Alaltăieri am încercat să indicăm impulsurile din care s-a dezvoltat creștinismul. Am putut vedea cum Eul propriu-zis al creștinismului, partea centrală a creștinismului s-a incorporat oarecum – desigur că nu putem spune întru totul, dar comparativ se poate spune – în trei elemente: în vechiul suflet ebraic, în spiritul grec, în trupul roman. Acum, pentru a putea cultiva aplicarea, pentru a putea vorbi de aplicarea gândului creștin la prezentul nemijlocit, vrem să continuăm întru câtva, pentru început, această considerație, vrem să încercăm să mai dobândim astăzi câteva idei asupra acestui aspect lăuntric, central al creștinismului.
Dacă vrem să abordăm evoluția creștinismului, nu putem proceda altfel – vedeți deja aceasta din cartea mea Creştinismul ca fapt mistic –, decât arătând și în ce măsură s-a dezvoltat creștinismul din instituția misterială a timpurilor precreștine. În ziua de azi, în general nu e ușor să vorbești despre instituția misteriilor din motivul că în mersul evolutiv al omenirii – și această situație este condiționată printr-o legitate necesară – tocmai a intervenit momentul, sau, mai bine spus, epoca în care, într-un anumit sens, ne aflăm, în care instituția misteriilor s-a retras, în care ea nu mai poate juca acel rol pe care l-a jucat, de exemplu, pe vremea în care s-a dezvoltat creștinismul din această instituție misterială, așa cum s-a dezvoltat și din altele. Faptul că pe vremea noastră instituția misteriilor s-a retras își are bunele sale temeiuri, și noi vom putea aborda aceste temeiuri tocmai sprijinindu-ne pe cele pe care le vom discuta astăzi și în zilele următoare, și vom putea vedea și în ce mod poate fi reîntemeiată această instituție misterială.
Ceea ce îi împingea pe oameni în vremurile vechi – eu vorbesc pentru început despre timpurile precreștine, să zicem, pentru început, de perioada precreștină greacă și egipteano-caldeeană – înspre instituție misterială era circumstanța că prin concepția lor despre lume de atunci erau constrânși să preia în sine convingerea că lumea care se extinde în jurul lor nu este nemijlocit lumea adevărată; că omul trebuie să caute mijloace și căi ca să pătrundă ca om în lumea adevărată. Omul acelor timpuri avea sentimentul marcant al unui fapt care îi punea în fața cunoașterii o anumită enigmă. Acestor oameni le era cunoscut faptul că – oricât s-ar fi străduit să pătrundă esența lumii prin concepțiile exterioare – nu se poate pătrunde această esență a lumii prin concepții exterioare. Pentru a ne aduce înaintea sufletelor întreaga pondere a acestei cunoașteri din acele vechi timpuri, trebuie chiar să luăm în considerare că vorbim de timpuri în care cel mai mare număr de oameni mai avea încă o concepție exterioară deplină în privința realităților spirituale elementare. Pentru acești oameni nu era așa cum este pentru majoritatea oamenilor din ziua de azi, că percep numai impresiile simțurilor exterioare; ei percepeau, acești oameni, și entitățile spirituale aflate așa-zicând dincolo de fenomenele naturii. Ei percepeau și efectele care nu se epuizau câtuși de puțin în ceea ce noi numim astăzi procese ale naturii. Cu toate acestea, deși acești oameni vorbeau despre revelarea spiritelor elementare în natură, ei erau profund convinși că aceste concepții despre lumea exterioară – oricât de clarvăzătoare ar fi ele – nu pot duce la adevărata esență a acestei lumi, că această adevărată esență a lumii trebuie căutată pe căi deosebite. Aceste căi deosebite au fost apoi rezumate în concepția greacă despre lume în cuvintele „Cunoaște-te pe tine însuți”. Dacă vom căuta semnificația propriu-zisă a acestor cuvinte „Cunoaște-te pe tine însuți”, vom găsi cam următoarele. Vom găsi că puterea acestor cuvinte a provenit din înțelegerea că oricât de departe s-ar cuprinde lumea exterioară cu privirea, oricât de departe s-ar pătrunde în lumea exterioară, nu numai că nu se va găsi esența acestei lumi exterioare, dar nu se va găsi nici esența omului. Formulat pur și simplu în cuvintele actualei concepții despre natură, s-ar putea spune: Acești oameni erau convinși că nicio concepție despre natură nu poate să dea explicații despre ființa omului. Dimpotrivă, ei erau, pe de altă parte, convinși că această ființă a omului este legată cu întreaga natură răspândită în lume, și că așadar dacă omul reușește să pătrundă în propria sa ființă, ar fi în stare ca prin cunoașterea propriei sale ființe să știe ceva esențial și despre lumea exterioară. Ei erau convinși că din lume nu se poate lămuri pentru început despre esența acestei lumi. Dar din esența omului, care este un element component al acestei lumi, dacă o pot cunoaște, pot dobândi explicații despre esența lumii. De aceea: Cunoaște-te pe tine însuți, pentru a cunoaște lumea. – întru câtva, acesta a fost impulsul. Și acesta a fost impulsul care a stat, să zicem, la baza inițierii egipteano-caldeene. Orice inițiere se desfășoară în trepte – ne-am obișnuit să le numim grade –, în trepte, în grade. Acum, prima treaptă, primul grad al inițierii egipteano-caldeene este desemnat prin cuvintele: cel care urmează să fie inițiat trebuie să treacă mai întâi prin „Poarta omului” [Nota 1]. Aceasta era întru câtva prima treaptă: trecerea prin poarta omului. Asta înseamnă că omul însuși trebuia să devină poartă a cunoașterii. Omul urma să fie cunoscut, deoarece dacă prin această poartă de intrare în lume a omului se cunoaște însăși esența omului, se poate pătrunde și în esența lumii pe calea ocolită a omului. De aceea, „Cunoaște-te pe tine însuți” are aceeași semnificație cu pășirea în esența lumii prin poarta omului.
Dar eu nu intenționez să vă vorbesc acum în multe amănunte despre aceste diferite trepte ale inițierii, ci aș dori să accentuez ceea ce este esențial pentru înțelegerea creștinismului. De aceea, considerați ceea ce voi spune de acum încolo nu ca pe o expunere exhaustivă a esenței gradelor de inițiere, ci considerați-le ca fiind exprimate pentru a accentua anumite însușiri caracteristice individuale ale acestor grade de inițiere egipteano-caldeene care pot acționa în mod deosebit pregătitor și acționează într-adevăr pregătitor în privința evoluției esenței creștinismului.
