În considerațiile din aceste zile am vrut să vă clarific în primul rând că pentru acela care având concepția spiritual-științifică privește cu mai multă precizie asupra evoluției omenirii, chiar și a celei din perioada istorică – pentru că noi am luat în considerare în aceste zile esențialmente timpurile istorice –, se dezvăluie faptul că întreaga stare sufletească, modul de înțelegere, concepția despre lume, impulsurile de acțiune, tot ceea ce ține de starea sufletească se transformă, se transformă în așa fel încât nu se poate naște nicio presimțire despre această transformare în știința exterioară, care lucrează în acest domeniu cu mijloace cu totul insuficiente. Am încercat ieri să arătăm cum tocmai ceea ce poate fi numit centru al vieții sufletești omenești, conștiența propriu-zisă a Eului, se prezintă în fața unei considerări mai intime cu totul altfel în vremurile mai vechi decât în vremurile mai noi, în prezentul nostru. Și eu am încercat să caracterizez această diferență prin aceea că am spus: pentru timpurile mai vechi, anume pentru timpurile precreștine, avem de a face la om cu o conștiență de sine care mai conține în sine elemente reale, elemente ale realității, în timp ce în epoca noastră, care reprezintă esențialmente dezvoltarea sufletului conștienței, avem de a face în ceea ce numește omul în mod conștient Eul său doar cu o imagine oglindită a adevăratului Eu. Am indicat acest fapt în conferințele publice [Nota 1] prin aceea că am spus: În ziua de azi, omul, în special atunci când vrea să fie filosof, nu ajunge la adevăr, pentru că este îndrumat pe o cale greșită printr-o afirmație filosofică ce joacă astăzi un rol important și care începe deja să devină fatală în considerarea lumii, prin afirmația: Cuget, deci exist. Această afirmație augustino-decartiană nu este adevărată, căci pentru omul actual este valabilă afirmația: Cuget, deci nu exist! Ceea ce ajunge în primul rând în conștiența omului actual este că în ceea ce reunește el în cuvântul „Eu”, sau „Eu sunt”, în ceea ce are el în conștiență atunci când vrea să privească lăuntric, sufletește, asupra lui însuși, el are doar o imagine oglindită, o imagine ce conține în sine și toate conceptele noastre, legate direct de Eu, conceptele care trebuie prelucrate de Eu. Astfel încât noi, ca oameni ai prezentului, nu mai purtăm în viața noastră sufletească ceva real – această realitate intervine în suflet doar; eu am indicat ieri prin ce intervine –, ci purtăm în noi imaginea oglindită a adevăratei noastre entități. Acest fapt se poate arăta numai dacă abordăm știința inițiatică, dacă vom cuprinde cu privirea diferența dintre modul în care se putea pătrunde pe căile educării suprasensibile în lumea spirituală în vremurile vechi și modul în care trebuie pătruns în vremea noastră, și faptul că drumurile înspre lumile suprasensibile devin cu totul altele decât erau în vremurile vechi, pe măsură ce ne deplasăm din prezent în viitor. Asta am vrut să vă clarific ieri în primul rând.
Cu câtva timp în urmă am indicat faptul obiectiv [Nota 2] care stă la baza acestei deveniri, l-am indicat prin aceea că în cadrul evoluției omenirii, atunci când oamenii își puneau întrebarea: ce impulsuri, ce forțe sunt active în devenirea Pământului? – puteau fi urmărite acele entități divin-spirituale – am putea la fel de bine alege denumirea și din altă parte – pe care Biblia îi numește Creatori, Elohimi. Noi le numim Spirite ale formei. Dar eu am indicat din cele mai diverse puncte de vedere că aceste Spirite ale formei – dacă îmi este îngăduit să folosesc această expresie în ciuda faptului că sună cam trivial – și-au jucat de fapt rolul, până la un anumit grad, în privința celor mai importante probleme ale omenirii, și că alte entități preiau rolul de Creatori.
Cine poate avea suficientă simțire față de această faptă accesibilă cercetării suprasensibile, anume că întru câtva zeii venerați în vechime sau Dumnezeul au trebuit să fie înlocuiți în conștiența omenească prin alte impulsuri, acela va spune: ceva s-a petrecut precis în cadrul evoluției omenirii, chiar și în perioada istorică. Desigur că o asemenea transformare lăuntrică a întregii conștiențe omenești cum este cea în care ne aflăm noi acum, și care se va arăta tot mai mult, precis nu a existat în vremurile istorice. Dumneavoastră știți că eu am o repulsie în a accepta această frază mult repetată: trăim într-o perioadă de tranziție – căci eu v-am spus adesea că oricine poate spune oricând: Trăim într-o perioadă de tranziție și, dacă îi face plăcere, poate considera că tranziția pe care o are în vedere este cea mai importantă din evoluția lumii. Or eu nu am avut așa ceva în intenție atunci când am vorbit astfel. Orice timp este într-adevăr un timp de tranziție, și se pune doar problema ce anume tranzitează, ce anume este cuprins în transformare. Din alte puncte de vedere pot fi importante alte transformări, pentru viața sufletească lăuntrică a omului transformarea în sensul viitorului pe care am indicat-o aici ieri este cea mai importantă din timpurile istorice.
