aceea, Christos este esențialmente și conducătorul omenirii actuale spre libertate. Noi devenim liberi în Christos – in Christo – dacă înțelegem impulsul lui Christos în așa fel, dacă știm să consimțim întru totul că de fapt Christos nu putea trăi mai mult în trupul fizic decât până la vârsta de treizeci și trei de ani. Dacă presupunem, ipotetic, că ar fi trăit mai mult, atunci El ar fi trăit într-un trup fizic omenesc pe vremea în care, de fapt, acel trup fizic era destinat să moară lent în conformitate cu evoluția pământească de atunci. Și atunci El ar fi preluat forțele morții tocmai în calitate de Christos. Dacă ar fi ajuns la vârsta de patruzeci de ani, El ar fi trăit în trupul său forțele morții. Or El nu a putut să vrea să le trăiască pe acestea. El nu putea voi să trăiască decât ceea ce constituia încă forțele înviorătoare ale omului. El acționează până acolo, până la treizeci și trei de ani, până la mijlocul vieții, și stimulează fraternitatea în calitatea sa de Christos, predând apoi ceea ce urma să se afle în puterea omului pe măsură ce lasă să se reverse în evoluția oamenilor Spiritul Sfânt. Prin acest Spirit Sfânt, acest Spirit însănătoșitor, omul evoluează spre sfârșitul vieții sale înspre libertate. Așa se repartizează impulsul lui Christos în această viață omenească concretă.
O asemenea pătrundere lăuntrică a ființei omenești cu principiul lui Christos este ceea ce trebuie preluat ca nou gând de Crăciun de către cunoașterea omenească. Trebuie știut că omul vine din lumea spirituală cu ideea egalității. Este ceva cu care este înzestrat, ceva care este oarecum din Dumnezeu-Tatăl. Apoi, însă, culminația fraternității poate interveni în evoluția omenirii în mod corect numai cu ajutorul Fiului, iar prin Christos unit cu Spiritul poate interveni în evoluția omenirii evoluția spre impulsul libertății, în ultima parte a vieții, când omul se îndreaptă către moarte.
Această co-acționare a impulsului lui Christos în configurarea concretă a omenirii este ceea ce trebuie preluat începând de acum în conștiența sufletelor. Numai aceasta va fi salutară, atunci când cerințele oamenilor vor deveni tot mai imperioase în privința modului cum trebuie configurată structura socială. Dar în această structură socială trăiesc copii, oameni tineri, de vârstă medie și bătrâni, și o structură socială care să îi cuprindă pe toți se va putea găsi numai dacă se știe că un om nu este pur și simplu egal cu un alt om. Copilul de cinci ani este om, tânărul de douăzeci de ani, tânăra de douăzeci de ani sunt oameni, omul de patruzeci de ani este om, toți sunt oameni. Dar această confuzie haotică nu ne aduce la o asemenea cunoaștere a omului cum este necesară pentru a împlini cerințele viitorului și pe cele ale prezentului. Aruncarea haotică la întâmplare îl aduce pe om cel mult în situația să fie de părerea: omul este om, așadar aproximativ pe la vârsta de douăzeci de ani trebuie ales în parlament. Aceste lucruri sunt distructive pentru adevărata structură socială. Ele se bazează pe faptul că în prezent omul nu vrea să pășească la observarea omului și la conștiența omenească ce provine de aici, care îl ia pe om concret, așa cum este. Dar, concret luat, abstracțiunea om, om, om nu există deloc; ci există doar omul concret, de o anumită vârstă și cu anumite impulsuri. Cunoașterea omenească trebuie dobândită; dar ea trebuie dobândită atunci când se are în vedere evoluția a ceea ce trăiește ca miez al ființei în om de la naștere până la moarte. Este ceva ce trebuie să apară! Și probabil că omul va fi dispus să preia asemenea lucruri în conștiența omenească atunci când va fi din nou în măsură să privească retrospectiv asupra evoluției omenirii.