Așadar ceea ce trebuie să cunoască cel care urmează să fie inițiat la Poarta omului, era însăși ființa omului. Aceasta era ceva pe care nu o putea găsi – oricât de departe și oricât de precis ar fi privit în jurul său – în ceea ce îi arăta lumea exterioară. Celor din misterii le era limpede faptul că în natura omenească rămăsese ceva din tainele existenței, ceva care poate fi găsit prin mijloace omenești în această natură omenească, dar care nu poate fi găsit dacă omul își îndreaptă privirea asupra lumii exterioare. Oamenii erau convinși de aceasta. Dacă omul își îndreaptă privirea asupra lumii exterioare, va găsi în orice caz pentru început entitatea fizică a naturii, răspândită în jurul omului. Numai că această entitate terestră a naturii este oarecum numai un fel de văl, un înveliș, în măsura în care o cunoaște omul. Dar și ceea ce au în ziua de azi de spus științele naturii despre această natură exterioară, așa cum ni se oferă ea, este în esența sa în așa fel, încât nu poate da deloc explicații despre sine însăși. Apoi, omul își putea îndrepta privirea – și în vremurile vechi aceasta se făcea cu mult mai intens decât se face în ziua de azi – în sus, în afara naturii exterioare pe care o zărea aici, pe Pământ, în jurul său, înspre lumea stelară. Acolo omul vedea ceva despre care știa bine în acele timpuri vechi – o cunoaștere care, față de lumea exterioară, s-a pierdut în ziua de azi – că el se află în legătură cu acele lucruri așa cum se află în legătură aici pe Pământ cu regnul vegetal, cel animal și cel mineral. Se știa că, așa cum omul s-a născut din regnurile naturii de pe Pământ, tot așa s-a născut prin ceva care se află în sine, din Cosmosul extra-teluric, din Cosmosul extra-pământesc. În orice caz, ceea ce îl unea pe om cu acest Cosmos extra-teluric, extra-pământesc, se dezvăluia cunoașterii atunci când omul trecea prin Poarta omului. Omul purta în sine oarecum resturile unui context din care el s-a desprins la trecerea de la natura lunară la natura Pământului. El purta în sine resturile legăturii sale cu Cosmosul extra-pământesc. Omul era, așadar, condus la Poarta omului, acolo urma să-l cunoască pe omul însuși. El învăța să cunoască în sine ceea ce putea vedea doar în afară, anume lumea stelară.
El învăța să cunoască în sine însuși cum el, ca om propriu-zis, nu este numai încadrat într-un trup pământesc alcătuit din regnurile naturii pământești, ci el învăța să cunoască și că în întreaga sa ființă omenească s-a revărsat ceea ce pornește din întreaga lume stelară extra-pământească. Am putea spune că omul descoperea prin cunoașterea de sine, natura cerului înstelat. El învăța să cunoască cum coborâse, treaptă cu treaptă, înainte de a ajunge pe Pământ și de a fi încorporat într-un trup fizic. Și el urma să urce din nou aceste trepte trecând prin Poarta omului – de obicei se expuneau opt asemenea trepte. – El urma ca în timpul inițierii sale să pășească oarecum pe calea inversă a acelor trepte pe care coborâse până când s-a născut aici, într-un trup fizic.
O asemenea cunoaștere nu poate fi dobândită – vorbesc acum mereu despre cunoașterea misterială precreștină – fără să fie cuprinsă întreaga ființă a omului. Pregătirea pe care trebuia să o parcurgă în acele timpuri candidatul la inițiere, despre care omul actual nu-și însușește cu plăcere concepte – eu îmi aleg cuvintele în așa fel încât ele să exprime pe cât posibil de exact realitatea –, pentru că el ar fi iritat de aceste concepte. În ziua de azi, omul ar dori pe cât posibil să parcurgă inițierea ca pe ceva pe care îl ia ocazional cu sine pe calea vieții sale, pe care îl absolvă așa, întâmplător, printre altele. El ar vrea să se informeze – cum se spune în ziua de azi – în privința celor care duc la cunoaștere; în orice caz, omul actual nu ar dori să trăiască ceea ce trebuiau să trăiască acei oameni din vechime care căutau inițierea. Omul nu dorește cu drag să fie cuprins în toată entitatea sa omenească de pregătirea pentru cunoaștere, să devină un alt om. Dar acești oameni trebuiau să se decidă să devină alți oameni. Descrierile pe care le găsiți foarte frecvent despre această veche esență misterială vă dau doar o imagine neclară, căci aceste descrieri sunt de obicei astfel realizate încât omul dobândește reprezentarea că aceste vechi inițieri treceau cumva pe lângă om printre altele, la fel ca așa-numitele inițieri ale francmasoneriei moderne. Dar nu este cazul. Chiar și acolo unde în prezent sunt imitate vechile inițieri, avem de a face cu tot felul de imitări a ceea ce a fost într-adevăr trăit în acele vechi timpuri, cu imitații care pot fi absolvite într-adevăr colateral, așa cum își dorește omul modern. Ceea ce era însă pentru omul din vechime pregătire considerabilă, era faptul că el trebuia să parcurgă acea stare sufletească lăuntrică ce poate fi desemnată într-un singur mod, anume spunând că omul trebuia condus în măsura cea mai intensă prin acea groază pe care o simte omul întotdeauna atunci când este condus într-adevăr în deplină conștiență în fața a ceva pe deplin necunoscut. Acesta era esențialul vechilor inițieri, anume că oamenii trebuiau să preia într-adevăr în ei în modul cel mai intens acest sentiment; ei se aflau în fața a ceva înaintea căruia nu se puteau afla în viața exterioară.
Această stare sufletească nu poate fi dobândită prin niciuna din forțele sufletești cu care se mai lucrează și astăzi în viața exterioară. Cu forțele sufletești pe care le manevrează cu drag omul în ziua de azi, cu acestea se poate mânca și bea, cu acestea omul se poate deplasa din punct de vedere social, așa cum se procedează în ziua de azi în clasele sociale obișnuite, cu acestea se poate practica birocrația, comerțul, se poate deveni profesor, se pot practica științele naturii, se pot face toate acestea, dar cu toate aceste capacități nu se poate cunoaște nimic real. Starea sufletească cu care oamenii voiau să cunoască în acele vechi timpuri – rețineți faptul că eu vorbesc mereu în acel sens vechi – este esențial alta. Ea nu trebuia să aibă nimic comun cu forțele sufletești folositoare în viața exterioară, care trebuiau, ca să spunem așa, să fie preluate din cu totul alte regiuni ale omului. Aceste regiuni există mereu în om, dar omul are o teamă teribilă de a le manevra în vreun fel oarecare. Și tocmai pe deplin intenționat era transpusă în activitate la candidații la inițiere acea regiune pe care omul modern, chiar și omul profan obișnuit din timpul acela o evita în sine însuși, în care omul nu voiește să se refugieze, în privința căreia își face cu drag iluzii și despre care ar dori să nu audă nimic. De aceea este descrisă această etapă în mod exterior – dar care trebuie înțeles mai mult interior – ca stârnire a unui șir de stări de groază, care în orice caz trebuiau parcurse, deoarece din sufletul omenesc poate fi îndreptat înspre cunoașterea intenționată numai ceea ce se află în astfel de regiuni de care omul se teme în viața exterioară obișnuită. Abia din această dispoziție sufletească ce trebuie parcursă în mod curajos, care era într-adevăr trăită, în care omul nu simțea în sufletul său decât groază față de ceva care era tocmai necunoscutul – căci el trebuia condus prin această teamă la cunoaștere –, abia din această stare sufletească era apoi condus în fața a ceea ce tocmai am caracterizat drept coborârea omului prin regiunile cerului sau ale lumii spirituale, unde urma să fie condus din nou în sus pe cele opt trepte, urcare care, desigur, în ziua de azi este doar imitată, care nu poate fi decât imitată în conformitate cu uzanțele timpului nostru. Dar pe atunci omul era realmente introdus în această trăire.