Acum vrem să o considerăm dintr-un alt punct de vedere decât am făcut-o ieri și în zilele care au trecut. Dacă vom cuprinde mai exact cu privirea starea sufletească a vechiului elenism, a vechii perioade egiptene, caldeene, se arată că această stare sufletească în primul rând nu prezenta o asemenea dualitate ca starea sufletească a omului actual. Poate că s-ar putea spune mai bine: în ziua de azi se pregătește o dualitate în om, dar pregătirea este intensă și se exprimă și în exterior, în fapte obiective. Ceea ce mai înainte erau, ca să spunem așa, mai mult forțe sufletești amestecate, ceea ce acționa în sufletul omenesc mai mult ca unitate, s-a scindat, anume începând din secolul al XV-lea. Pentru observatorul atent al evoluției omenirii acest lucru este cu totul limpede. Viața de reprezentare și cea de voință erau cu mult mai strâns legate în vremurile vechi decât în ziua de azi, și ele se vor scinda tot mai mult. Iar viața de reprezentare, singura pe care o putem cuprinde cu conștiența în ziua de azi – cu conștiența obișnuită, nu cu cea clarvăzătoare –, este tocmai o imagine a realității; ea ne oferă o simplă imagine oglindită, iar în aceasta este conținut, pentru început, și ceea ce cuprinde omul din Eul său. Dimpotrivă, omul își trăiește viața de voință ca în vis. Ceea ce pulsează de fapt în voință este pentru om la fel de inconștient, pe cât îi sunt de inconștiente faptele somnului. Dar așa cum omul știe că a dormit, deși în timpul somnului nu știe nimic despre sine, tot așa știe despre voință prin conștiența sa obișnuită, deși „doarme” tot ceea ce voiește. Nu-i așa, dacă aveți pe undeva o suprafață albă care reflectă lumina, și în cadrul ei pete negre, care nu o reflectă, vedeți și petele negre, deși acolo nu este nimic din lumină. Tot așa, dacă vă urmăriți retrospectiv viața, nu veți percepe numai că ați fost treji, ci știți și că stările de somn se încadrează pe parcursul vieții ca petele negre de pe suprafața albă. Cu toate acestea, este totuși corect, ca dumneavoastră să nu știți nimic despre dumneavoastră în somn, dar la privirea de ansamblu asupra întregii suprafețe a conștienței, aș spune, stările de somn se încadrează ca niște pete negre. Omul se amăgește când crede că știe altceva despre voința sa decât știe despre somn. Omul are în conștiență viața de reprezentare, și în viața de reprezentări se intercalează pete negre: acestea sunt impulsurile volitive. Dar omul trăiește impulsurile de voință la fel de puțin pe cât trăiește stările de somn.
Numai că pentru vederea conștientă precreștină, întunericul voinței nu era atât de adânc pe cât este în ziua de azi. Omul nu dormea atât de puternic în privința voinței sale; acționa voința instinctivă, luminată de viața de reprezentare. Datorită acestui fapt reprezentările nu erau simple imagini oglindite, cum sunt în ziua de azi. Astăzi ele sunt imagini oglindite. Astfel încât omul are, pe de o parte, viață de reprezentări, care de fapt este imagine oglindită a realității, și un fel de stare de somn ce răzbate în viața conștientă: viața de voință.
Spuneam că ceea ce este conținut în starea sufletească a omului, așa cum am indicat eu, se exprimă și în mod obiectiv. Să luăm două manifestări extreme care sunt, aș spune, ca doi poli. Restul vieții omenești, în măsura în care aceasta este influențată de starea sufletească, se prezintă asemănător acestor fenomene polare. Una dintre manifestările polare o constituie în ziua de azi acele concepții care se formează, anume în așa-numitele societăți secrete ale populației vorbitoare de limba engleză. Tot ceea ce au alte populații ale Pământului drept societăți secrete francmasone sau altele asemănătoare, toate acestea depind de întemeierea originară a acestor societăți în cadrul populației vorbitoare de limbă engleză. Aceasta este o manifestare polară. Cealaltă manifestare polară este ceea ce se exprimă în așa-numita Biserică creștină, în măsura în care această așa-numită Biserică creștină are în ea elemente ritualice și dogmatice. Acestea sunt cele două extreme, cele două manifestări polare. Dar și alte fenomene sunt asemănătoare, ca de exemplu tot ceea ce numim știință modernă este asemănător concepțiilor societăților secrete ale populației vorbitoare de limbă engleză. Numai că de asta omenirea este puțin conștientă, că ceea ce este știință modernă este considerată asemănător – eu nu spun influențat, ci asemănător, căci lucrurile se dezvoltă din rădăcini diferite, și copacii devin asemănători – concepțiilor ce trăiesc în societățile secrete ale populației vorbitoare de limbă engleză. Tot așa este cu multe dintre concepțiile populare despre lume. În ziua de azi, mulți dintre acei oameni care nu își îndreaptă gândirea în conformitate cu vreo concepție științifică oarecare despre lume, au o strădanie asemănătoare. Dintre concepțiile științifice, doar filosofia, văzută lăuntric, este încă foarte dependentă de concepția Bisericii catolice. Chiar împărțirea omului în trup și suflet – eu am spus aceasta adesea –, pe care filosofii o consideră în ziua de azi știință lipsită de prejudecăți, nu este altceva decât rezultatul celui de-al optulea conciliu ecumenic de la Constantinopole [Nota 3], astfel încât „filosofia