Ieri v-am indicat ceva ce a intrat în evoluția omenirii împreună cu creștinismul prin aceea că acest creștinism s-a născut oarecum din sufletul iudaic, din spiritul grec, din trupul roman. Acestea au devenit întru câtva învelișurile creștinismului. Dar în creștinism se află Eul viu, și acest aspect poate fi considerat separat, privind la această naștere a creștinismului. Pentru redactarea istoriei exterioare, această naștere a creștinismului a devenit destul de haotică. Ceea ce este scris în mod obișnuit în ziua de azi – fie din partea catolică, fie din cea protestantă – despre primele secole ale creștinismului, este o înțelepciune destul de haotică. Multe din cele care au trăit în primele secole în creștinism au fost fie complet uitate, fie, se poate spune, au devenit o oroare tocmai pentru teologii prezentului în privința entității lor propriu-zise. Citiți numai la ce convulsii ciudate ale intelectului se ajunge, convulsii care îi aduc pe oameni, aș spune, până la un fel de epilepsie intelectuală atunci când trebuie să caracterizeze ceea ce a trăit în primele secole ale creștinismului drept gnosă. După ei, această gnosă este deja un fel de demon, ceva demonic, ceva care nu trebuie lăsat în mod normal să intre în viața omenească! Și atunci când un astfel de teolog sau alt reprezentant oficial al unei confesiuni sau al alteia poate acuza antroposofia că ar avea ceva comun cu gnosa, el crede deja că a spus ce poate fi mai rău.
Or la baza tuturor acestora este cuprins faptul că în primele secole de dezvoltare a creștinismului această gnosă a intervenit de fapt într-un mod cu mult mai important în viața spirituală a omenirii europene, în măsura în care intra în considerare pentru civilizația de atunci, decât se crede în ziua de azi. Pe de o parte, oamenii nu au nicio idee despre ce a fost de fapt gnosa și pe de altă parte ei au, aș spune, o teamă ascunsă față de ea. Această gnosă este pentru majoritatea reprezentanților oficiali ai unei confesiuni religioase sau ai alteia, ceva oribil. Dar ea poate fi considerată într-adevăr fără vreo simpatie sau antipatie deosebită, pur și simplu ca pe ceva obiectiv. Atunci lucrurile trebuie studiate spiritual-științific, pentru că istoria exterioară nu oferă multe. Dezvoltarea bisericească a Occidentului s-a îngrijit ca de fapt toate documentele istorice ale acestei gnose să fie considerabil stârpite din rădăcină. Au mai rămas prea puține, și dumneavoastră știți, și care redau doar o imagine neclară a gnosei, ca «Pistis Sophia» și altele asemănătoare. În rest se mai cunosc din gnosă doar câteva fraze, combătute de părinții Bisericii. Dar, în fond, gnosa nu se cunoaște decât din îndeletnicirile de scriitori ale adversarilor, în timp ce tot ceea ce ar fi putut oferi o idee istorică exterioară despre ea a fost considerabil stârpit din rădăcină.