Pentru noi este deosebit de importantă trăirea ce se instala în om atunci când era condus la această Poartă a omului: După ce omul înțelesese sensul situării sale în fața Porții omului, omul înceta să se considere – iertați-mi expresia – animalul pe două picioare, ca rezumat al celorlalte regnuri ale naturii de aici, de pe Pământ. El începea să se considere cetățean al întregului Univers, începea să simtă că aparține cerurilor care pot fi văzute, și acelora care nu pot fi văzute. El începea să se simtă una cu întregul Cosmos, să se simtă într-adevăr ca microcosmos, nu ca un simplu mic Pământ, ci ca un mic Univers în sine. El își simțea legătura cu planetele și stelele fixe, se simțea astfel născut din Univers. Se putea spune, oarecum, că el simțea că ființa sa nu se încheia în vârful degetelor de la mâini, în vârful urechilor, în vârful degetelor de la picioare, ci că ființa sa se continua dincolo de această corporalitate a sa luată de la Pământ, prin spațiile infinite, și prin aceste spații infinite, dincolo, în spiritualitate. Acesta era rezultatul.
Nu încercați să transformați acest rezultat prea mult într-un concept abstract, căci de la conceptele abstracte nu puteți primi mult. Faptul de a afirma că omul este un microcosmos, un mic Univers, și să ai numai gândul abstract în această privință nu înseamnă prea mult; aceasta este de fapt pură iluzie, pură amăgire. Căci la aceste vechi misterii se punea problema trăirii directe, nemijlocite. Cel care urma să fie inițiat trăise cu adevărat la Poarta omului faptul că este înrudit cu Mercur, Marte, cu Soarele, cu Jupiter, cu Luna. El trăise cu adevărat că acele hieroglife care se află în spațiul cosmic și sunt parcurse de către Soare – aparent, așa cum spunem noi în ziua de azi de la sine-înțeles –, că imaginile, constelațiile cercului zodiacal au ceva de a face cu propria sa existență. Abia această cunoaștere concretă, care se baza pe trăire constituia ceea ce desemnez eu acum drept rezultat. Și nu avem același lucru dacă transpunem în ziua de azi aceste lucruri în concepte abstracte. Dacă transpunem în ziua de azi vechile trăiri în concepte abstracte: această stea are această influență, cealaltă influența aceea, ș.a.m.d., acestea sunt numai concepte abstracte. În acele vechi timpuri era vorba de trăirea nemijlocită, de urcarea reală a diferitelor trepte prin care coborâse omul înainte de a se naște. Abia atunci când omul avea această conștiență vie, când știa din propria sa trăire că este un microcosmos, abia atunci era considerat matur să parcurgă o a doua treaptă, să urce la următorul grad, care era pe atunci gradul propriu-zis al cunoașterii de sine. Aici omul putea trăi ceea ce era el însuși. Așadar ceea ce am caracterizat mai înainte drept esență, dar care este și esența Universului, putea fi găsită de către omul acelor timpuri doar în om; dar pentru aceasta, dacă omul voia să găsească accesul în Univers, trebuia să treacă prin Poarta omului. În cadrul acestui al doilea grad, oarecum se punea în mișcare tot ceea ce fusese aflat la gradul întâi drept cunoaștere trăită. Despre această ajungere în mișcare este în ziua de azi și mai dificil să se dea o reprezentare. În cadrul celui de-al doilea grad, omul nu învăța să cunoască numai modul în care este repartizat el macrocosmosului, ci era încadrat în întreaga mișcare a macrocosmosului. El mergea oarecum cu Soarele prin zodiac, și prin faptul că mergea cu Soarele prin zodiac învăța să cunoască și întreaga cale ce face vre-o impresie exterioară asupra omului. Atunci când se raportează la lumea exterioară cu capacitatea de cunoaștere obișnuită, omul cunoaște numai începutul unui proces foarte amănunțit. Dumneavoastră vedeți o culoare, vă formați reprezentarea acelei culori, mențineți, probabil, această reprezentare în memorie, în amintire, dar nu mergeți mai departe. Acestea sunt trei trepte. Dacă ar fi să le considerăm pe acestea ca pe ceva încheiat, este exact ca și cum am voi să considerăm parcursul zilei, care are douăsprezece ore de Soare, doar timp de trei ore. Căci tot ceea ce preia omul ca imagine din afară, ceea ce el urmărește de fapt cel mult până la reprezentarea din memorie, parcurge în el, plecând de la reprezentarea din memorie, un alt proces, care trece prin alte nouă trepte. Omul însuși devine ceva mobil, este străbătut lăuntric oarecum de o roată vie ce se rotește, așa cum Soarele își descrie traiectoria sa cerească – aparent, vorbind în conceptele actuale. Așa învăța omul să se cunoască pe sine însuși. Dar el învăța, totodată, să cunoască și tainele marelui Univers. Dacă la primul grad învăța cum se încadrează în lume, la gradul al doilea putea învăța cum se mișcă el în cadrul Universului.
Fără aceste cunoștințe drept cunoștințe de viață nu se putea dobândi ceea ce trebuia să parcurgă la gradul al treilea, pe cea de a treia treaptă de inițiere, orice candidat la inițiere. Noi trăim tocmai într-o epocă în care pentru om este firesc să nege tot ceea ce este tripartit, dacă e să vorbesc în sensul misteriilor, să stingă definitiv tot ce este tripartit în conștiența omenească. Căci omul, indiferent că o recunoaște sau nu, vorbește în ziua da azi, de fapt, despre întreaga lume, ca și cum ar fi închisă în spațiu și timp. Veți putea găsi chiar la oameni care reflectează mult, că ei găsesc întreaga lume ca fiind stabilită în spațiu și timp. Este suficient, de exemplu, să vă gândiți că în răstimpul secolului al XIX-lea, în care materialismul, materialismul teoretic, și-a atins înflorirea maximă, a fost conceput gândul nemuririi omului. Oameni foarte inteligenți de la mijlocul și din a doua jumătate a secolului al XIX-lea au accentuat mereu: Dacă sufletul omului îl părăsește pe om prin moarte, s-ar putea ca în final să nu mai fie loc; lumea ar trebui să fie atât de plină de suflete, încât s-ar putea să nu mai fie loc pentru aceste suflete. Aceasta au spus-o oameni foarte inteligenți [Nota 2], pentru că ei au ținut realmente cont că după moarte sufletul omului trebuie adăpostit undeva într-un mod ce poate fi caracterizat prin reprezentări spațiale. Sau, un alt exemplu: A existat, și trebuie că mai există încă, o Societate Teosofică, în care s-au învățat diverse lucruri despre elementele componente superioare ale naturii omenești. Nu vreau să spun că și luminații ei conducători au căzut în aceeași greșeală, dar o mare parte a adepților și-a reprezentat trupul astral de-a dreptul spațial: ca pe un nor, într-adevăr foarte subțire, dar totuși ca pe un nor spațial; și acești adepți au speculat mult ulterior în privința modului cum trebuie să-și reprezinte faptul că atunci când omul doarme, și acel nor iese în mod spațial din el, cum se menține el spațial pe undeva. A fost foarte dificil să li se explice unui mare număr de adepți că asemenea reprezentări spațiale nu sunt adecvate spiritualului.