lipsită de prejudecăți” nu este de fapt altceva decât execuție a concluziilor unui conciliu. Pentru acela care nu vede lucrurile așa cum sunt ele prezentate oamenilor de către universități, ci abordează într-adevăr faptele, filosofia nu este, tocmai în măsura în care configurează acest dualism dintre trup și suflet, în măsura în care ea nu clădește pe împărțirea într-adevăr corespunzătoare realității a omului în trup, suflet și spirit – spiritul a fost doar abolit de Biserica catolică la susmenționatul conciliu – nimic altceva decât o superstiție abstractă care se bazează pe acest conciliu, desigur, inconștient. Dumneavoastră puteți găsi că aceste două manifestări polare sunt atenuate. Așa cum în zona temperată frigul de la Polul Nord este atenuat, iar ceva mai la nord sau mai la sud de Ecuator clima ecuatorială este atenuată, iar în Australia Polul Sud este atenuat, tot așa puteți găsi atenuate aceste aspecte în știință, în concepția populară despre lume. Dar dacă se au în vedere extremele, lucrurile se pot clarifica în mod deosebit. Concepția societăților secrete ale populației vorbitoare de limbă engleză ține cont în mod deosebit – privind înspre ceea ce consideră ea că se află la baza întregului proces al lumii – de așa-numitul Arhitect al lumilor, de marele Maestru constructor al lumilor. Aceste societăți exprimă în mod concret prin tot felul de simboluri, prin tot felul de rituri de diferite tipuri, cum acționează marii maeștri ai tuturor lumilor în cadrul proceselor Universului. Numai că nu se cunoaște modul în care bântuie în continuare această concepție în știința modernă. Însă ea bântuie în continuare. Aceasta este o concepție care tinde întru totul să aibă în vedere simpla imagine a lumii, ceea ce este doar reflectare a unei realități.
Aveți așadar aici o extremă care ține cont doar de reflectările realității care, în fond, dacă devine concepție dogmatică despre lume, trăiește cu totul în afara realității. De aceea se și poate face atâta exces cu aceste lucruri; de aceea și pot deveni rituri și simboluri foarte serioase sau de-a dreptul impozante o mascaradă sau o simplă fanfaronadă. Avem de a face tocmai cu ceea ce este imagine oglindită a realității, care conține imaginea oglindită a realității. Cealaltă extremă este ceea ce oferă Biserica. Aceasta se deosebește într-adevăr radical de ceea ce este nervul concepției despre lume al acestei concepții a societăților secrete. Ceea ce oferă Biserica creștină ține cont de celălalt pol: de polul volitiv, de acele impulsuri din om care pătrund în conștiență doar ca somnul de noapte; aceasta ține într-adevăr cont de o realitate, dar de o realitate care este dormită. De aici provine și evoluția proprie a acestor Biserici creștine. Evoluția proprie a acestor Biserici creștine constă în aceea că ele au dizolvat treptat conceptele întru totul altfel structurate ale vechilor timpuri în așa-numitul concept de credință. Și acela care știe cum se întorc adepții ai aproape tuturor concepțiilor creștine mereu de la știință și se îndreaptă spre credință, va simți în acest concept al credinței, în această reprezentare a credinței ceva legat de somn. De aici năzuința de a nu lăsa să se lumineze cu o conștiență limpede ceea ce vrea să intre în sufletele omenești din astfel de zone, în care se desfășoară și somnul. De aceea, în secolele vechi, ceea ce am caracterizat eu drept conținut al vechii gnose a fost atenuat în dogmele total abstracte, care nu trebuie înțelese, ci acceptate. Iar în protestantism, știința a fost atenuată până la simpla credință, până la o simplă considerare adevărată subiectivă a lucrurilor, care își vede specificul său deosebit în aceea de a clădi tocmai pe ceea ce nu poate fi dovedit, pe cele unde știința nu își poate spune cuvântul, ș.a.m.d. Aveți aici cele două extreme, care s-au constituit în starea sufletească omenească, repartizate în privința realităților obiective.
Acum se poate pune întrebarea: Ce stă, de fapt, la baza acestei sciziuni a ființei volitive și de reprezentare a omului, a celor doi poli, în viața de reprezentare, care a devenit doar imagine oglindită, și viața volitivă, care a fost împinsă în jos, în regiuni inconștiente; ce stă de fapt la baza acesteia? La baza acesteia stă faptul că în devenirea omenirii răzbate la suprafață în evoluția istorică a omenirii impulsul libertății. Vremurile mai vechi încă nu erau adecvate să dezvolte în cadrul omenirii adevăratul impuls al libertății.
Timpul în care trăim trebuie caracterizat pe de o parte așa cum am făcut-o eu mai înainte: Spiritele personalității iau locul Spiritelor formei. Din punct de vedere subiectiv, aceasta se desfășoară simultan cu realitatea evolutivă exterioară obiectivă a răzbaterii la suprafață a impulsului libertății în sufletul oamenilor. Oricum s-ar desfășura aceste evenimente în exterior, oricâte lucruri haotice se mai pot întâmpla, ceea ce răzbate deja în acest proces în prezent și în viitorul apropiat, este că omul luptă să viețuiască impulsul libertății tocmai în epoca sufletului conștienței, înlăuntrul căreia trăim începând din secolul al XV-lea. Înțelegerea impulsului libertății este ceea ce este căutat de omenirea modernă, și va fi căutat tot mai mult.