Acum, o considerare rațională a dezvoltării teologice a Occidentului – numai că o considerare rațională de obicei nu are loc – ar trebui să-i pună pe oameni pe gânduri în această privință. De exemplu, dacă oamenii ar considera rațional evoluția dogmaticii creștine, ar ajunge la ideea că această dogmatică creștină trebuie totuși să își aibă rădăcinile altundeva decât în arbitrarul pur, sau altele asemănătoare. În fond, toate aceste dogme își au rădăcinile în gnosă. Numai că viul gnosei a fost îndepărtat, iar gândurile abstracte și învelișurile noționale abstracte au rămas, astfel încât nu se mai recunoaște în dogme această origine vie. Dacă urmăriți într-adevăr gnosa, în măsura în care poate fi studiată spiritual-științific, atunci se va proiecta o anumită lumină asupra puținelor lucruri care au rămas din punct de vedere istoric de la adversarii gnosei. Și atunci probabil că veți spune: Această gnosă indică acea concepție despre lume foarte concretă, clarvăzătoare, atavică, răspândită peste tot în vechile timpuri, care a mai existat în rămășițele sale pe vremea primei epoci de cultură postatlanteană, mai puțin în cea de-a doua, apoi, când în cea de-a treia, s-au pierdut din lume [Nota 6] ultimele resturi ale vechii clarvederi, ele au apărut tocmai în gnosă, într-un minunat sistem conceptual, dar care este extrem de plastic. Cel care privește gnosa din acest punct, cel care este capabil să se întoarcă chiar și numai istoric la resturile sărăcăcioase, care au putut fi promovate în gnosa păgână, mai mult decât în literatura creștină, acela va găsi că în această gnosă existau deja realmente minunate comori ale înțelepciunii, o înțelepciune ce se referea la o lume despre care oamenii nu vor să știe nimic în prezent. Așa că nu e deloc de mirare că nici măcar oameni bine-intenționați nu știu ce să facă cu vechea gnosă, oameni ca profesorul Jeremias [Nota 7] din Leipzig, care ar fi dispus să abordeze lucrurile; dar el nu poate dobândi nicio reprezentare la care ar putea să se refere, de fapt, aceste vechi concepte, despre ce anume este vorba atunci când acolo se vorbește despre o ființă spirituală Jaldabaoth [Nota 8] care, datorită unui anumit orgoliu, s-ar fi erijat drept Domn al lumii, ar fi fost apoi admonestat de mama sa, ș.a.m.d. Asemenea imagini mărețe radiază chiar din cele păstrate istoric, asemenea imagini mărețe ca aceasta, în care Jaldabaoth spune într-adevăr: Eu sunt Dumnezeul-tată, deasupra mea nu se află nimeni. Iar mama sa replica: Nu minți, deasupra ta se află Tatăl tuturor, primul om și Fiul omului. Atunci – așa ni se povestește în continuare – Jaldabaoth și-a strigat cei șase colaboratori, și ei au spus: Să-l facem pe om după imaginea noastră.
Aveți aici un dialog ciudat între Jaldabaoth și mama sa, și apoi chemarea celorlalți șase colaboratori, care ajung la decizia: Să-l facem pe om după imaginea noastră. – Dar astfel de imagini, astfel de imaginațiuni care de fapt sunt foarte expresive, existau nenumărate și cuprinzătoare în ceea ce domnea ca gnosă. Avem de fapt, în Vechiul Testament, doar resturi: acele resturi pe care le-a menținut tradiția iudaică, de o înțelepciune imaginativă cuprinzătoare, care au fost conținute în vechea gnosă, care a trăit preferențial în Orient, ale cărei raze au acționat însă până în Occident, și care s-au stins mai mult sau mai puțin pentru Occident abia în secolele al III-lea, al IV-lea, care au mai acționat încă la waldenserni și catari, ca un ecou, dar apoi s-au stins totuși.