Și tocmai pentru omul actual este extrem de dificil să-și reprezinte că dintr-un anumit punct al căii de cunoaștere, omul nu ajunge numai la alte părți ale spațiului și în alte timpuri, ci iese din timp și din spațiu, și că abia atunci începe adevăratul suprasensibil, când nu părăsește numai impresiile sensibile și procesele temporale, ci însuși spațiul și timpul, dacă intră în cu totul alte condiții de existență decât în condițiile existențiale care cuprind spațiul și timpul. Și poate că dacă eu vă spun acestea, dumneavoastră, dacă veți reflecta asupra dumneavoastră înșivă, veți avea în anumite circumstanțe dificultăți în propriul dumneavoastră lăuntru, și atunci veți întreba: Cum să fac eu acum ca să ies cu reprezentările mele din spațiu și din timp? Și totuși, aceasta era esențialmente adevărata cucerire a adevăratei parcurgeri a primelor două grade. Dacă în epoca materialismului ar mai fi existat o conștiență limpede despre tainele celui de-al treilea grad, atunci nu ar fi avut o răspândire atât de mare ceea ce s-a răspândit ca teorie – acum nu vorbesc despre experimentul exterior, ci despre teoria care se află la bază – atât de grotescă precum spiritismul. Cine caută spirite, vrând să le aducă în spațiu ca pe niște corpuri subtile, acela nu are deloc habar că, procedând astfel, procedează într-un mod lipsit de spirit, adică el caută o lume care nu conține spirite, ci tocmai altceva decât spirite. Dacă spiritismul ar avea vreo presimțire în privința faptului că, pentru a găsi spirite, trebuie să ieși din timp și spațiu, atunci nu ar ajunge la această reprezentare grotescă, cum că trebuie făcute aranjamente spațiale prin care spiritele să se vestească într-un mod oarecare, la fel cum se desfășoară efectele spațiale exterioare în procesul timpului.
Acum, pe scurt, tocmai aceasta trebuia dobândită prin primele două trepte, până la gradul trei: posibilitatea de a ieși din timp și spațiu. Pregătirea în acest sens se făcea prin adevărata pășire prin Poarta omului și apoi prin parcurgerea gradului doi.
Această treaptă a treia, acest al treilea grad era desemnat prin cuvintele ce se pot exprima în limba germană cam așa: Candidatul la inițiere trecea prin „Poarta morții” [Nota 3]. Ceea ce înseamnă că el se știa acum într-adevăr ca aflându-se în afara spațiului în care se desfășoară viața omenească trupească între naștere și moarte, și în afara timpului în care se desfășoară această viață omenească. El știa să se miște dincolo de timp și de spațiu, în ceea ce este durabil. El învăța să cunoască ceea ce pătrunde deja în simțuri, după cum am accentuat eu adesea, dar prin cele cu care pătrunde în lumea sensibilă nu poate fi înțeles în cadrul acestei lumi sensibile, deoarece conține deja spiritualul. El învăța să se preocupe cu moartea, cu tot ceea ce este legat de moarte. Acesta era, în esență, conținutul acestui grad al treilea. Oricum ar arăta riturile misteriale diferit structurate ale diferitelor popoare, oricum s-ar manifesta ele, peste tot s-a aflat la bază preocuparea cu moartea. Peste tot a trebuit luat punctul de pornire pentru cel de-al treilea grad în tot ce poate fi trăit – dacă îmi este îngăduit să folosesc această expresie paradoxală, pentru că nu am o alta mai bună – atunci când moartea, care altfel îl conduce pe om afară din trup, poate fi viețuită deja înlăuntrul vieții trupești. Aceasta era legată totodată de posibilitatea de a-l considera într-adevăr pe om, așa cum este el între naștere și moarte, drept ceva aflat în afara entității la care ajungea acum discipolul la gradul al treilea. Acum el știa să unească un concept cu cuvintele: a fi în afara trupului, unde acest „în afară” nu trebuie conceput spațial, ci supra-spațial. Așadar oamenii știau să unească cu aceasta un concept care putea fi viețuit. Totodată era și locul în care oamenii renunțau la credința în religia profană obișnuită, care era religia poporului lor. Aici, la Poarta morții, oamenii renunțau la ideea: Tu te afli aici, pe Pământ, zeii tăi, sau Dumnezeul tău sunt undeva în afara ta. – Aici, omul se știa una cu zeul; aici, omul nu se mai diferenția de zeul său, aici se știa unit pe deplin cu el. În esență, acest al treilea grad aducea omului nemurirea trăită. Nemurirea era trăită prin aceea că omul putea părăsi ceea ce era muritor în el, că se putea separa de ceea ce era muritor în el. Dar să nu uităm întreaga cale datorită acestei trăiri. Întreaga cale consta în aceea că omul învățase să se cunoască pe sine însuși. Acum, omul nu mai era în sine însuși, acum el se afla în lumea exterioară. El purta în lumea exterioară ceea ce cunoscuse prin pătrunderea în sine însuși. Acesta este esențialul acestei inițieri precreștine, că omul intra în sine însuși pentru a găsi în sine ceva pe care îl lua apoi cu sine în lumea exterioară și care îi lumina corect în lumea exterioară, pe măsură ce se separa de sine însuși, în așa fel încât el se simțea apoi unit cu esența lumii exterioare. El intra în sine pentru a ieși din sine. El intra în sine pentru că el putea găsi în sine ceva din esența lumii, pe care nu o putea găsi decât în sine, pe care nu ar fi putut-o găsi în afară, dar ceva pe care nu îl putea trăi cu adevărat decât afară. El trecea prin Poarta omului și prin Poarta cunoașterii de sine și a morții, pentru a păși în acea lume care se află, în orice caz, în afara lui. Lumea obișnuită a naturii este tot în afara noastră. Dar omului îi era limpede că putea găsi ceea ce căuta numai dacă intra în sine însuși.
Apoi, după ce omul parcursese cel de-al treilea grad, extraordinar de dificil, el era, desigur, matur pentru gradul al patrulea. Și se poate spune: Pur și simplu prin faptul că practicase un timp viețuirea în gradul al treilea, era matur pentru gradul al patrulea într-un mod ce ar putea fi foarte greu afirmat de omul actual. Căci omul actual – acest aspect este, pur și simplu, conținut în specificul epocii – nu devine, de fapt, matur în cadrul celui de-al treilea grad. El nu iese ușor din reprezentările legate de spațiu și timp decât prin anumite reprezentări forțate, care trebuie însă căutate pe alte căi – despre aceasta voi vorbi în zilele următoare – decât cele care erau urmate în vremurile vechi. Prin ceea ce purta omul din sine în lumea din afară, el era ridicat la conștiența acestui al patrulea grad, și el devenea ceea ce a fost transpus în limbajul de mai târziu și care ar putea fi tradus prin cuvintele: un „Christophor” [Nota 4], un purtător al lui Christos. Acesta era, în fond, țelul acestei inițieri misteriale: faptul de a-l face pe om purtător al lui Christos. Desigur că numai câțiva aleși deveneau astfel de purtători ai lui Christos. Ei puteau deveni purtători ai lui Christos numai prin aceea că ei căutau mai întâi în om ceea ce nu putea fi găsit în lumea exterioară, că mergeau apoi în lumea exterioară cu cele căutate în om și se uneau apoi cu Dumnezeul lor. Ei deveneau în felul acesta purtători ai lui Christos. Ei știau că s-au reunit în structura Universului cu ceea ce – eu nu vorbesc acum în sens istoric, ci anticipativ – cu ceea ce este denumit în Evanghelia lui Ioan „Logosul” sau „Cuvântul”; ei se uniseră cu Cel din care s-au făcut toate lucrurile și fără de care nu s-a făcut nimic din ceea ce s-a făcut. Astfel, taina lui Christos era oarecum separată de om în acele vremuri vechi printr-un abis, și acest lucru era strâns corelat cu faptul că omul traversa acest abis, că el efectiv prin cunoașterea de sine se transpunea în starea de a ieși din sine însuși și de a se uni cu Dumnezeul său, de a deveni un purtător al Dumnezeului său.