Dar această libertate poate răzbate la suprafață doar ca impuls din sufletul omenesc, dacă acest suflet omenesc are o posibilitate în acest sens. În vremurile vechi, libertatea nu era posibilă pe deplin din simplul motiv că înainte de epoca sufletului conștienței acționa în orice privință instinctivul din om. Atunci când omul poate prelua în conștiența sa numai ceea ce ajunge la suprafață în conștiența sa dintr-o realitate, dar o realitate conștientă instinctiv, el nu poate fi liber. Științele naturii mai iau și astăzi în considerare nelibertatea, necesitatea lăuntrică, pentru că ele nu cunosc această realitate, că în conștiența noastră, așa cum se dezvoltă ea în ziua de azi, în conștiența pe care ne-o putem forma tocmai prin științele naturii – conceptele natural-științifice prezintă această conștiență reflectată chiar în cea mai mare măsură –, nu trăiesc impulsuri reale; acolo nu trăiește nimic care să fie doar împins la suprafață de propria noastră realitate corporală sau sufletească, sau spirituală. În conștiența noastră, în special atunci când noi putem configura în mod pur ceea ce eu am numit în Filosofia libertății a mea gândire pură, trăiește în imaginea oglindită în orice caz realitatea, dar tocmai în imagine oglindită. De îndată ce vă situați într-o realitate, sunteți constrânși de această realitate, căci realitatea este ceva care, chiar dacă acționează foarte slab asupra dumneavoastră, este un element al necesității, ea vă constrânge și trebuie să o urmați. Dar atunci când acționează o imagine oglindită asupra sufletului dumneavoastră, o imagine nu conține nicio activitate și nimic dintr-o forță. O imagine oglindită este doar o simplă imagine, care nu se impune sufletului, care nu constrânge sufletul. În epoca în care conștiența tinde să aibă imagini oglindite, în această epocă se poate constitui totodată impulsul libertății. Prin orice altceva, omul ar fi constrâns să facă ceva. Atunci când trăiește în asemenea reprezentări conștiente care sunt imagini și numai imagini, care doar reflectă o realitate, dar nu sunt realitatea, numai atunci realitatea nu îl poate constrânge. În această epocă el își poate forma impulsul libertății. Acesta este un fapt tainic, ce se află dincolo de viața prezentului. Faptul că oamenii au ajuns să fie materialiști în această epocă este legat de aceea că ei simt: în viața interioară pe care o privesc nu trăiește nimic real, trăiesc doar simple imagini. Iar celelalte sunt, desigur, căutate doar în cadrul lumii sensibile. Este adevărat că în lăuntrul omenesc nu poate fi găsită nicio realitate, nici una spirituală și nici una fizică, acolo pot fi găsite doar imagini. Nu a fost întotdeauna așa, așa este doar în epoca actuală. De aceea are epoca noastră tendința de a configura materialismul, pentru că a devenit un nonsens să spui: Gândesc, deci exist. – Ar trebui spus: Gândesc, deci nu exist! – Ceea ce înseamnă că gândurile mele sunt doar imagini. În măsura în care mă cuprind pe mine gândind, eu nu exist, ci sunt tocmai doar o imagine. Dar această existență de imagine este ceea ce îmi oferă posibilitatea dezvoltării libertății.
Acesta este din nou un fapt care se revelează aceluia ce urmărește, aș spune, anumite leitmotive în viață, deja în mod exterior, prin fenomene. Adevărul acestui fapt se prezintă în mod temeinic numai atunci când abordăm din nou știința inițiatică, adevărata știință spirituală. Aici trebuie să aveți în vedere realitatea că de fapt, în măsura în care oamenii sunt activi din punct de vedere cognitiv sau științific, în fond, ei trăiesc foarte intens din conceptele moștenite dintr-un timp mai îndepărtat.
Acest fapt se arată într-un mod deosebit de frapant la una dintre manifestările polare. Dacă veți urmări cum s-au răspândit concepțiile societăților secrete ale populației vorbitoare de limbă engleză în restul populațiilor Pământului, veți găsi că în cadrul acestor societăți secrete se accentuează, cu o anumită preferință, vechiul. Cu cât se poate accentua mai mult în acest domeniu că un rit oarecare, o dogmă oarecare, sunt vechi, cu atât mai mult – vă rog să-mi iertați expresia trivială – își ling oamenii degetele cu voluptate. Și atunci când cineva vrea să-i captiveze în mod deosebit pe oameni cu o astfel de societate secretă, el o anunță ca fiind cel puțin rosicruciană sau chiar egipteană. Dar să fie vechi, trebuie să fie ceva vechi. Și aș spune că aceasta corespunde considerabil faptului că în aceste societăți nu se cultivă, de fapt, știința elaborată în prezent. Desigur că și acolo se cercetează câte ceva în mod direct, chiar dacă după regulile vechii științe antice. Dar împotriva a ceea ce se practică aici, împotriva științei spirituale, elaborată direct din impulsurile prezentului, împotriva acesteia oamenii se ridică cu toată puterea din această parte. Acolo este pur și simplu tradiție a acestor manifestări extreme. Dar cel care nu consideră pe negândite actualele științe ale naturii, ci le poate cuprinde lăuntric în privința modului lor de reprezentare, acela știe că toate conceptele cu care lucrează științele naturii, ba chiar toate ideile – nu legile naturii în parte ci formele legilor naturii – dacă se face excepție de goetheanism, care este un fenomen cu totul nou, restul uzual, trivial al științelor naturii constituie în fond concepte moștenite. Experimentele conțin noul, observațiile conțin noul, conceptele nu sunt câtuși de puțin noi, ele sunt moștenite. Dar dacă atragi atenția uneia sau alteia din aceste direcții asupra realității, atunci devin cumplit de furioase, devin de-a dreptul furibunde. Căci ele vor contesta această origine.