Cum se prezentau lucrurile în primele secole creștine în sufletele oamenilor în care nu trăiau pur și simplu reprezentările care trăiesc astăzi la catolici, ci în care erau întru totul vii ecourile acestor grandioase imagini despre Univers ale gnosei, în această privință oamenii de astăzi nu au prea multe idei. Și lucrurile arată cu totul altfel atunci când privim înapoi la ceea ce trăia în sufletele primelor secole în cadrul țărilor europene civilizate, infinit de altfel decât atunci când privim în cărțile pe care le-au scris teologii creștini și cei laici și alți învățați despre aceste prime secole. Căci din toate aceste cărți lipsește tot ceea ce era viu în astfel de imagini mărețe, covârșitoare care, după cum am spus, se refereau la o lume despre care oamenii de astăzi nu-și fac nicio idee. De aceea, nici un om format în sensul educației actuale nu știe ce să facă cu aceste concepte transmise. El nu știe la ce să-i folosească pe Jaldabaoth, pe mama acestuia, pe cei șase colaboratori, ca și alte lucruri care apar. Pentru el, acestea sunt cuvinte, coji de cuvinte; el nu știe la ce se referă acestea. Și el știe și mai puțin cum au ajuns cândva oamenii să-și formeze astfel de reprezentări. De aceea, omul modern nu poate proceda altfel decât să-și spună: Vechii orientali au avut o fantezie puternică, aceștia și-au imaginat toate acestea din fantezie! – Și te minunezi întotdeauna că acești domni nu au deloc habar, că de fapt omul care trăia elementar avea puțină fantezie, că această fantezie juca, de exemplu la țărani, un rol extrem de mic. În această privință, au contribuit extrem de mult și cercetătorii miturilor. Anume, aceștia au născocit că oamenii simpli au transformat norii care treceau pe cer, norii mânați de vânt, în mod fantastic în tot felul de ființe, ș.a.m.d. Contemporanii noștri nu au deloc habar cum erau de fapt structurați în sufletul lor oamenii cărora le atribuie ei acestea, și că aceștia erau pe cât posibil de departe de a configura lucrurile într-un mod atât de poetic. Fantezia domnește numai în cercul mitologilor, ai învățaților care născocesc așa ceva. Abia aceea este fantezie curată.
Ceea ce au născocit oamenii astfel drept origine a mitologiei și așa mai departe, este de-a dreptul eroare pură. Și așa, oamenii nu știu în ziua de azi la ce se referă de fapt cuvintele, conceptele despre care a fost vorba aici. De aceea anumite, aș spune, indicații limpezi în privința modului cum erau considerate lucrurile nici nu mai pot fi luate corect în considerare. Platon [Nota 9] le-a atras încă cu foarte multă precizie oamenilor atenția că omul, în măsura în care trăiește aici într-un trup fizic, își amintește de ceva pe care l-a trăit înainte de această viață fizică în lumea spirituală. Dar filosofii actuali nu știu ce să facă cu această cunoaștere platonică din amintire. Aceasta ar fi ceva ce Platon a produs-o prin fantezie – în timp ce Platon tocmai că mai știa că sufletul grec era predispus, dar mai avea numai ultimele resturi ale acestei predispoziții, de a dezvolta în sine ceva care fusese viețuit înainte de naștere, în lumea spirituală. Cine percepe între naștere și moarte în trupul fizic și prelucrează percepția cu actuala rațiune, nu poate lega nici un sens rațional de observațiile care nu au fost făcute în trupul fizic între naștere și moarte, ci au fost făcute între moarte și o nouă naștere, care au fost trăite înainte ca omul să se nască. Atunci oamenii s-au aflat într-o lume în care puteau vorbi despre Jaldabaoth, care se răzvrătește din orgoliu, pe care îl admonestează mama lui, și care își cheamă cei șase colaboratori. Acesta este pentru omul aflat între moarte și o nouă naștere un asemenea adevăr, cum sunt pentru omul de aici, exilat în trup, plantele, animalele, mineralele și ceilalți oameni din lume, despre care el vorbește. Iar gnosa conținea ceea ce fusese adus la naștere în lumea fizică. Și într-o anumită măsură, oamenilor le-a fost posibil până în epoca egipteano-caldeeană, așadar până în secolul al VIII-lea al cronologiei precreștine, să aducă multe din perioada viețuită între moarte și o nouă naștere. Ceea ce a fost adus atunci și a fost înveșmântat în concepte, în idei, este gnosa. Aceasta s-a continuat în epoca greco-latină, unde lucrurile nu mai erau percepute direct, unde ele mai existau ca bun moștenit în idei, unde numai spiritele alese cunoșteau originea lor, ca Platon, și într-o mai mică măsură și Aristotel [Nota 10]. Și Socrate [Nota 11] a știut aceasta, și în realitate Socrate a ispășit această cunoaștere cu moartea. Acolo trebuie căutată originea gnosei.