Să presupunem acum în mod ipotetic, pentru a ne ajuta în aceste considerații, că Misteriul de pe Golgota nu s-ar fi petrecut pe Pământ, și că evoluția Pământului s-ar fi desfășurat până în ziua de azi fără să se fi întâmplat Misteriul de pe Golgota. Numai făcând astfel de contra-ipoteze se poate cuprinde într-adevăr cu privirea importanța unui astfel de fapt ca Misteriul de pe Golgota. Așadar să presupunem că Misteriul de pe Golgota nu s-ar fi produs nici până în ziua de azi. Ce ar fi intervenit pentru ceea ce a fost observat în privința omului, prin misterii, în timpurile vechi?
Omul actual ar putea percepe ceea ce a fost sentența greacă apolinică, deviza greacă apolinică: „Cunoaște-te pe tine însuți”. El ar putea voi oarecum să trăiască aceste cuvinte: „Cunoaște-te pe tine însuți”, ar putea încerca, datorită faptului că s-au menținut tradițiile de parcurgere a acelorași căi de inițiere, pe care le-a dat, să zicem, inițierea regală egipteano-caldeeană, putea încerca așadar să urce prin cele patru trepte așa cum se urca în acea perioadă precreștină, pentru a deveni Christophor. Atunci omul ar fi făcut o experiență absolut deosebită. Dacă urma această deviză „Cunoaște-te pe tine însuți!”, dacă încerca să pătrundă în sine trecând și prin acele stări de groază care erau parcurse pe atunci, apoi, prin trăirea ulterioară a modificărilor, prin transpunerea ulterioară în mișcare a celor parcurse mai întâi în stare de repaus, el putea face experiența că acum nu găsește nimic, că nu găsește în sine esența omului. Aceasta este deja foarte important! Desigur că deviza „Cunoaște-te pe tine însuți!” este valabilă și pentru omul actual, dar această cunoaștere de sine nu îl mai duce la cunoașterea lumii. Ceea ce mai găsise omul în sine în vechea stare sufletească drept legat de esența lumii, ceea ce el nu putea găsi în lumea exterioară, ceea ce trebuia să caute pe calea cunoașterii de sine pentru a avea cunoașterea lumii, acel centru ființial omenesc lăuntric pe care îl putea lua apoi cu sine în lumea exterioară pentru a deveni Christophor, pe acela omul nu îl găsește în sine în ziua de azi, acela nu mai este aici. Aceasta este important, să se aibă acest lucru în vedere! Oamenii cu conceptele lor absurde actuale, cultivate prin așa-numita știință, sunt de părerea că: omul este om. Actualul englez, sau francez sau german este om, la fel cum era vechiul egiptean. Reculegându-se după regulile inițierii, găsea în sine ceva pe care omul actual nu îl poate găsi în sine, deoarece a dispărut, deoarece nu mai este. Omului i-a scăpat, pentru om s-a pierdut ceea ce mai putea fi găsit în starea sufletească a grecului din perioada precreștină și, parțial, post-creștină. Aceasta s-a pierdut, a dispărut din entitatea omenească. Organizația umană de astăzi este alta decât era în vremurile vechi.
Dacă exprimăm altfel lucrurile, putem spune: Omul își găsea totuși, chiar dacă confuz, chiar dacă nu în concepte pe deplin conștiente, în acele vremuri vechi, mergând în sine, Eul său. Aceasta nu contrazice faptul că se spune că Eul, într-un anumit sens, s-a născut abia prin creștinism. De aceea vă spun: Chiar dacă obscur, chiar dacă nu în concepte pe deplin conștiente, omul își găsea totuși Eul. În calitate de conștiență activă acesta s-a născut abia prin creștinism, dar omul își găsea Eul. Căci din acest Eu, din acest Eu adevărat, în omul de atunci rămânea ceva după ce se năștea. Veți spune: N-ar trebui oare ca omul să-și găsească și astăzi Eul? – Nu, el nu îl găsește și acum: adevăratul Eu stagnează atunci când ne naștem. Ceea ce noi trăim drept Eul nostru este doar o imagine a Eului. Este numai ceva ce Eul prenatal reflectă în noi. Noi trăim în fapt doar o imagine reflectată a Eului, trăim doar foarte indirect ceva din adevăratul Eu. Eul despre care vorbesc psihologii, este doar o imagine în oglindă; aceasta se raportează la adevăratul Eu, așa cum imaginea dumneavoastră pe care o vedeți în oglindă se raportează la dumneavoastră înșivă. Dar acest Eu adevărat, care a putut fi găsit în perioada clarvederii atavice și până în vremurile creștine, nu se află în ziua de azi în omul care privește la propria sa entitate – în măsura în care această entitate proprie este legată de trup. Omul trăiește doar indirect ceva din Eul său atunci când ajunge în relație cu alți oameni și se desfășoară karma.
Atunci când pășim în fața unui om și între noi și celălalt om se desfășoară ceva ce ține de karma noastră, atunci apare în noi ceva din impulsul adevăratului nostru Eu. Dar ceea ce numim noi Eu în noi, ceea ce desemnăm cu acest cuvânt, este doar o imagine în oglindă. Și tocmai prin aceasta se maturizează omul în timpul celei de-a cincea perioade de cultură postatlanteană, ca în cel de-al șaselea interval temporal să trăiască Eul într-o formă nouă, prin aceea că într-un fel de-a lungul celei de-a cincea epoci el trăiește acest Eu doar ca imagine reflectată. Tocmai aceasta este caracteristica epocii sufletului conștienței, că omul își primește Eul doar ca imagine în oglină, pentru ca el să se adapteze la epoca Sinei spirituale și să-și configureze altfel Eul, să-l poată retrăi într-o formă nouă. Numai că îl va trăi altfel decât ar vrea astăzi cu drag să o facă! În ziua de azi, omul ar vrea mai degrabă să numească Eul său, pe care îl viețuiește doar ca imagine, orice altceva decât ceea ce i se va prezenta ca atare în viitoarea epocă, a șasea postatlanteană. Astfel de veleități mistice, pe care oamenii le mai au încă în ziua de azi: găsirea adevăratului Eu prin clocire înăuntru – pe care ei îl numesc chiar Eu divin! – asemenea veleități vor avea mai rar oamenii în viitor. Dar ei vor trebui să se obișnuiască să vadă acest Eu numai în lumea exterioară. Va interveni situația ciudată că orice alt om pe care îl întâlnim și are ceva de a face cu noi, va avea mai mult de a face cu Eul nostru decât ceea ce este închis în pielea noastră. Astfel, omul se îndreaptă înspre acea epocă socială în care își va putea spune în viitor: Eul meu este la toți aceia pe care îi întâlnesc acolo afară; cel mai puțin este aici, înăuntru. Trăind ca om fizic între naștere și moarte eu îmi primesc Sinea din toate cele ce mă înconjoară, nu numai de la ceea ce este închis în pielea mea.