De unde provine de fapt această gândire modernă ce se crede iluminată? Ea nu este decât copilul unei vechi religii. Desigur că oamenii au respins reprezentările religioase: oamenii nu mai cred în Zeus, în Jahve – unii nu mai cred nici în Christos. Dar modul în care gândeau oamenii pe vremea când credeau în Zeus și Jahve, în Ormuzd, în Osiris, acel mod al gândirii omenești a rămas. El este aplicat în ziua de azi asupra oxigenului, a hidrogenului, a electronilor, ionilor sau asupra oscilațiilor hertziene – obiectul nu contează – : modul de gândire este același. Abia prin știința spirituală se poate folosi o nouă gândire față de lumea suprasensibilă și față de lumea sensibilă. Și un început elementar pentru științele naturii, după cum am menționat adesea, l-a făcut Goethe cu morfologia sa, care este, de aceea, combătută de concepțiile învechite. Goethe a făcut un început și cu fizica sa. Dar fertilitatea acestui început este încă puțin înțeleasă în ziua de azi.
Așadar oamenii lucrează cu ceea ce a rămas. Și acest lucru este, la urma-urmelor, de înțeles; căci într-o epocă în care conștiența nu este umplută cu elemente ale realității, ci numai cu imagini oglindite, conștiența însăși nu poate ajunge la un conținut deosebit dacă depinde numai de sine, în calitatea sa de conștiență cotidiană obișnuită.
Și, la rândul său, modul religios de reprezentare, cum a fost el dobândit? Este o reprezentare infantilă, să se creadă că vechii teologi – așa cum procedează filosofii actuali cu reprezentările lor moștenite – ar fi născocit lucrurile din Vechiul Testament sau că noii teologi ar fi născocit lucrurile din Noul Testament. Acesta este un mod infantil de reprezentare. Ceea ce figurează în acest Vechi Testament și Nou Testament și în cărțile religioase ale diferitelor popoare se explică prin concepții suprasensibile, dar tocmai vechi concepții suprasensibile. Acestea au fost revelate de cunoașterea suprasensibilă. Și preluând expunerile din lumea suprasensibilă, au fost preluate și formele de gândire, astfel încât bravul zoolog sau bravul clinician lucrează, fără să fie conștienți de aceasta, cu formele de gândire, cu modurile de reprezentare pe care le-a elaborat în felul său vizionarul Vechiului Testament sau al Noului Testament. Și din viziunile pe care le-a elaborat vizionarul, și-a format el și modul de reprezentare. Aceasta este ceva care îi supără, desigur, pe oamenii de astăzi, dacă li se spune: chiar dacă sunteți zoologi sau psihologi, voi prelucrați, desigur, un alt teren, dar operați cu formele de gândire ce provin din viziunile vechilor profeți sau din viziunile evangheliștilor. Căci ceea ce a fost elaborat în decursul ultimelor patru secole de la apariția copernicanismului și a galileismului ca reprezentări adevărate, ba chiar ca forme de reprezentare, ca moduri de gândire anume, este încă prea puțin. Și tocmai aceasta se folosește ca bază pentru ca prin știința spirituală orientată cu adevărat antroposofic să se poată regăsi căile cunoașterii suprasensibile. De aceea am indicat eu accentuat deja la începutul anilor 80 în scrierile mele introductive la morfologia lui Goethe [Nota 4] și am lăsat să se tipărească scos în evidență, că eu trebuie să-l văd pe Goethe ca pe un Copernic [Nota 5] și un Kepler [Nota 6] al lumii organice, pentru a indica acea cale ce duce tocmai în domeniile suprasensibile dar pornește de pe un teren bun, creat în acest mod elementar. Așadar modurile de reprezentare ce mai bântuie și astăzi în capetele oamenilor provin din vechile concepții vizionare adică din vechile concepții atavice suprasensibile. În această întreagă evoluție a conștienței omenești sunt activi vechii creatori, Spiritele formei. Acestea se revelau conștienței dezvoltate suprasensibil. Pentru aceia care se află în lăuntrul noii vieți spirituale nu se mai revelează acum aceste spirite, ci Spiritele personalității.
Acum mă puteți întreba: Care este diferența? Diferența se arată tocmai în cadrul științei inițiatice. De aceea se raportează cercetătorul spiritual modern încă atât de străin la conștiența generală, chiar și la conștiența științifică generală, pentru că această conștiență științifică are prea puține scântei în sine din galileism, copernicanism, goetheanism, iar aceasta în mod elementar, fiind în general încă dominată de modul de gândire al vechilor vizionari. Aceasta este particularitatea acestor Spirite ale formei, care au dat cândva vechile viziuni, anume că au vivifiat în oameni reprezentările active în vechile religii, și care au fost active și în creștinism până în ziua de azi. Aceasta este particularitatea, că, revelându-se, aceste Spirite ale formei, care au fost numite Creatori, s-au revelat mai întâi prin imaginațiuni, imaginațiuni care se nasc involuntar în om. Acesta a fost următorul mod de revelare al acestor Spirite ale formei. Și din astfel de imaginațiuni au luat naștere reprezentările tuturor religiilor vechi. Dumneavoastră știți că imaginația este prima treaptă a cunoașterii suprasensibile, că apoi urmează inspirația și apoi vine intuiția. Dar de la imaginație au pornit toți aceia care au vrut să ajungă în sens vechi la cunoașterea suprasensibilă, pentru că ei trebuiau să găsească drumul înspre aceste Spirite ale formei.