Dar cum este, de fapt, cu această a patra epocă postatlanteană, cea greco-latină? Vedeți dumneavoastră, doar în mod sărăcăcios se mai putea aduce cu sine în viață amintirea timpului prenatal. Totuși, omul mai aducea cu sine, și anume în perioada greacă încă evident, ceva din cele pe care le trăia înainte de naștere. Oamenii sunt în ziua de azi extrem de mândri de forța gândirii lor, dar de fapt ei pot înțelege foarte puțin cu această forță a gândirii. Anume actuala forță a gândirii este un obiect de care omul nu poate fi deosebit de mândru, pentru că înțelege foarte puțin cu ajutorul ei. Forța gândirii pe care au dezvoltat-o, de exemplu, grecii, era de altă natură. Aceasta a fost așa încât trecând prin naștere, imaginile trăirilor dinainte de naștere se pierdeau întru câtva; dar mai rămânea acea forță a gândirii pe care omul o folosea înainte de naștere pentru a lega de aceste imagini un sens rațional. Aceasta este particularitatea gândirii grecești, anume că ea era cu totul diferită de așa-numita noastră gândire obișnuită. Căci această gândire greacă este ceva ce poate fi învățat la prelucrarea imaginațiunilor pe care le-a avut omul înainte de naștere. Despre imaginațiunile de dinainte de naștere omul își amintea puțin, dar esențialul, care rămânea, era perspicacitatea întrebuințată înainte de naștere pentru a se descurca în lumea în privința căreia își făcea imaginațiuni. Și aceasta este tocmai evoluția celei de-a patra epoci postatlanteene care, după cum știți, s-a prelungit până în secolul al XV-lea d.Ch., și tocmai acesta este esențialul, că această forță de gândire scade. Și acum, în această a cincea epocă trebuie să o dezvoltăm din nou din cultura noastră pământească. Noi trebuie să o dezvoltăm treptat, lent, din concepția despre lume natural-științifică. Noi suntem astăzi la începutul acesteia. În timpul celei de-a patra epoci postatlanteene, așadar din 747 î.Ch. și până în 1413 – în acest interval are loc Misteriul de pe Golgota –, are loc o scădere progresivă a forței gândirii. Abia după aceea începe să crească încet forța gândirii, și va ajunge din nou, până în mileniul al III-lea, la o înălțime onorabilă. De forța actuală de gândire, omenirea nu trebuie să fie prea mândră. Așadar forța gândirii scade. Forța de gândire moștenită, care, în orice caz, era încă relativ dezvoltată, mai avea încă gândurile cu care se ordonau și se pătrundeau imaginile gnostice. Ea nu mai avea imagini de aceeași precizie ca, de exemplu, la egipteni sau babilonieni, dar mai avea încă forța gândirii; aceasta a scăzut ulterior treptat. Aceasta este particularitatea conlucrării din primele secole creștine.