Aceasta, oricât de paradoxal ar părea, se pregătește indirect în ziua de azi prin aceea că oamenii învață puțin să simtă cum ei sunt de fapt îngrozitor de puțin în ceea ce ei numesc Eul lor, în această imagine oglindită. Eu am vorbit recent despre faptul că se poate ajunge la adevăr prin aceea că omul își aduce înaintea ochilor biografia, dar obiectiv, și se întreabă ce anume datorează unui om sau altuia, începând de la nașterea sa. Atunci el se va dizolva treptat în influențele care vin de la ceilalți; el se va găsi extraordinar de puțin în ceea ce are de considerat drept Eul său propriu-zis, care, după cum am spus, este numai o imagine reflectată. Formulând oarecum grotesc lucrurile, se poate spune: În acele timpuri în care s-a desfășurat Misteriul de pe Golgota, omul a fost golit, a devenit gol. Aceasta este important, ca omul să învețe să cunoască Misteriul de pe Golgota drept impuls, considerându-l în interacțiunea sa cu această golire a omului.
Atunci când vorbește despre realitate, omului trebuie să-i fie limpede că locul pe care îl mai putea găsi înainte, să zicem, în epoca misteriilor regale egipteano-caldeene, trebuie să fie cumva umplut. Acesta mai era pe atunci încă întru câtva umplut de adevăratul Eu, care astăzi stagnează atunci când se naște omul, sau cel puțin stagnează în primii ani ai copilăriri, mai apărând întru câtva în primii ani ai copilăriei. Și acel loc a fost preluat de Impulsul lui Christos. Aici vedeți adevăratul proces. Vă puteți spune: aici se află [Nota 5] (vezi desenul, stânga) oamenii înaintea Misteriului de pe Golgota, aici (în mijloc), Misteriul de pe Golgota, aici (în dreapta) oamenii după Misteriul de pe Golgota.
Oamenii dinaintea Misteriului de pe Golgota aveau ceva în sine care, după cum am spus, putea fi găsit prin inițiere (roșu). Oamenii de după Misteriul de pe Golgota nu mai au acest ceva în sine (albastru), ei sunt întru câtva goliți, iar Impulsul lui Christos se cufundă înăuntru (violet) și ocupă locul liber. Așadar Impulsul lui Christos nu trebuie înțeles ca o simplă învățătură, ca teorie, ci trebuie cuprins în privința realității sale. Și fiecare om care înțelege cu adevărat importanța acestei cufundări în sensul vechii inițieri misteriale, acela înțelege însemnătatea Misteriului de pe Golgota în adevărul său lăuntric. Căci în ziua de azi, firește că omul nu ar putea fi un Christophor, așa cum era pe vremea vechii inițieri regale egiptene; dar el devine un Christophor în orice circumstanțe, în măsura în care în spațiul liber care se află în el, se cufundă Christos.
Așadar în pierderea importanței vechilor principii misteriale se arată marea importanță a Misteriului lui Christos, despre care eu am spus – puteți citi aceasta în cartea mea Creştinismul ca fapt mistic –: ceea ce fusese trăit mai înainte în adâncurile omului, ceea ce îl făcea pe om să devină un Christophor, a fost scos afară pe marele plan al istoriei lumii și se îndeplinește ca fapt exterior. Aceasta este realitatea. De aici veți deduce însă că principiul de inițiere însuși din acele vechi timpuri a trebuit să afle o modificare, a trebuit să parcurgă o transformare, căci ceea ce au intenționat vechile misterii ca trebuind să fie căutat în om nu mai poate fi găsit în ziua de azi.
De aceea nu e chiar spre bine ca științele naturii de azi să considere englezii, francezii, germanii actuali la fel cum i-ar considera pe vechii egipteni, dacă ar putea. Ele nu consideră câtuși de puțin ceea ce este esențial la om. La urma-urmelor, chiar aspectul exterior s-a schimbat întru câtva din acele vechi timpuri, dar ceea ce este esențialul, care s-a modificat, trebuie descris în așa fel cum am făcut-o noi astăzi. Din această descriere vedeți însă totodată necesitatea ca principiul de inițiere să se modifice. Căci ce trebuie să caute în ziua de azi omul dacă el vrea să urmeze numai vechiul „Cunoaște-te pe tine însuți” în vechiul sens? Ce ar dobândi el, dacă ar cunoaște toate descrierile ceremoniilor de inițiere și proceselor de inițiere din vechiul Egipt, și le-ar aplica asupra sa? El nu ar mai găsi ceea ce a fost găsit în cadrul vechilor misterii. Și el ar înfăptui în mod inconștient ceea ce devenea omul la gradul al patrulea, dar nu l-ar putea înțelege. Chiar dacă parcurge toate căile de inițiere care duceau pe atunci până la Christophor, omul nu îl mai poate întâmpina cu înțelegerea pe Christos în acest mod. Omul din vechime o putea face, dacă era inițiat: el devenea cu adevărat un Christophor. Aceasta a intervenit în decursul evoluției Pământului, anume că omul a pierdut posibilitatea de a căuta în sine acea entitate, care a devenit apoi lumina entității Universului. În ziua de azi omul găsește în sine un spațiu gol, dacă va căuta în același mod.
Dar în mersul lumii nu este lipsit de importanță când se pierde ceva. În felul acesta, omul devine un altul. Omul se poartă pe sine ca om – dacă e să extind în continuare ceea ce tocmai am discutat – prin lume cu acel spațiu gol. Dar aceasta conferă omului din nou capacități deosebite. Și pe cât este de adevărat că anumite vechi capacități s-au pierdut, tot atât de adevărat este și că tocmai prin pierderea acelor capacități au fost dobândite altele, noi, care pot fi din nou formate ca și vechile capacități, în sensul vechi. Aceasta înseamnă, cu alte cuvinte: Calea care a fost parcursă prin Poarta omului până la Poarta morții trebuie parcursă în ziua de azi în alt mod. Aceasta este legat de ceea ce am spus: Spiritele Personalității preiau un alt caracter. De acest nou caracter al Spiritelor Personalității este legată esențialmente noua inițiere.