În ziua de azi se găsește calea înspre Spiritele personalității. Aici se află însă o deosebire uriașă. Căci aceste Spirite ale personalității nu oferă celui care vrea să răzbată până la ele imaginațiuni, ci el trebuie să-și elaboreze singur imaginațiunile, el trebuie să vină în întâmpinarea Spiritelor personalității. Spiritelor formei nu trebuia să li se meargă în întâmpinare. Pe atunci, omul putea fi ceea ce se numește un om binecuvântat de Dumnezeu: atunci Spiritele formei îi dădeau imaginațiunile lor în mod vizionar. Mulți caută această cale și în ziua de azi – pentru că este mai comodă –, dar în ziua de azi ea mai poate fi atinsă doar patologic. Omul a evoluat, și ceea ce era în vremurile vechi psihologic, este astăzi patologic [Nota 7]. Orice este vizionar și ceea ce se bazează pe imaginațiuni involuntare, este patologic în ziua de azi, și îl împinge pe omul din ziua de azi sub nivelul său. Ceea ce se cere acum de la omul care vrea să răzbată la știința inițiatică sau, propriu-zis, la concepția inițiatică, este ca el să-și formeze imaginațiunile absolut conștient, pentru că Spiritele personalității nu îi dau imaginațiuni; el trebuie să le poarte pe acestea înspre ele. Dimpotrivă, în ziua de azi se mai întâmplă și altceva. Dacă dumneavoastră vă formați imaginațiuni valabile, dacă vă elaborați imaginațiuni valabile, atunci vă întâlniți pe calea dumneavoastră suprasensibilă cu Spiritele personalității și simțiți forța pe care v-o adeveresc aceste imaginațiuni, care vor să vi se obiectiveze.
În mod elementar, de regulă, calea spre cercetătorul spiritual este în ziua de azi astfel încât el încearcă să-și dobândească imaginațiunile din cele mai bune, cele mai capabile cunoștințe ale științei moderne. De aceea am indicat mereu că științele moderne ale naturii constituie cea mai bună pregătire și pentru cercetarea spirituală. Căci ele oferă posibilitatea urcării până la reprezentări imaginative rodnice, în special atunci când sunt practicate în sens goetheanist. Dar desigur că omul poate să-și facă imagini pur fanteziste; se pot petici tot felul de lucruri la un loc, obținând niște imaginațiuni arbitrare. Aceste imaginațiuni pe care și le face omul trebuie mai întâi verificate, prin aceea că cineva vine în întâmpinarea Spiritelor personalității cu inspirații și intuiții. Dar inspirații și intuiții se primesc deja de la Spiritele personalității. Se știe cu cea mai mare precizie: Tu te afli în legătură cu acele spirite care se dezvăluie omenirii actuale din profunzimile spirituale străvechi, dar ele rămân nerodnice pentru tine dacă tu nu le aduci un limbaj. – Căci aceste Spirite își păstrează imaginațiunile pentru sine. Spiritele formei pun imaginațiunile în fața omului cunoscător spiritual, Spiritele personalității păstrează imaginațiunile pentru sine, și trebuie să te înțelegi cu ele așa cum trebuie să te înțelegi și cu omul, trebuind să-ți faci gânduri pe care le are și el, dar gândurile pe care le are el trebuie să treacă printr-o relație reciprocă de la el la alt om și de la alt om la el. Tot așa trebuie relaționat printr-o relație liberă cu Spiritele personalității. Întreaga structură lăuntrică a vieții spirituale se modifică. Acel element involuntar, care stătea la baza vechilor revelații, se revarsă într-un anumit impuls, trăit în activitatea liberă. Cel care nu vrea să plutească la suprafața proceselor lumii, ci vrea să admită ceea ce trebuie să se înfăptuiască într-adevăr, acela urmărește în ziua de azi aceste procese ale lumii în sensul că el devine conștient – probabil că, pentru început, prin ceea ce se află la suprafață – de faptul că vrea să se realizeze un nou plan cosmic, că, întru câtva, dincolo de procesele ce se pot urmări în mod exterior, vrea să se înfăptuiască ceva spiritual. Este ceea ce, aș spune, poate fi resimțit din procesele lumii, dar rămâne ca reprezentări foarte vage.