Intervine Misteriul de pe Golgota, se naște creștinismul. Forța gândirii care scădea, care în Orient mai era încă foarte vie, dar ajungea și până în Grecia, încearcă să înțeleagă acest eveniment. Romanii au avut puțină înțelegere pentru el. Această forță a gândirii a încercat însă să înțeleagă întru câtva evenimentul de pe Golgota din punctul de vedere al gândirii de dinainte de naștere, din punctul de vedere al gândirii situată în lumea spirituală. Dar acum intervine ceva particular: această gândire gnostică se află acum în fața Misteriului de pe Golgota. Priviți învățăturile gnostice despre Misteriul de pe Golgota, acele învățături care sunt atât de oribile pentru actualii teologi, anume pentru teologii creștini: acolo se spune mult din vechile învățături atavice, sau din asemenea învățături care sunt impregnate tocmai cu această forță a gândirii, se spun lucruri mărețe și covârșitoare despre Christos, care astăzi sunt eretice, îngrozitor de eretice. Această capacitate a forței de gândire gnostice scade lent și treptat. O mai vedem la Manes [Nota 12] în secolul al III-lea, și o vedem trecând la catari – oameni întru totul eretici în sensul catolic –: acolo se află o înțelegere mare, măreață, grandioasă, a Misteriului de pe Golgota. Aceasta se restrânge într-un mod remarcabil în primele secole, și oamenii se limitează la a folosi pe cât de puțină perspicacitate a gândirii a fost posibilă, în privința Misteriului de pe Golgota și a înțelegerii sale. Și aceste două lucruri se află în luptă: pe de o parte învățătura gnostică, voind să înțeleagă Misteriul de pe Golgota cu o gândire puternic spirituală, și apoi, pe de altă parte, învățătura care ține cont de ceea ce urmează să vină, de forța gândirii ce nu mai există, de gândirea imprecisă – de aceea pe cât posibil de abstractă, dând pe cât posibil de puțin pentru înțelegerea Misteriului de pe Golgota. Taina de pe Golgota, ca taină cosmică, este redusă la cele câteva fraze care constituie începutul Evangheliei lui Ioan: despre Logos și pășirea sa în lume și destinul său în lume – concepte pe cât posibil de puține, pentru că urmează să se țină cont de descreșterea forței gândirii. Și așa vedem cum se stinge interpretarea gnostică despre creștinism, cum apare o altă interpretare a creștinismului, care vrea să afirme pe cât posibil de puține concepte. Dar, desigur, că una trece în cealaltă. Concepte cum ar fi dogma trinității sau alte dogme sunt preluate din concepțiile gnostice și abstractizate, aduse în învelișuri conceptuale. Dar viul propriu-zis este faptul că se află în luptă o interpretare gnostică infinit de genială a Misteriului de pe Golgota și o alta, care lucrează cu pe cât de puține concepte este posibil, care ia în considerare cum vor fi oamenii până în secolul al XV-lea și că vechea forță pătrunzătoare a gândirii moștenită va apune tot mai mult, și trebuie redobândită în mod primitiv din observarea obiectelor naturii în cadrul științelor naturii. O puteți studia de la o etapă la alta, o puteți studia chiar și într-o luptă sufletească lăuntrică, dacă priviți la Augustin [Nota 13], care în tinerețea sa este familiarizat cu maniheismul gnostic, pe care însă nu îl poate digera, și se îndreaptă apoi spre așa-numita simplitate formând concepte primitive. Iar conceptele devin tot mai primitive. Numai că la Augustin apare prima auroră a ceea ce trebuie din nou cucerit: cunoașterea pornind de la om, de la omul concret. În vechile vremuri gnostice s-a încercat să se pornească de la lume și să se meargă înspre om. De acum înainte trebuie pornit de la om și prin cunoașterea omului trebuie redobândită cunoașterea lumii. Pe viitor trebuie mers de la om la Cosmos; în vremurile vechi s-a mers de la Cosmos la om. Eu am expus aici aceasta cu câtva timp în urmă, am încercat să aduc această primă rază a dimineții în oameni. O găsiți, de exemplu, în mărturiile lui Augustin, dar acolo este încă întru totul haotică. Principalul, despre care este vorba, este că omenirea se dovedește tot mai incapabilă să preia ceea ce iradiază din lumile spirituale, ceea ce a existat la cei vechi în forma unei înțelepciuni imaginative, ceea ce a acționat în gnosă, din care a rămas acea forță de gândire pătrunzătoare care a mai existat încă la greci. Astfel încât în înțelepciunea greacă mai acționează multe, chiar dacă înlănțuite în concepte abstracte, în așa fel încât oamenii mai aveau întru câtva ideile care pot de fapt să înțeleagă ceva despre lumea spirituală. Apoi aceasta încetează, oamenii nu mai pot înțelege nimic din lumea spirituală prin ideile care tocmai se sting.