Pentru început, s-a făcut oarecum o pauză în evoluția omenirii în privința inițierii. Anume, în secolul al XIX-lea omul era foarte departe de ea. Abia la sfârșitul secolului al XIX-lea a revenit posibilitatea re-apropierii de adevărata inițiere vie. Și această inițiere cu adevărat vie se pregătește acum, dar ea va decurge într-un cu totul alt mod decât a decurs cea din vechime, pe care eu v-am descris-o astăzi pentru a vă face o pregătire pentru o mai profundă înțelegere a creștinismului – dintr-un anumit punct de vedere. Ceea ce pe atunci era întru totul zadarnic: căutarea a ceva esențial în lumea exterioară ce se extindea împrejur, devine posibil tocmai prin aceea că noi devenim atât de goi lăuntric. Și aceasta va interveni tot mai mult și este deja posibil într-o anumită măsură în ziua de azi, și poate fi deja atins în ziua de azi pe căi de cunoaștere cum am descris în Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare?. Ceea ce este posibil să fie dobândit în ziua de azi este să se privească mai profund în această lume exterioară, într-un anumit fel cu aceleași capacități sufletești, dacă sunt corect folosite, cu care se privește în lumea exterioară. Științele naturii nu fac asta, ele vor să pătrundă numai până la legi, la așa-numitele legi ale naturii. Aceste legi ale naturii sunt abstracțiuni. Și dacă vă familiarizați puțin cu literatura curentă, în care conceptelor de științe ale naturii li se pune un fel de mică mantie filosofică – aș putea spune că li se pune și un fel de pălărioară filosofică – atunci veți vedea că acești oameni, care vorbesc în ziua de azi despre aceste lucruri, nu știu cum să gândească despre legăturile legilor naturii cu realitatea. Acolo se ajunge până la legile naturii, dar ele rămân concepte abstracte, idei abstracte. O personalitate ca Goethe încearcă să răzbată dincolo de legile naturii. Și acesta este aspectul remarcabil al lui Goethe și al goetheanismului, acest aspect, atât de puțin înțeles: că Goethe caută să răzbată dincolo de legile naturii, la configurarea naturii, la forme. De aceea a întemeiat el tocmai o morfologie în sens superior, o morfologie spirituală. El nu a încercat să rețină ceea ce oferă simțurile exterioare, ci ceea ce se formează, ceea ce nu ne dau simțurile exterioare, dar care se ascunde în forme. Astfel încât în ziua de azi putem vorbi într-adevăr de ceva paralel cu Poarta omului: putem vorbi despre „Poarta formelor naturii”. Aș spune că aurora dimineții a fost deja dată, dar într-un mod întru câtva întunecat, atunci când din mistica haotică a Evului Mediu un om ca Jakob Böhme [Nota 6] a vorbit despre cele șapte forme ale naturii, chiar dacă a făcut-o „pe limba lui”. Dar la Jakob Böhme lucrurile nu sunt foarte limpezi și nici foarte cuprinzătoare. Dar cele la care trebuie să ajungă tot mai mult inițierea modernă sunt aceste forme care se prezintă în cadrul formelor sensibile exterioare ca trecând dincolo de spațial-temporal.
Eu am atras adesea atenția asupra acelei celebre convorbiri dintre Goethe și Schiller [Nota 7], de când ieșeau amândoi de la o prelegere a cercetătorului naturii Batsch. Atunci Schiller i-a spus lui Goethe că modul în care Batsch consideră natura este foarte fragmentar. Or modul și mai fragmentar în care îl practică actualii cercetători ai naturii încă nu exista pe atunci, dar Schiller îl simțea totuși ca fiind foarte uscat. Iar Goethe spunea că se poate folosi foarte bine și un alt mod de considerare a naturii. Și el și-a desenat metamorfoza sa a plantelor, planta primordială, prin câteva linii caracteristice. Atunci Schiller, care nu a putut-o înțelege, a spus: Aceasta nu este o experiență – el se gândea că nu este ceva care să se afle în lumea exterioară –, aceasta este o idee – Schiller rămăsese la abstracție. La aceasta, Goethe a răspuns: Dacă aceasta este o idee, atunci mi se pare drept să afirm că eu îmi văd ideile cu ochii. – El era de părere că pentru el aceasta nu era o idee, pe care să o alcătuiască doar lăuntric, ci pentru el ceea ce desenase exista, deși nu îl putuse vedea așa cum se văd culorile cu ochii. Aceasta este o adevărată configurare, o configurare suprasensibilă a simțurilor. Precis că Goethe nu a configurat aceasta prea mult. În considerațiile pe care le-am prezentat, eu am spus: în continuarea directă a acestei metamorfoze goetheene a lumii vegetale și a celei animale, pe care Goethe a configurat-o în mod elementar, se află adevărata întrepătrundere a vieților pământești repetate. Goethe consideră petala florală drept frunză vegetală transformată; el consideră oasele craniului drept oase ale vertebrelor transformate. A fost un început. Dacă îl continuăm în conformitate cu același mod de considerare, ajungem numai până la forme, dar tocmai până la Poarta formelor naturii, ajungem la înțelegerea imaginativă a acestor forme ale naturii. Și atunci se ajunge să nu se vadă că numai oasele craniului sunt vertebre transformate, ci întregul craniu. Se ajunge la ideea că acest întreg cap omenesc este statură omenească transformată din viața anterioară, numai că gândită ca lipsită de cap. Ceea ce dumneavoastră purtați acum în afara capului, restul corpului, trece, desigur, în ceea ce privește materia, în Pământ, dar suprasensibilul formelor trece prin viața dintre moarte și o nouă naștere și devine cap în încarnarea următoare. Aici avem cea mai înaltă metamorfoză la om. Nu vă este îngăduit să apreciați lucrurile după aparență. Desigur că puteți spune: Noi îl cufundăm pe om în Pământ sau îl incinerăm, cum să se transforme corpul său în cap? – Or, tocmai asta înseamnă să se țină cont de aparență în sens actual. Dacă vreți să cultivați această aparență va trebui să rămâneți la aceia care atrag atenția asupra acelui pasaj din Shakespeare [Nota 8], unde Hamlet spune din disperare că undeva, într-un fir de praf oarecare, trebuie să existe praful omenesc pământean al lui Iulius Cezar; poate că într-un câine se află resturile rămase, atomii care l-au format, alcătuit cândva pe romanul Iulius Cezar.
Or acești oameni nu urmăresc drumul pe care îl ia, de exemplu, și organismul fizic, indiferent dacă este pus în Pământ sau este ars. Acolo are deja loc această metamorfoză. Este așa că numai capul dispare treptat, dispare de pe Pământ, căci el merge în Univers; însă ceea ce este trupul dumneavoastră în actuala încarnare, în afara capului, se transformă și îl găsiți drept cap – nu vă puteți deloc sustrage acestui fapt – în următoarea dumneavoastră încarnare. La materie nu trebuie să vă gândiți deloc. Nici acum nu aveți aceeași materie pe care ați purtat-o în dumneavoastră cu șapte ani în urmă. Este nevoie să vă gândiți numai la forma care se transformă în sine. Este tot o primă treaptă, așa cum Poarta omului în sens vechi era o primă treaptă: este treapta formelor. Și în măsura în care omul a cuprins viu această Poartă a formelor, el poate intra pe „Poarta vieții”, unde nu mai are de a face cu forme, ci cu trepte de viață, cu elemente ale vieții. Aceasta ar corespunde celor pe care le-am caracterizat anterior la vechea inițiere regală egipteană drept cel de-al doilea grad. Iar cel de-al treilea are aceeași semnificație cu trecerea prin Poarta morții: este inițierea în diferitele conștiențe. Omul cunoaște între naștere și moarte o singură conștiență; însă aceasta este doar una din șapte. Dar de aceste diverse conștiențe trebuie ținut cont dacă vrem să înțelegem lumea.