Tocmai în domeniul vieții sociale poate avea cineva impresia că ceva vrea să se realizeze, vrea să se întâmple, dar, dacă vrei să înțelegi ceea ce vrea să se întâmple, trebuie să aduci în întâmpinarea acestui ceva care vrea să se înfăptuiască ceea ce îți poți elabora doar tu însuți. Ceea ce v-am expus eu drept un tip – dar numai drept un tip, pentru că nu este program, ci realitate – de impulsuri sociale necesare [Nota 8], a fost dobândit pe această cale. De aceea pot eu spune mereu: Nu este ceva născocit, și nici ceva închipuit dintr-un ideal oarecare – sau din ceea ce se numește astăzi ideal –, ci este ceea ce vrea să se înfăptuiască și se va și înfăptui, numai că este cuprins în concepte. Dar omul nu îl poate cuprinde în concepte, dacă nu își elaborează mai întâi posibilitatea de a ajunge la imagini, care sunt apoi verificate, adeverite, consolidate de către Spiritele personalității care urzesc noul plan al Universului. Această evoluție a timpurilor recente necesită deja ca noi să putem admite să eliminăm tot ceea ce este învechit și din știința curentă. Eliminarea a ceea ce este învechit și familiarizarea noastră cu noile forme de gândire, pentru ca noi să nu ajungem în cadrul acestor noi forme de gândire la viziuni învechite, ci la imaginațiuni clădite pe întreaga voință, imaginațiuni pe care să le aducem apoi proceselor spirituale obiective ale lumii și să le primim verificate de acestea. Aceasta este o diferență atât de radicală față de cunoașterea suprasensibilă anterioară, încât nenumărați oameni care se sprijină pe cunoașterea suprasensibilă anterioară se opun din toate puterile acestei transformări absolute a oricărei cunoașteri suprasensibile. Căci de la oamenii care vor să cunoască suprasensibilul se cere ceva radical, originar și elementar, ceva care să pătrundă până la izvoare și care vrea și trebuie să țină cont de tot ceea ce este învechit – conștient sau inconștient. De aceea se acordă atât de puțină valoare în cadrul acelei științe spirituale ce se conferențiază aici, asupra tuturor celor transmise prin tradiție. Aceste tradiții sunt, desigur, venerabile, dar noi ne aflăm la un punct de răspântie al evoluției omenești unde trebuie să recunoaștem temeinic, în privința acestor lucruri, că cele transmise s-au epuizat și că trebuie dobândit Noul. De aceea în cadrul unei științe spirituale care ține într-adevăr cont de raporturile actuale, nu poate fi vorba de vechea credință, și nici nu poate fi vorba de îndreptarea înspre așa-numitul Maestru arhitect al tuturor lumilor. Căci acestea două țin doar de conștiența obișnuită. Dacă se ajunge la acea conștiență care este cucerită în afara trupului și în afara parcursului vieții, care se află într-adevăr în interiorul spiritualului, atunci voința și reprezentarea se reunesc din nou într-o singură realitate. Iar ceea ce este doar arhitectură, adică numai formă, forme lipsite de viață, simboluri lipsite de viață, dobândește viață interioară. Iar ceea ce este simplă credință întunecată, devine știință, știință concretă care se transformă. Acestea două se unesc, împreună devin ceva viu. Este ceea ce trebuie trăit de omenire. Vechile simboluri, vechile rituri trebuie resimțite ca învechite, întregul mod vechi de gândire trebuie resimțit ca învechit. Căci ceea ce constituie aici forme încremenite, trebuie să primească viață.
Gândiți-vă numai cât se mai lucrează în ziua de azi cu concepte învechite! Desigur că în anumite domenii se mai pot realiza lucruri utile cu acestea. Dar omenirea ar ajunge la încremenire, la paralizare, la uscare, dacă ceea ce este învechit nu ar face loc la altceva, care are viață interioară. Nu se poate lucra în continuare cu simbolurile simplei arhitecturi a Universului în formă încremenită, în simbolurile transmise, în dogmele transmise, ci, ceea ce urmează să-l aducă pe om laolaltă cu lumea trebuie să devină ceva nemijlocit viu.
Nici la începutul evoluției creștine, de exemplu, nu a fost așa cu creștinismul încât ceva viu să se afle la baza lui. Eu am atras atenția adesea că tocmai primii oameni care au descris creștinismul lucrau din vechea știință egipteano-caldeeană. Nici măcar datele nu sunt, desigur, stabilite istoric. De exemplu datele care stabilesc sărbătorile sunt calculate astrologic, anul nașterii și anul morții lui Christos Iisus sunt calculate astrologic, întreaga Apocalipsă se bazează pe astrologie. În vremurile vechi, aceasta era vie, dar în ziua de azi este moartă, este desigur un simplu calcul. Ea va redeveni vie abia atunci când lucrurile vor fi din nou înțelese în mod viu, atunci când, de exemplu, anul nașterii lui Christos Iisus nu se va mai calcula din stele, ci atunci când el va fi văzut cu acea privire care poate fi cucerită în ziua de azi în modul descris. Atunci lucrurile se vivifiază. Viață nu este în ziua de azi, dacă se calculează când se află o stea în opoziție sau în conjuncție cu o alta, ci atunci când se trăiește viu ce sunt aceste opoziții, când acest lucru este cuprins lăuntric și nu prin matematică exterioară. Cu aceasta nu obiectez nimic deosebit împotriva acestei matematici exterioare. Desigur că ea poate răspândi lumină asupra unor lucruri și întuneric asupra altora, dar ea nu este ceea ce se află într-adevăr conținut în sânul celor necesare pentru omenire în ziua de azi. Lucrurile nu se pot propaga în modul cel vechi; ele nu ar da decât ceva uscat, care să paralizeze evoluția omenirii. Desigur că la judecarea unor asemenea lucruri, la omul actual contribuie întotdeauna faptul că prin însușirea acestui mod de reprezentare nu este nevoie ca omul să fie el însuși cunoscător suprasenzorial – rațiunea omenească sănătoasă face întru totul posibilă cunoașterea științei spirituale –, însă acest fel de gândire nu poate fi dobândit decât într-un mod incomod, în timp de omul își poate însuși foarte comod vechile tradiții, vechile metode și desigur că poate crede și mai comod în dogmele bisericești.