Este remarcabil în elenism faptul că omul actual poate avea cu multă ușurință față de ideile grecești sentimentul: ele sunt de fapt aplicabile la cu totul altceva decât la ce sunt aplicate. Grecii mai aveau încă ideile, dar nu mai aveau imaginațiunile. În special la Aristotel este acest lucru infinit de frapant. Este foarte ciudat: dumneavoastră știți că există biblioteci întregi despre Aristotel. Totul la Aristotel este interpretat așa sau așa, oamenii se ceartă dacă Aristotel a acceptat o viață pământeană repetată sau preexistența. Toate acestea provin din faptul că spusele sale au fost interpretate într-un fel sau altul, deoarece Aristotel a lucrat cu un sistem de concepte care este aplicabil unei lumi suprasensibile, dar nu mai avea nicio contemplare a acesteia. Platon mai avea încă multă înțelegere pentru aceasta, și de aceea își poate elabora mai mult sistemul de concepte în acest sens; dar Aristotel este deja preocupat de conceptele abstracte, și de aceea el nu mai poate privi asupra celor la care se referă formele gândurilor pe care le constituie. Aceasta este particularitatea, că în primele secole se află în luptă o interpretare a Misteriului de pe Golgota care iluminează acest Misteriu de pe Golgota cu lumina lumii suprasensibile, și că apoi se constituie necesitatea, care devine fanatism, de a o respinge. Nu toată lumea străvede aceste lucruri, doar unii. Cei care le-au străvăzut nu le-au tratat în mod onest. Fanatism a devenit interpretarea primitivă a Misteriului de pe Golgota, acea interpretare care a urmărit cu încrâncenare să folosească doar puține concepte.
Vedem astfel că din concepția creștină despre lume, și în general din concepția despre lume, este întru câtva tot mai mult eliminată gândirea suprasensibilă, care se stinge, care încetează. Aș spune că putem urmări de la un secol la altul cum în fața oamenilor se află Misteriul de pe Golgota ca ceva infinit de important, care intervine în evoluția Pământului, dar că oamenilor le dispare posibilitatea de a înțelege prin vreun fel de sistem de concepte acest Misteriu de pe Golgota, sau, în general, de a înțelege cosmic lumea. Priviți lucrarea din secolul al IX-lea, «Despre diviziunea naturii» de Scotus Eriugena [Nota 14]. Acolo există multe imagini, chiar dacă ele sunt abstractizate, aceste imagini ale devenirii lumii. Scotus Eriugena enumeră deja patru etape ale devenirii lumii, dar folosind peste tot concepte insuficiente. Se vede că el nu este în stare să încordeze rețeaua conceptelor sale și să facă inteligibil, plauzibil, ceea ce vrea el de fapt să rezume. Aș spune că peste tot se rup firele conceptelor. Este foarte interesant cum această tendință se accentuează de la un secol la altul, și în final intervine o stare de minim în țeserea firelor conceptuale în secolul al XV-lea. Acolo începe din nou o ascensiune, dar care se împotmolește în aspectele cele mai elementare. Acest lucru este interesant. Pe de o parte este Misteriul de pe Golgota, pe care oamenii îl au de fapt, înspre care se îndreaptă, pe care îl explică: dar el nu este înțeles. Treptat își face loc sentimentul că el nu poate fi înțeles. Pe de altă parte, apare observarea naturii; ea se manifestă tocmai în epoca în care dispar conceptele. Observarea naturii pășește în viață, dar aici nu există concepte pentru a cuprinde și formula într-adevăr fenomenele naturii care intervin în observarea vieții.