Gândiți-vă numai că aveți schița acestor trei lucruri succesive în cartea mea Știința ocultă în schiță. Eu v-am dat-o pentru evoluția Universului. Acolo aveți diversele forme de conștiență Saturn, Soare, Lună, Pământ ș.a.m.d., cele șapte forme de conștiență. Omul trece pe fiecare din aceste trepte, dintre care una este cea a Pământului, printr-o conștiență. El absolvă șapte stări de conștiență, așadar Saturn, Soare, ș.a.m.d., șapte trepte de viață, și pe fiecare treaptă de viață șapte trepte de formă. Ceea ce noi descriem în treptele noastre de cultură drept treaptă protohindusă, protopersană, egipteano-caldeeană, greco-latină, epoca noastră actuală, sunt tot forme. Aici intrăm prin Poarta formelor. Aceasta corespunde Porții omului, dacă vorbim despre aceste forme de cultură, și noi ne putem forma din această lume a formelor reprezentări despre aceste culturi succesive. Sunt șapte asemenea culturi pe fiecare treaptă de viață. Dar atunci când vorbim despre treptele de viață, vorbim despre șapte trepte succesive, dintre care una este, de exemplu, epoca noastră postatlanteană, care conține epoca protohindusă, protopersană ș.a.m.d., până la cea de-a șaptea. Noi ne aflăm acum pe cea de-a cincea treaptă de viață, care este o treaptă de viață, cea atlanteană este și ea una, cea lemuriană este tot o treaptă de viață. Și aceste șapte trepte de viață există pentru ca omul să poată dobândi conștiența pe care o are în ziua de azi. Dar această conștiență a fost dezvoltată din vechea conștiență lunară, iar aceasta din vechea conștiență solară. Din fiecare încorporare planetară omul preia o asemenea formă de conștiență. Cea mai desăvârșită, pentru început, o va dobândi în timpul evoluției Vulcan.
Vedeți așadar că prin cele trei taine succesive ale gradelor omului se dobândește o privire de ansamblu asupra Cosmosului. Și apoi el poate dobândi din această cunoaștere a lumii din nou cunoașterea omului. Și din această cunoaștere a lumii se dobândește posibilitatea de a întâmpina cu înțelegere Misteriul de pe Golgota.
Aș spune că noi am examinat abia astăzi câteva schițe în vederea acestei înțelegeri. Dar am putut întotdeauna înțelege de ce, de exemplu, a intervenit Misteriul de pe Golgota în cea de-a patra formă de cultură postatlanteană din cea de-a cincea perioadă de viață, perioada de viață postatlanteană, de ce a survenit el pe Pământ. Dacă veți citi ultimul ciclu (de conferințe) de la Leipzig [Nota 9], veți vedea cum s-a pregătit pe acest Pământ acest Misteriu de pe Golgota. Dar tot ceea ce este necesar pentru înțelegerea acestui Misteriu de pe Golgota rezultă din principiile noii inițieri. Astfel încât vechea inițiere mergea esențialmente de la cunoașterea omului la cunoașterea Universului, cea nouă de la cunoașterea Universului înapoi, la cunoașterea omului.
Dar așa stau lucrurile caracterizate din punctul de vedere al inițierii. Acolo, dumneavoastră vă aflați oarecum de o parte; de cealaltă parte vi se prezintă imaginea dumneavoastră oglindită. Pentru a dobândi această cunoaștere a lumii, dumneavoastră trebuie să porniți tocmai de la noua cunoaștere a omului. Iar despre aceasta, eu am vorbit recent. Despre aceasta trebuie vorbit cu totul altfel pentru timpurile vechi și pentru cele noi. Timpurile vechi ajungeau prin cunoașterea lor omenească la un rezultat care era tocmai cunoaștere a Universului. Teoretic vorbind, s-ar putea spune: omul parcurgea un proces al vieții, și atunci când acesta se încheia, era cunoaștere a lumii; datorită acestui fapt el pornea în conștiența sa de la cunoașterea lumii și putea conchide apoi din nou asupra omului. În ziua de azi, dacă porniți de la această cunoaștere a lumii prin formă, viață și conștiență, ajungeți tocmai în felul acesta – vedeți în Știința ocultă – la cunoașterea esențială a omului. De fapt, dispare tot restul din cunoașterea naturii: omul devine inteligibil. Și la fel, omul devine de înțeles, după cum v-am arătat, ca ființă tripartită – ca ființă neuro-senzorială, ca ființă ritmică și ființă metabolică – prin aceea că se dobândește această cunoaștere a Universului. Și pornind de la om se poate trece din nou la cunoașterea Universului.
Acestea nu sunt contradicții. Veți găsi astfel de aspecte la tot pasul, dacă vreți să intrați în lumea adevărului. Dacă vreți o dogmatică, atunci nu puteți merge după asemenea contradicții, pentru că ele vă sunt incomode. Dacă vreți o dogmatică, o puteți găsi ici sau colo, dar această dogmatică nu vă va da niciodată înțelegerea realității, ci numai ceva pe care puteți jura, dacă vreți. Dacă vreți să cunoașteți realitatea trebuie să vă fie limpede că această realitate trebuie expusă sub diferite aspecte. În conformitate cu viața, omul din vechime trebuia să meargă de la Univers la om, omul nou, de la om la Univers; în conformitate cu cunoașterea, omul din vechime mergea de la om la lume; omul nou, de la lume la om. Aceasta este necesar. Or aceasta este din nou ceva incomod pentru omul modern, dar fiecare trebuie să obțină astăzi trecerea prin ceea ce este oscilare, prin acea nesiguranță! Gândiți-vă numai că la al doilea grad din inițierea egipteană regală omul era adus la oscilare, la întoarcere. În ziua de azi, dacă omul se străduiește cu adevărat să treacă dincolo de forme în viață, el trebuie să se lase transpus în acea posibilitate, în care își spune: Chiar dacă îngădui să mi se dea concepte atât de frumoase printr-o confesiune tradițională sau alta, aceste concepte pot fi, toate, de-a dreptul frumoase, dar prin ele eu nu ajung totuși la realitate, dacă nu-mi pot reprezenta și conceptele opuse.
Eu v-am atras atenția că însuși Misteriul de pe Golgota face necesar să avem ambele concepte opuse, prin aceea că vă spuneți: Este absolut sigur că a fost o faptă rea atunci când oamenii l-au ucis pe Dumnezeul încorporat într-un om. Dar este absolut sigur că această faptă a fost punctul de pornire al creștinismului. Căci dacă moartea de pe Golgota nu s-ar fi produs, creștinismul nu ar fi existat în realitatea sa. Acest aspect paradoxal al unei fapte suprasensibile poate fi exemplu pentru unele paradoxuri cu care va trebui să vă obișnuiți, dacă vreți să ajungeți într-adevăr la înțelegerea lumii suprasensibile, căci fără aceasta nu se poate ajunge. Înainte era nevoie de groază, astăzi este necesară depășirea acelei prăpăstii ce apare omului ca un stat în picioare fără să aibă nici un punct de sprijin în Univers. Dar trebuie trecut prin aceasta, pentru ca oamenii să nu mai jure pe concepte, ci conceptele să fie văzute drept ceva care aruncă lumină asupra lucrurilor din diferite părți, ca imaginile obținute de la un arbore iluminat din diferite părți. Dogmaticul – cercetătorul naturii și teologul – cred că pot cuprinde întreaga realitate cu oarecari dogme. Cel care se află în realitate știe că orice afirmație de acest tip se poate compara cu o fotografie luată dintre-o parte, și care redă un singur aspect al realității; că trebuie să avem cel puțin și aspectul opus, pentru ca, prin privirea-împreună a celor două aspecte să ne apropiem de realitatea obiectului. Despre aceasta vom vorbi în continuare mâine.