Acum însă avem acest fapt, pe care l-am tratat adesea din cele mai diferite puncte de vedere: această schimbare care se îndeplinește în starea sufletească omenească înseamnă, pe de o parte, sustragerea revelației Spiritelor personalității; lăuntric înseamnă desprinderea impulsului libertății din adâncurile sufletului, ceea ce se oglindește în tot ce se impune acum omului drept marile cerințe ale omenirii. Înțelegem cerințele sociale numai dacă putem cuprinde cu privirea această dezvoltare a stării sufletești omenești. Amintiți-vă o remarcă pe care am făcut-o ieri: că oamenii încep – cel mult, spuneam – în ziua de azi să-și simtă adevăratul Eu prin aceea că vin în atingere cu alți oameni. Omul din vechime cunoștea (conținutul lui) „Cunoaște-te pe tine însuți” în lumea exterioară. Pentru cunoașterea suprasensibilă este altfel, dar în lumea exterioară, în lumea în care trăim între naștere și moarte cu conștiența obișnuită, omul vechilor timpuri avea ceva real atunci când voia să vorbească despre Eul său. Omul contemporan nu mai are decât imaginea oglindită a adevăratului Eu, el are o iradiere din adevăratul său Eu atunci când ajunge în atingere cu alți oameni; celălalt om, legat karmic sau în alt mod cu el, îi oferă de fapt ceva real. Dacă am vrea să exprimăm radical acest lucru – este o caracteristică a oamenilor timpului actual –: Noi suntem lăuntric goi în privința realității Eului nostru. Suntem cu toții lăuntric goi și ar trebui să recunoaștem acest fapt. Dacă facem o privire retrospectivă asupra vieții într-adevăr onestă și sinceră, vom găsi cu cât sunt mai importante influențele pe care le-au avut ceilalți oameni asupra noastră decât ceea ce, aparent, am cucerit noi înșine. Omul actual dobândește extrem de puțin el însuși, dacă nu dobândește cunoaștere din izvoare suprasensibile. Pe căile exterioare – pentru aceasta el nu are nevoie să fie clarvăzător – omul este constrâns la socializare în ziua de azi pentru că el, de fapt, nu este real decât în celălalt, în raportul cu celălalt. Și acest aspect se va intensifica atât de mult înspre cea de-a șasea epocă postatlanteană, care își are impulsurile embrionare actuale tocmai în Rusia, încât atunci va fi valabil ca axiomă: Nu este posibilă fericirea niciunui om individual fără fericirea tuturor, așa cum un organ individual al omului nu poate funcționa fără ca întregul să funcționeze. Acest aspect va fi privit mai târziu ca axiomă pur și simplu din realitatea conștienței. Nu vom ajunge prea curând acolo – așadar vă puteți liniști, puteți considera încă vreme îndelungată fericirea dumneavoastră personală ca pe ceva care este posibil, chiar dacă această fericire personală este întemeiată pe atâta nefericire –, dar aceasta este direcția, direcția curentului în care va evolua omenirea. Este pur și simplu ca și cum în ziua de azi, dacă omul a răcit, trebuie să tușească. Și așa cum acest fapt este neplăcut, tot așa vor fi trezite stări sufletești neplăcute peste câteva milenii atunci când omul va voi să fie fericit ca om individual în lume, fără ca și ceilalți să fie fericiți. Această organizare până în amănunt a omenirii este conținută în evoluția omenirii și ea face gălăgie în ziua de azi în cerințele sociale. Aceasta este calea pe care o parcurge starea sufletească omenească.
În timpurile mai vechi omul putea privi în sine însuși, putea găsi ceva real și în viața pe care o trăia între naștere și moarte. În ziua de azi, de fapt materialismul nu este ceva nejustificat pentru această viață dintre naștere și moarte, căci în cadrul celor care sunt urmărite în om între naștere și moarte cu conștiența obișnuită avem de a face numai cu realități materiale. La baza acestora stau realitățile spirituale, dar eu am spus ieri: aceste realități spirituale stagnează la scurtă vreme după naștere și lasă ca viața omului să decurgă material până la moartea sa, când suprasensibilul răzbate din nou la suprafață în el. Nu este o simplă șarlatanie faptul că actuala cercetare a naturii este materialistă, ci este o ținere de cont instinctivă de ceea ce este „dat” în ziua de azi, de fapt, în om. Numai că nu se vede dincolo de viața dintre naștere și moarte. De îndată ce se vede dincolo de ea, desigur că cercetarea naturii se încheie.
Omul trebuie să se cufunde o dată în viața pur materială, pentru ca să-și poată cuceri spiritualul independent de această viață materială. Și astfel, pentru înțelegerea a ceea ce pulsează în cele mai imperioase cerințe ale timpului nostru, este necesar să privim această schimbare a raporturilor sufletești umane. Nu o putem observa dacă nu vrem să o observăm prin știința inițiatică.