Acesta este caracteristica acestei epoci de răspântie de la cea de-a patra la cea de-a cincea epocă postatlanteană, de la mijlocul Evului Mediu, anume că nici în observarea naturii ce germina, nici în adevărurile vindecătoare relevate nu existau suficiente concepte, nu se puteau aplica suficiente concepte. Priviți cum era în acest caz scolastica ce acționa pe atunci: pe de o parte ea are revelația religioasă, dar nu poate dobândi concepte din instruirea specifică timpului, pentru a prelucra această revelație religioasă. Această scolastică trebuie să aplice aristotelismul; acesta trebuie reînnoit. Oamenii se întorc la elenism, la Aristotel, pentru a avea aceste concepte, pentru a pătrunde cu ele revelațiile religioase. Și prin rațiunea greacă se prelucrează revelațiile religioase, deoarece instruirea specifică timpului, dacă pot să mă folosesc de această expresie paradoxală, nu are nicio rațiune. Și tocmai aceia care acționează cu cea mai mare onestitate în acest timp, scolasticii, nu se servesc de rațiunea timpului, pentru că aceasta nu exista în acel timp, pentru că ea nu făcea parte din cultura timpului. Ei folosesc atât pentru explicarea naturii – acesta este esențialul în secolele X, XI, XII, XIII, XIV, XV, că tocmai cei mai onești dintre scolastici folosesc spre explicarea naturii, ca și pentru configurarea revelațiilor religioase – vechi concepte aristotelice. Abia apoi apare, ca din adâncuri spirituale încețoșate, o gândire de sine stătătoare, care, la rândul ei, nu este încă prea dezvoltată în ziua de azi: gândirea copernicană, galileică, și care trebuie să se formeze în continuare, pentru a se ridica din nou în regiunile suprasensibile.
Putem privi astfel în sufletul, întru câtva în Eul creștinismului, care nu a făcut decât să se învăluie cu sufletul iudaic, cu spiritul grec, cu trupul roman. Dar acest creștinism însuși trebuia să țină cont, în conformitate cu Eul său, de stingerea înțelegerii suprasensibile și de aceea să lase oarecum să se atrofieze cuprinzătoarea înțelepciune gnostică, se poate spune, până la cele câteva fraze care constituie începutul Evangheliei lui Ioan. Căci în principal dezvoltarea creștinismului constă în victoria cuvintelor Evangheliei lui Ioan asupra gnosei. Apoi, desigur că totul a trecut în fanatism, și gnosa a fost stârpită din rădăcină.
Și acestea sunt lucruri care țin de nașterea creștinismului. Este ceva care trebuie luat în considerare dacă omul vrea într-adevăr să preia în sine impulsul pentru conștiența omenească ce trebuie să se dezvolte din nou, pentru noul gând de Crăciun. Noi trebuie să ajungem din nou la un tip de cunoaștere care să se refere la suprasensibil. Pentru aceasta trebuie să străvedem suprasensibilul care acționează în ființa omenească, ca să-l putem extinde la Cosmos. Noi trebuie să dobândim antroposofia, înțelepciunea despre om, care poate produce din nou sentimentul cosmic. Și aceasta este calea. În vremurile vechi, omul putea cuprinde lumea cu privirea prin aceea că pășea în existență împreună cu amintirile trăirilor pe care le avusese înainte de naștere. Pentru el, această lume, ca o imagine a lumii spirituale, era un răspuns la întrebările pe care le adusese cu sine prin naștere în existență. Acum omul stă în fața acestei lumi, nu aduce nimic cu sine, trebuie să lucreze cu niște concepte primitive, la fel ca acelea care prelucrează întru câtva actuala concepție despre natură. Dar el trebuie să se ridice din nou prin muncă, el trebuie să pornească acum de la om, pentru a urca de la om la Cosmos. În om trebuie născută cunoașterea Cosmosului. Acesta face întru câtva parte din gândul de Crăciun, așa cum trebuie el să se configureze în prezent pentru a putea deveni rodnic în viitor.
